MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 570         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 6 iulie 2018

 

SUMAR

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 12 din 14 mai 2018 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

Decizia nr. 34 din 14 mai 2018 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

 

DECIZIA Nr. 12

din 14 mai 2018

 

Dosar nr. 173/1/2018

 

Iulia Cristina Tarcea - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu - preşedintele delegat al Secţiei penale

Viorica Cosma - judecător la Secţia I civilă

Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă

Nina Ecaterina Grigoraş - judecător la Secţia I civilă

Raluca Moglan - judecător la Secţia I civilă

Adina Georgeta Nicolae - judecător la Secţia I civilă

Mihaela Paraschiv - judecător la Secţia I civilă

Simona Gina Pietreanu - judecător la Secţia I civilă

Carmen Elena Popoiag - judecător la Secţia I civilă

Eugenia Puşcaşiu - judecător la Secţia I civilă

Aurelia Rusu - judecător la Secţia I civilă

Bianca Elena Ţăndărescu - judecător la Secţia I civilă

Romaniţa Ecaterina Vrînceanu - judecător la Secţia I civilă

Rodica Susanu - judecător la Secţia I civilă

Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă

Iulia Manuela Cîrnu - judecător la Secţia a II-a civilă

Andreea Marchidan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Măiereanu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Simona Elena Cîrnaru - judecător la Secţia penală

Dan Andrei Enescu - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 173/1/2018 este constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 272 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Diana Berlic.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj referitor la interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), referitoare la posibilitatea acordării în compensare, pentru imobilele preluate abuziv, şi a altor bunuri decât cele înscrise pe lista bunurilor întocmită în conformitate cu dispoziţiile art. 221 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013 (Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013), astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere al procurorului general.

Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordă cuvântul doamnei procuror Diana Berlic, asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Diana Berlic arată că procurorul general apreciază că este în litera şi spiritul legii orientarea jurisprudenţială potrivit căreia se pot atribui alte bunuri în compensare, fie condiţionat de un abuz al administraţiei, dacă nu s-a întocmit lista bunurilor ce pot fi atribuite în compensare, nu există bunuri în listă sau sunt neatractive, bunul identificat de reclamant nu a fost introdus în listă etc., fie se pot atribui bunurile identificate de parte şi neincluse în lista publicată, chiar necondiţionat de constatarea unui abuz al administraţiei.

Subliniază că, în cadrul plângerii formulate împotriva dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), ori al Legii nr. 165/2013, instanţa de judecată are posibilitatea de a dispune atribuirea în compensare a unor bunuri din patrimoniul entităţii notificate, chiar şi atunci când acestea nu au fost incluse în listele întocmite potrivit legii. În virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa va aprecia dacă anumite bunuri, indicate de persoana interesată, au fost excluse în mod nejustificat şi abuziv din tabelul bunurilor disponibile.

Caracterul reparatoriu al legilor nr. 10/2001 şi nr. 165/2013, ca legi speciale, derogatorii de la dreptul comun, face ca acestea să se aplice cu prioritate, înaintea dispoziţiilor Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 215/2001).

Adoptarea Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 368/2013, a avut drept scop eficientizarea mecanismului de restituire în natură sau prin echivalent a bunurilor preluate abuziv, inclusiv sub forma acordării unor bunuri în compensare. A lăsa la latitudinea unităţii deţinătoare stabilirea categoriilor de măsuri reparatorii ar însemna golirea de conţinut a normei legale şi deturnarea finalităţii legii speciale de reparaţie.

Legea nr. 165/2013 a fost adoptată ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în considerentele căreia s-a reţinut obligaţia statului român de a respecta dreptul de proprietate, stabilind proceduri simple şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi o practică judiciară şi administrativă coerentă. Acest deziderat se regăseşte, de altfel, în expunerea de motive a legii.

Reprezentantul procurorului general subliniază că, în acest context, este excesiv şi contrar scopului Legii nr. 165/2013 să se pretindă persoanelor îndreptăţite să apeleze la calea contenciosului administrativ pentru dovedirea abuzului unităţii deţinătoare, de vreme ce nu există niciun impediment ca această problemă să fie rezolvată pe calea plângerii formulate în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Aşadar, când persoana îndreptăţită identifică prin diligenţe proprii un bun ce poate fi atribuit în compensare, instanţa nu poate refuza atribuirea acestuia, ca măsură compensatorie, fiind obligată să verifice situaţia de fapt şi regimul juridic al bunului.

Pentru toate aceste considerente şi având în vedere că s-a făcut dovada existenţei practicii neunitare la nivelul instanţelor naţionale, solicită admiterea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi pronunţarea unei hotărâri de unificare a practicii.

Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1. La data de 15 ianuarie 2018, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii privind problema de drept enunţată anterior.

2. Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, formându-se Dosarul nr. 173/1/2018, cu termen de soluţionare la 14 mai 2018.

II. Obiectul recursului în interesul legii

3. Din cuprinsul cererii de declanşare a acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, formulate potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj, rezultă că în practica instanţelor de judecată nu ar exista un punct de vedere unitar cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, referitoare la posibilitatea acordării în compensare, pentru imobilele preluate abuziv, şi a altor bunuri decât cele înscrise pe lista bunurilor întocmită în conformitate cu dispoziţiile art. 221 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014. În acest sens s-a constatat că, în timp ce unele instanţe au apreciat că nu pot fi acordate în compensare, pentru imobilele preluate, alte bunuri decât cele înscrise pe lista bunurilor întocmită în conformitate cu dispoziţiile legale invocate, alte instanţe au considerat că, dimpotrivă, pot fi acordate şi alte bunuri decât cele înscrise pe această listă.

III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare

Art. 1. - „(...) (2) în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III. (...).”

Hotărârea Guvernului nr. 89/2014 pentru completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013

„Articol unic. - După articolul 22 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 29 iunie 2013, se introduce un nou capitol, capitolul III1 «Mecanismul şi condiţiile privind compensarea cu bunuri oferite în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist», alcătuit din articolele 221-223, cu următorul cuprins:

«CAPITOLUL III1

Mecanismul şi condiţiile privind compensarea cu bunuri oferite în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist

Art. 221. - (1) Măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică de către entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate În mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi constă în acordarea de bunuri, libere de orice sarcini, în echivalent valoric.

(2) Bunurile care pot face obiectul compensării, în condiţiile legii, sunt terenurile, cu sau fără construcţii, şi construcţiile finalizate sau nefinalizate.

(3) Echivalenţa valorică între bunurile care au făcut obiectul cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi bunurile care se acordă în compensare se stabileşte prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

(4) în cazul construcţiilor nefinalizate, valoarea se stabileşte proporţional cu stadiul de execuţie, stabilit prin raport de expertiză tehnică, întocmit de un expert autorizat, în condiţiile legii.

(5) Situaţia bunurilor care pot fi acordate în compensare se afişează la sfârşitul fiecărei luni atât pe site-ul entităţii învestite cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi la sediul acesteia.

Art. 222. - Măsura compensării se aplică numai cu acordul persoanei îndreptăţite.

Art. 223. - Măsura compensării se dispune prin dispoziţia, decizia sau, după caz, ordinul conducătorului entităţii învestite cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.»”

IV. Examenul jurisprudenţial

5. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj a constatat existenţa practicii neunitare în privinţa problemei de drept ce face obiectul sesizării cu recurs în interesul legii, astfel:

Într-o primă interpretare s-a apreciat că nu se pot atribui în compensare alte bunuri decât cele menţionate în lista prevăzută de art. 221 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014.

În acest sens au fost invocate deciziile nr. 1.641 /Ap din 7 decembrie 2015 şi nr. 1.821/Ap din 8 decembrie 2016 ale Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă, Decizia nr. 1.497 din 1 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă, sentinţele Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă nr. 1.407 din 4 noiembrie 2016 (definitivă prin Decizia nr. 1.125/A din 20 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie) şi nr. 33 din 13 ianuarie 2016 (definitivă prin Decizia nr. 774 din 26 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă), Sentinţa nr. 996 din 14 septembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă (definitivă prin Decizia nr. 397 din 4 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă), Sentinţa nr. 220/C din 19 decembrie 2016 a Tribunalului Bihor - Secţia I civilă (definitivă prin Decizia nr. 466 din 30 iunie 2017 a Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă), Sentinţa nr. 60 din 3 februarie 2017 a Tribunalului Brăila - Secţia I civilă, definitivă, deciziile nr. 221/R din 31 mai 2016 şi nr. 2.149 din 13 octombrie 2015 ale Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă, Decizia nr. 1.239 din 18 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Într-o altă interpretare, instanţele au considerat că se pot atribui în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista prevăzută de art. 221 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014:

A. fie condiţionat de constatarea unui abuz al administraţiei, cum ar fi: neîntocmirea, în mod abuziv, a listei bunurilor ce pot fi atribuite în compensare; inexistenţa bunurilor în listă; existenţa în listă a unor bunuri neatractive; neincluderea în listă a bunului identificat de reclamant etc.

În ilustrarea acestei opinii au fost depuse următoarele decizii: nr. 24/C din 16 martie 2015 şi nr. 87/C din 6 iulie 2016 ale Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă; nr. 120 din 27 iunie 2017 a Curţii de Apei Timişoara - Secţia I civilă; nr. 232 din 13 aprilie 2017, nr. 2.658 din 4 decembrie 2015 şi nr. 391 din 2 noiembrie 2017 ale Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă.

B. fie chiar necondiţionat de constatarea unui abuz al administraţiei, apreciindu-se că este suficientă analiza instanţei de judecată cu privire la caracterul liber de sarcini, înţeles inclusiv ca afectare sau nu a bunului solicitat unui interes public.

În acest sens au fost invocate: Sentinţa nr. 29/D din 27 ianuarie 2014 a Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă, definitivă prin Decizia nr. 409 din 22 decembrie 2015 a Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă; Decizia nr. 454/Ap din 22 martie 2016 a Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă; sentinţele Tribunalului Braşov - Secţia I civilă nr. 122/S din 22 iunie 2016 (definitivă prin Decizia nr. 1.702 din 24 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Braşov - Secţia I civilă) şi nr. 40/S din 19 februarie 2016, definitivă prin neapelare.

V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

6. Dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate până în prezent decizii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate.

7. Răspunzând criticilor de neconstituţionalitate formulate în legătură cu acest text de lege, instanţa de contencios constituţional a reţinut că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul unei legi vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.

8. Totodată, Curtea a arătat, în jurisprudenţa sa, că aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia; altfel spus, inegalitatea de tratament juridic prin comparaţie cu acele persoane ale căror dosare de despăgubire au fost soluţionate sub imperiul Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, nu reprezintă un viciu de constituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum.

9. De asemenea, Curtea a reţinut că în materia acordării de despăgubiri pentru abuzurile petrecute în regimul trecut, statul are o largă marjă de apreciere asupra modalităţilor concrete de acordare. Legea nr. 165/2013 concretizează opţiunea legiuitorului român faţă de recomandările cuprinse în Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, astfel fiind adoptată o serie de proceduri, implicând, inter alia, termene concrete de soluţionare a dosarelor de despăgubire, de natură să imprime sistemului de despăgubiri eficienţă şi o previzibilitate sporită.

10. În acest sens sunt relevante, spre exemplu, Decizia nr. 662 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 26 noiembrie 2015; Decizia nr. 268 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 20 iulie 2016; Decizia nr. 388 din 14 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 21 octombrie 2016; Decizia nr. 600 din 20 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 973 din 5 decembrie 2016 etc.

11. Cu privire la aspectul care interesează problema măsurilor reparatorii în echivalent, Curtea Constituţională a statuat că forma iniţială a normei art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care nu mai prevedea posibilitatea acordării de bunuri în compensare, este neconstituţională, deoarece are caracter arbitrar şi imprevizibil (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 210 din 8 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 5 iunie 2014).

VI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

12. Jurisprudenţa instanţei de contencios european care are legătură adiacentă cu problema de drept ridicată de prezenta sesizare este cea privitoare la dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, astfel cum va fi menţionată în considerentele deciziei, în partea de analiză asupra acestui aspect relevant pentru modalitatea de dezlegare a obiectului recursului în interesul legii.

VII. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de apel Cluj

13. Colegiul de conducere al Curţii de apel Cluj nu şi-a exprimat opinia asupra problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii de faţă.

VIII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

14. Constatând existenţa a două orientări jurisprudenţiale distincte în problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, procurorul general a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii orientarea care a reţinut că se pot atribui alte bunuri în compensare, fie condiţionat de un abuz al administraţiei, în situaţia în care nu s-a întocmit, în mod abuziv, lista bunurilor ce pot fi atribuite în compensare, nu există bunuri în listă ori lista cuprinde bunuri neatractive etc., fie se pot atribui bunurile identificate de parte şi neincluse în lista publică, chiar necondiţionat de constatarea unui abuz al administraţiei.

15. După ce a expus evoluţia cadrului legal cu privire la posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent sub forma compensării cu alte bunuri, practica în materie a Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul general a conchis că, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţele de judecată evocă fondul, stabilind nu doar calitatea reclamanţilor, de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate, ci şi tipul măsurilor reparatorii ce pot fi acordate acestora (restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, în măsura în care aceasta este posibilă sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent - compensarea cu alte bunuri sau compensarea prin puncte), respectiv dacă entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor au aplicat în mod corect dispoziţiile legale privind natura măsurilor compensatorii propuse sau acordate persoanei îndreptăţite.

16. Procurorul general a apreciat că este excesiv şi, totodată, contrar scopului Legii nr. 165/2013 să se pretindă persoanelor îndreptăţite să apeleze la calea contenciosului administrativ pentru a dovedi că, în mod abuziv, nu au fost incluse pe listele prevăzute de lege ca fiind obligatoriu de întocmit de către unităţile deţinătoare a unor bunuri care să poată fi oferite în compensare, din moment ce nu există niciun impediment ca această problemă să fie rezolvată pe calea plângerii formulate în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013,

17. Procurorul general a observat că, şi în cadrul opiniei doctrinare care consideră că pot fi acordate în compensare doar bunuri cuprinse în lista întocmită potrivit legii, s-a acceptat că, în măsura în care persoana îndreptăţită identifică un bun despre care apreciază că i-ar putea fi dat în compensare, dar care nu este trecut în lista bunurilor disponibile, aceasta are deschisă posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată în vederea includerii bunului în lista bunurilor disponibile ori de a solicita acordarea acestuia în compensare.

18. De aceea, în interpretarea dispoziţiilor legale ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii, a opinat că instanţele pot atribui, în compensare, alte bunuri disponibile atunci când, în mod abuziv, entităţile notificate sau unităţile deţinătoare nu le-au inclus în lista prevăzută de lege sau nu au întocmit această listă.

IX. Opinia judecătorilor-raportori

19. Judecătorii-raportori, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, au apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, coroborate cu art. 221-art. 223 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 165/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, pot fi acordate în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestora.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

20. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

21. Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

22. Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă patru condiţii ce trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, şi anume: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive; hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

23. Sesizarea trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept.

Problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii trebuie să fie una reală, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege. Sintagma „problemă de drept” trebuie raportată la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.

Norma de drept disputată trebuie să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară ori necorelată cu alte dispoziţii legale şi, din acest motiv, să existe posibilitatea de a fi interpretată diferit. Înţelesul unor astfel de norme urmează a fi explicat şi determinat prin procedura recursului în interesul legii.

Aşadar, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unui recurs în interesul legii trebuie să cuprindă indicarea unei/unor reglementări susceptibile de interpretare ori aplicare diferită şi care au generat o practică judecătorească neunitară.

Din acest punct de vedere, potrivit actului de sesizare, problema de drept soluţionată diferit de instanţe vizează „interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, referitoare la posibilitatea acordării în compensare, pentru imobilele preluate abuziv, şi a altor bunuri decât cele înscrise pe lista bunurilor întocmită în conformitate cu dispoziţiile art. 221 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost modificate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014.”

Deşi actul de sesizare nu determină în mod riguros obiectul său, nefiind indicate expres dispoziţiile legale interpretate şi aplicate diferit în practica judiciară şi a căror interpretare unitară se solicită pe calea recursului în interesul legii, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sarcina de a analiza şi evalua întregul conţinut al cererii cu care a fost sesizată şi de a stabili, în raport cu acesta, limitele învestirii sale şi necesitatea activării mecanismului de unificare a practicii.

În acest sens este jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia, atunci când actul de sesizare nu formulează precis obiectul recursului în interesul legii, revine Completului competent să judece recursul în interesul legii „sarcina de a determina dacă, prin modul de prezentare a problemei prin care s-a pretins o rezolvare neunitară prin hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta reprezintă o problemă de drept de natură să pună în dezbatere interpretarea şi aplicarea unei/unor reglementări legale.” 1


1 A se vedea, în acest sens. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 18 din 5 octombrie 2015- paragraful 37, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 28 octombrie 2015.

 

Astfel, din cuprinsul actului de sesizare, din modul de prezentare a problemei pentru care s-a dovedit o rezolvare neunitară prin hotărârile judecătoreşti anexate şi din considerentele acestor hotărâri rezultă că ceea ce se supune analizei prin prezentul recurs în interesul legii este interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi art. 221- art. 223 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013. Se solicită a se stabili dacă, în interpretarea acestor dispoziţii legale, pot fi sau nu acordate în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista întocmită în conformitate cu art. 221 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013.

Problema de drept supusă dezbaterii a fost generată de interpretarea şi aplicarea diferite de către instanţele judecătoreşti a unor reglementări legale ce s-au dovedit a fi insuficient de clare şi precise, generând în acest fel o practică neunitară.

Sunt instanţe care au considerat, în interpretarea acestor dispoziţii legale, că nu pot fi acordate în compensare alte bunuri decât cele înscrise în lista întocmită conform art. 221 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013. În acest sens s-a apreciat că acordarea măsurii reparatorii a compensării cu bunuri oferite în echivalent este exclusiv în căderea entităţii învestite cu soluţionarea notificării, întrucât aceasta este cea care întocmeşte lista bunurilor disponibile şi emite dispoziţie, decizie sau, după caz, ordin privind măsura compensării cu alte bunuri, neîntocmirea listei sau întocmirea ei defectuoasă putând atrage răspunderea contravenţională a entităţii notificate, în condiţiile prevăzute de art. 36-37 din Legea nr. 165/2013.

Alte instanţe au considerat, în interpretarea aceloraşi dispoziţii legale, că pot fi acordate în compensare şi alte bunuri decât cele înscrise în lista întocmită conform art. 221 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, fie condiţionat de constatarea unui abuz al administraţiei (neîntocmirea listei sau întocmirea ei defectuoasă), fie chiar necondiţionat de constatarea unui asemenea abuz, în măsura în care persoana îndreptăţită face dovada existenţei unor bunuri disponibile.

În justificarea acestei orientări jurisprudenţiale s-a avut în vedere că, deşi iniţiativa oferirii bunurilor în echivalent aparţine entităţii notificate, aceasta nu înseamnă lipsirea persoanei îndreptăţite de dreptul de a combate în instanţă absenţa unei asemenea oferte, drept care se circumscrie liberului acces la justiţie. Învestită cu cererea prin care persoana îndreptăţită pretinde că există bunuri care pot fi acordate în compensare, instanţa de judecată, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicţie, trebuie să procedeze la verificarea pe fond a unei astfel de pretenţii şi, pe baza probatoriului administrat, să stabilească temeinicia cererii, nefiind un impediment legal faptul că respectivele bunuri nu au fost incluse, în mod eronat sau abuziv, discreţionar, în lista întocmită conform art. 221 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013.

Prin urmare, există o jurisprudenţă neunitară în ceea ce priveşte posibilitatea acordării de bunuri în compensare, altele decât cele menţionate în lista întocmită de entităţile notificate, determinată de interpretarea diferită a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi art. 221-223 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014,

De aceea, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca, pe calea recursului în interesul legii, să stabilească o interpretare unitară a acestor dispoziţii legale, în sensul de a decide dacă, din cuprinsul acestor prevederi legale, rezultă sau nu posibilitatea acordării de bunuri în compensare, altele decât cele menţionate în lista întocmită de entităţile notificate.

În consecinţă, Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept atrasă de interpretarea diferită pe care instanţele de judecată au dat-o în privinţa unor norme juridice insuficient de clare şi precise, astfel încât prima condiţie de admisibilitate a recursului în interesul legii este îndeplinită.

Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanţelor judecătoreşti răspunde scopului recursului în interesului legii de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, o jurisprudenţă predictibilă.

24. Problema de drept ce face obiectul sesizării a fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti.

Aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare, sunt instanţe care consideră că nu se pot atribui în compensare alte bunuri decât cele menţionate în lista prevăzută de art. 221 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014. În această orientare jurisprudenţială, măsura compensării cu alte bunuri poate fi dispusă doar cu privire la bunuri ce au fost afectate acestui scop, prin includerea lor în lista întocmită de entităţile învestite.

Într-o altă orientare jurisprudenţială, rezultată din hotărârile anexate, se consideră că se pot atribui în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista prevăzută de art. 221 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, fie condiţionat de constatarea unui abuz al administraţiei (neîntocmirea listei sau întocmirea ei formală, cu menţiunea că nu sunt bunuri disponibile, precum şi caracterul lacunar, incomplet al acesteia, conţinând doar bunuri neatractive), fie chiar necondiţionat de constatarea unui asemenea abuz, în măsura în care persoana îndreptăţită face dovada existenţei unor bunuri disponibile.

În consecinţă, în practica judecătorească s-au conturat două orientări jurisprudenţiale diferite, întemeiate pe interpretarea şi aplicarea aceloraşi prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea pronunţării unei decizii care să asigure unitatea de jurisprudenţă.

25. Dovada soluţionării diferite trebuie să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 515 din Codul de procedură civilă, dovada soluţionării diferite a problemei de drept ce face obiectul sesizării trebuie să se facă prin hotărâri definitive, fără ca textul de lege menţionat să impună cerinţa unui anumit număr de hotărâri sau condiţia ca soluţiile diferite să fi fost pronunţate la nivelul instanţelor din întreaga ţară.

Această condiţie este, de asemenea, îndeplinită în cauză, întrucât au fost ataşate actului de sesizare hotărâri judecătoreşti definitive ce cuprind soluţiile jurisprudenţiale neunitare, rezultate din interpretarea diferită a textelor de lege analizate.

26. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie anexate cererii.

Anexele care însoţesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii acestei condiţii formale.

27. Prin urmare, fiind îndeplinite cerinţele art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil.

Asupra fondului recursului în interesul legii

28. În dezlegarea problemei de drept referitoare la posibilitatea acordării de bunuri în compensare, altele decât cele menţionate în lista întocmită de entităţile notificate, trebuie avute în vedere următoarele aspecte: a) evoluţia reglementării în materie; b) ordinea instituirii anumitor măsuri compensatorii prin legile de reparaţie; c) posibilitatea pentru instanţe de a cenzura modalitatea în care entităţile notificate se conformează obligaţiei înscrise în capitolul III1 (art. 221-art. 223) din Hotărârea Guvernului nr. 89/2014 privind completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, din perspectiva plenitudinii de jurisdicţie şi a accesului efectiv la instanţă.

a) Evoluţia reglementării referitoare la acordarea măsurilor reparatorii sub formă de bunuri ori servicii în compensare

29. Potrivit Legii nr. 10/2001 a fost instituit, prioritar, principiul restituirii în natură a bunurilor [art. 1 alin. (2), art. 7, art. 26] şi în subsidiar, pentru ipoteza în care o astfel de modalitate de reparaţie nu este posibilă, restituirea în echivalent, prin acordarea, în compensare, de bunuri sau alte servicii de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării sau despăgubiri, acordate în condiţiile prevederilor speciale în materie.

30. Prin Legea nr. 165/2013 s-a reglementat acelaşi principiu, al prevalenţei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist [art. 1, art. 2 alin. (1) lit. a)], regăsit şi în dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

31. Pentru ipoteza imposibilităţii restituirii în natură s-a prevăzut, în forma iniţială a legii, că reparaţie prin echivalent, doar măsura compensării prin puncte [art. 2 alin. (1)].

32. Textul menţionat a fost modificat prin Legea nr. 368/2013, potrivit căreia s-a introdus, ca primă măsură reparatorie prin echivalent, cea a compensării cu bunuri oferite de entitatea învestită cu soluţionarea cererii.

33. De asemenea, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 210 din 8 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 5 iunie 2014, s-a statuat asupra caracterului neconstituţional al normei art. 1 alin. (2) raportat la dispoziţiile art. 4 teza a două din Legea nr. 165/2013, reţinându-se în considerente că, la momentul adoptării acestui act normativ, legiuitorul a omis situaţia, prevăzută expres de Legea nr. 10/2001, privind măsurile reparatorii prin echivalent, care aveau ca obiect compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită/deţinătorul imobilului cu acordul persoanei îndreptăţite.

34. S-a apreciat că abrogarea dispoziţiilor legale care constituiau temeiul juridic al acordării de bunuri în compensare (într-un interval de 7 luni, între data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi data modificării acesteia prin Legea nr. 368/2013), urmată de reinstaurarea acestui drept în forma prevăzută de legea anterioară, demonstrează caracterul arbitrar şi imprevizibil al normei adoptate de legiuitor, generând instabilitatea raporturilor juridice reglementate de Legea nr. 165/2013, lipsa de coerenţă şi previzibilitate a normelor adoptate în materia măsurilor reparatorii prin echivalent, ceea ce afectează în mod grav principiul securităţii raporturilor juridice.

35. Ulterior, prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014 au fost completate Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, introducându-se capitolul III1 referitor la mecanismul şi condiţiile privind compensarea cu bunuri oferite în echivalent.

36. În mod asemănător, procedura acordării de bunuri în compensare, prin întocmirea lunară a unui tabel cu bunuri disponibile, de către primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, era reglementată prin art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (text introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 209/2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul proprietăţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 263/2006).

37. Or, în legătură cu aplicarea acestei dispoziţii legale, instanţa supremă a dezvoltat o jurisprudenţă consistentă şi constantă 2, conform căreia pot fi acordate persoanei îndreptăţite, în compensare, şi alte bunuri decât cele care apar în lista întocmită de unitatea deţinătoare, în măsura în care partea face dovada existenţei unor astfel de bunuri, care în mod nejustificat nu sunt incluse în categoria bunurilor disponibile, instanţa având, în virtutea plenitudinii ei de jurisdicţie, competenţa cenzurării modalităţii de întocmire a listei, care nu poate fi una discreţionară sau abuzivă.


2 A se vedea, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 1.299 din 24 februarie 2012, nr. 3.497 din 18 mai 2012, nr. 3.649 din 23 mai 2012, nr. 2.184 din 23 martie 2012, nr. 3.543 din 18.05.2012, nr. 6.228 din 15 octombrie 2012, nr. 4.540 din 15 iunie 2012, nr. 6.952 din 14 noiembrie 2012, nr. 557 din 7 februarie 2013, nr. 5.621 din 4 decembrie 2013, nr. 1.335 din 20 mai 2015, nr. 1.735 din 30 iunie 2015 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, date publicităţii pe site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

 

38. Pentru identitate de raţiune (eadem ratio legis), soluţia în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi a normelor metodologice aferente (capitolul III1 din Hotărârea Guvernului nr. 89/2014) nu poate fi diferită, ţinând seama şi de argumentele ce vor fi expuse în continuare.

b) Ordinea instituirii măsurilor reparatorii

39. Dispoziţiile în materia legilor reparatorii statuează, aşa cum s-a menţionat deja, asupra prevalenţei principiului restituirii în natură şi, în subsidiar, asupra acordării unor reparaţii prin echivalent.

40. În privinţa măsurilor reparatorii în echivalent, ordinea acordării acestora rezultă din modalitatea în care ele sunt enumerate de textul legal, fiind una graduală, în sensul că prioritate are acordarea de bunuri ori servicii în compensare sau, dacă această modalitate de reparaţie nu este posibilă, acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale [în vechea reglementare, dată de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001], respectiv compensarea prin puncte [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 368/2013].

41. Că este aşa, rezultă o dată în plus şi din expunerea de motive a Legii nr. 368/2013, potrivit căreia „finalitatea de atins va fi inclusiv aceea de scădere a presiunii asupra bugetului de stat, prin diminuarea sumei despăgubirilor acordate în numerar persoanelor îndreptăţite”.

42. De asemenea, soluţia se impune printr-o interpretare gramaticală a textului, care plasează reparaţia prin compensare cu alte bunuri înaintea celei referitoare la compensarea prin puncte, dar şi prin interpretarea teleologică, din punctul de vedere al scopului şi finalităţii legii, de a se asigura o formă de reparaţie cât mai apropiată de cea a restituirii în natură (prin acordarea de bunuri).

43. În acest context legislativ, al existenţei unei ordini de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, în situaţia în care persoana îndreptăţită optează pentru compensarea cu bunuri şi face dovada disponibilităţii lor, are vocaţie la obţinerea acestora, indiferent de faptul că ele au fost omise de pe lista entităţii notificate sau, a fortiori, dacă unitatea deţinătoare, nesocotindu-şi obligaţia care îi revenea, nu a întocmit lista bunurilor ce pot fi acordate în compensare.

c) Plenitudinea de jurisdicţie a instanţei în legătură cu modalitatea de acordare a bunurilor în compensare

44. Argumentul conform căruia acordarea de măsuri reparatorii în echivalent este exclusiv în căderea entităţii învestite cu soluţionarea notificării - întrucât aceasta este cea care întocmeşte lista bunurilor disponibile, emiţând dispoziţie, decizie sau, după caz, ordin privind măsura compensării - este eronat, nesocotind plenitudinea de jurisdicţie a instanţei şi principiul liberului acces la justiţie.

45. Astfel, modalitatea în care unitatea deţinătoare dă curs obligaţiei ce îi revine, de întocmire şi afişare, la sfârşitul fiecărei luni, a situaţiei bunurilor care pot fi acordate în compensare, este supusă cenzurii instanţei învestite cu plângerea persoanei nemulţumite de felul în care i-a fost rezolvată cererea,

46. Instanţa de judecată este cea care, în virtutea plenitudinii de competenţă, poate sancţiona, deopotrivă, neîntocmirea listei sau întocmirea ei formală, cu menţiunea că nu sunt bunuri disponibile, precum şi caracterul lacunar al acesteia, incomplet, conţinând doar bunuri neatractive ori disproporţionate valoric.

47. La fel ca în reglementarea anterioară (art. 26 din Legea nr. 10/2001), faza procedurii prealabile este urmată de cea judiciară, în cazul în care persoana îndreptăţită este nemulţumită de felul în care i-a fost rezolvată cererea (art. 35 din Legea nr. 165/2013).

48. În legătură cu nesoluţionarea cererii (ipoteză căreia îi poate fi asimilată, mutatis mutandis, aceea în care entitatea deţinătoare nu a întocmit situaţia bunurilor disponibile, deşi a fost învestită cu solicitarea de acordare de bunuri în compensare), instanţa supremă s-a pronunţat deja printr-0 Decizie în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, statuând că, în ipoteza în care entitatea deţinătoare nu rezolvă cererea, instanţa de judecată este cea care trebuie să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea.

49. S-a reţinut totodată că o astfel de situaţie echivalează şi cu refuzul soluţionării cererii, care nu poate rămâne necenzurat „pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime”.

50. În mod asemănător, în apărarea aceloraşi drepturi şi pe baza liberului acces la justiţie, persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei în ipoteza în care lista bunurilor de oferit în compensare este una incompletă sau conţine bunuri neatractive, a căror acordare nu este aptă să asigure o reală reparaţie.

51. Aceasta, întrucât împrejurarea că, în procedura prealabilă, entitatea deţinătoare este cea care apreciază asupra acestei măsuri, a compensării, nu îi acordă o putere discreţionară şi niciuna sustrasă controlului instanţei de judecată, fiind greşit argumentul conform căruia într-o asemenea ipoteză ar fi suficientă angajarea răspunderii contravenţionale pentru îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor, în termenii prevăzuţi de art. 36 şi 37 din Legea nr. 165/2013.

52. În realitate, ceea ce urmăreşte partea este satisfacerea pretenţiilor sale referitoare la măsurile reparatorii şi de aici necesitatea unei judecăţi pe fond asupra acestei cereri, iar nu sancţionarea contravenţională a atitudinii culpabile a persoanei notificate (care se poate angaja în mod distinct, pe un alt temei).

53. La fel, faptul că, potrivit art. 221 din Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, iniţiativa „oferirii bunurilor în echivalent” aparţine entităţii notificate nu înseamnă lipsirea persoanei interesate de posibilitatea şi dreptul de a combate în instanţă absenţa unei asemenea oferte, în ipoteza în care ea face dovada, în mod neechivoc, că este vorba de un abuz sau, pur şi simplu, de o listă defectuos întocmită.

54. De aceea, învestită cu cererea prin care persoana îndreptăţită pretinde că există bunuri care pot fi acordate în compensare, instanţa trebuie să procedeze la verificarea pe fond a unei astfel de pretenţii şi, pe baza probatoriului administrat, să stabilească temeinicia cererii, nefiind un impediment legal faptul că respectivele bunuri n-au fost incluse, în mod eronat sau abuziv, discreţionar, în lista celor care pot face obiectul acestei măsuri.

55. Altminteri, necenzurarea modalităţii în care entităţile învestite cu notificări dau curs solicitării de acordare de bunuri în compensare ar face să devină iluzorie şi lipsită de substanţă această formă de reparaţie prin echivalent, dacă ea ar rămâne la aprecierea discreţionară a persoanei notificate.

56. În plus, aceasta este expresia plenitudinii jurisdicţionale a instanţei, cea care verifică, sub aspectul legalităţii, măsurile dispuse în faza procedurii prealabile.

57. Toate argumentele expuse trebuie puse în corelaţie şi cu faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 reprezintă, în realitate, o preluare a vechii reglementări [art. 1 alin. (2) şi (5), art. 26 din Legea nr. 10/2001], în legătură cu care, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, s-a dezvoltat şi consolidat o anumită practică judiciară la nivelul instanţei supreme, nefiind justificat un reviriment al jurisprudenţei, câtă vreme au rămas neschimbate temeiurile care au determinat rezolvarea jurisprudenţială menţionată anterior în legătură cu măsura reparatorie prin echivalent, a compensării cu alte bunuri.

58. De asemenea, această dezlegare este în acord cu jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului, în interpretarea articolului 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esenţială - dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu plenitudine de competenţă, care să soluţioneze contestaţiile ce poartă asupra unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, în accepţiunea lor autonomă.

59. În acest sens, deşi dreptul de acces la un tribunal nu este unul absolut, fiind susceptibil de limitări, întrucât, prin însăşi natura lui, acesta presupune o reglementare din partea statului, în cadrul marjei sale de apreciere, recunoscută de Convenţie, limitările trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie proporţionale, adică să existe un echilibru între scopul invocat de stat şi mijloacele folosite, între interesul general şi imperativul protejării drepturilor individuale 3.


3 Cauza Sabin Popescu contra României, Hotărârea din 2 martie 2004, paragraful 66.

 

60. Pe tărâmul dreptului de acces s-a subliniat necesitatea efectivităţii exerciţiului acestui drept şi aplicării limitărilor într-o măsură în care să nu fie golit de conţinut. Astfel, s-a evidenţiat de nenumărate ori că ansamblul garanţiilor procesuale instituite de articolul 6 al Convenţiei ar rămâne fără substanţă şi ar deveni superfluu dacă dreptul de acces la instanţă nu ar fi unul efectiv 4, în aplicarea unui principiu fundamental, potrivit căruia Convenţia apără „drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii 5.”


4 A se vedea Cauza Golder contra Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1975.

5 Cauza Weissman conta României, Hotărârea din 23 octombrie 2006.

 

61. Or, deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că instituirea unei proceduri prealabile nu este în sine incompatibilă cu prevederile articolului 6 al Convenţiei, fiind una dintre limitările admise ale dreptului de acces la un tribunal, pentru a atinge scopul reglementării dreptului la un proces echitabil, ea trebuie să fie supusă unui control judecătoresc exercitat de o instanţă independentă şi imparţială, cu plenitudine de jurisdicţie, adică o instanţă capabilă să exercite un control în fapt şi în drept, desigur, în funcţie de competenţele atribuite de dreptul intern.

62. Procedând la aplicarea acestor principii în dezlegarea problemei de drept referitoare la posibilitatea acordării de bunuri în compensare, altele decât cele menţionate în lista întocmită de entităţile notificate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii observă că negarea posibilităţii de a acorda bunuri în compensare, în bazaşi în urma unei proceduri judiciare, desfăşurate cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale ale persoanelor implicate, ar echivala cu negarea însăşi a plenitudinii de jurisdicţie de care se bucură un tribunal în această materie şi, implicit, cu afectarea dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial,

63. Altfel, a accepta că doar unitatea deţinătoare poate acorda bunuri în compensare în procedura administrativă înseamnă a accepta că una dintre măsurile de reparaţie prevăzute de legea specială „scapă” controlului unei instanţe şi este lăsată exclusiv la latitudinea acestei unităţi, iar un aspect esenţial al unei cauze particulare deduse judecăţii - cel al demonstrării existenţei unor bunuri disponibile ce ar putea fi oferite în echivalent - nu poate fi dezbătut şi probat într-o procedură judiciară în care contestaţia poartă asupra unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, ce formează chiar domeniul de aplicabilitate al dreptului la un proces echitabil.

64. În acelaşi sens, a declanşa o procedură judiciară doar pentru a constata că o unitate deţinătoare, în mod discreţionar sau din neglijenţă, nu întocmeşte sau nu actualizează lista bunurilor ce pot fi acordate în compensare, fără a da posibilitatea părţii interesate de a face dovada existenţei unor bunuri disponibile, a stabilirii, pe baza probelor, a situaţiei juridice actuale a bunurilor pretinse, ar echivala doar cu iluzia exerciţiului unui drept fundamental şi cu lăsarea lui fără substanţă, precum şi cu negarea plenitudinii de jurisdicţie a instanţei de judecată învestite cu o cerere prin intermediul căreia persoana îndreptăţită pretinde că există bunuri ce pot fi acordate în compensare.

65. În acest context şi doar pentru rigoare juridică se reţine că, în jurisprudenţa la care face referire prezenta sesizare şi care susţine imposibilitatea atribuirii în compensare a altor bunuri decât cele menţionate în lista prevăzută de art. 221 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 165/2013, se utilizează, pentru fundamentarea acestei orientări jurisprudenţiale, un anumit tip de argument ce ar viza o „abordare instituţională nediscriminatorie” pentru toate persoanele care ar intenţiona să solicite bunuri în compensare în temeiul Legii nr. 165/2013, argument care este însă de ordin formal, întrucât nu este însoţit de o demonstraţie a unei pretinse discriminări.

66. Astfel, trebuie reamintit că un principiu fundamental ce stă la baza interpretării articolului 14 al Convenţiei sau articolului 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, care interzic discriminarea, este că „a distinge nu înseamnă a discrimina”, iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziţii convenţionale, autorităţile statale ar trebui să introducă distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o „justificare rezonabilă şi obiectivă”, statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferenţele de tratament juridic aplicat.

67. Or, în ipoteza ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, instanţele nu aplică un tratament juridic favorizant şi nu privilegiază o anumită persoană sau un anumit grup de particulari, în virtutea unui criteriu de discriminare dintre cele enunţate de art. 14 al Convenţiei, ci aplică într-o cauză particulară dedusă judecăţii principiile ce decurg dintr-un alt drept reglementat de Convenţie, respectiv dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa esenţială - dreptul la un tribunal independent şi imparţial cu plenitudine de jurisdicţie -, al cărui exerciţiu nu trebuie limitat pentru argumentele anterior expuse.

68. Astfel, cei care se prevalează de un asemenea argument ignoră însăşi natura procedurii judiciare declanşate pentru realizarea pretinsului drept de proprietate al persoanei îndreptăţite şi atributele pe care le are instanţa de judecată într-o asemenea procedură, ajungând, în mod paradoxal, ca, sub pretextul nediscriminării, să prefere pasivitatea persoanei interesate care ar trebui să aştepte sine die întocmirea unei asemenea liste cu bunuri disponibile de către autorităţile administrative sau să nu sancţioneze însăşi pasivitatea acestor autorităţi, ce nu îşi îndeplinesc atribuţiile legale, „abordarea instituţională unitară”, în manifestarea ei negativă, devenind un fals panaceu al protecţiei drepturilor omului.

69. Pentru toate aceste considerente,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi, în consecinţă, stabileşte că:

în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 221-223 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, pot fi acordate în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestora.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2018.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Elena Adriana Stamatescu

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 34

din 14 mal 2018

 

Dosar nr. 328/1/2018

 

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile - preşedintele completului

Raluca Moglan - judecător la Secţia I civilă

Adina Georgeta Nicolae - judecător la Secţia I civilă

Beatrice Ioana Nestor - judecător la Secţia I civilă

Eugenia Puşcaşiu - judecător la Secţia I civilă

Romaniţa Ecaterina Vrînceanu - judecător la Secţia I civilă Alina Iuliana Ţuca - judecător la Secţia I civilă

Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 328/1/2018 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă, raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 274 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Lavinia Curelea, preşedintele delegat al Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept la în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 13.203/3/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse practica judiciară identificată şi punctele de vedere teoretice ale instanţelor naţionale, precum şi raportul întocmit de judecătorul-raportor. Se mai referă că raportul a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind depuse de către părţi puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

Doamna judecător Lavinia Curelea, preşedintele completului, constată că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1 . Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a dispus, prin încheierea din data de 15 decembrie 2017, în Dosarul nr. 13.203/3/2016, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi sesizată instanţa de judecată după împlinirea termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, ulterior împlinirii termenelor instituite prin art. 33 alin. (1) din această lege, cu o cerere de soluţionare pe fond a notificării persoanei îndreptăţite, notificare nesoluţionată de către entitatea deţinătoare, sau această cerere este tardivă, dat fiind că este formulată ulterior împlinirii termenului astfel instituit prin art. 35 alin. (2) din lege?

În aplicarea art. 1.528 din Codul civil, raportat la art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, este tardivă sau nu cererea persoanei îndreptăţite adresată instanţei ulterior împlinirii termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin care se solicită obligarea unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea după împlinirea termenelor instituite prin art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 (obligaţie de a face)?”.

II. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării

2. Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013):

„Art. 33. - (1) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:

a) în termen de 12 luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri;

b) în termen de 24 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri;

c) în termen de 36 de luni, entităţile învestite de lega care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri.

(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.

(3) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Datele transmise de entităţile învestite de lege vor fi centralizate şi publicate pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

(4) Cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entităţile prevăzute la alin. (1). Prin excepţie, se analizează cu prioritate cererile formulate de persoanele certificate de entităţi desemnate de statul român sau de alte state membre ale Uniunii Europene, ca supravieţuitoare ale Holocaustului, aflate în viaţă la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei legi.”

„Art. 34. - (1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.

(2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.

(3) Numărul dosarelor prevăzute la alin. (1) şi data înregistrării dosarelor prevăzute la alin. (2) se publică pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi se comunică, la cerere, persoanelor îndreptăţite.

(4) Dosarele se soluţionează în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naţionale.

(5) Prin excepţie de la prevederile alin. (4), se soluţionează cu prioritate:

a) dosarele în care Secretariatul Comisiei Naţionale a solicitat documente potrivit ari. 21 alin. (5);

b) dosarele în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive, instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită;

c) dosarele constituite în baza cererilor formulate de persoanele prevăzute la ari. 33 alin. (4);

d) dosarele în care s-au emis decizii privind propunerea acordării de despăgubiri/măsuri compensatorii de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.”

„Art. 35. - (1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor ari. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

(2) în cazul în care entitatea investită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34. persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

(3) în cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.

(4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.

(5) Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru.”

3. Codul civil

Executarea obligaţiei de a face

„Art. 1.528. - (1) în cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată obligaţia.

(2) Cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate să exercite acest drept numai dacă îl înştiinţează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia. “

III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a Invocat chestiunea de drept

4. Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă la data de 8 aprilie 2016 cu nr. 13.203/3/2016, completată sub aspectul cadrului procesual la data de 30 septembrie 2016, reclamantul persoană fizică a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi Administraţia Naţională ,Apele Române”, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să îl oblige pe pârât să soluţioneze Notificarea nr. xxxx/10.08.2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, şi să emită dispoziţie motivată.

5. Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001) şi pe cele ale art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013.

6. Prin Sentinţa nr. 1.431 din 11 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

7. Hotărând astfel, prima instanţă a arătat că a fost învestită de reclamant cu o cerere prin care să fie obligaţi pârâţii la soluţionarea notificării înregistrate sub nr. xxxxx/10.08.2001 la Primăria Municipiului Bucureşti. Faţă de acest obiect, a reţinut incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

8. Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, invocată de acesta prin întâmpinare, prima instanţă a stabilit că, deşi în anul 2015 pârâtul a transmis notificarea spre soluţionare pârâtei Administraţia Naţională Apele Române” în considerarea faptului că din mai 2015 obiectivul de investiţii „Acumulare Văcăreşti” figurează înscris ca fiind administrat de Ministerul Apelor şi Pădurilor prin Administraţia Naţională „Apele Române”, pârâtul a avut calitatea de unitate deţinătoare până la împlinirea termenului de soluţionare a notificării, prevăzut de art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013, respectiv până la 1 ianuarie 2015, motiv pentru care excepţia a fost respinsă ca neîntemeiată.

9. Pe fondul cauzei, din coroborarea prevederilor art. 33 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 165/2013, s-a reţinut că rezultă că entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri au obligaţia de a le soluţiona în termen de 12 luni, termen ce curge începând cu 1 ianuarie 2014.

10. Tribunalul a dedus că Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice îi este aplicabil acest termen de 12 luni prevăzut de art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013 pe baza informaţiilor din Dosarul nr. 44.345/3/2015 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă, având ca obiect o cerere similară formulată în contradictoriu cu acelaşi pârât, şi în care s-a reţinut că în anul 2016 unitatea deţinătoare (ministerul) mai avea de soluţionat un număr de 144 de cereri. Stabilind că Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice avea obligaţia de a soluţiona până la 1 ianuarie 2015 Notificarea nr. xxxxx/ 10.08.2001 ce îi fusese transmisă de Primăria Municipiului Bucureşti în mai 2008, tribunalul a apreciat că, în procedura Legii nr. 165/2013, după împlinirea termenului în care unitatea deţinătoare este obligată să soluţioneze notificarea, reclamantul nu are drept de opţiune între acţiunea având ca obiect obligarea unităţii deţinătoare la soluţionarea notificării şi acţiunea având ca obiect soluţionarea notificării de către instanţă.

11. Scopul Legii nr. 165/2013 este acela de a finaliza procesul de reparare a prejudiciului comis prin preluările abuzive săvârşite în timpul regimului comunist, prin proceduri simplificate, care urmează să se desfăşoare în termene rezonabile şi previzibile.

12. Unul dintre aceste mecanisme se referă la situaţia notificărilor nesoluţionate de unităţile deţinătoare în termenele prevăzute la art. 33 din lege.

13. În acest caz, după împlinirea termenului de soluţionare a notificărilor de către unităţile deţinătoare, persoanele care se consideră îndreptăţite au la dispoziţie un termen de 6 luni în care pot sesiza instanţa, aceasta din urmă fiind obligată să se pronunţe asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi a dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii, aşa cum rezultă din prevederile art. 35 alin. (1) şi (2) interpretate în coroborare cu alin. (3) din Legea nr. 165/2013.

14. Unităţile deţinătoare nu mai pot fi obligate la soluţionarea notificărilor după împlinirea termenelor reglementate de art. 33 din Legea nr. 165/2013, obligaţia lor subzistând numai pe parcursul acestor perioade. După împlinirea termenelor respective, persoanele care se consideră îndreptăţite la măsuri reparatorii au la dispoziţie exclusiv acţiunea având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării, acţiune ce trebuie formulată în termenul de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor, conform prevederilor art. 35 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013.

15. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, invocând încălcarea dreptului de acces liber la o instanţă şi pierderea dreptului pretins prin notificarea nesoluţionată în termen de unitatea deţinătoare, consecinţe ce decurg din interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul că, după împlinirea termenelor reglementate de art. 33 din acest act normativ, persoanele care se consideră îndreptăţite la măsuri reparatorii au la dispoziţie exclusiv acţiunea având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării şi că această acţiune trebuie formulată în termenul de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

IV. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

16. Prin încheierea de sesizare din data de 15 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 13.203/3/2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 8 aprilie 2016, aşadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, precum şi a actualului Cod de procedură civilă.

17. Obiectul cererii l-a constituit obligarea pârâtului să emită dispoziţie de soluţionare a notificării, după expirarea termenelor noi instituite de Legea nr. 165/2013.

18. Instanţa de sesizare a constatat că, prin dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, s-au instituit noi termene de soluţionare a notificărilor în sarcina unităţilor deţinătoare, altele decât cel stabilit iniţial prin art. 25 din Legea nr. 10/2001, şi anume: un termen de 12 luni pentru entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri, un termen de 24 de luni pentru entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri şi un termen de 36 de luni pentru entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri. S-a prevăzut că aceste termene curg de la data de 1 ianuarie 2014

19. În aceste condiţii, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a arătat că se pune în discuţie posibilitatea învestirii instanţei cu cererea de a obliga pârâtul să emită dispoziţia de soluţionare a notificării, ulterior împlinirii noilor termene stabilite prin Legea nr. 165/2013, drept pentru care este necesar a se da o dezlegare chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării.

20. Prin urmare, curtea de apel a apreciat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, şi anume:

- în cauză sunt aplicabile dispoziţiile noului Cod de procedură civilă, în raport cu data declanşării litigiului;

- de lămurirea chestiunii în discuţie depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât posibilitatea părţii de a se adresa instanţei, după împlinirea termenului prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu o cerere privind soluţionarea notificării, are consecinţe în planul dreptului la măsuri reparatorii conform legilor speciale de reparaţie, care ar putea fi pierdut din culpa entităţilor învestite cu soluţionarea unei astfel de cereri, care nu au respectat termenele legale prevăzute de art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013;

- problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre;

- problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data sesizării.

V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

21. Opinia completului de judecată al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă este că asemenea cereri nu sunt tardive.

22. În acest sens, curtea de apel a avut în vedere că raţiunea legiuitorului român în adoptarea Legii nr. 165/2013 a fost aceea de a institui o procedură administrativă, supusă unor termene imperativ reglementate, înăuntrul cărora entităţile prevăzute de art. 33 şi art. 34 din lege au obligaţia soluţionării cererilor înregistrate şi nerezolvate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul emiterii unei decizii de admitere sau de respingere a acestora, umflând ca deciziile emise de acestea să fie supuse controlului judecătoresc: faza judiciară a acestor proceduri începe în situaţia în care persoana îndreptăţită este nemulţumită de actul prin care se finalizează faza administrativă, precum şi în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34.

23. În cea de a două situaţie, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 prevede că „în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor”.

24. În opinia instanţei de trimitere, termenul de 6 luni reglementat de dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu constituie un termen de decădere, întrucât norma care îl instituie nu are caracter imperativ, nefiind prevăzută, în mod expres, sancţiunea decăderii în cazul nerespectării acestuia.

25. Pe de altă parte, în cuprinsul textului în discuţie, legiuitorul a înţeles să folosească sintagma „se poate adresa”, o astfel de normă având caracter dispozitiv permisiv, întrucât nu impune persoanei care se consideră îndreptăţită obligaţia de a se adresa instanţei, ci doar permite acesteia, ca subiect de drept, să aibă această conduită, în caz contrar ea putând aştepta soluţionarea pe cale administrativă a cererii de restituire.

26. Nu în ultimul rând, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a avut în vedere şi împrejurarea că termenul de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se raportează la nerespectarea de către entitatea învestită de lege a termenelor prevăzute de art. 33 şi 34 din acest act normativ, termene care variază în funcţie de numărul de cereri înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi.

27. În aceste condiţii, curtea de apel a considerat că sarcina persoanei îndreptăţite de a cunoaşte în ce categorie de termene va fi soluţionată cererea sa, pentru a se putea adresa instanţei în termen legal, ar fi excesivă şi împovărătoare, cu atât mai mult cu cât soluţionarea cererilor de restituire (în natură sau prin echivalent) trenează de 16 ani, timp în care legislaţia în materie a suferit numeroase modificări.

28. În concluzie, instanţa de sesizare şi-a exprimat opinia că dezlegarea corectă a chestiunii de drept puse în discuţie este în sensul că persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei de judecată cu o cerere de soluţionare pe fond a notificării, precum şi cu o cerere de obligare a unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea (obligaţie de a face), după împlinirea termenelor instituite prin art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în virtutea dreptului de acces liber la instanţă, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în caz contrar, dreptul la măsuri reparatorii în condiţiile legilor speciale ar fi pierdut, deşi culpa nesoluţionării cererilor de restituire aparţine exclusiv autorităţilor statului, care nu şi-au îndeplinit obligaţiile legale în termenele prevăzute de lege şi care au prelungit în mod excesiv durata soluţionării notificărilor, dreptul la restituire consacrat de legiuitor fiind astfel unul iluzoriu.

VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

29. Prin încheierea de sesizare s-a arătat că apelantul-reclamant consideră că o astfel de cerere nu este formulată cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, apreciere ce constituie critica principală a apelului declarat.

30. În ce îl priveşte pe intimatul-pârât, s-a reţinut că acesta şi-a exprimat opinia contrară, în sensul că cererea a fost formulată după împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel încât instanţa nu poate dispune obligarea unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea, obligaţie ce a subzistat până la data de 1 ianuarie 2015.

31. După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost depuse de către părţi puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

32. În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au transmis hotărârile judecătoreşti identificate ca fiind relevante pentru chestiunea de drept ce face obiectul analizei în prezenta cauză, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de către judecători, din răspunsurile comunicate rezultând următoarele aspecte;

33. Curţile de Apel Suceava, Târgu Mureş, Alba Iulia şi Oradea nu au identificat practică judiciară referitor la problema de drept sesizată.

34. Mai multe curţi de apel au comunicat doar opiniile teoretice ale judecătorilor din colectivele proprii de lucru ori din instanţele aflate în raza lor de competenţă teritorială, dat fiind că nu au înregistrat practică judiciară.

35. Astfel, Curtea de Apel Bacău şi Curtea de Apel Cluj consideră că depăşirea termenului de 6 luni reglementat de dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 atrage consecinţa tardivităţii cererii, indiferent că se urmăreşte soluţionarea pe fond a notificării ori doar obligarea la soluţionarea notificării, după expirarea termenelor reglementate la art. 33 din această lege. Cu privire la a două întrebare din sesizare, s-a opinat că textul din Codul civil nu este aplicabil, cât timp există un text în legea specială care obligă persoana interesată a acţiona într-un anumit termen pe care nu l-a respectat.

36. Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti şi Curtea de Apel Galaţi consideră că, în interpretarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, persoana îndreptăţită poate sesiza instanţa în vederea soluţionării pe fond a notificării sau pentru obligarea entităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea şi ulterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de norma în discuţie.

37. Din modul de formulare a dispoziţiei înscrise în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, reiese că termenul de 6 luni nu este unul de decădere, ci este stabilit în favoarea persoanei îndreptăţite, având în vedere şi scopul declarat al legii şi numărul mare de notificări ce trebuie soluţionate în termenele prevăzute de art. 33 şi 34, fiind mai mult că posibilă depăşirea lor, cum de altfel s-a şi întâmplat de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

38. S-a indicat că în acelaşi sens este şi practica judiciară la nivelul Tribunalului Buzău, exemplificată prin două sentinţe, care însă au soluţionat pe fond cererile/notificările fără ca în cauză să se fi ridicat problema tardivităţii acţiunii în raport cu termenul de 6 luni reglementat prin dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

39. Curtea de Apel laşi a înaintat o sentinţă fără legătură cu problema de drept semnalată, întrucât, deşi acţiunea dedusă judecăţii (în soluţionarea pe fond a notificării şi, subsidiar, în obligarea la soluţionarea notificării) a fost respinsă ca tardivă, în cuprinsul hotărârii s-a reţinut neaplicarea Legii nr. 165/2013 ca urmare a soluţionării notificării părţii la o dată anterioară sesizării instanţei.

40. Curtea de Apel Craiova a identificat o singură cauză, care se circumscrie ipotezei din sesizare, în care însă nu s-a pus în discuţie şi nu a fost analizată problema tardivităţii cererii, ce a avut ca obiect soluţionarea pe fond a notificării nerezolvate de entitatea deţinătoare. Din cuprinsul hotărârii se deduce că apărarea pârâtei a fost în sensul că nesoluţionarea notificării este consecinţa necompletării dosarului de către notificatori.

41. Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Timişoara şi Curtea de Apel Constanţa au comunicat hotărâri judecătoreşti pe problema de drept semnalată.

42. La nivelul Curţii de Apel Bucureşti sunt împărtăşite ambele curente de opinie, după cum urmează: tribunalele Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu şi Teleorman au împărtăşit opinia Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, potrivit căreia termenul de 6 luni reglementat de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu constituie un termen de decădere, pentru aceleaşi argumente expuse în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în timp ce Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, tribunalele Bucureşti şi Ilfov, consideră, în sens contrar, că termenul de 6 luni reglementat de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 constituie un termen de decădere.

43. Astfel fiind, în această opinie, după împlinirea termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, ulterior împlinirii celorlalte termene instituite prin art. 33 alin. (1) din lege, instanţa de judecată nu mai poate fi învestită de către persoana îndreptăţită cu o cerere de soluţionare pe fond a notificării. În contextul menţionat şi având în vedere raportul existent între norma prevăzută de art. 1.528 din Codul civil şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care este unul de la general la special, procedura de soluţionare a contestaţiilor formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001 modificate prin Legea nr. 165/2013 urmează regimul juridic al normei speciale.

44. Curtea de Apel Constanţa a învederat că practica judiciară la nivelul Tribunalului Constanţa este în sensul că sesizarea instanţei de judecată după împlinirea termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, ulterior împlinirii termenelor instituite prin art. 33 din lege cu o cerere de soluţionare pe fond a notificării persoanei îndreptăţite, notificare nesoluţionată de unitatea deţinătoare, este tardivă,

45. Curtea de Apei Timişoara a înaintat o sentinţă prin care a fost admisă excepţia tardivităţii invocată de către instanţă din oficiu şi respinsă cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la emiterea unei decizii de admitere a notificărilor, în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele expropriate. Tribunalul a reţinut că, după expirarea termenului în care unitatea deţinătoare este obligată la soluţionarea notificărilor fără ca aceasta să fi soluţionat notificarea, persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei de judecată în termen de 6 luni pentru ca aceasta să soluţioneze pe fond cererea de restituire formulată. Nerespectarea acestui termen de 6 luni, de la data expirării termenului de soluţionare administrativă a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, atrage sancţiunea decăderii reclamantelor din dreptul de a mai solicita instanţei soluţionarea pe fond a notificării.

46. În acelaşi sens şi-au exprimat opinia teoretică şi judecătorii Tribunalului Arad, care au apreciat că este tardivă cererea persoanei îndreptăţite adresată instanţei după împlinirea termenului de 6 luni consacrat de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. În egală măsură, s-a apreciat ca fiind tardivă şi cererea persoanei adresată instanţei în aceleaşi condiţii, prin care se solicită obligarea unităţii deţinătoare la soluţionarea notificării, după împlinirea termenelor instituite prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

47. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti relevante,potrivit adresei din 15 martie 2018 a Secţiei I civile.

48. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 302/C/437/111-5/2018 din 23 martie 2018, a comunicat că nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedurile de unificare a practicii Judiciare şi Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

49. Prin Decizia nr. 5 din 16 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 aprilie 2015 s-au admis sesizările formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 37.758/3/2013 şi Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a Iil-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 30.602/3/2013 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, s-a stabilit că: „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în corelare cu art. 4, art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, este prematură cererea de chemare în judecată privind soluţionarea pe fond a notificării nerezolvate de către entitatea deţinătoare, cerere introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor din procedura prealabilă reglementate de acest act normativ.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1.528 din Codul civil coroborate cu dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, este prematură cererea persoanei îndreptăţite adresată instanţei ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor reglementate de art. 33 din acest act normativ de obligare a unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea la împlinirea termenelor respective. “

50. În adoptarea acestei soluţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale care a reţinut, în legătură cu textul art. 33 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, normă ce urmează să se aplice în viitor, că acesta nu împiedică în sine exercitarea liberului acces la justiţie, ci doar îl condiţionează de respectarea unor termene înăuntrul cărora entităţile prevăzute de lege au obligaţia soluţionării cererilor înregistrate şi nerezolvate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, în sensul emiterii unei decizii de admitere sau de respingere a acestora. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei sale, a unui drept - subiectiv ori procesual - inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă.

51. Astfel fiind, faţă de caracterul obligatoriu al procedurii prealabile, s-a concluzionat că partea nu se poate adresa instanţei înaintea împlinirii termenelor defipte de lege întrucât nu are un drept actual, pretenţiei formulate în aceste condiţii opunându-i-se prematuritatea, ca impediment care nu permite cercetarea fondului pretenţiei.

52. Dispoziţiile art. 33,34 şi 35 ale Legii nr. 165/2013 au făcut obiectul unui număr foarte mare de dosare aflate pe rolul Curţii Constituţionale. Prezintă relevanţă, strict pe problema analizată, Decizia nr. 113 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 23 mai 2016, Decizia nr. 685 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, Decizia nr. 115 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 17 aprilie 2015 şi Decizia nr. 225 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 19 mai 2016.

53. Curtea Constituţională a statuat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 4 teza întâi raportat la art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013, arătând că stabilirea prin art. 33 din Legea nr. 165/2013 a „noi termene în care entităţile învestite trebuie să soluţioneze notificările se înscrie în raţiunea pentru care legea însăşi a fost concepută, aceea de a crea un mecanism care să confere eficienţă procesului reparatoriu al măsurilor abuzive de preluare a unor imobile în timpul regimului comunist. Se asigură, în acelaşi timp, şi certitudinea finalizării acestuia, inclusiv prin reglementarea legală expresă a posibilităţii persoanei care se consideră îndreptăţită de a acţiona împotriva refuzului nejustificat al entităţii de a răspunde la notificare, Legea nr. 165/2013 instituind, prin art. 35 alin. (2), ceea ce în vechiul cadru procesual era recunoscut doar pe cale unei decizii pronunţate ca urmare a soluţionării unui recurs în interesul legii (Decizia nr. XX din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007)”.

54. În ceea ce priveşte art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin aceleaşi decizii, Curtea Constituţională a statuat că textul de lege criticat conferă persoanelor interesate dreptul de a se adresa instanţei pentru ca aceasta să se pronunţe asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi să soluţioneze, de fapt, notificarea lăsată în nelucrare de entitatea învestită de lege. Acest drept poate fi exercitat într-un interval de 6 luni, care începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute la art. 33, termene pe care Legea nr. 165/2013 le acordă entităţilor învestite pentru soluţionarea notificărilor. De asemenea, Curtea Constituţională a observat că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele interesate se puteau adresa justiţiei pentru atacarea refuzului nejustificat doar în temeiul Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate Intr-un recurs în interesul legii prin care se recunoscuse, în lipsa unei reglementări legale exprese, această posibilitate. Or art. 35 alin. (2) nu face altceva decât să normativizeze această posibilitate consacrată doar pe cale jurisprudenţială, stabilind un cadru procesual în care acest drept să fie exercitat, în contextul economico-financiar al statului român descris în expunerea de motive a Legii nr. 165/2013 şi având în vedere şi cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

55. Asupra modului în care acţionează dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 sunt relevante considerentele Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 113/2016, la paragraful 28, a subliniat că „termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu trebuie înţeles în sensul că numai după expirarea acestuia poate fi exercitată acţiunea împotriva actului entităţii administrative sau a refuzului nejustificat de emitere a acestuia, ci acesta este intervalul de timp în care persoana îndreptăţită are posibilitatea de a se adresa instanţei, având semnificaţia unui termen procedural, de exercitare a dreptului de sesizare a instanţei de judecată cu soluţionarea acţiunii în realizarea dreptului”.

IX. Raportul asupra chestiunii de drept

56. Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă.

57. Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate, opinia judecătorului-raportor a fost următoarea: acţiunea în soluţionarea pe fond a cererii persoanei care se consideră îndreptăţită, rămasă nerezolvată la împlinirea termenelor instituite prin art. 33 alin. (1) şi art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, introdusă după împlinirea termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din aceeaşi lege, este tardivă. Persoana care se consideră îndreptăţită şi â cărei cerere a rămas nerezolvată la împlinirea termenelor prevăzute prin art. 33 alin. (1) şi art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 poate sesiza instanţa de judecată cu o acţiune în obligarea entităţii învestite la soluţionarea cererii, acţiune care nu intră în câmpul de reglementare al art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

58. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

59. Analizând cu prioritate admisibilitatea sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată îndeplinirea parţială a condiţiilor instituite prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

60. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că a fost sesizată cu soluţionarea prezentei chestiuni de drept de un complet al Curţii de Apel Bucureşti, învestit să judece în ultimă instanţă un litigiu în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 165/2013.

61. Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a fost legal învestită în calea de atac a apelului, cu un litigiu în care reclamantul a cerut ca pârâtul să fie obligat să-i soluţioneze notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, notificare ce a rămas nerezolvată şi după expirarea termenului nou pus în acest scop la dispoziţia unităţii deţinătoare prin normele Legii nr. 165/2013. Fiind incidente dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, hotărârea tribunalului este supusă doar căii de atac a apelului, fiind astfel îndeplinite primele condiţii de admisibilitate la care se referă dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, privitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în competenţa legală a unui complet al curţii de apel, învestit să judece litigiul în ultimă instanţă.

62. Cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept ce face obiectul sesizării face ca procedura de unificare reglementată prin dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă să fie circumscrisă, în principal, chestiunilor de drept material, iar celor de procedură, doar în măsura în care soluţia adoptată în cauza ce a generat sesizarea instanţei supreme a fost determinată în mod direct şi necesar de aplicarea unor norme sau instituţii de drept procesual.

63. Sub acest aspect, este de reţinut că problema de drept a cărei clarificare s-a solicitat de către instanţa de trimitere este aceea dacă depăşirea termenului de 6 luni, reglementat de dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 pentru sesizarea instanţelor judecătoreşti, atrage consecinţa pierderii dreptului procesual al persoanei care se consideră îndreptăţită de a se adresa instanţei, fie cu o cerere de soluţionare pe fond a notificării (acţiune directă), fie cu o cerere de obligare a unităţii deţinătoare la soluţionarea notificării rămase nerezolvate şi după împlinirea termenelor instituite prin dispoziţiile art. 33 şi 34 din lege, prin respingerea sa ca tardivă.

64. Or, fără a fi străină problematicii pe care o ridică, în general, aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din lege, se remarcă faptul că chestiunea de drept ridicată de instanţa de trimitere nu ajută în mod real şi concret la soluţionarea pe fond a cauzei deduse judecăţii, aceasta fiind privitoare la instituţii de drept procesual care ţin de eventuala calificare a termenului de 6 luni ca fiind unul de decădere, cu implicaţii asupra exerciţiului dreptului de acces la instanţă, problemă care însă nu a fost transpusă în soluţia adoptată în cauză.

65. Este de reţinut că prima instanţă a stabilit că ipoteza cauzei deduse judecăţii este aceea a nesoluţionării notificării în termenul nou pus la dispoziţia unităţii deţinătoare în acest scop prin dispoziţiile Legii nr. 165/2013, termen care este cel prevăzut de art. 33 alin. (1) lit. a) din lege şi care era împlinit la data introducerii acţiunii.

66. Fără a emite niciun fel de consideraţii asupra unei eventuale depăşiri a termenului de 6 luni de zile de sesizare a instanţei, prevăzut prin dispoziţiile art. 35 alin. (2) din lege, tribunalul şi-a limitat argumentarea la stabilirea consecinţelor împlinirii termenelor reglementate prin dispoziţiile art. 33, reţinând că, după acest moment, unităţile deţinătoare nu ar mai putea fi obligate la soluţionarea notificărilor întrucât obligaţia lor în acest sens ar subzista doar pe durata respectivelor termene.

67. După împlinirea termenelor, persoanele care se consideră îndreptăţite la măsuri reparatorii au la dispoziţie exclusiv acţiunea având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării, acţiune ce trebuie formulată în termenul de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

68. Însă, având în vedere că reclamantul a solicitat exclusiv obligarea pârâţilor la soluţionarea notificării, cererea de chemare în judecată a fost considerată ca neîntemeiată, întrucât s-a arătat că obligaţia unităţii deţinătoare de soluţionare a notificării ar fi subzistat numai până la 1 ianuarie 2015, conform prevederilor art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013,

69. Exercitând calea de atac a apelului împotriva acestei soluţii, reclamantul a criticat - nu cum se arată în încheierea instanţei de sesizare, respectiv nedepăşirea termenului prevăzut de art. 35 alin. (2) din lege la introducerea acţiunii - (ci) aprecierea tribunalului asupra inexistenţei la dispoziţia părţii a unei acţiuni precum cea promovată, considerându-se că singurul tip de acţiune în materie permis de lege este cel prevăzut de dispoziţiile art. 35 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013.

70. Despre această interpretare, apelantul a afirmat că instituie o restricţie a accesului la instanţă neprevăzută de lege (întrucât Legea nr. 165/2013 nu limitează tipul acţiunilor, ci restricţionează sub aspect temporar doar un tip de acţiune, cel prin care s-ar urmări soluţionarea fondului notificării).

71. În ceea ce priveşte poziţia intimatelor-pârâte, nici aceasta nu a fost cea arătată în încheierea de sesizare - în sensul că cererea dedusă judecăţii ar fi fost formulată cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 - ci s-a pretins că unităţile deţinătoare nu mai pot fi obligate la soluţionarea notificărilor după împlinirea termenelor reglementate de art. 33 din Legea nr. 165/2013, obligaţia lor subzistând doar pe durata acestor perioade,

72. De asemenea, se înţelege din opinia instanţei de trimitere asupra chestiunii de drept sesizate că nici aceasta nu consideră că acţiunea dedusă judecăţii ar putea fi soluţionată prin respingerea sa ca tardivă pentru motivul formulării acesteia cu depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din lege.

73. Prin urmare, cum problema tipului de acţiune aflat la dispoziţia persoanei care se consideră îndreptăţită ulterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi eventuala tardivitate a introducerii acesteia sunt chestiuni care ţin de instituţii de drept procesual care nu au fost aplicate şi nu au fundamentat în mod direct soluţia adoptată în cauză, se constată că nu se poate reţine îndeplinirea condiţiei de admisibilitate a sesizării, anume ca aceasta să fie privitoare la o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată.

74. Condiţia noutăţii chestiunii de drept supusă interpretării este îndeplinită - în lumina jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - atunci când aceasta îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare şi instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori atunci când se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

75. Întrebarea instanţei de trimitere ţine de interpretarea şi aplicarea unui text de lege, cel prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 care, chiar dacă se regăseşte în conţinutul unui act normativ ce şi-a pierdut caracterul de lege nouă, prin funcţia şi modul de reglementare, abia începe să devină actual, aplicabilitatea sa fiind amânată după expirarea termenelor noi puse la dispoziţia entităţilor învestite sau unităţilor deţinătoare, pentru soluţionarea notificărilor, prin Legea nr. 165/2013 (unele dintre aceste termene abia împlinindu-se, iar altele nefiind încă împlinite).

76. Jurisprudenţa consultată nu poate fi considerată unitară cât timp există instanţe care au soluţionat cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 prin respingerea lor ca tardive, pentru depăşirea termenului de 6 luni prevăzut pentru sesizarea instanţei, în timp ce altele au soluţionat acelaşi tip de acţiuni pe fond, fără verificarea aspectului formal legat de data introducerii acţiunii.

77. Analiza hotărârilor judecătoreşti pronunţate şi a punctelor de vedere exprimate de colectivele de judecători de la instanţele naţionale oferă indicii referitoare la posibilitatea ivirii unei practici neunitare pe chestiunea de drept sesizată, însăşi opinia instanţei de trimitere fiind în disonanţă cu acea parte a practicii judiciare ce a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

78. Problema de drept ce face obiectul întrebării prealabile nu a fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nici pe cale jurisprudenţială, dar nici pe calea recursului în interesul legii.

79. Cum însă regularitatea sesizării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate regăsite în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă şi cum condiţia referitoare la împrejurarea ca, prin dezlegarea ce i se va da, chestiunea de drept să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei deduse judecăţii nu este îndeplinită, se constată ca fiind inadmisibilă sesizarea.

80. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 13.203/3/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

„În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi sesizată instanţa de judecată după împlinirea termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, ulterior împlinirii termenelor instituite prin art. 33 alin. (1) din această lege, cu o cerere de soluţionare pe fond a notificării persoanei îndreptăţite, notificare nesoluţionată de către entitatea deţinătoare, sau această cerere este tardivă, dat fiind că este formulată ulterior împlinirii termenului astfel instituit prin art. 35 alin. (2) din lege?

În aplicarea art. 1.528 din Codul civil, raportat la art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, este tardivă sau nu cererea persoanei îndreptăţite adresată instanţei ulterior împlinirii termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin care se solicită obligarea unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea după împlinirea termenelor instituite prin art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 (obligaţie de a face)?”.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2018.

 

PREŞEDINTELE DELEGAT AL SECŢIEI I CIVILE,

LAVINIA CURELEA

Magistrat-asistent,

Mihaela Lorena Mitroi