MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 768/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 768         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 28 septembrie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 249 din 25 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 din Codul penal

 

Decizia nr. 422 din 15 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 partea introductivă din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

 

Decizia nr. 466 din 27 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

688. - Hotărâre privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Autorităţii Competente de Reglementare a Operaţiunilor Petroliere Offshore la Marea Neagră

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

625. - Decizie pentru eliberarea doamnei Cristina Andronic din funcţia de subsecretar de stat la Ministerul pentru Românii de Pretutindeni

 

626. - Decizie pentru numirea doamnei Cristina Andronic în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Tineretului şi Sportului

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1.227. - Ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară pentru închiderea vechilor evidenţe de cadastru şi publicitate imobiliară cu privire la imobilele situate în sectoarele cadastrale din UAT Bragadiru şi UAT Grădiştea din judeţul Ilfov

 

2.340/C. - Ordin al ministrului justiţiei privind modificarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 120/C/2011

 

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 249

din 25 aprilie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 din Codul penal, excepţie ridicată de Adrian Movilă în Dosarul nr. 589/180/2016 al Curţii de Apei Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 766D/2016

2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, personal şi asistat de avocat Gheorghe Ciocîrlan, cu delegaţie depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra stadiului dosarului, arătând că acesta se află la al doilea termen de judecată. La primul termen de judecată, din data de 4 aprilie 2017, domnul avocat Gheorghe Ciocîrlan a solicitat acordarea unui nou termen de judecată în vederea studierii dosarului şi pregătirii apărării.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care solicită admiterea excepţiei. Arată că dispoziţiile criticate contravin art. 1 alin. (5), art. 16 şi art. 23 din Legea fundamentală, precum şi art. 20 din Constituţie raportat la prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În continuare, face referire la situaţia de fapt reţinută în dosarul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Susţine că dispoziţiile art. 269 din Codul penal nu întrunesc criteriile de claritate şi previzibilitate instituite de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, din perspectiva elementului material al infracţiunii, fiind dificil de stabilit care ajutor este permis de lege şi care este persoana căreia i se adresează norma criticată. În ceea ce priveşte admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, arată că aceasta îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege. Referitor la principiul clarităţii şi previzibilităţii legii, arată că instanţa de contencios constituţional a statuat în sensul existenţei unei obligaţii în sarcina legiuitorului de a edicta norme clare, precise şi predictibile. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că legea trebuie să fie clară şi predictibilă, astfel ca destinatarii acesteia să poată să îşi adapteze comportamentul. În consecinţă, dispoziţiile art. 269 din Codul penal sunt neconstituţionale, fiind imprevizibile, noţiunile de „ajutor şi „făptuitor nefiind definite de norma penală. În ceea ce priveşte noţiunea de „ajutor, arată că legiuitorul nu face distincţie între ajutorul prohibit de lege şi cel permis. Referitor la noţiunea de „făptuitor, arată că nici aceasta nu este definită de norma penală. Astfel, făptuitorul nu are nici calitatea de parte, nici cea de subiect procesual, ceea ce determină neclaritatea normei criticate. În final, arată că dispoziţiile criticate încalcă şi prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie.

4. Având cuvântul, autorul excepţiei prezintă situaţia de fapt reţinută în dosarul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate.

5. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că susţinerile autorului excepţiei nu sunt fundamentate. Arată că legea distinge între ajutorul permis şi cel prohibit de lege, potrivit textului criticat ajutorul trebuind dat cu un anumit scop, şi anume acela al împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, al tragerii la răspundere penală, al executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Prin urmare, existând un scop reglementat expres de lege, reiese că este prohibit orice fel de ajutor care este acordat în acest scop în ceea ce priveşte noţiunea de „ajutor”, arată că aceasta se regăseşte, de exemplu, în reglementarea din Codul penal referitoare la complice, precum şi în reglementarea similară din alte state europene. Astfel, nu ar putea fi, în mod rezonabil, admis că o astfel noţiune nu întruneşte criteriile de claritate şi previzibilitate. Referitor la noţiunea de „făptuitor”, arată că făptuitorul este persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Arată că în reglementarea anterioară se prevedea condiţia ca ajutorul să fie dat unui infractor. Raţiunea ce a stat la schimbarea de optică a legiuitorului este detaliată în chiar expunerea de motive la Codul penal, fiind aceea că activitatea de înfăptuire a justiţiei este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală, dar care, în concret, ar putea să nu angajeze răspunderea penală datorită unor cauze ce fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, de exemplu minoritatea sau eroarea de fapt. Analiza acestor trăsături trebuie să se realizeze în cadrul unui proces penal şi nu în raport cu aprecierea subiectivă a favorizatorului. Arată că, deşi în doctrină s-a susţinut că ar exista o diferenţa de tratament între favorizator şi complice, din perspectiva răspunderii penale a acestora, această diferenţă de tratament este justificată. Opţiunea legiuitorului nu este una singulară, existând state în care se prevede expres că favorizatorul răspunde indiferent de întrunirea condiţiilor cu privire la răspunderea făptuitorului, de exemplu art. 23 din Codul penal canadian. În continuare, arată că nu poate fi admisă excepţia de neconstituţionalitate prin referire la chestiuni ce nu fac obiectul cauzei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, de exemplu analiza dispoziţiei criticate din perspectiva emiterii actelor normative. În concluzie, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

6. Prin încheierea din 5 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 589/180/2016, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 din Codul penal, excepţie ridicată de Adrian Movilă cu ocazia soluţionării apelului împotriva sentinţei penale pronunţate de Judecătoria Bacău.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate sunt neclare şi imprecise, deoarece nu fac distincţie între ajutorul permis de lege şi cel prohibit de lege. Astfel, apreciază că acordarea de sfaturi asupra comportamentului ce trebuie adoptat în cursul urmăririi penale de către apărător nu poate intra sub incidenţa dispoziţiei de lege criticate. În continuare, apreciază că noţiunile de „ajutor” şi „făptuitor”, nefiind definite în cadrul legislaţiei penale, sunt apte să ducă la foarte multe situaţii de confuzie şi inechitate penală.

8. Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, din economia textului normativ rezultă fără echivoc care sunt acţiunile interzise şi condiţiile în care se angajează răspunderea penală. Atât termenul de „ajutor”, cât şi cel de „făptuitor”, chiar dacă nu sunt definiţi în Codul penal, realizează cerinţa de claritate prin raportare la rezultatul nemijlocit al acţiunii prohibite de norma de incriminare - art. 269 din Codul penal - şi anume „împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia clarităţii şi previzibilităţii legii, apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt formulate clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce şi reglementează cu claritate conduita de urmat pentru destinatarul normei penale, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată De asemenea, apreciază că nu poate fi primită susţinerea autorului excepţiei, conform căreia „textul art. 269 este foarte neclar şi imprecis, deoarece nu face distincţie între un ajutor permis de lege şi un ajutor prohibit de lege”, întrucât nu se poate presupune în mod rezonabil că destinatarul normei penale va interpreta textul incriminator în sensul în care acesta ar sancţiona o fapta permisă de lege.

11. Avocatul Poporului arată că nu poate fi reţinută critica autorului excepţiei, potrivit căreia textul legal ar fi neclar, întrucât nu distinge după cum ajutorul este permis ori prohibit de lege, deoarece ajutorul dat făptuitorului este calificat prin scopul urmărit, şi anume împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-0 cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Infracţiunea fiind una de pericol, iar nu de rezultat, consumarea ei are loc în momentul în care, săvârşindu-se acţiunea sau inacţiunea incriminată, este creată starea de pericol social pentru activitatea de înfăptuire a justiţiei. În ceea ce priveşte noţiunea de „făptuitor”, apreciază că, spre deosebire de vechea reglementare care utiliza noţiunea de „infractor”, în actuala reglementare legiuitorul a optat pentru angajarea răspunderii penale a celui care favorizează şi atunci când ajutorul este dat unei persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală, dar care, în situaţia concretă, nu întruneşte toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Apreciază că textul legal criticat este enunţat cu suficienta precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Aşa fiind, susţine că, în cauza de faţă, elementele infracţiunii nu necesită alte intervenţii din partea legiuitorului, fiind îndeplinite cerinţele calitative ale legii, inclusiv previzibilitatea, în acord cu prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, constată că textul legal criticat este deopotrivă aplicabil tuturor persoanelor aflate în ipoteza descrisă de norma juridică, fără discriminări pe considerente arbitrare, astfel încât nu se poate reţine încălcarea art. 16 din Legea fundamentală.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14 Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 269 din Codul penal, cu următorul conţinut: „(1) Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

(2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor.

(3) Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.”

15. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit cărora, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 referitor la egalitatea în faţa legii, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 23 referitor la libertatea individuală. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte principiul legalităţii şi previzibilităţii legii, în jurisprudenţa sa, a statuat, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109).

17. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. Împotriva Regatului Unit, paragraful 36). Curtea a reţinut că cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu principiul clarităţii şi previzibilităţii legii au fost înglobate de instanţa de contencios constituţional în propria jurisprudenţă (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016),

18. Raportând cele expuse anterior la dispoziţiile art. 269 din Codul penal, Curtea observă că o primă critică de neconstituţionalitate se referă la lipsa de claritate şi previzibilitate a noţiunii de „făptuitor”. Din această perspectivă, Curtea observă că infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 269 din Codul penal se regăsea în dispoziţiile art. 264 din Codul penal din 1969, sub denumirea marginală „Favorizarea infractorului”. În contextul celor două reglementări succesive, Curtea reţine că noţiunea de „infractor” din Codul penal din 1969 a fost înlocuită în noul cod cu cea de „făptuitor”. Totodată, în expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal s-a arătat că se renunţă la folosirea noţiunilor de „infracţiune” şi „infractor” în favoarea celor de „faptă prevăzută de legea penală” şi de „făptuitor”, întrucât activitatea de înfăptuire a justiţiei este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală, dar care ar putea în concret să nu angajeze răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii (de pildă, minoritatea sau eroarea de fapt). Aceasta deoarece verificarea condiţiilor de existenţă sau inexistenţă a responsabilităţii penale a unei persoane se face în cadrul unui proces penal, şi nu în raport cu aprecierea făcută de favorizator.

19. Astfel, în ceea ce priveşte noţiunea de „făptuitor”, Curtea constată că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, aceasta este definită că „făptaş; persoană care făptuieşte, realizează ceva”, iar potrivit aceluiaşi dicţionar, „făptaş” este acea „persoană care a comis o faptă condamnabilă, de obicei un delict, o infracţiune”.

20. În continuare, Curtea apreciază că, pentru a stabili înţelesul penal al noţiunii de „făptuitor, trebuie avut în vedere întreg ansamblul legislativ prevăzut de actul normativ în care se regăseşte prevederea criticată, şi anume Codul penal. Astfel, din analiza dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi art. 16 din Codul penal, care definesc infracţiunea şi prevăd formele de vinovăţie în materie penală, rezultă că făptuitor este acea persoană care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.

21. În plus, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul penal, constituie infracţiunea de favorizare a făptuitorului săvârşirea faptelor concretizate în ajutorul dat făptuitorului, sub aspectul laturii subiective presupunând intenţia directă calificată prin scop, şi anume în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Având în vedere acest aspect, Curtea constată că nu orice faptă ce se concretizează într-un ajutor dat făptuitorului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului. Astfel, doar dacă se constată că scopul prevăzut de lege - împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate - a fost urmărit prin realizarea faptei, se va reţine săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului. În realizarea elementului material al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, autorul acesteia îşi va fi prefigurat efectul pe care realizarea acestuia îl va avea asupra făptuitorului unei fapte prevăzute de legea penală. Astfel, favorizatorul va avea o reprezentare reală a activităţii desfăşurate de cel favorizat, altfel nu s-ar realiza conceptual activitatea sub forma ajutorului dat făptuitorului.

22. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia neclaritatea şi imprecizia noţiunii de „ajutor” reies din faptul că aceasta nu face distincţie între ajutorul permis de lege şi cel prohibit de lege, din perspectiva activităţii depuse de către apărătorul din dosarul penal, Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, limitele exercitării activităţii avocatului sunt strict reglementate de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, de dispoziţiile Codului de procedură penală şi de Statutul profesiei de avocat, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 19 decembrie 2011. În acest context, Curtea reţine că, potrivit art. 39 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, „avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată [...], în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi nici dacă sunt în legătură cu consultaţiile oferite justiţiabililor ori cu formularea apărării în acea cauză ori pentru susţinerile făcute în cadrul consultaţiilor verbale sau consultaţiilor scrise acordate clienţilor, daca ele sunt făcute cu respectarea normelor de deontologie profesională”.

23. Aşa fiind, Curtea apreciază că, din analiza dispoziţiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, rezultă că, atât timp cât „ajutorul” dat unui făptuitor se circumscrie limitelor stabilite de lege, fapta unui avocat este una care se situează în afara normei de incriminare, neputându-se reţine în sarcina acestuia săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului. Totodată, din coroborarea prevederilor art. 21 din Codul penal cu cele ale art. 18 din acelaşi act normativ rezultă că respectarea prevederilor legale de către avocat fiind o faptă justificată, nu constituie infracţiunea de favorizare a infractorului. În aceste condiţii, un organ judiciar nu poate considera că exercitarea drepturilor sau îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege realizează conţinutul elementului material al infracţiunii de favorizare a făptuitorului.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1- 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Movilă în Dosarul nr. 589/180/2016 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 269 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 25 aprilie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 422

din 15 iunie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 partea introductivă din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 partea introductivă din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Iacob Chişărău în Dosarul nr. 25.683/3/2014 (410/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a I l-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 469D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că sintagma „folos necuvenit” nu are un caracter echivoc, întrucât, potrivit unei doctrine de durată, ea semnifică faptul că folosul astfel obţinut este „legal nedatorat”.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 28 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 25.683/3/2014 (410/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională CU excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 partea introductivă din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Excepţia a fost ridicată de Iacob Chişărău cu ocazia soluţionării apelului formulat într-o cauză penală privind trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de corupţie, prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 12 partea introductivă din Legea nr. 78/2000 încalcă principiul legalităţii, egalitatea în drepturi, legalitatea pedepsei şi dreptul la un proces echitabil, întrucât sintagma „foloase necuvenite” nu respectă cerinţele cu privire la calitatea legii, şi anume exigenţele de claritate şi previzibilitate, având în vedere că infracţiunea de primire de foloase necuvenite a fost dezincriminată odată cu abrogarea Codului penal anterior.

6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că faptele incriminate prin dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 78/2000 sunt autonome, modificările aduse infracţiunilor de corupţie reglementate în Codul penal neavând influenţă în ceea ce priveşte legalitatea textului de lege criticat. Consideră că incriminarea unei fapte printr-o lege penală specială nu contravine principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, atât timp cât există deosebiri între normele ce sancţionează conduitele incriminate separat. De altfel, infracţiunea de primire de foloase necuvenite - reglementată de art. 256 din Codul penal din 1969 - nu a fost dezincriminată, ci a primit o nouă calificare prin dispoziţiile art. 289 din Codul penal, aceea de luare de mită.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 78/2000 este neîntemeiată. Arată că revine legiuitorului sarcina de a stabili atât faptele care constituie infracţiuni, cât şi regimul sancţionator aplicabil acestora, astfel că nu se poate susţine că instituirea unei infracţiuni prin lege specială reprezintă o încălcare a prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. De asemenea, precizează că împrejurările în care se comite o faptă antisocială, precum şi încadrarea juridică a acesteia nu constituie atributul instanţei de contencios constituţional, fiind de competenţa exclusivă a judecătorului de drept comun să interpreteze şi să aplice legea.

9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 78/2000 sunt constituţionale, întrucât incriminarea unor fapte printr-o lege specială nu este de natură a împiedica instanţele judecătoreşti să-şi exercite atribuţiile referitoare la înfăptuirea justiţiei - prevăzute de art. 124 şi 126 din Constituţie - şi nici nu înfrânge principiul legalităţii. Mai arată că norma penală criticată stabileşte toate elementele constitutive ale faptei incriminate, astfel că nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală. În fine, cu privire la nesocotirea principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 din Constituţie, apreciază că dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 78/2000 nu sunt discriminatorii, având în vedere că aplică tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de ipoteza normei juridice criticate, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare. Invocă, în acest sens, şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, iar violarea principiului egalităţii şi nediscriminării ar putea exista atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă (Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 41 din 11 aprilie 1996).

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 12 partea introductivă din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, care au următorul cuprins: „Sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite:[…]”

13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei şi ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi a prevederilor art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 12 partea introductivă din Legea nr. 78/2000 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare.

15. Astfel, prin Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 28 aprilie 2017, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. g) şi art. 12 lit. b)din Legea nr. 78/2000 şi ale art. 912 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a reţinut că sintagma „în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite” are un înţeles univoc, destinatarul normei putând desprinde cu uşurinţă conduita prohibită reglementată (paragraful 31).

16. În acest sens, prin decizia mai sus citată, Curtea a observat că noţiunea de „folos necuvenit”, utilizată de legiuitor, nu are un caracter echivoc, întrucât îşi are explicaţiile doctrinare conturate de-a lungul anilor şi reflectă faptul că folosul astfel obţinut este „legal nedatorat”, are caracter de retribuţie, constituind o plată ori o răsplată în vederea determinării unui act explicit, un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a subiectului activ al infracţiunilor de abuz în serviciu ori de uzurpare a funcţiei. De altfel, având în vedere că „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”, folosul presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestaţii de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar şi avantaje nepatrimoniale, cu condiţia ca acestea să fie legal nedatorate. În plus, noţiunea nu este nouă, ea regăsindu-se şi în prevederile art. 11 din Legea nr. 78/2000.

17. De asemenea, Curtea a reţinut că sintagma este utilizată şi de instrumentele internaţionale. Astfel, potrivit Convenţiei penale cu privire la corupţie, adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, fiecare parte - stat semnatar al convenţiei adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, conform dreptului său intern, atunci când s-a săvârşit cu intenţie, fapta de a propune, de a oferi sau de a da, direct ori indirect, orice „folos necuvenit” unuia dintre agenţii săi publici sau persoanei membre a unei adunări publice naţionale care exercită puteri legislative sau administrative, pentru el sau pentru altcineva, pentru ca acesta să îndeplinească ori să se abţină de la îndeplinirea unui act în exerciţiul funcţiilor sale - corupţia activă - sau fapta unuia dintre agenţii săi publici de a solicita sau de a primi, direct ori indirect, orice „folos necuvenit” pentru el sau pentru altcineva ori de a accepta oferta sau promisiunea cu scopul de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească un act în exercitarea funcţiilor sale - corupţia pasivă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, pct. Vl.2.1.).

18. Totodată, şi art. 15, art. 16, art. 18, art. 19 şi art. 25 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, semnată de România la Merida la 9 decembrie 2003 şi ratificată prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, utilizează noţiunea de „folos necuvenit”, sens în care fiecare stat parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, faptelor referitoare la corupţia agenţilor publici naţionali, la corupţia agenţilor publici străini şi a funcţionarilor organizaţiilor publice internaţionale, la traficul de influenţă, la abuzul de funcţii, la corupţia în sectorul privat şi la obstrucţionarea bunei funcţionări a justiţiei. Tot astfel, Convenţia civilă asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999 şi ratificată de România prin Legea nr. 147/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 18 aprilie 2002, utilizează, în definirea corupţiei, noţiunea de „avantaj necuvenit (Decizia Curţii Constituţionale nr. 400 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 639 din 19 august 2016, paragrafele 24 şi 25).

19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de Curte prin Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017, mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, inclusiv în ceea ce priveşte critica raportată la prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepsei şi ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei.

20. În ceea ce priveşte argumentul care trimite la infracţiunea de primire de foloase necuvenite reglementată de prevederile art. 256 din Codul penal din 1969, Curtea reţine că această faptă nu a fost dezincriminată, ci a primit o nouă calificare prin dispoziţiile art. 289 din Codul penal, aceea de luare de mită. În acest sens, prin Decizia nr. 184 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal, Curtea a constatat-cu privire la infracţiunea de luare de mită - că forma propusă în noua reglementare este mai largă, acoperind toate situaţiile în care o persoană ia mită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Literatura de specialitate a reţinut că, prin această modificare, s-a urmărit renunţarea la distincţia anterioară între luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite, distincţie care nu făcea decât să creeze dificultăţi în plan probator atunci când înţelegerea a avut loc înainte de efectuarea actului, dar bunurile s-au remis ulterior, art. 289 din Codul penal conţinând, deci, reglementarea prevăzută în art. 254 (luarea de mită) şi cea regăsită în art. 256 (primirea de foloase necuvenite) din Codul penal anterior (paragraful 20 din Decizia nr. 184 din 29 martie 2016).

21. În fine, Curtea observă că prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu sunt aplicabile în cauza de faţă, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate fiind o normă de drept penal substanţial, şi anume o normă de incriminare, iar nu o reglementare de drept procesual penal, de natură a avea incidenţă în materia garanţiilor dreptului la un proces echitabil.

22. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Iacob Chişărău în Dosarul nr. 25.683/3/2014 (410/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 12 partea introductivă din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 15 iunie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puici

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 466

din 27 iunie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a)

din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Romică Pavel Anculia în Dosarul nr. 2.739/115/2015 al Tribunalului Arad - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 576D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, arată că autorul excepţiei deduce neconstituţionalitatea textului de lege criticat din interpretarea şi aplicarea efectelor unei decizii a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii altor dispoziţii de lege.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 19 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.739/115/2015, Tribunalul Arad - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Romică Pavel Anculia cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 282 alin. (4) fit. a) din Codul de procedură penală încalcă principiul legalităţii, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, precum şi unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, întrucât - având în vedere faptul că, în speţă, procedura de cameră preliminară a fost finalizată anterior pronunţării şi publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 privind constatarea neconstituţionalităţii sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală - nu a fost posibil să se dea eficienţă deciziei mai sus menţionate în soluţionarea cauzei, deşi se afla în faza de judecată. Precizează că, prin respectiva decizie, Curtea a statuat că aceasta „nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată” (paragraful 52). Aşadar, dispoziţiile de lege criticate generează, independent de voinţa inculpatului, dat fiind hazardul procedurilor, o aplicabilitate diferenţiată a deciziei mai sus menţionate, în funcţie de faza procesuală în care se află cauza, cu toate că aceasta nu a fost încă soluţionată în mod definitiv. Astfel, arată că, fără a putea fi imputat inculpaţilor acest fapt, decizia Curţii Constituţionale a fost pronunţată la o zi după momentul finalizării procedurii de cameră preliminară, cu consecinţa imposibilităţii invocării ei ca temei pentru anularea probelor reprezentate de procesele-verbale de redare a convorbirilor ambientale şi telefonice întocmite în cauză prin punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către Serviciul Român de Informaţii, exact ca în situaţia de speţă ce a generat invocarea excepţiei de neconstituţionalitate care a fost admisă de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016. Pe această cale. date fiind dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, se ajunge ca decizia mai sus citată să nu aibă eficienţă în cauză. Prin urmare, termenul imperativ prevăzut de textul de lege criticat duce la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, în condiţiile în care, în cauze nejudecate definitiv, Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 este aplicabilă în funcţie de faza procesuală în care se află respectivele cauze, fără a exista o poziţie procesuală diferită a părţilor din acele cauze. Aceasta înseamnă că justiţia nu este imparţială şi egală pentru toţi, aşa cum prevede art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală, neconstituţionalitatea constatată prin decizia Curţii citată anterior neavând niciun efect în cauzele în care a fost depăşită procedura de cameră preliminară, ceea ce duce la încălcarea principiului stabilit de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. În acest sens invocă şi considerentele Deciziei nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, prin care Curtea a reţinut că este recunoscut de principiu că impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, are o indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. Durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei. De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a activităţii parchetelor şi instanţelor. În acest context, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

6. Tribunalul Arad - Secţia penală arată că dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale, întrucât nu creează un impediment în contestarea legalităţii anumitor probe care fundamentează trimiterea în judecată a inculpatului, în condiţiile în care suspiciunea cu privire la legalitatea acestora reiese ulterior, din administrarea probelor în faza de judecată. De asemenea arată că legiuitorul dă posibilitatea instanţei să administreze din oficiu, oricând pe parcursul cercetării judecătoreşti, orice probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Consideră că o activitate procesuală este şi rămâne valabilă dacă a fost realizată conform legii în vigoare la momentul efectuării sale, neputând fi anulată dacă legea se modifică sau se abrogă ulterior.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 840 din 8 decembrie 2015.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, invocând jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată: a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură.”

13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul acesteia critică faptul că, în speţă, nu a fost posibil să se dea eficienţă Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, deşi, prin decizia menţionată, Curtea a stabilit că aceasta se va aplica, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată (paragraful 52). În acest sens arată că, în speţă, procedura de cameră preliminară a fost finalizată la 15 februarie 2016, astfel că, având în vedere termenul impus de dispoziţiile de lege criticate, deşi cauza se afla pe rolul instanţei de judecată, nu a fost posibilă invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 ca temei pentru anularea proceselor-verbale de redare a convorbirilor ambientale şi telefonice întocmite în cauză prin punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către Serviciul Român de Informaţii.

15. Curtea observă că - prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017*), nepublicată în Monitorul Oficial al României la data pronunţării prezentei decizii - a constatat ca fiind neconstituţională soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Prin această decizie, Curtea a reţinut că, deşi noua legislaţie procesual penală a operat unele modificări ale normelor ce guvernează urmărirea penală şi, implicit, a competenţei de realizare a acesteia, aceste modificări nu au determinat o diminuare a importanţei acestei faze procesuale şi nici a rolului pe care organul de urmărire penală îl ocupă în cadrul procesului penal, astfel încât să se desprindă o justificare rezonabilă a eliminării din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală (paragraful 52). Totodată, Curtea a constatat că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv normele de competenţă (paragraful 55). În ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii îl obligă pe acesta, pe de-o parte, să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare, iar, pe de altă parte, să adopte prevederi care să determine respectarea acesteia în practică, prin reglementarea unor sancţiuni adecvate aplicabile în caz contrar. Aceasta deoarece aplicarea efectivă a legislaţiei poate fi obstrucţionată prin absenţa unor sancţiuni corespunzătoare, precum şi printr-o reglementare insuficientă sau selectivă a sancţiunilor relevante (paragraful 56). De asemenea, Curtea a constatat că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, şi, implicit, determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situaţie, prezumată iuris et de iure (paragraful 62). Aşa fiind, Curtea a constatat că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 63).

16. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare de către instanţa judecătorească a normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulităţilor - absolute şi relative -, ţinând cont de efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Or, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017**), paragraful 14, şi Decizia nr. 332 din 11 mai 2017***), paragraful 14, nepublicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii), aceste aspecte intrând în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiva celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Atât interpretarea conţinutului normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulităţilor absolute şi relative, prin prisma efectelor deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017 - ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii -, cât şi, în speţă, aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 - ca temei pentru constatarea nulităţii proceselor-verbale de redare a convorbirilor ambientale şi telefonice întocmite în cauză prin punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către Serviciul Român de Informaţii - sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. În cazuri similare, Curtea a reţinut că a răspunde criticilor autorului excepţiei ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

17. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

18. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Romică Pavel Anculia în Dosarul nr. 2.739/115/2015 al Tribunalului Arad - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Arad - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 iunie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 


*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017.

**) Decizia Curţii Constituţionale nr. 149 din 14 martie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017.

***) Decizia Curţii Constituţionale nr. 332 din 11 mai 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017.

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Autorităţii Competente de Reglementare a Operaţiunilor Petroliere Offshore la Marea Neagră

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 8 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 165/2016 privind siguranţa operaţiunilor petroliere offshore, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Se aprobă Regulamentul de organizare şi funcţionare a Autorităţii Competente de Reglementare a Operaţiunilor Petroliere Offshore la Marea Neagră, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

Preşedintele Autorităţii Competente de Reglementare a Operaţiunilor Petroliere Offshore la Marea Neagră,

Constantin Gheorghe

Ministrul muncii şi justiţiei sociale,

Lia-Olguţa Vasilescu

Ministrul finanţelor publice,

Ionuţ Mişa

 

Bucureşti, 21 septembrie 2017.

Nr. 688.

 

ANEXĂ

 

REGULAMENT

de organizare şi funcţionare a Autorităţii Competente de Reglementare a Operaţiunilor Petroliere Offshore la Marea Neagră

 

Art. 1. - (1) Autoritatea Competentă de Reglementare a Operaţiunilor Petroliere Offshore la Marea Neagră, denumită în continuare ACROPO, se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi exercită atribuţiile prevăzute de Legea nr. 165/2016 privind siguranţa operaţiunilor petroliere offshore, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Sediul principal al ACROPO este în Constanţa, iar cel secundar în municipiul Bucureşti.

Art. 2. - În sensul prezentului regulament, noţiunile de operator şi proprietar au înţelesul prevăzut de art. 2 pct. 25 şi 33 din Legea nr. 165/2016, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 3. - ACROPO exercită următoarele atribuţii principale:

a) evaluează documentele care îi sunt prezentate de către operatori şi proprietari în temeiul Legii nr. 165/2016, cu modificările şi completările ulterioare;

b) supraveghează respectarea dispoziţiilor legii de către operatori şi proprietari, inclusiv prin inspecţii şi investigări;

c) consiliază alte autorităţi sau organisme, inclusiv autoritatea semnatară a acordurilor petroliere, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, în domeniul operaţiunilor petroliere offshore;

d) elaborează planurile anuale în conformitate cu prevederile legale;

e) elaborează rapoartele de activitate în conformitate cu prevederile legale;

f) cooperează cu autorităţile competente ale diferitelor state membre sau cu punctele de contact, în temeiul legii;

g) iniţiază şi avizează proiecte de acte normative în domeniul său de competenţă şi emite reglementările proprii şi comune cu alte autorităţi competente, potrivit legii;

h) încheie protocoale de colaborare interinstituţională cu autorităţile naţionale responsabile de siguranţa operaţiunilor petroliere offshore prevăzute în anexa nr. 10 la Legea nr. 165/2016, cu modificările şi completările ulterioare;

i) transmite ordonatorului principal de credite propunerea de buget a ACROPO pentru a fi analizată şi inclusă în proiectul de buget al ordonatorului principal de credite;

j) îndeplineşte orice alte activităţi prevăzute de lege în domeniul siguranţei operaţiunilor petroliere offshore.

Art. 4. - Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, ACROPO acţionează obiectiv şi independent de alte autorităţi care exercită oricare dintre funcţiile de reglementare legate de dezvoltarea economică a resurselor naturale offshore, autorizarea operaţiunilor petroliere offshore, colectarea şi gestionarea veniturilor din acele operaţiuni, cu evitarea conflictelor de interese între funcţiile autorităţii competente, pe de o parte, şi funcţiile pentru celelalte autorităţi, pe de altă parte.

Art. 5. - (1) Conducerea ACROPO este asigurată de un preşedinte cu rang de secretar de stat şi de 2 vicepreşedinţi cu rang de subsecretar de stat, numiţi pe o perioadă de 5 ani şi eliberaţi din funcţie prin decizie a prim-ministrului.

(2) În lipsa preşedintelui, atribuţiile sale se exercită de vicepreşedintele desemnat în acest sens prin ordin al preşedintelui.

(3) Preşedintele şi vicepreşedinţii asigură îndeplinirea atribuţiilor şi competenţelor ce revin ACROPO, potrivit prevederilor legale în vigoare.

(4) în exercitarea funcţiilor care îi revin, preşedintele ACROPO emite ordine, decizii şi instrucţiuni, în condiţiile legii.

(5) Preşedintele este ordonator terţiar de credite.

Art. 6. - Preşedintele ACROPO are următoarele atribuţii principale:

a) reprezintă ACROPO în raporturile cu ministerele, cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice, române sau străine;

b) avizează strategia de dezvoltare instituţională a ACROPO, programele de activitate şi programele de cooperare şi le supune aprobării consiliului de administraţie;

c) avizează legislaţia secundară (regulamente, standarde, proceduri, linii de ghid etc.) emisă de ACROPO în procesul de reglementare a operaţiunilor de petrol şi gaze offshore în Marea Neagră şi le supune aprobării consiliului de administraţie;

d) dispune acţiuni de inspecţie şi investigaţii ale modului în care este asigurată siguranţa operaţiunilor petroliere offshore sau a instalaţiilor, ori de câte ori este necesar;

e) solicită operatorului îmbunătăţiri şi, dacă este necesar, interzice continuarea operării/exploatării oricărei instalaţii sau a oricărei părţi sau infrastructuri conectate la aceasta, în cazul în care există indicii cu privire la faptul că cerinţele prevăzute în Legea nr. 165/2016, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt respectate sau există preocupări justificate cu privire la siguranţa operaţiunilor petroliere offshore sau a instalaţiilor;

f) reprezintă ACROPO în relaţiile cu celelalte autorităţi competente din statele membre ale Uniunii Europene;

g) informează autoritatea semnatară a acordurilor petroliere, respectiv Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, despre rezultatul verificărilor, inspecţiilor, investigaţiilor şi despre măsurile adecvate necesare de sancţionare a operatorului, acolo unde se constată abateri de la regulile de siguranţa muncii şi a mediului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 165/2016, cu modificările şi completările ulterioare;

h) aprobă încheierea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale de muncă ale salariaţilor ACROPO;

i) acordă delegările de competenţă şi împuternicirile de reprezentare vicepreşedinţilor şi personalului ACROPO;

j) aprobă atribuţiile şi competenţele personalului ACROPO şi ale entităţilor organizatorice din cadrul ACROPO, precum şi programele de instruire necesare pentru îmbunătăţirea competenţelor personalului ACROPO;

k) aprobă statul de funcţii al ACROPO;

l ) aprobă deplasările în străinătate ale personalului ACROPO;

m) avizează Planul anual în vederea supravegherii eficiente, în conformitate cu cerinţele art. 20 din Legea nr. 165/2016, cu modificările şi completările ulterioare, şi îl supune aprobării consiliului de administraţie;

n) avizează raportul de activitate şi îl supune spre aprobare consiliului de administraţie;

o) coordonează activitatea compartimentelor ACROPO,

Art. 7. - Vicepreşedinţii ACROPO exercită următoarele atribuţii:

a) coordonează procesul de emitere a reglementărilor privind operaţiunile de petrol şi gaze offshore la Marea Neagră, în conformitate cu legislaţia naţională şi internaţională în domeniu, precum şi acţiunile de verificare a documentaţiei depuse de operatori şi proprietari, în conformitate cu cerinţele Legii nr. 165/2016, cu modificările şi completările ulterioare;

b) coordonează acţiunile de inspecţii şi investigaţii efectuate de către reprezentanţii ACROPO;

c) au un contact nemijlocit cu operatorii şi proprietarii şi cu autorităţile competente din România şi din alte state membre ale Uniunii Europene, implicate în activitatea de petrol şi gaze offshore din Marea Neagră;

d) reprezintă ACROPO în relaţia cu operatorii şi proprietarii implicaţi în operaţiunile de petrol şi gaze offshore la Marea Neagră;

e) reprezintă ACROPO în relaţia cu autorităţile competente locale, cu atribuţii în activitatea de petrol şi gaze offshore din Marea Neagră;

f) reprezintă ACROPO în relaţia cu celelalte autorităţi competente offshore din statele membre ale Uniunii Europene, atunci când sunt mandataţi de către preşedintele ACROPO;

g) informează operatorul şi/sau proprietarul despre rezultatul verificărilor documentaţiei iniţiale depuse de către aceştia;

h) asigură monitorizarea permanentă a aplicării reglementărilor emise de către ACROPO şi a aplicării cadrului legal existent prin inspecţii şi verificări;

i) urmăresc în mod permanent noile tehnologii care apar în activitatea de petrol şi gaze menite a îmbunătăţi nivelul de siguranţă a activităţilor şi asigură informarea operatorilor şi proprietarilor şi a celorlalte autorităţi competente despre aceste tehnologii;

j) întocmesc Raportul de activitate şi îl prezintă preşedintelui, spre avizare;

k) coordonează compartimentele din subordinea lor;

l) îndeplinesc şi alte atribuţii, la solicitarea preşedintelui, în condiţiile legii.

Art. 8. - (1) Consiliul de administraţie al ACROPO este compus din 5 membri. Preşedintele ACROPO este membru în consiliul de administraţie, fiind şi preşedintele acestuia.

(2) Din consiliul de administraţie fac parte;

a) 2 reprezentanţi ai Secretariatului General al Guvernului;

b) un reprezentant al Ministerului Energiei;

c) un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice.

(3) Membrii consiliului de administraţie sunt numiţi pentru un mandat de 5 ani.

Art. 9. - (1) Structura organizatorică a ACROPO este prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezentul regulament. În cadrul acesteia, prin ordin al preşedintelui ACROPO se pot organiza, în condiţiile legii, servicii, birouri, precum şi alte compartimente.

(2) Numărul maxim de posturi al ACROPO este de 54, exclusiv preşedintele, vicepreşedinţii şi cabinetul preşedintelui.

Art. 10. - ACROPO are în structura sa compartimente de inspecţie, control şi verificare asupra măsurilor adoptate de operatori şi proprietari pentru prevenirea accidentelor majore în cadrul operaţiunilor petroliere din zonele offshore şi asupra legalităţii documentaţiilor transmise de aceştia pentru efectuarea operaţiunilor offshore, precum şi a altor operaţiuni prevăzute de lege.

Art. 11. - (1) Atribuţiile, sarcinile şi răspunderile personalului ACROPO se stabilesc în conformitate cu structura organizatorică prevăzută în anexă, pe baza Regulamentului de organizare şi funcţionare, aprobat prin ordin al preşedintelui.

(2) Personalul ACROPO este angajat cu contract individual de muncă, în condiţiile legii.

(3) Salarizarea personalului ACROPO se face conform prevederilor art. 8 alin. (138) din Legea nr. 165/2016, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 12. - ACROPO utilizează un număr de autoturisme pentru transport persoane, stabilit conform prevederilor Ordonanţei Guvernului, nr. 80/2001 privind stabilirea unor normative de cheltuieli pentru autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

 

ANEXĂ

la regulament

 

STRUCTURA ORGANIZATORICĂ

a Autorităţii Competente de Reglementare a Operaţiunilor Petroliere Offshore la Marea Neagră

 

Numărul maxim de posturi = 54, exclusiv preşedintele, vicepreşedinţii şi cabinetul preşedintelui

 

 

 

 

 

Cabinet

3

 

 

PREŞEDINTE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Compartiment politici/ strategie/ comunicare

2

 

 

 

 

 

 

 

Compartiment juridic/ resurse umane

4

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

VICEPREŞEDINTE

 

 

 

 

VICEPREŞEDINTE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Direcţia control, inspecţii, verificări

16

 

 

Direcţia sisteme de management, inginerie sonde, integritate structurală şi situaţii de urgenţă

16

 

 

 

 

Direcţia economică

16

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Director

1

 

 

 

 

 

Director

1

 

 

 

 

 

 

 

Director

1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Inspectori/

auditori

15

 

Compartiment inginerie sonde

3

 

Compartiment sisteme de management sănătate ocupaţională, protecţia muncii şi protecţia mediului

6

 

Compartiment

integritate

structurala

4

 

Compartiment situaţii de urgenţă

2

 

Compartiment financiar-contabilitate

6

 

Compartiment

administrativ/

auto

3

 

Compartiment

IT&C

3

 

Compartiment

achiziţii

3

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

pentru eliberarea doamnei Cristina Andronic din funcţia de subsecretar de stat la Ministerul pentru Românii de Pretutindeni

 

În temeiul art. 15 lit. d) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, doamna Cristina Andronic se eliberează din funcţia de subsecretar de stat la Ministerul pentru Românii de Pretutindeni.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 27 septembrie 2017.

Nr. 625.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

pentru numirea doamnei Cristina Andronic în funcţia de subsecretar de stat

la Ministerul Tineretului şi Sportului

 

În temeiul art. 15 lit. d) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, doamna Cristina Andronic se numeşte în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Tineretului şi Sportului.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează;

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 27 septembrie 2017.

Nr. 626.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

AGENŢIA NAŢIONALĂ DE CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ

 

ORDIN

pentru închiderea vechilor evidenţe de cadastru şi publicitate imobiliară cu privire la imobilele situate în sectoarele cadastrale din UAT Bragadiru şi UAT Grădiştea din judeţul Ilfov

 

Având în vedere prevederile art. 11 alin. (2) lit. p) şi art. 15 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 3 alin. (13) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se declară închise vechile evidenţe de cadastru şi publicitate imobiliară cu privire la imobilele situate în UAT Bragadiru - sectorul cadastral 1 şi UAT Grădiştea - sectorul cadastral 1 din judeţul Ilfov, ca urmare a finalizării lucrărilor sistematice de cadastru şi deschiderii noilor cărţi funciare.

Art. 2. -(1) De la data deschiderii cărţilor funciare din oficiu orice alte evidenţe de cadastru şi publicitate imobiliară se înlocuiesc, pentru sectoarele din unităţile administrativ-teritoriale prevăzute la art. 1, cu planul cadastral şi noile cărţi funciare.

(2) Vechile evidenţe se păstrează în arhiva biroului teritorial şi pot fi consultate pentru istoric.

(3) Identificarea şi numerotarea imobilelor cuprinse în titlurile de proprietate emise în baza legilor fondului funciar sau alte acte de proprietate, planuri şi alte evidenţe cadastrale şi de publicitate imobiliară anterioare realizării cadastrului şi deschiderii noilor cărţi funciare, pe sectoarele din unităţile administrativ-teritoriale prevăzute la art. 1, îşi pierd valabilitatea.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară,

Radu Codruţ Ştefănescu

 

Bucureşti, 8 septembrie 2017.

Nr. 1.227.

MINISTERUL JUSTIŢIEI

 

ORDIN

privind modificarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 120/C/2011

 

Având în vedere Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul dispoziţiilor art. 13 şi art. 23 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul justiţiei emite următorul ordin:

Art. I. - Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 120/C/2011, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 16 februarie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

- La articolul 472, alineatele (2) şi (3) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„(2) Comisia este constituită din 3 membri din rândul personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din Ministerul Justiţiei sau al altui personal cu pregătire juridică din minister şi un secretar din cadrul aparatului propriu.

(3) Din Comisie fac parte şi 3 membri supleanţi, numiţi după aceleaşi reguli şi criterii ca şi membrii Comisiei, precum şi un secretar supleant”,

Art. II. - Compartimentele din cadrul Ministerului Justiţiei vor duce la îndeplinire dispoziţiile prezentului ordin.

Art. III. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul justiţiei,

Tudorel Toader

 

Bucureşti, 18 septembrie 2017.

Nr. 2.340/C.

 

RECTIFICĂRI

 

La Cuantumul total al sumelor provenite din finanţările private ale partidelor politice în anul 2015, conform Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale - Partidul Social Democrat - PSD, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016, se fac următoarele rectificări:

- la punctul 5 „Lista membrilor de partid care au plătit în anul 2015 cotizaţii a căror valoare cumulată depăşeşte 10 salarii minime brute pe ţară = 620.600,22 lei”, în loc de: „620.600,22 lei”se va citi: „636.353,22 lei”\

- la punctul 5, în tabel, după nr. crt. 34 se va citi:

„35 Dobre Mircea Titus română 15.753,00 02.02; 12.05; 17.08; 28.10; 09.11; 27.11; 14.12; 16.12.2015”

- la punctul 5, în tabel, la rândul TOTAL, în loc de: „620.600,22”se va citi: „636.353,22”.

 

La Cuantumul total al sumelor provenite din finanţările private ale partidelor politice în anul 2016, conform Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale - Partidul Social Democrat - PSD, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 29 aprilie 2017, se fac următoarele rectificări:

- la Situaţia centralizată a cuantumurilor totale ale veniturilor obţinute în anul 2016 din sursele prevăzute de art. 16 din Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, republicată, în coloana „Activitatea generatoare de venit”, la rândul „Subînchirierea spaţiilor primite conform prevederilor art. 26 alin. (1)-(3) din Legea nr. 334/2006, republicată, pentru organizarea birourilor parlamentare”, în coloana „Cuantum anual” se va citi: „91.289,43”, iar la rândul „Emiterea cametelor/legitimaţiilor de membru al partidului politic”, în coloana „Cuantum anual” se va citi: „540”.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.