MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 536/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 536         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 28 iunie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 168 din 27 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „asigurări sociale” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 10 din 16 aprilie 2018 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 168

din 27 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „asigurări sociale” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

 

Petre Lăzăroiu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Irina-Loredana Gulie - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Sintagmei „asigurări sociale” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Stelian Andrei Ungur, prin curator Ezechel Ungur, în Dosarul nr. 3.722/111/2016/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.825D/2017.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei, ca neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat este o normă de procedură, a cărei reglementare intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, potrivit prevederilor art. 126 din Constituţie

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 9 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.722/111/2016/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „asigurări sociale” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de Stelian Andrei Ungur, prin curator Ezechel Ungur, într-o cauză având ca obiect anularea hotărârii emise de Casa Naţională de Pensii Publice prin care s-a respins o cerere de acordare a pensiei de invaliditate.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt discriminatorii şi limitează accesul liber la justiţie, deoarece nu permit exercitarea căii extraordinare a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cererile privitoare la asigurări sociale. Se mai arată că, în acest mod, este încălcat şi dreptul constituţional la asigurări sociale.

6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere faptul că prevederile legale criticate se circumscriu domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, este atributul exclusiv al legiuitorului. Or, aşa cum a statuat în mod constant Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, accesul liber la justiţie nu presupune, în toate cazurile, accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, care poate institui reguli speciale de procedură, atât timp cât asigură posibilitatea de a ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti în condiţii de egalitate. Mai mult, instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, nu contravine principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, cât timp se asigura egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Invocă cele statuate în acest sens prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, nr. 500 din 30 iunie 2015 şi nr. 350 din 7 mai 2015. Se mai apreciază că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a avut posibilitatea de a se adresa justiţiei, în fond, şi de a exercita apel la instanţa ierarhic superioară, iar împrejurarea că decizia dată în soluţionarea apelului nu este susceptibilă de recurs nu poate constitui o încălcare a principiului constituţional al accesului liber la justiţie.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt cefe prevăzute numai prin lege, în virtutea acestui mandat constituţional, legiuitorul având competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii. Iar, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Se mai susţine că noul Cod a instituit o categorie nouă de hotărâri judecătoreşti, anume aceea a hotărârilor care nu sunt susceptibile de recurs, soluţia fiind diferită de cea promovată de Codul de procedură civilă din 1865, care a cunoscut categoria hotărârilor ce nu puteau fi controlate pe calea apelului. Raţiunile pentru care legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului sunt determinate, în principal, de imperativul major al degrevării instanţei supreme de un număr considerabil de recursuri, interesul relativ redus al litigiului constituindu-se deopotrivă într-un temei pentru suprimarea căii extraordinare de atac a recursului.

9. Dreptul de acces la justiţie, ca drept fundamental convenţional şi constituţional, nu conferă tuturor sine modo şi dreptul de acces la toate „gradele de jurisdicţie”, dar implică indubitabil dreptul la exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Soluţia legislativă criticată de autorii excepţiei trebuie analizată şi în contextul regândirii regimului căilor de atac prin noua reglementare procesual civilă de drept comun, care a adus o schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte sistemul căilor de atac şi rolul recursului. Astfel, apelul este calea de atac obişnuită, de drept comun, care se poate exercita în legătură cu orice nemulţumire referitoare la hotărârea de primă instanţă, fie că este de fapt sau de drept, asigurând două judecăţi de fond, deci dublul grad de jurisdicţie; spre deosebire de reglementarea anterioară, când excepţiile erau nejustificat de numeroase, noul Cod a restrâns considerabil aceste excepţii şi a dat prioritate exercitării apelului. În sistemul noului Cod, apelul este singura cale ordinară de atac, calea de atac obişnuită, care a fost suprimată în puţine cazuri faţă de vechea reglementare, tocmai pentru a sublinia că. de regulă, ultima care poate îndrepta o nedreptate este instanţa de apel, care asigură o nouă judecată de fond şi deci dublul grad de jurisdicţie, recursul intervenind într-adevăr, în mod excepţional, în condiţii restrictive şi exclusiv pentru motive de legalitate. Se arată că recursul este o cale extraordinară de atac prin care, în condiţiile şi pentru motivele limitativ prevăzute de lege, se exercită un control suplimentar de legalitate; recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată [art. 483 alin. (3) şi alin. (4) teza I]; „recursul hibrid”, prevăzut de art. 3041 din vechiul Cod de procedură civilă nu se mai regăseşte în noul Cod şi că necesitatea acestui recurs, ca substitut (imperfect) al apelului, a fost generată de suprimarea discutabilă a apelului într-un număr mare de cauze, în vechea reglementare. Se mai invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, nr. 226 din 18 mai 2004, nr. 350 din 7 mai 2015, nr. 517 din 7 iulie 2015 şi nr. 500 din 30 iunie 2015.

10. Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale, arătând că îşi menţine punctul de vedere exprimat în deciziile Curţii Constituţionale nr. 279 şi nr. 292 din 4 mai 2017, nr. 625 şi nr. 630 din 17 octombrie 2017.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă sintagma „asigurări sociale” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) teza întâi din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, potrivit cărora: (2) în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile [...] privind [...] conflictele de muncă şi de asigurări sociale.”

14. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 alin. (1) şi (2) referitoare la egalitatea în drepturi, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 47 alin. (2) privind dreptul la asigurări sociale şi la măsuri de asistenţă socială şi art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în jurisprudenţa sa, a statuat că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiţie implică prin natura sa o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului, în acest sens statuând şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligaţia legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, şi nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, sau Decizia nr. 500 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 14 august 2015, paragraful 16).

16. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui contrei judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, sau nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, sau Decizia nr. 375 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 22 august 2016, paragraful 39).

17. În prezenta cauză, Curtea reţine că autorul excepţiei a avut acces la judecarea cauzei în primă instanţă, precum şi în apel, beneficiind, aşadar, de o cale de atac, care, potrivit art. *476 alin. (1) din Codul de procedură civilă, provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. Mai mult, reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţie consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157, menţionată şi în deciziile Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003, nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, sau nr. 25 din 3 februarie 2015, paragraful 16). Totodată, instanţa de la Strasbourg, prin Hotărârea din 25 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37-38, a statuat, cu privire la art. 6 paragraful 1 din Convenţie, că dreptul de acces la tribunale nu este absolut şi că există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept.

18. În ceea ce priveşte critica referitoare la discriminarea creată prin interzicerea exercitării căii extraordinare a recursului în această materie, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea reţine că, în vederea asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, la instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut să respecte principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. De aceea, nu este contrară acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, în prezenta cauză, textul legal criticat nu conţine nicio dispoziţie discriminatorie, în măsura în care se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normativă, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, iar regimul juridic diferit, constând în faptul că împotriva hotărârilor pronunţate în cererile privitoare la asigurări sociale nu poate fi exercitată calea de atac a recursului, este determinat de deosebirea de situaţii, care impune soluţii legislative diferite, în vederea asigurării celerităţii soluţionării cauzelor aflate pe rolul instanţelor.

19. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia, prin suprimarea căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cererile privitoare la asigurări sociale, este încălcat dreptul constituţional la asigurări sociale, Curtea reţine că dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Constituţie nu au incidenţă în cauză, dat fiind faptul că prevederile legale criticate se referă la o configurare a accesului la justiţie şi nu vizează conţinutul dreptului constituţional la asigurări sociale. De altfel, aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa pronunţată în această materie, legiuitorul, în materia căilor extraordinare de atac, are posibilitatea de a reglementa condiţii de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunţată hotărârea, precum în cazul de faţă (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, paragraful 24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017).

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Stelian Andrei Ungur, prin curator Ezechel Ungur, în Dosarul nr. 3.722/111/2016/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi constată că sintagma „asigurări sociale” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este constituţională, în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 martie 2018.

PREŞEDINTE,

PETRE LĂZĂROIU

Magistrat-asistent,

Irina-Loredana Gulie

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

 

DECIZIA Nr. 10

din 16 aprilie 2018

 

Dosar nr. 3.402/1/2017

 

Gabriela Elena Bogasiu - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu - preşedintele delegat al Secţiei penale

Cristina Petronela Văleanu - judecător la Secţia I civilă

Elena Floarea - judecător la Secţia I civilă

Carmen Georgeta Negrilă - judecător la Secţia I civilă

Rodica Susanu - judecător la Secţia I civilă

Florentin Sorin Drăguţ - judecător la Secţia I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă

Veronica Magdalena Dănăilă - judecător la Secţia a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă

Ianina Blandiana Grădinaru - judecător la Secţia a II-a civilă

Mărioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă

Tatiana Gabriela Năstase - judecător la Secţia a II-a civilă

Valentina Vrabie - judecător la Secţia a II-a civilă

Mona Magdalena Baciu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Ana-Hermina Iancu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Laura-Mihaela Ivanovici - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Cristian Daniel Oana - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Luiza Maria Păun - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Rodica Florica Voicu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secţia penală

Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa a fost prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil.

La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Lorena Mitroi,  magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov vizând problema de drept referitoare la stabilirea naturii litigiilor având ca obiect drepturi băneşti (gradaţia corespunzătoare vechimii în serviciu sau norma de hrană) solicitate de jandarmii din cadrul inspectoratului de jandarmi judeţean şi pompierii din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, categorii de personal cu grad militar care nu au încheiate contracte individuale de muncă, respectiv, dacă acestea sunt litigii de contencios administrativ sau litigii de muncă; stabilirea competenţei materiale şi funcţionale a primei instanţe în soluţionarea acestor litigii, în funcţie de aprecierea statutului de cadru militar al reclamanţilor, ca fiind supus unui raport de serviciu specific funcţionarilor publici cu statut special, conform art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 109 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, sau unui raport atipic de muncă, conform art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, preşedintele Completului competent să judece recursul în interesul legii, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Antonia Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a arătat că la nivel jurisprudenţial s-au conturat două opinii asupra problemei de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, Astfel, într-o opinie, s-a apreciat că aceste litigii nu reprezintă conflicte de muncă privitoare la executarea unui contract individual de muncă, ci sunt litigii de contencios administrativ, iar într-o altă opinie s-a considerat că acestea sunt litigii de muncă, deoarece cadrele militare nu pot fi calificate drept funcţionari publici în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Ministerul Public a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii prima orientare jurisprudenţială, având în vedere că aceste categorii profesionale de militari nu au contracte individuale de muncă, ci îşi desfăşoară activitatea în baza unor raporturi de serviciu, iar atribuţiile acestora implică exercitarea puterii publice. Susţinând toate argumentele prezentate în scris prin punctul de vedere formulat în cauză, a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

Preşedintele completului, doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Braşov potrivit Hotărârii nr. 250 din 20 noiembrie 2017, cu recursul în interesul legii în materie civilă ce vizează stabilirea naturii litigiilor având ca obiect drepturi băneşti (gradaţia corespunzătoare vechimii în serviciu sau norma de hrană) solicitate de jandarmii din cadrul inspectoratului de jandarmi judeţean şi pompierii din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, pentru a se determina corespunzător instanţa competentă material şi funcţional care trebuie să soluţioneze în prima fază procesuală aceste cereri de chemare în judecată - formulate de reclamanţii - pompieri şi jandarmi ce au calitatea de cadre militare în structuri din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, fără a avea încheiate contracte individuale de muncă, în contradictoriu cu pârâţii inspectorate de jandarmi judeţene, inspectorate pentru situaţii de urgenţă şi Ministerul Afacerilor Interne.

II. Prevederile legale incidente

2. Constituţia României:

Art. 16. - Egalitatea în drepturi

(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.

Art. 54. - Fidelitatea faţă de ţară

(2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.

Art. 118. - Forţele armate

(2) Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare, se stabilesc prin lege organică.

3. Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 80/1995):

Art. 1. - Prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înţelege cetăţenii români cărora li s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer; în raport cu pregătirea lor militară şi de specialitate. În condiţiile prevăzute de lege.

Cadrele militare sunt în serviciul naţiunii.

Art. 6. - În exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii şi prevederilor regulamentelor militare, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii sunt investiţi cu exerciţiul autorităţii publice, bucurându-se de protecţie potrivit legii penale. (...)

Art. 78. - Numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie în unităţile militare, cu excepţia funcţiilor publice în care numirea se face potrivit legii, precum şi detaşarea cadrelor militare în condiţiile art. 77 se fac, în timp de pace şi în timp de război, conform competenţelor stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale.

Numirea în funcţiile prevăzute în statele de organizare cu grade de general de corp de armată, general-comandor, viceamiral-comandor şi superioare acestora se face cu avizul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

Împuternicirea sau încetarea împuternicirii cadrelor militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale se efectuează conform competenţelor stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale.

Art. 109. - Dispoziţiile prezentei legi se aplică în mod corespunzător şi ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor aparţinând Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei, respectiv serviciilor de stat specializate în domeniul apărării şi siguranţei naţionale care, potrivit legii, au în structurile proprii personal militar. (...)

4. Legea nr. 121/1996privind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari, cu modificările ulterioare (Legea nr. 121/1996):

Art. 1. - (1) Corpul Pompierilor Militari este instituţia publică de interes naţional, specializată în prevenirea şi stingerea incendiilor şi învestită cu atribuţii de coordonare, control şi acordare a asistenţei tehnice în acest domeniu, în condiţiile legii.

(2) Inspectoratul Generai al Corpului Pompierilor Militari face parte din structura organizatorică a Ministerului de Interne.

Art. 20. - (1) Personalul Corpului Pompierilor Militari se compune din militari şi salariaţi civili. Prevederile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, precum şi cele ale regulamentelor militare generale se aplică şi pompierilor militari, în măsura în care, prin prezenta lege, nu se dispune altfel.

(2) Militarii în termen din unităţile de pompieri au drepturile şi îndatoririle prevăzute în dispoziţiile legale pentru militarii în termen ai forţelor armate ale României.

5. Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 363/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001):

Art. 15. - (1) Personalul serviciilor de urgenţă, ai Inspectoratului General şi al unităţilor şi instituţiilor subordonate acestuia trebuie să îndeplinească cerinţele de calificare potrivit standardelor de pregătire şi ocupaţionale pentru profesiile respective şi să participe la programele specifice de formare profesională continuă.

(2) în cadrul serviciilor de urgenţă, al Inspectoratului Generai şi al unităţilor subordonate acestuia funcţionează structuri specializate, încadrate cu ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri, militari angajaţi pe bază de contract, militari în termen, cu termen redus şi personal civil.

(3) Ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor prevăzuţi la alin. (2) li se aplică prevederile Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare.

6. Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 550/2004):

Art. 23. - (1) Personalul Jandarmeriei Române se compune din personal militar şi personal contractual.

(2) Personalul militar al Jandarmeriei Române este format din: cadre militare, elevi ai instituţiilor militare de învăţământ, soldaţi şi gradaţi profesionişti, militari în termen şi militari cu termen redus.

(3) Cadrelor militare din Jandarmeria Română li se aplică dispoziţiile Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare.

(4) Gradaţilor şi soldaţilor profesionişti li se aplică Statutul gradaţilor şi soldaţilor profesionişti, aprobat prin lege.

(5) Elevilor instituţiilor militare de învăţământ ale jandarmeriei ii se aplică prevederile Legii învăţământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, cu modificările şi completările ulterioare.

(6) Personalul contractual este supus reglementărilor din legislaţia muncii, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel.

Art. 27. - (1) în realizarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, personalul militar al Jandarmeriei Române este învestit cu exerciţiul autorităţii publice. (...)

7. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările fi completările ulterioare (Legea nr. 188/1999):

Art. 1. - (1) Prezenta lege reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală, prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale, denumite în continuare raporturi de serviciu. (...)

Art. 2. - (1) Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome.

(2) Funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică. Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public.

(3) Activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sunt următoarele:

a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;

b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora;

c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor; a studiilor, analizelor şi statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentaţiei necesare executării legilor; în vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice;

d) consilierea, controlul şi auditul public intern;

e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;

f) colectarea creanţelor bugetare;

g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;

h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice.

(4) Funcţiile publice sunt prevăzute în anexa la prezenta lege.

(5) în sensul prezentei legi, totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor administrative autonome şi din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor publici.

Art. 5.- (1) Pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:

a) structurile de specialitate ale Parlamentului României;

b) structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale;

c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;

d) serviciile diplomatice şi consulare;

e) autoritatea vamală;

f) poliţia şi alte structuri ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;

g) alte servicii publice stabilite prin lege.

(2) Prin statutele speciale prevăzute la alin. (1) se pot reglementa:

a) drepturi, îndatoriri şi incompatibilităţi specifice, altele decât cele prevăzute de prezenta lege;

b) funcţii publice specifice.

(3) în cazul statutelor speciale aplicabile serviciilor diplomatice şi consulare, precum şi poliţiştilor şi altor structuri ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, dispoziţiile speciale pot reglementa prevederi de natura celor prevăzute la alin. (2), precum şi cu privire la carieră.

Art. 7. - (1) Funcţiile publice se clasifică după cum urmează:

a) funcţii publice generale şi funcţii publice specifice; (...)

Art. 109. - Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

8. Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 62/2011):

Art. 1. - În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

(...) p) conflict individual de muncă - conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative. De asemenea, sunt considerate conflicte individuale de muncă următoarele:

„(i) conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu,/...)

Art. 208. - Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal.

9. Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii):

Art. 269. - (1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. (...)

Art. 278. - (1) Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile.

(2) Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.

III. Orientările jurisprudenţiale divergente

10. Prin sesizare, s-a susţinut că opiniile divergente au izvorât din interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin, (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999 prin care se reglementează statutul special de funcţionar public şi pentru serviciile publice - poliţie şi alte structuri ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative (denumirea actuală este Ministerul Afacerilor Interne), cât şi din posibilitatea corelării acestor dispoziţii cu prevederile Legii nr. 80/1995, care nu conţin dispoziţii specifice, derogatorii, în sensul atribuirii statutului de funcţionar public şi acestor categorii de personal, care nu au încheiate contracte de muncă.

11. În cuprinsul sesizării s-a făcut menţiunea explicită că reclamanţii, atât pompierii, cât şi jandarmii, au calitatea de cadre militare active supuse dispoziţiilor Legii nr. 80/1995 şi sunt învestiţi în această calitate, în temeiul art. 6 din lege, cu exerciţiul autorităţii publice, fiind numiţi în funcţie şi având grad militar prin ordin al inspectorului-şef.

12. În egală măsură, în funcţie de datele speţei (pârâţii implicaţi în litigiu) s-a stabilit că atât inspectoratele pentru situaţii de urgenţă, cât şi inspectoratele de jandarmi judeţene sunt structuri ale administraţiei publice centrale cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Afacerilor Interne.

13. În stabilirea competenţei materiale şi funcţionale a primei instanţe, divergenţa de opinie a rezultat din calificarea diferită a acestor litigii ca fiind litigii de muncă sau litigii de contencios administrativ, în funcţie de aprecierea statutului de cadru militar al reclamanţilor, supus unui raport atipic de muncă sau unui raport de serviciu specific funcţionarilor publici cu statut special.

14. Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că aceste litigii sunt de contencios administrativ, respectiv că reclamanţii sunt asimilaţi funcţionarilor publici cu statut special, întrucât aceştia sunt cadre militare active, fiindu-le aplicabile dispoziţiile Legii nr. 80/1995, sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice, numiţi în funcţie printr-un act de numire şi că fac parte din structuri ale Ministerului Afacerilor Interne.

15. În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Constituţia României, respectiv dispoziţiile art. 4 lit. a) şi art. 109 din Legea nr. 80/1995, care stabilesc că prevederile acestei legi se aplică şi cadrelor militare din Ministerul de Interne, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999, care prevăd că pot beneficia de statut special funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în serviciile publice, precum poliţia şi alte structuri ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

16. În esenţă, în practica judiciară au fost reţinute următoarele considerente: având în vedere statutul reclamantului de cadru militar activ, raporturile sale de serviciu sunt reglementate de acte normative speciale; potrivit art. 109 din Legea nr. 80/1995, cadrele militare aparţinând Ministerului Afacerilor Interne se supun dispoziţiilor acestei legi, precum şi celorlalte acte normative date în aplicarea acestor legi; atât doctrina de specialitate, cât şi practica judiciară au statuat în acest sens 1; potrivit art. 5 din Legea nr. 80/1995, ofiţerii, maiştrii militari şt subofiţerii în activitate sunt militari profesionişti; conform art. 6 din aceeaşi lege, în exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii şi prevederilor regulamentelor militare, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice; art. 27 din Legea nr. 550/2004 prevede că personalul militar din Jandarmeria Română este învestit cu exerciţiul autorităţii publice, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin; având în vedere statutul reclamantului de funcţionar public, precum şi faptul că litigiul poartă asupra drepturilor băneşti de care beneficiază cadrele militare, respectiv constituie un litigiu în legătură cu raportul de serviciu al funcţionarului public, în temeiul art. 80 şi 106 din Legea nr. 188/1999, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de contencios administrativ; în doctrină, s-a apreciat, pornind de la prevederea art. 16 alin. (3) din Constituţia României, că funcţionarii publici militari constituie o diviziune a categoriei funcţionarilor publici, categorie care mai include, alături de funcţionarii publici civili, guvernaţi în principal de Legea nr. 188/1999, şi funcţionarii publici civili cârmuiţi de statute speciale; plecând de la dihotomia realizată chiar de prevederile Constituţiei, s-a conturat linia jurisprudenţială în sensul că litigiile privind acordarea drepturilor salariale pretinse de militari - componentă a raportului de serviciu - intră în competenţa instanţei de contencios administrativ; instanţa supremă a stabilit competenţa soluţionării litigiilor privind drepturile salariale pretinse de militari în favoarea instanţei de contencios administrativ 2; raporturile juridice care se stabilesc între unitatea militară şi cadrul militar sunt raporturi de serviciu, iar cadrele militare constituie o categorie specială de funcţionari publici; devin astfel aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/2009; legea - art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004) - a instituit două criterii pentru stabilirea competenţei materiale în judecarea pe fond a cauzelor: criteriul poziţionării autorităţii emitente în sistemul autorităţilor publice (sau criteriul rangului autorităţii emitente) şi criteriul valoric; reclamanta a învestit instanţa de judecată cu acţiunea în contencios administrativ având ca obiect pretenţii solicitate de la Ministerul Afacerilor Interne, instituţie care este autoritate publică centrală; s-a declinat astfel competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti; reclamantul contestă drepturile salariale stabilite în baza unui ordin emis de conducătorul unităţii unde îşi desfăşoară activitatea, iar, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ordinul prin care au fost stabilite drepturile băneşti constituie act administrativ, iar acesta poate fi contestat doar pe calea contenciosului administrativ la instanţa competentă.


1 A se vedea Decizia civilă nr. 664 din 10 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a reţinut că prevederile Codului muncii nu sunt aplicabile militarilor, întrucât activitatea acestora se desfăşoară exclusiv sub incidenţa statutului care reglementează drepturile şi obligaţiile cadrelor militare, astfel încât trimiterile la dispoziţiile generale ale dreptului muncii nu pot fi reţinute. Un argument în plus îi constituie dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „Nu sunt considerate conflicte de drepturi, în sensul prezentei legi, conflictele dintre unităţile şi persoanele care prestează diferite activităţi acestora, în temeiul altor contracte decât contractul individual de muncă”.

2 Prin Decizia nr. 1.303 din 13 martie 2014 şi Decizia nr. 2.014 din 14 mai 2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a statuat în sensul că: „art. 6 din Legea nr. 80/1995prevede în mod expres că în exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii şi prevederilor regulamentelor militare, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice, bucurându-se de protecţie potrivit legii penale”, astfel că raportul de serviciu al militarilor se configurează ca fiind unul supus dreptului public, motiv pentru care procesele în legătură cu acesta purtate în contradictoriu cu autoritatea publică în cadrul căreia funcţionează se înscriu în sfera definiţiei contenciosului administrativ.

 

17. Faptul că militarii reprezintă o categorie specială de funcţionari publici a fost statuat şi de Curtea Constituţională 3.


3 Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 34 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 15 aprilie 2016.

 

18. Într-o altă opinie, s-a apreciat că litigiile de natura celor la care se referă sesizarea de faţă sunt litigii de muncă, întrucât raportul juridic dedus judecăţii este supus regimului Legii nr. 80/1995, iar nu dispoziţiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999.

19. În esenţă, au fost reţinute următoarele considerente în hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie: obiectul cererii introductive constă în plata unor drepturi salariale ce rezultă din raporturile de muncă; nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, întrucât reclamantul nu are calitatea de funcţionar public, ci de cadru militar activ, iar între cele două părţi există un raport de muncă atipic, căruia i se aplică dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 80/1995; litigiul atrage competenţa instanţei specializate în materia conflictelor de muncă şi excedează contenciosului administrativ; reclamanţii au calitatea de cadre militare, statutul acestora fiind reglementat de Legea nr. 80/1995, act normativ care nu cuprinde nicio dispoziţie referitoare la completarea cu regulile instituite de legea funcţionarilor publici; competenţa funcţională a secţiei a II-a civilă şi de contencios administrativ este limitată la litigiile între profesionişti şi la litigiile de contencios administrativ, respectiv doar pentru situaţiile care implică raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, norma specială de competenţă instituită de art. 109 din Legea nr. 188/1999 neputând fi extinsă şi pentru raporturile de muncă încheiate de alte categorii de personal; învestirea militarilor cu exerciţiul autorităţii publice nu conferă acestora statutul de funcţionari publici, domeniul de aplicare a Legii nr. 188/1999 fiind strict determinat prin art. 5, text de lege care nu cuprinde în enumerare şi cadrele militare; având în vedere natura sui generis a raportului de muncă a cadrelor militare, care nu intră în noţiunea de raport de serviciu a funcţionarului public, litigiile privind drepturile salariale ale acestora sunt supuse regulii de competenţă de drept comun în materia litigiilor de muncă, în cauză nefiind contestat un act administrativ; reclamantul nu solicită anularea unui act administrativ şi nici cenzurarea nesoluţionării unei cereri sau refuzul nejustificat de a rezolva o cerere în înţelesul Legii nr. 554/2004; în invocarea excepţiei, instanţa a avut în vedere raportul anterior dintre părţi, care nu este un raport de serviciu cu un funcţionar public, niciunul de drept administrativ pur şi simplu, aşa cum prevede art. 1 din Legea nr. 554/2004; pretenţiile formulate trebuie examinate din perspectiva Codului muncii (întrucât raporturile juridice în discuţie sunt raporturi juridice de muncă, sui generis)-, în ceea ce priveşte competenţa funcţională, se constată că reclamantul nu are şi nici nu a avut calitatea de funcţionar public şi astfel nu se aplică Legea nr. 188/1999, care stabileşte competenţa instanţei de contencios administrativ în raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici; dacă în situaţia altor categorii de personal, cum este cel al poliţiştilor, legea le atribuie calitatea de funcţionari cu statut special, ar putea fi reţinută aplicabilitatea Legii nr. 188/1999; în cazul reclamantului este incidenţă Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, care nu face vorbire de un statut de funcţionar public; drept urmare, devin incidente dispoziţiile art. 278 din Codul muncii; cum Codul de procedură civilă, la art. 95, prevede că tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date în competenţa altor instanţe, prevederi care se coroborează cu art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin care este prevăzută funcţionarea secţiilor tribunalului şi a completurilor privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, nu este competentă secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în soluţionarea litigiului având ca obiect raportul reclamantului cu pârâtul şi drepturile de care poate beneficia în considerarea acestui raport; esenţial în Stabilirea competenţei materiale a instanţei chemate să soluţioneze litigiul este a se determina dacă militarii sunt funcţionari publici, pentru a deveni aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, sau nu; au fost invocate în susţinerea acestui punct de vedere inclusiv considerentele unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 4; Legea specială (Legea nr. 80/1995) nu cuprinde dispoziţii exprese referitoare la instanţa competentă material şi funcţional să soluţioneze conflictele individuale de muncă, astfel că tribunalul, prin completurile specializate în soluţionarea litigiilor de muncă, este competent să soluţioneze aceste litigii, ca instanţă de drept comun; în plus, în ce priveşte natura raportului juridic dedus judecăţii, s-a apreciat că cererile ce fac obiectul acestor litigii nu derivă dintr-un raport de drept administrativ, pentru a atrage competenţa instanţei de contencios administrativ.


4 Prin Decizia nr. 1.718 din 22 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a statuat următoarele: Astfel cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, aceştia nu sunt funcţionari publici, raportul dedus prezentei judecăţi nu implică exerciţiul autorităţii publice, iar în cauză nu se contestă refuzul de emitere a unui act administrativ pentru ca eventualele litigii cu angajatorul să Ha soluţionate da instanţele de contencios administrativ. În lipsa unor norme speciale de natura celor cuprinse în Legea nr. 360/2002privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, care îi califică pe aceştia drept funcţionari publici cu statut special şi cărora li se aplică jurisdicţia administrativă în litigiile decurgând din raportul de serviciu, militarii sunt supuşi, în ceea ce priveşte drepturile băneşti pretinse, jurisdicţiei instanţelor de drept comun în materia litigiilor de muncă”.

 

IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

20. Actul de sesizare a relevat existenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 34 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 15 aprilie 2016, în susţinerea opiniei că militarii reprezintă o categorie specială de funcţionari publici, în acest sens fiind relevant paragraful 26: „în continuare, analizând în acelaşi scop şi alte texte legale, Curtea constată că, potrivit art. 85 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, care reprezintă cadrul general pentru funcţionarii publici (militarii fiind o categorie specială de funcţionari publici): «(1) Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în Situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. (2) împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ.» Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale menţionate rezultă că decizia de imputare este un act administrativ, din moment ce împotriva actului atacat justiţiabilul se poate adresa instanţei de contencios administrativ.”

V. Opinia titularului sesizării

21. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, titularul sesizării, a constatat existenţa practicii judiciare neunitare în ce priveşte stabilirea naturii litigiilor având ca obiect drepturi băneşti (gradaţia corespunzătoare vechimii în serviciu sau norma de hrană) solicitate de jandarmii din cadrul inspectoratului de jandarmi judeţean şi pompierii din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă şi, prin Hotărârea nr. 250 din 20 noiembrie 2017, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării asupra problemei de drept evocate, arătând că punctul de vedere al Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă este în sensul soluţionării acestor litigii de către Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Braşov, ca litigii de contencios administrativ, iar opinia Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul acestei curţi de apel este în sensul calificării acestor litigii ca litigii de muncă şi soluţionarea lor de către Tribunalul Braşov - Secţia I civilă, complet specializat în litigii de muncă.

VI. Opinia procurorului general

22. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că, în interpretarea art. 23 alin. (3) din Legea nr. 550/2004, art. 20 din Legea nr. 121/1996, art. 15 alin. (2) şi (3), art. 16 şi art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001, raportat la art. 2 alin. (2) teza întâi şi art. 109 din Legea nr. 188/1999 şi art. 1, art. 4-6 din Legea nr. 80/1995, sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ litigiile având ca obiect drepturile băneşti solicitate de jandarmii din cadrul inspectoratului de jandarmi judeţean şi pompierii din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, personal militar având statutul de cadre militare (ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri) care nu au încheiate contracte individuale de muncă, ci îşi desfăşoară activitatea în baza unor raporturi de serviciu, specifice funcţionarilor publici cu statut special.

23. Ceea ce particularizează în mod fundamental raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici faţă de raporturile de muncă ale salariaţilor rezidă în faptul că funcţionarii publici sunt purtători ai puterii publice, pe care o exercită în limitele funcţiei lor. Salariaţii, chiar încadraţi la o autoritate sau instituţie publică, nu dispun de astfel de atribuţii de putere, ei putând fi priviţi în raport cu atribuţiile pe care le exercită, doar ca simpli prepuşi ai angajatorului lor.

24. În scopul stabilirii competenţei materiale procesuale a instanţelor de contencios administrativ ori a instanţelor specializate în soluţionarea litigiilor şi conflictelor de muncă în privinţa cauzelor privind executarea raporturilor juridice de muncă lato sensu ale anumitor categorii socioprofesionale, pentru a determina apartenenţa la categoria funcţionarului public şi, deci, existenţa unor raporturi de serviciu specifice funcţiei publice, instanţa supremă, în jurisprudenţa sa de unificare, a realizat o analiză complexă, pentru a califica raporturile juridice de muncă aflate în discuţie.

25. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 16 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 9 februarie 2017, a constatat existenţa unei categorii speciale de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis - magistraţii, personalul care deţine demnităţi publice etc.

26. Odată calificate raporturile juridice în discuţie ca raporturi juridice de muncă sui generis, pentru care nu se încheie contracte individuale de muncă, litigiile în legătură cu acestea au fost atribuite competenţei materiale a instanţelor de conflicte de muncă în temeiul art. 1 şi art. 278 alin. (2) din Codul muncii, dacă prin legile speciale care reglementau aceste raporturi nu se prevedea altfel ori dacă aceste reglementări speciale nu erau complete, sub condiţia ca o atare aplicare a Codului muncii să nu fie incompatibilă cu specificul raporturilor juridice de muncă respective, acest din urmă aspect fiind examinat în contextul specific al problemei de drept deduse pentru soluţionare.

27. S-a avut astfel în vedere consacrarea normativă a funcţiei exercitate, calificarea expresă a acesteia şi a persoanelor care o exercită, ca funcţionari publici, atribuţiile specifice funcţiei exercitate, precum şi încadrarea în criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1)-(3), art. 4 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

28. Faptul că nici în Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, ca drept comun, nici în Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 121/1996 privind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari, cu modificările ulterioare, ca reglementări speciale, nu se menţionează expres calitatea de funcţionari publici a militarilor, respectiv a jandarmilor şi pompierilor militari, aşa cum se menţionează în Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 360/2002) şi în Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată, cu modificările ulterioare, nu înseamnă că aceştia nu au o astfel de calitate, având în vedere următoarele considerente:

29. Conform art. 6 din Legea nr. 80/1995, în exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii şi prevederilor regulamentelor militare, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice, bucurându-se de protecţie potrivit legii penale.

30. În drept, au fost avute în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 550/2004, Legii nr. 121/1996 şi Ordonanţei Guvernului nr. 88/2001.

31. Art. 5 din Legea nr. 188/1999 recunoaşte posibilitatea de a beneficia de statute speciale anumitor categorii de funcţionari publici în diverse domenii de activitate, printre care se menţionează poliţia şi alte structuri ale Ministerului Afacerilor Interne.

32. În aplicarea acestor dispoziţii, a fost adoptat doar statutul poliţistului prin Legea nr. 360/2002 pentru restul structurilor din Ministerul Afacerilor Interne, în care se încadrează jandarmii sau pompierii, nefiind adoptate, până în prezent, statute speciale în care să se prevadă expres calitatea acestora de funcţionari publici.

33. Faţă de terminologia diferită utilizată de legiuitor în actele normative anterior menţionate, se poate observa că relaţia dintre noţiunile de „personal militar” şi „cadru militar” este una ca de la întreg la parte.

34. Astfel, în categoria mai largă, a personalului militar, sunt incluşi nu numai cadrele militare - „militari profesionişti” (ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii), categorie prevăzută de art. 5 din Legea nr. 80/1995, ci şi soldaţii şi gradaţii profesionişti care constituie un corp distinct de personal militar, dar ale căror raporturi juridice de muncă se desfăşoară în baza unui contract individual de muncă.

35. Această abordare dihotomică există pe parcursul întregii activităţi, fiind determinată de temeiul diferit al raporturilor juridice de muncă ale celor două categorii de personal militar (cadre militare, cărora li se aplică Legea nr. 80/1995, pe de o parte, şi soldaţii şi gradaţii profesionişti, cărora li se aplică Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, cu modificările şi completările ulterioare, pe de altă parte).

36. Doar personalul militar care are şi statutul de cadru militar şi căruia îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 80/1995 are statutul de funcţionar public, astfel încât litigiile privind raporturile de serviciu, deci şi cele privitoare la plata unor drepturi de natură salarială aparţin competenţei instanţelor de contencios administrativ, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, întrucât, pe baza definiţiei din art. 2 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 188/1999, potrivit căreia funcţionarul public este o persoană numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică, şi a prevederilor art. 1, art. 4-6 din Legea nr. 80/1995, cadrele militare - ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri, indiferent de apartenenţa instituţională (Ministerul Apărării Naţionale, Jandarmeria Română, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi unităţile subordonate) sunt persoane numite într-o funcţie publică, deci o varietate a funcţionarilor publici, iar prevederile Legii nr. 188/1999 le sunt aplicabile, cu titlu de reglementare generală, în lipsa unor prevederi exprese, derogatorii, din statutele speciale.

37. S-a subliniat faptul că, în privinţa statutului militarilor profesionişti care, la încetarea raporturilor de serviciu şi trecerea în rezervă, pot deveni rezervişti voluntari în sensul Legii nr. 270/2015 privind Statutul rezerviştilor voluntari, art. 37 îi denumeşte în mod expres „funcţionari publici cu statut special”, astfel încât se poate considera că, prin această reglementare, controversa asupra statutului militarilor, indiferent de armă, a fost în cele din urmă lămurită.

VII. Doctrina

38. În esenţă, contractul individual de muncă statornicit, în principal, prin reglementările înscrise în Codul muncii, concretizează prototipul raportului juridic de muncă (dintre salariat şi angajator). Alături de acest arhetip, există şi alte forme (tipuri) de raporturi juridice de muncă, toate de natură contractuală, diferite însă de contractul individual de muncă, vizat de Codul muncii.

39. Au fost avute în vedere, în primul rând, persoanele care deţin o funcţie de putere publică (funcţionarii publici, ce deţin funcţii publice civile sau militare), magistraţii, persoanele numite ori alese în funcţii de demnitate publică, judecătorii Curţii Constituţionale, membrii cooperatori ai societăţilor cooperative, asociaţi la muncă şi capital, în temeiul contractului/convenţiei individual/individuale de muncă, încheiat/încheiată cu societatea cooperativă ai căror membri sunt.

40. Cu privire la Legea nr. 188/1999, s-a susţinut că aceasta reglementează regimul general al raporturilor juridice între funcţionarii publici şi autorităţile/instituţiile publice în serviciul cărora se află [art. 1 alin. (1) din lege].

41. Aşa fiind, se înţelege de la sine că prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 devin incidente şi cu privire la funcţionarii publici a căror activitate este cârmuită de unele statute speciale (art. 5 din lege) cum ar fi, de pildă: Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată, cu modificările ulterioare etc., fiind de principiu că prevederile legii generale, drept comun în materie (Legea nr. 188/1999), se aplică în cazul legilor speciale în domeniu, în măsura în care acestea din urmă nu cuprind reglementări diferite (contrare), în raport cu legea generală 5.


5 Dr. Şerban Beligrădeanu, Jurisdicţia muncii versus contenciosul administrativ, în revista „Dreptul nr. 2/2016, pagina 86.

 

42. Prin studii temeinic fundamentate, în doctrină s-a semnalat diversitatea nejustificată a reglementărilor legale privind competenţa materială a instanţelor judecătoreşti cu referire la jurisdicţia muncii.

43. În privinţa funcţionarilor publici (civili), Legea nr. 188/1999 are o dispoziţie explicită - cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe - (art. 109).

44. Motivul pentru care cauzele vizate de textul redat mai sus au fost date în competenţa instanţelor de contencios administrativ rezidă în împrejurarea că, prin dispoziţiile acestei legi, naşterea raportului de serviciu al funcţionarului public, ca şi încetarea acestuia, au loc prin act administrativ emis de conducătorul autorităţii instituţiei publice în serviciul căreia funcţionarul public se află.

45. Aşa fiind, de regulă, în primă instanţă, competenţa materială a soluţionării unor atare cauze revine tribunalelor (secţiilor de contencios administrativ şi fiscal), cu excepţia cauzelor în care raportul de serviciu al funcţionarului public (deci raportul juridic de muncă al acestuia) există între el şi o autoritate sau instituţie centrală, situaţie în care competenţa în primă instanţă revine curţii de apel.

46. S-a consemnat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit printr-o decizie de speţă (Decizia nr. 3.039/2008) că, în cazul conflictelor de muncă în care funcţionarul public care a solicitat obligarea solidară a mai multor autorităţi/instituţii publice la plata unor drepturi salariale, iar cel puţin una dintre aceste autorităţi/instituţii este „centrală”, competenţa, în primă instanţă, pentru soluţionarea conflictului de muncă în raport cu toţi pârâţii revine curţii de apei.

47. În ce priveşte instanţele judecătoreşti competente să soluţioneze conflictele de muncă ale diferitelor categorii de funcţionari publici care au statute speciale - Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată, cu modificările ulterioare, ş.a. - autorul studiului 6, a reţinut că toate cele trei legi menţionate prevăd, în formulări asemănătoare, că ele se „completează” cu prevederile Legii nr. 188/1999 (Statutul funcţionarilor publici), iar, totodată, nu cuprind reglementări speciale ori derogatorii în materia competenţei instanţelor judecătoreşti cu privire la conflictele de muncă ale celor în cauză. Drept urmare, pentru poliţişti, funcţionarii publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi funcţionarii publici parlamentari, având în vedere norma de principiu înscrisă în art. 1 alin. (1) din legea privind statutul funcţionarilor publici, rezultă, fără dubiu, că celor în cauză le sunt aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 şi deci conflictele de muncă ale acestora (ce au ca obiect raportul lor de serviciu) sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ.


6 Dr. Serban Beligrădeanu, Consideraţii critice asupra diversităţii nejustificate a reglementărilor legale privind competenţa materială a instanţelor judecătoreşti în domeniul soluţionării conflictelor de muncă, la .Revista română de drept privat” nr. 3/2009, paginile 11-37.

 

48. Militarii (subofiţerii, ofiţerii, maiştrii militari) - din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne (jandarmii şi pompierii), Serviciului Român de Informaţii etc. - ce constituie altă categorie de persoane care deţin funcţii de putere publică, sunt şi ei într-un raport juridic de muncă cu ministerele (autorităţile publice centrale) sau unităţile militare în serviciul cărora se află, de vreme ce: acordarea unui grad militar, condiţie sine qua non pentru intrarea în rândul cadrelor militare în condiţiile statutului acestor cadre, este consecinţa fie a cererii persoanei fizice ce tinde a face parte din atare „cadre”, fie acceptarea unei propuneri a structurii militare de resort, deci a unui acord de voinţe, contract (evident nenumit); obiectul şi cauza unui atare contract o constituie prestarea muncii (în condiţii de subordonare), respectiv remunerarea acesteia prin soldă (denumirea militară a salariului).

49. Întrucât nici Legea nr. 80/1995 şi nici alte acte normative nu precizează care este instanţa judecătorească în cazul conflictelor de muncă ale militarilor, în mod constant atari cauze sunt soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, în stadiul actual al legislaţiei, s-a apreciat că soluţia este judicioasă deoarece, potrivit Constituţiei României [art. 16 alin. (3) ] atât funcţiile publice, cât şi demnităţile publice sunt, după caz, atât civile, cât şi militare. Deci, în esenţă, militarii (al căror statut este cârmuit de Legea nr. 80/1995) sunt tot funcţionari publici. Aşa fiind, este firesc ca, avându-se în vedere art. 1 din Legea nr. 188/1999, competenţa în materie a instanţelor judecătoreşti să revină instanţelor de contencios administrativ, conform art. 109 al aceleiaşi legi. S-a concluzionat în sensul că militarii (de carieră) sunt o varietate a funcţionarilor publici, varietate care a impus pentru aceştia din urmă adoptarea unui statut special (Legea nr. 80/1995), statut care, când este cazul, se completează cu statutul funcţionarilor publici (Legea nr. 188/1999), reglementare generală în materie [art. 1 alin. (1) din legea amintită].

VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii

50. Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, iar cu referire la dezlegarea în drept au apreciat că sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ litigiile având ca obiect drepturile băneşti solicitate de jandarmii din cadrul inspectoratului de jandarmi judeţean şi pompierii din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, personal militar având statutul de cadre militare (ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri) care îşi desfăşoară activitatea în baza unor raporturi de serviciu, specifice funcţionarilor publici cu statut special.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

51. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al procurorului general, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, constată următoarele:

IX. 1. Admisibilitatea recursului în interesul legii

52. Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul generai al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti

53. Art. 515 din Codul de procedură civilă prevede că „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se  face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”,

54. Aceste texte de lege stabilesc mecanismul, scopul şi condiţiile de admisibilitate, determinând totodată aria restrictivă a examinării pe care o face instanţa în soluţionarea recursului în interesul legii.

55. Astfel, unicul şi fundamentalul scop al recursului în interesul legii este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti. Spre această finalitate conduc şi dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţia României - „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitara a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.

56. Verificând regularitatea învestirii în raport cu dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, care enumera, în categoria subiecţilor de drept care pot promova recurs în interesul legii, şi colegiile de conducere ale curţilor de apel, se constată că această condiţie, referitoare la calitatea procesuală activă, este îndeplinită.

57. Dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă reglementează condiţiile de admisibilitate ale recursului în interesul legii. Aşadar, trebuie reţinut că această normă legală impune trei condiţii de admisibilitate distincte, cumulative, pentru promovarea recursului în interesul legii, după cum urmează: problema de drept vizată să facă obiectul judecăţii; problema de drept să fi fost soluţionată diferit de instanţe diferite, prin hotărâri judecătoreşti definitive; hotărârile judecătoreşti definitive să fie anexate cererii de recurs în interesul legii.

58. Sunt îndeplinite toate aceste cerinţe de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, date fiind anexele memoriului de recurs în interesul legii din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul curţilor de apel din ţară.

59. În concluzie, recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală şi având ca obiect probleme de drept pentru care s-a făcut dovada că au fost soluţionate în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de mai multe instanţe judecătoreşti de pe teritoriul ţării.

IX.2. Pe fondul recursului în interesul legii

60. Prin recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apei Braşov s-a solicitat pronunţarea unei decizii de unificare a jurisprudenţei asupra următoarei probleme de drept: Stabilirea naturii litigiilor având ca obiect drepturi băneşti (gradaţia corespunzătoare vechimii în serviciu sau norma de hrană) solicitate de jandarmii din cadrul inspectoratului de jandarmi judeţean şi pompierii din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, categorii de personal cu grad militar care nu au încheiate contracte individuale de muncă, respectiv, dacă acestea sunt litigii de contencios administrativ sau litigii de muncă; stabilirea competenţei materiale şi funcţionale a primei instanţe în soluţionarea acestor litigii, în funcţie de aprecierea statutului de cadru militar al reclamanţilor, ca fiind supus unui raport de serviciu specific funcţionarilor publici cu statut special, conform art. 5 alin. (1) Ut. f) din Legea nr. 188/1999 raportat la art. 109 din Legea nr. 80/1995 sau unui raport atipic de muncă, conform art. 278 alin. (2) din Codul muncii.

61. În funcţie de datele speţei (respectiv, pârâţii implicaţi în litigiu), titularul sesizării a precizat că atât inspectoratele pentru situaţii de urgenţă, cât şi inspectoratele de jandarmi judeţene sunt structuri ale administraţiei publice centrale cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Afacerilor Interne.

62. În esenţă, divergenţa de opinie în stabilirea competenţei materiale şi funcţionale a primei instanţe a rezultat din calificarea diferită a acestor litigii ca fiind litigii de muncă sau litigii de contencios administrativ, în funcţie de aprecierea statutului de cadru militar al reclamanţilor, supus unui raport atipic de muncă sau unui raport de serviciu specific funcţionarilor publici cu statut special.

63. În primul rând, se observă că, în cauzele analizate, pretenţia concretă dedusă judecăţii, obiect al cererii de chemare în judecată, a constat în obligarea angajatorului, autoritate publică, la plata unor drepturi băneşti aferente desfăşurării activităţii în cadrul unor raporturi juridice de serviciu de către anumite categorii de personal cu grad militar.

64. În toate aceste litigii, refuzul autorităţii publice, angajator al reclamanţilor, nu se înfăţişează ca obiect al acţiunii judiciare, în sensul art. 8 alin. (1) teza a două din Legea nr. 554/2004, ci are valoarea de cauză a acţiunii (causa petendi).

65. Prin urmare, chiar dacă una dintre părţile aflate în litigiu este o autoritate publică, competenţa instanţelor de contencios administrativ nu poate fi atrasă în considerarea prevederilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. f) şi i) şi alin. (2) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.

66. Aşadar, urmează a se analiza dacă instanţele de contencios administrativ sunt competente în temeiul art. 109 din Legea nr. 188/1999, text de lege care dă competenţă generală acestor jurisdicţii pentru toate cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

67. Literatura de specialitate poate oferi o perspectivă suficient de clară asupra ansamblului raporturilor juridice de muncă, motiv pentru care în paragrafele următoarele se vor reda concluziile care pot contribui la clarificarea problemei de drept aflate în divergenţă.

68. Aşadar, doctrina juridică a identificat o adevărată tipologie a raporturilor juridice de muncă în cadrul căreia se evidenţiază în primul rând raportul juridic de muncă al salariaţilor, născut din încheierea contractului individual de muncă şi reglementat de Codul muncii.

69. A două categorie de raporturi juridice de muncă este cea a funcţionarilor publici a căror activitate este guvernată de Legea nr. 188/1999, considerată dreptul comun în materie.

70. Potrivit art. 5 alin. (1) din această lege, pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul anumitor servicii publice, precum structurile de specialitate ale Parlamentului României, Administraţiei Prezidenţiale, Consiliului Legislativ, din serviciile diplomatice şi consulare, din autoritatea vamală, din poliţie şi alte structuri ale Ministerului Afacerilor Interne ori din alte servicii publice stabilite prin lege.

71. În sfârşit, o ultimă categorie de funcţionari publici sunt militarii, pentru menţionarea acestei categorii fiind avute în vedere în primul rând dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Constituţia României - „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară “,

72. Este important de semnalat că, încă din anul 2009, instanţa supremă 7 a pronunţat hotărâri prin care a statuat următoarele: „Prevederile Codului muncii nu sunt aplicabile militarilor, întrucât activitatea acestora se desfăşoară exclusiv sub incidenţa statutului care reglementează drepturile şi obligaţiile cadrelor militare, astfel încât trimiterile la dispoziţiile generale ale dreptului muncii nu pot fi reţinute. Un argument în plus îl constituie dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „Nu sunt considerate conflicte de drepturi, în sensul prezentei legi, conflictele dintre unităţile şi persoanele care prestează diferite activităţi acestora, în temeiul altor contracte decât contractul individual de muncă”. Tot astfel, prin alte două hotărâri judecătoreşti 8 - pentru a stabili competenţa soluţionării litigiilor privind drepturile salariale pretinse de militari în favoarea instanţei de contencios administrativ - instanţa supremă a reţinut că art. 6 din Legea nr. 80/1995 prevede în mod expres că, în exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii şi prevederilor regulamentelor militare, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice, bucurându-se de protecţie potrivit legii penale, concluzia fermă fiind aceea că raportul de serviciu al militarilor este unul supus dreptului public, motiv pentru care procesele în legătură cu acesta, purtate în contradictoriu cu autoritatea publica în cadrul căreia funcţionează, se înscriu în sfera definiţiei contenciosului administrativ.


7 Decizia civilă nr. 664 din 10 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

8 Decizia nr. 1.303 din 13 martie 2014 şi Decizia nr. 2.014 din 14 mai 2015, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

 

73. În jurisprudenţa anterioară de unificare, atunci când a soluţionat probleme similare care puneau în discuţie stabilirea competenţei instanţelor de contencios administrativ sau a instanţelor civile, lato sensu, instanţa supremă a ajuns la o concluzie similară celei adoptate în prezenta cauză.

74. De curând, prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018 pronunţată în Dosarul nr. 2.833/1/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că:

„Litigiile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariate de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 sunt de competenţa în primă instanţă a secţiilor/completurilor specializate în soluţionarea litigiilor de muncă, respectiv, raportat la calitatea de funcţionar public a reclamanţilor, a secţiilor/completurilor specializate de contencios administrativ (...)”.

75. Însă o analiză complexă şi o perspectivă lămuritoare o conferă jurisprudenţa de unificare realizată în anii anteriori de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după cum urmează:

76. Prin Decizia nr. 14 din 18 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2008, s-au statuat următoarele: Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică.

Ca atare, funcţionarii publici nu îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui contract de muncă, ei aflându-se în raporturi de serviciu rezultate din actul administrativ de numire în funcţie, astfel încât nu au calitatea de salariaţi în sensul art. 1 din Legea nr. 142/1998.

Ceea ce particularizează raportul de muncă al funcţiei publice de raportul de muncă al salariatului este faptul că funcţionarul public este purtător al puterii publice, pe care o exercită în limitele funcţiei sale.

Actul de numire în funcţie a autorităţii publice împreună cu cererea sau/şi acceptarea postului de către viitorul funcţionar public formează acordul de voinţă, contractul administrativ.

Între raportul de muncă al funcţionarului public şi raportul de muncă al salariatului diferenţa specifică rezidă atât în modul în care se naşte raportul juridic în baza căruia se prestează munca, cât şi în faptul că funcţionarul public este un agent al puterii publice, în timp ce salariatul nu.

Funcţionarul public este o instituţie a dreptului public, pe când salariatul este o instituţie a dreptului muncii.

Funcţionarilor publici li se aplică normele speciale cuprinse în Constituţie, în Legea nr. 188/1999, în alte reglementări de drept administrativ şi doar în completare normele de drept al muncii, numai în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.”

77. În egală măsură, trebuie consemnate ca deosebit de relevante, parte din considerentele Deciziei nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016 - prin care s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială - prin care s-a clarificat, printr-un raţionament juridic temeinic fundamentat, statutul general al funcţionarului public, după cum urmează: „31. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 188/1999, care reprezintă statutul generai al funcţionarilor publici, aceştia se află în raporturi de serviciu cu instituţiile şi autorităţile de care aparţin, care se exercită pe baza actului de numire, emis în condiţiile legii [art. 4 alin. (1)].

32. Ceea ce particularizează în mod esenţial raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici faţă de raporturile de muncă ale salariaţilor rezidă în faptul că funcţionarii publici sunt purtători ai puterii publice, pe care o exercită în limitele funcţiei lor.

33. Conform art. 5 alin. (1) Ut. f) din Legea nr. 188/1999, pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul poliţiei şi altor structuri ale Ministerului Afacerilor interne.

34. Statutul poliţistului este reglementat de Legea nr. 360/2002. În raport cu prevederile art. 1 alin. (1) din acest act normativ, poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă, uniformă şi exercită atribuţiile stabilite pentru Poliţia Română prin lege, ca instituţie specializată a statului.

35. În cazul funcţionarilor publici cu statut special, Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), constituie dreptul comun, astfel că, pe de o parte, principiile sate generale sunt aplicabile şi acestor raporturi de muncă, iar, pe de altă parte, dispoziţiile proprii îşi vor găsi aplicare, în mod subsidiar, atunci când legea specială nu conţine alte prevederi şi numai în măsura în care ele nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de serviciu menţionate.

36. Şi în situaţia acestei categorii de funcţionari publici raporturile de serviciu prezintă trăsături caracteristice, asemănătoare celor izvorâte din raporturile de muncă, una dintre acestea constând în faptul că pentru activitatea desfăşurată ei primesc o remuneraţie. (...)

45. În accepţiunea art. 159 alin. (1) din Codul muncii, care constituie dreptul comun în materie, salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă. (...)

47. Pe cale de consecinţă, ţinând seama şi de caracterul exclusiv al competenţei (una şi aceeaşi atribuţie trebuie să aparţină unei singure autorităţi publice), în problema de drept supusă analizei se poate concluziona că legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care funcţionarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariate.”

78. Deşi obiectul sesizării a vizat strict calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Interne în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea acestui minister, având ca obiect solicitarea unor drepturi „de natură salarială”, în cuprinsul deciziei s-a făcut menţiunea că argumentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate sunt valabile şi pentru litigiile având ca obiect solicitarea unor „drepturi salariate”.

79. Date fiind condiţiile concrete de învestire, aceste considerente au clarificat pe deplin situaţia juridică a poliţistului, calitatea acestuia de funcţionar public civil cu statut special neputând fi contestată faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002,

80. În această analiză s-au avut în vedere natura juridică a drepturilor şi obligaţiilor corelative aflate în litigiu, izvorul raportului juridic în al cărui conţinut concret intrau aceste drepturi şi obligaţii, criterii ce nu pot fi ignorate nici în cauza pendinte, dată fiind similaritatea conţinutului raportului juridic de muncă a categoriei de personal vizate.

81. De altfel, atunci când instanţele care au considerat că aceste litigii sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ au avut în vedere natura juridică a dreptului a cărui realizare s-a urmărit prin formularea cererilor de chemare în judecată, faptul ca acest drept se află intr-o legătură directă cu raporturile de serviciu avute de reclamanţi, fiind asociat prestării activităţii în cadrul acestor raporturi juridice.

82. Pentru a califica raporturile juridice de muncă aflate în discuţie, respectiv pentru a constata existenţa unor raporturi de serviciu specifice funcţiei publice, instanţa supremă, în jurisprudenţa sa de unificare 9, a realizat o analiză complexă, bine fundamentată, din considerentele deciziilor pronunţate rezultând că au fost avute în vedere mai multe aspecte: consacrarea normativă a funcţiei exercitate, calificarea expresă a acesteia şi a persoanelor care o exercită, ca funcţionari publici, atribuţiile specifice funcţiei exercitate, precum şi încadrarea în criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1)-(3), art. 4 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 188/1999.


9 Decizia nr. 3 din 12 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 18 iunie 2014; Decizia nr. 16 din 26 septembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 9 februarie 2017.

 

83. Drept urmare, în privinţa pompierilor şi jandarmilor militari, având o astfel de perspectivă doctrinară şi jurisprudenţială, din coroborarea dispoziţiilor art. 16 alin. (3) din Constituţia României, art. 4 lit. a) şi art. 109 din Legea nr. 80/1995, care stabilesc că prevederile acestei legi se aplică şi cadrelor militare din Ministerul Afacerilor Interne, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999, care prevăd că pot beneficia de statut special funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în serviciile publice, precum poliţia şi alte structuri ale Ministerului Afacerilor Interne, rezultă că aceste cadre militare pot fi asimilate funcţionarilor publici cu statut special.

84. Titularul sesizării a precizat că reclamanţii (pompierii şi jandarmii militari) au calitatea de cadre militare active supuse dispoziţiilor Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare şi sunt învestiţi în această calitate, în temeiul art. 6 din Legea nr. 80/1995, cu exerciţiul autorităţii publice, fiind numiţi în funcţie şi având grad militar prin ordin al inspectorului-şef,

85. Prin urmare, ceea ce particularizează în mod fundamental şi de netăgăduit raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici faţă de raporturile de muncă ale salariaţilor rezidă în faptul că funcţionarii publici sunt purtători ai puterii publice, pe care o exercită în limitele funcţiei lor.

86. Legea nr. 550/2004, prin art. 27 alin, (1), prevede în termeni neechivoci că, în realizarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, personalul militar al Jandarmeriei Române este învestit cu exerciţiul autorităţii publice.

87. Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001, chiar dacă nu cuprinde o dispoziţie similară celei enunţate în paragraful anterior, prevede că ofiţerilor maiştrilor militari şi subofiţerilor prevăzuţi la alin. (2) li se aplică prevederile Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare [art. 15 alin. (3)].

88. Legea nr. 121/1996 prevede la art. 20 alin. (1) că personalul Corpului Pompierilor Militari se compune din militari şi salariaţi civili. Prevederile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, precum şi cele ale regulamentelor militare generale se aplică şi pompierilor militari, în măsura în care, prin prezenta lege, nu se dispune altfel.

89. Cât timp s-a statuat deja că ceea ce particularizează în mod esenţial raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici faţă de raporturile de muncă ale salariaţilor rezidă în faptul că funcţionarii publici sunt purtători ai puterii publice, pe care o exercită în limitele funcţiei lor, faţă de conţinutul dispoziţiilor legale redate în paragrafele anterioare, se poate concluziona în sensul Că pompierii şi jandarmii militari intră în categoria funcţionarilor publici cu statut special. Salariaţii, chiar încadraţi la o autoritate sau instituţie publică, nu dispun de astfel de atribuţii de putere, ei putând fi priviţi în raport cu atribuţiile pe care le exercită doar ca simpli prepuşi ai angajatorului lor.

90. Faţă de terminologia diferită utilizată de legiuitor în actele normative anterior menţionate, se poate observa că relaţia dintre noţiunile de „personal militar” şi „cadru militar” este una ca de la întreg la parte. Însă, faţă de premisele stabilite prin actul de sesizare, asupra acestei distincţii nu se va insista.

91. Doar personalul militar care are şi statutul de cadru militar şi căruia îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 80/1995 are statutul de funcţionar public, astfel încât litigiile privind raporturile de serviciu, deci şi cele privitoare la plata unor drepturi de natură salarială aparţin competenţei instanţelor de contencios administrativ, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, întrucât, pe baza definiţiei din art. 2 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 188/1999, potrivit căreia funcţionarul public este o persoană numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică, şi a prevederilor art. 1 şi art. 4-6 din Legea nr. 80/1995, cadrele militare - ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri, indiferent de apartenenţa instituţională (Ministerul Apărării Naţionale, Jandarmeria Română, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi unităţile subordonate) - sunt persoane numite într-o funcţie publică, deci o varietate a funcţionarilor publici, iar prevederile Legii nr. 188/1999 le sunt aplicabile, cu titlu de reglementare generală, potrivit art. 1 alin. (1) din acest act normativ.

92. Faptul că Statutul cadrelor militare (Legea nr. 80/1995) nu îi denumeşte ca atare, nu poate constitui un argument suficient pentru ca militarii să nu fie consideraţi funcţionari publici, întrucât nici pentru alte categorii de personal reglementările statutare ale acestora nu utilizează termenul de funcţionari publici (cum este cazul personalului de specialitate al instanţelor şi parchetelor, funcţionarii publici ai Corpului diplomatic şi consular guvernaţi de Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României, cu modificările ulterioare).

93. În aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 188/1999 a fost adoptat doar Statutul poliţistului prin Legea nr. 360/2002, pentru restul structurilor din Ministerul Afacerilor interne, în care se încadrează jandarmii sau pompierii, nefiind adoptate, până în prezent, statute speciale în care să se prevadă expres calitatea acestora de funcţionari publici.

94 Din cele arătate mai sus rezultă, în mod evident, că toate categoriile de personal care fac obiectul sesizării de faţă ocupă, cu titlu profesional, o funcţie care nu poate fi decât publică. La fel ca şi în cazul funcţionarilor publici civili (de drept comun), şi pentru persoanele care sunt titularele unei funcţii publice militare se verifică existenţa, cumulativă, a următoarelor elemente caracteristice:

a) Aceste persoane deservesc un serviciu public, destinat apărării ţării (art. 8 din Legea nr. 80/1995), a ordinii şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a proprietăţii publice şi private [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 550/2004], prevenirii şi stingerii incendiilor [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 121/1996], apărării împotriva incendiilor şi protecţiei civile [art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001];

b) Contribuie, prin activitatea profesională desfăşurată, la funcţionarea unui sector al administraţiei publice, şi anume:

- a unor structuri organizatorice ale Ministerului Afacerilor Interne [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 121/1996, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 550/2004];

- sau sunt subordonate autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale [art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001; în concret, în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, conform art. 1 din Regulamentul de organizare şi funcţionare şi a organigramei Inspectoratului General pentru Situaţii de urgenţă, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.490/2004, cu modificările şi completările ulterioare];

c) Cadrele militare sunt numite în funcţie prin act administrativ unilateral (art. 78 din Legea nr. 80/1995), nu au încheiate contracte individuale de muncă, ci îşi desfăşoară activitatea în baza unor raporturi de serviciu, specifice funcţionarilor publici cu statut special;

d) Se pot prevala, în exerciţiul funcţiei ocupate, de prerogative de putere publică (art. 6 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, art. 23 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, cu modificările şi completările ulterioare, art. 20 din Legea nr. 121/1996 privind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari, cu modificările ulterioare, art. 15 şi 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 363/2002, cu modificările şi completările ulterioare);

e) Asemenea funcţionarilor publici civili, şi cei militari sunt constituiţi în corpuri profesionale, al subofiţerilor, al maiştrilor militari şi al ofiţerilor, fiind structurate în grade militare, potrivit principiului ierarhizării (art. 2 din Legea nr. 80/1995).

95. Pentru toate aceste considerente, în privinţa cadrelor militare la care s-a făcut referire, în lipsa unor prevederi speciale în Legea nr. 80/1995, dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 sunt aplicabile cu titlu de drept comun pentru această categorie aparte de funcţionari publici care beneficiază de un statut special.

96. Important de subliniat este şi faptul că, pentru asigurarea unei rezerve de cadre pentru armata română şi pentru acoperirea deficitului de personal din cadrul acesteia, dar şi pentru domeniile de ordine publică şi siguranţă naţională, a fost adoptată Legea nr. 270/2015 privind Statutul rezerviştilor voluntari.

Art. 20 alin. (1) din lege stipulează că Ministerul Apărării Naţionale (respectiv Ministerul Afacerilor Interne pentru componentele de jandarmi, pompieri, poliţie, poliţie de frontieră etc.) „poate încheia contracte cu rezerviştii proveniţi din rândul cadrelor militare, soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, care au încetat raporturile de serviciu cu aceste instituţii şi îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 12 alin. (1)”.

Dispoziţiile art. 37 din aceeaşi lege prevăd că „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, cetăţenii români care îndeplinesc serviciul militar activ în una dintre formele prevăzute de lege, precum şi funcţionarii publici cu statut special din instituţiile cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, la încetarea raporturilor de serviciu, în situaţia în care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 12 alin. (1) lit. f), îşi pot exprima, în scris, opţiunea de a încheia contract în calitate de rezervist voluntar, în condiţiile legii

97. Prin această reglementare explicită, controversa asupra statutului militarilor, inclusiv în privinţa celor vizaţi de actul de sesizare, a fost în cele din urmă lămurită.

98. Nu în ultimul rând, trebuie menţionat faptul că, prin Decizia nr. 34 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 15 aprilie 2016, chiar şi Curtea Constituţională a statuat că militarii reprezintă o categorie specială de funcţionari publici.

99. Odată calificate raporturile juridice deduse judecăţii ca fiind raporturi de serviciu, prin efectul dispoziţiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999, se poate concluziona în sensul că litigiile care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public - în concret, acestea au ca obiect drepturile băneşti solicitate de jandarmii din cadrul inspectoratului de jandarmi judeţean şi pompierii din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă - sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

100. În contextul Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, şi al Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa supremă a arătat că reglementarea cuprinsă în partea generală a acestora şi în legile anuale de salarizare este aplicabilă tuturor salariaţilor remuneraţi din venituri publice, personal contractual, funcţionari publici şi personal asimilat salariaţilor, iar personalul nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale se poate îndrepta la instanţa competentă în ceea ce priveşte raportul său de muncă, astfel: personalul contractual şi personalul asimilat acestuia (cu titlu de exemplu, funcţii de demnitate publică numite sau alese) se pot adresa la instanţe de dreptul muncii, potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu art. 1,art. 170, 171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii, iar funcţionarii publici, la instanţa de contencios administrativ, potrivit Legii nr. 188/199910.


10 Decizia nr. 9 din 29 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 988 din 13 decembrie 2017.

 

101. Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1)cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că: în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 23 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, cu modificările şi completările ulterioare, art. 20 din Legea nr. 121/1996 privind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari, cu modificările ulterioare, art. 15 alin. (2) şi (3), art. 16, art. 17 şi art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 363/2002, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 2 alin. (2) teza întâi, art. 5 alin. (1) lit. f) şi g) şi art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 1, art. 4-6 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ litigiile având ca obiect drepturile băneşti solicitate de jandarmii din cadrul inspectoratului de jandarmi judeţean şi pompierii din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, personal militar având statutul de cadre militare (ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri) care îşi desfăşoară activitatea în baza unor raporturi de serviciu, specifice funcţionarilor publici cu statut special.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2018.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE,

GABRIELA ELENA BOGASIU

Magistrat-asistent,

Mihaela Lorena Mitroi

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.