MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 877/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 877         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 7 noiembrie 2017

 

SUMAR

 

ACTE ALE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

 

89. - Hotărâre privind modificarea anexei la Hotărârea Parlamentului României nr. 68/2017 pentru constituirea Comisiei parlamentare de anchetă a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind activitatea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei

 

90. - Hotărâre privind participarea, începând cu anul 2017, a Ministerului Afacerilor Interne cu personal specializat în domeniul instruirii şi pregătirii forţelor irakiene de poliţie, în cadrul Coaliţiei Internaţionale anti - ISIL/Daesh

 

91. - Hotărâre privind modificarea Hotărârii Parlamentului României nr. 39/2017 pentru constituirea Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial

 

92. - Hotărâre privind modificarea anexei la Hotărârea Parlamentului României nr. 18/2017 pentru aprobarea componenţei nominale a Comisiei parlamentare a revoluţionarilor din decembrie 1989

 

93. - Hotărâre privind numirea preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii

 

94. - Hotărâre privind numirea unor consilieri de conturi la Curtea de Conturi

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017 referitoare la cererile de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, cereri formulate de preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor

- Opinie separată

- Opinie separată

- Opinie separată

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1.391. - Ordin al ministrului apelor şi pădurilor pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind atribuirea în gestiune a faunei cinegetice, aprobat prin Ordinul ministrului mediului, apelor şi pădurilor nr. 2.020/2016

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

23. - Normă pentru aplicarea Ghidului ESMA privind accesul unui depozitar central la fluxurile de tranzacţii ale contrapărţilor centrale şi ale locurilor de tranzacţionare şi a Ghidului ESMA privind normele şi procedurile în cazul insolvenţei participanţilor la un depozitar central

 

ACTE ALE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

HOTĂRÂRE

privind modificarea anexei la Hotărârea Parlamentului României nr. 68/2017 pentru constituirea Comisiei parlamentare de anchetă a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind activitatea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei

 

În temeiul art. 67 din Constituţia României, republicată,

 

Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Anexa la Hotărârea Parlamentului României nr. 68/2017 pentru constituirea Comisiei parlamentare de anchetă a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind activitatea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 29 septembrie 2017, cu modificările ulterioare, se modifică după cum urmează:

- la punctul I „Componenţa comisiei” poziţia 5, domnul deputat Petric Octavian, aparţinând Grupului parlamentar al PSD, este desemnat în calitate de membru al comisiei în locul domnului deputat Andruşcă Dănuţ.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comună din 1 noiembrie 2017, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

p. PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

IULIAN-CLAUDIU MANDA

 

Bucureşti, 7 noiembrie 2017.

Nr. 89.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

 

HOTĂRÂRE

privind participarea, începând cu anul 2017, a Ministerului Afacerilor Interne cu personal specializat în domeniul instruirii şi pregătirii forţelor irakiene de poliţie, în cadrul Coaliţiei Internaţionale anti - ISIL/Daesh

 

Având în vedere solicitarea Preşedintelui României, adresată celor două Camere ale Parlamentului, pentru a aproba participarea Ministerului Afacerilor Interne la Coaliţia Internaţională anti - ISIL/Daesh, condusă de S.U.A., începând cu anul 2017, cu un efectiv total de până la 50 de poliţişti şi jandarmi, la activităţi de instruire şi pregătire a forţelor de poliţie irakiene,

în temeiul prevederilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 121/2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, cu completările ulterioare, şi ale art. 13 pct. 30 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/1992, republicat, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă participarea Ministerului Afacerilor Interne, începând cu anul 2017, în cadrul Coaliţiei Internaţionale anti - ISIL/Daesh, cu un efectiv total de până la 50 de poliţişti şi jandarmi, la activităţi de instruire şi pregătire a forţelor de poliţie irakiene.

Art. 2. - Ministerul Afacerilor Interne încheie acorduri tehnice cu Statele Unite ale Americii şi cu Italia privind suportul strategic, logistic şi financiar pentru participarea poliţiştilor şi jandarmilor la această misiune,

Art. 3. - Fondurile financiare necesare participării forţelor şi mijloacelor Ministerului Afacerilor Interne la această misiune sunt asigurate prin suplimentarea bugetului Ministerului Afacerilor Interne, începând cu anul 2017.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţa comună din 7 noiembrie 2017, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

p. PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

IULIAN-CLAUDIU MANDA

 

Bucureşti, 7 noiembrie 2017.

Nr. 90.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

HOTĂRÂRE

privind modificarea Hotărârii Parlamentului României nr. 39/2017 pentru constituirea Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial

 

În temeiul art. 67 din Constituţia României, republicată,

 

Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Termenul prevăzut la art. 9 alin. (1) din Hotărârea Parlamentului României nr. 39/2017 pentru constituirea Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, cu modificările şi completările ulterioare, se prelungeşte cu 60 de zile.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comună din 7 noiembrie 2017, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

p. PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

IULIAN-CLAUDIU MANDA

 

Bucureşti, 7 noiembrie 2017.

Nr. 91.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

HOTĂRÂRE

privind modificarea anexei la Hotărârea Parlamentului României nr. 18/2017 pentru aprobarea componenţei nominale a Comisiei parlamentare a revoluţionarilor din decembrie 1989

 

În temeiul art. 67 din Constituţia României, republicată,

 

Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Anexa la Hotărârea Parlamentului României nr. 18/2017 pentru aprobarea componenţei nominale a Comisiei parlamentare a revoluţionarilor din decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, se modifică după cum urmează: - la punctul 2, domnul deputat Pau Radu-Adrian, aparţinând Grupului parlamentar al PSD, este desemnat în calitate de vicepreşedinte al comisiei în locul domnului deputat Rădulescu Cătălin-Marian.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comună din 7 noiembrie 2017, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

p. PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

IULIAN-CLAUDIU MANDA

 

Bucureşti, 7 noiembrie 2017.

Nr. 92.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

HOTĂRÂRE

privind numirea preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii

 

În temeiul prevederilor art. 11 alin. (1) şi (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, aprobată prin Legea nr. 113/2010, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Se numeşte domnul Grindeanu Sorin Mihai în funcţia de preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, pentru perioada rămasă a mandatului de 6 ani început la data de 11 mai 2017.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comună din 7 noiembrie 2017, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

p. PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

IULIAN-CLAUDIU MANDA

 

Bucureşti, 7 noiembrie 2017.

Nr. 93.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

HOTĂRÂRE

privind numirea unor consilieri de conturi la Curtea de Conturi

 

În temeiul prevederilor art. 140 din Constituţia României, republicată, precum şi ale art. 8, art. 46 alin. (1) şi (2) şi art. 47 alin. (2) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Se numesc în funcţia de consilier de conturi, pentru un mandat de 9 ani, începând cu data de 7 noiembrie 2017:

1. domnul Gherasim Vasile;

2. domnul Stan Bogdan-Nicolae.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comună din 7 noiembrie 2017, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

p. PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

IULIAN-CLAUDIU MANDA

 

Bucureşti, 7 noiembrie 2017.

Nr. 94.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 611

din 3 octombrie 2017

referitoare la cererile de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, cereri formulate de preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

 

1. Pe rol se află examinarea cererilor de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, cereri formulate de preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor. Sesizările se întemeiază pe prevederile art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale art. 11 alin. (1) pct. A lit. e), ale art. 34, 35 şi 36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, au fost înregistrate la Curtea Constituţională sub nr. 9.686 şi nr. 9.687 din 13 septembrie 2017 şi formează obiectul Dosarului nr. 2.428E/2017, respectiv al Dosarului nr. 2.429E/2017.

2. Şedinţa de dezbateri publice a avut loc în data de 26 septembrie 2017, cu participarea reprezentanţilor Camerei Deputaţilor, domnul deputat Eugen Nicolicea şi doamna deputat Oana Consuela Florea, a reprezentantului Senatului României, domnul Cristian Ionescu, consilier în cadrul Cabinetului preşedintelui Senatului, şi a reprezentantului Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror şef al Secţiei judiciare Iuliana Nedelcu. Conexarea celor două cauze a fost dispusă în şedinţa publică, după punerea în discuţia părţilor, iar dezbaterile pe fond au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru studiul problemelor complexe pe care le ridica sesizările formulate şi aspectele de drept incidente, Curtea a amânat deliberările pentru data de 3 octombrie 2017, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Cererea cu nr. 12.480 din 13 septembrie 2017, preşedintele Senatului a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra existenţei unui conflict juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public, componentă a autorităţii judecătoreşti, pe de altă parte.

4. Prin Cererea cu nr. 1/4.505/LD din 13 septembrie 2017, preşedintele Camerei Deputaţilor a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra existenţei unui conflict juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public, componentă a autorităţii judecătoreşti, pe de altă parte.

5. În motivarea sesizărilor, cu conţinut identic, preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor arată că prin cererile lor doresc stabilirea întinderii competenţei/atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, pe de-o parte, şi ale Ministerului Public, pe de altă parte, în legătură cu realizarea anchetelor parlamentare. Conflictul este determinat de refuzul procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (D N A.) de a se prezenta în faţa comisiei de anchetă a Parlamentului României, de refuzul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a lua măsuri împotriva procurorului şef al D.N.A. cu privire la încălcarea prevederilor legale şi refuzul procurorului general de a înainta comisiei de anchetă o copie de pe Dosarul de urmărire penală nr. 213/P/2017, înregistrat pe rolul Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Autorul sesizării apreciază că refuzul procurorului general şi cel al procurorului şef al D.N.A. se referă la activitatea organului reprezentativ suprem al poporului român, echivalând cu refuzul celor două persoane care reprezintă Ministerul Public de a ţine cont de solicitările unei comisii parlamentare de anchetă, comisie recunoscută constituţional, cu consecinţa punerii în imposibilitate a Parlamentului de a adopta o hotărâre.

6. În concret, la data de 11 mai 2017, Plenul reunit al celor două Camere a adoptat Hotărârea Parlamentului României nr. 39/2017 pentru constituirea Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 12 mai 2017. Adoptarea acestei hotărâri a fost determinată de informaţiile apărute în spaţiul public cu privire la faptul că în alegerile prezidenţiale desfăşurate în decembrie 2009, respectiv în derularea procesului electoral, s-ar fi implicat unele autorităţi publice şi/sau persoane, altele decât cele prevăzute de lege, cu consecinţa vicierii rezultatului acestor alegeri. Scopul înfiinţării comisiei de anchetă l-a constituit elucidarea circumstanţelor producerii acestor evenimente şi stabilirea măsurilor ce ar putea fi dispuse. Prevederile Hotărârii nr. 39/2017 au precizat condiţiile privind audierea unor persoane angajate sau nu în cadrul Guvernului sau administraţiei publice, precum şi eventualele măsuri care ar putea fi luate împotriva unor persoane care obstrucţionează sau împiedică aflarea adevărului.

7. Anterior adoptării de către Parlament a Hotărârii nr. 39/2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anunţat, printr-un comunicat de presă, că a deschis un dosar penal în care se efectuează cercetări in rem sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu şi falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale care vizează alegerile prezidenţiale din 2009. Ulterior adoptării Hotărârii Parlamentului României nr. 39/2017, tot printr-un comunicat de presă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anunţat că dosarul a fost clasat.

8. Comisia de anchetă şi-a început activitatea în mai 2017, procedând la audierea unor persoane şi solicitând de la mai multe autorităţi documente care ar fi avut legătură cu alegerile din 2009, în temeiul prevederilor art. 76 alin. (5) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din data de 28 iunie 2016, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dispoziţiile legii referitoare la citarea, prezentarea şi ascultarea martorilor, precum şi cele privitoare la prezentarea şi predarea obiectelor ori înscrisurilor sau efectuarea expertizelor se aplică în mod corespunzător1. Acest text se referă la procedurile prevăzute în Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

9. În acest context, printre persoanele care au fost invitate, în mai multe rânduri, în faţa comisiei „a fost şi procurorul şef al D.N.A., Laura Codruţa Kövesi, care a refuzat să se prezinte, susţinând, pe de o parte, că este o problemă personală, iar, pe de altă parte, că procurorii nu se pot prezenta în faţa niciunui organ al statului, invocând, cu rea-credinţă, o falsă hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii”, „S-a susţinut de către procurorul general şi de către procurorul şef al D.N.A. că nicio comisie nu poate ancheta magistraţii, deşi, potrivit art. 8-10 şi 98-99 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 4, 5, 9 şi 17 din Hotărârea nr. 328/2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor, competenţa C.S.M., sau a organelor de urmărire penală cu privire la magistraţi se aplică doar atunci când aceştia săvârşesc o abatere în exercitarea unor atribuţii de serviciu sau sunt implicaţi în calitate de martori ori suspecţi în săvârşirea unor fapte penale”.

10. În acelaşi timp, procurorul general, Augustin Lazăr, nu numai că a refuzat să ia măsuri împotriva procurorului şef al D.N.A., care a ignorat solicitările comisiei de anchetă, dar, după ce s-a comunicat de către Biroul de Informare şi Reiaţii Publice al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că dosarul a fost clasat, a refuzat să înainteze, la solicitarea comisiei, copii de pe actele aflate în dosarul de urmărire penală, aşa cum rezultă din Adresa nr. 1.792/c/2017 din 14 iulie 2017. Comisia de anchetă a insistat prin mai multe adrese ca procurorul general să înainteze copii de pe dosar, să ia măsuri pentru a-l determina pe procurorul şef al D.N.A. să se prezinte la comisie şi să răspundă la întrebarea „în seara alegerilor a fost sau nu în casa lui Gabriel Oprea?”. Or, refuzul procurorului general, ca şi refuzul procurorului şef al D.N.A., şi, în general, neprezentarea unui judecător sau procuror la audierile organizate în cadrul comisiilor parlamentare de anchetă, audieri care nu privesc activitatea jurisdicţională a persoanelor invitate, precum şi refuzul de a înainta acte întocmite într-un dosar de urmărire penală clasat încalcă autoritatea Parlamentului României, organ reprezentativ al poporului, şi împiedică desfăşurarea activităţii Parlamentului însuşi, sub aspectul funcţiei sale de control în acelaşi timp, încalcă principiul loialităţii care ar trebui să existe între instituţiile şi autorităţile publice într-un stat democratic.

11. În susţinerea existenţei conflictului juridic de natură constituţională dintre autorităţile statului, preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor invocă o serie de decizii ale Curţii Constituţionale (Decizia nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994, Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, sau Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012) cu privire la rolul comisiilor de anchetă ale Parlamentului, prin care s-a statuat că „Ancheta parlamentară este o expresie a funcţiei de control pe care o are Parlamentul în cadrul democraţiei constituţionale. Acest tip de control parlamentar se poate efectua prin intermediul unei comisii de anchetă constituite ad-hoc sau prin mijlocirea unei comisii permanente”.

12. De asemenea, este invocată Decizia nr. 430 din 21 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 9 august 2017, în care Curtea a constatat că „simplele audieri de persoane, modalităţile de citare/invitare a persoanelor, respectiv propunerile din raportul comisiei de anchetă nu califică activitatea acesteia ca fiind una jurisdicţională. (...) Curtea constată că textul criticat realizează o evidentă distincţie, pe de o parte, între persoanele care trebuie să se prezinte în faţa comisiilor de anchetă în considerarea faptului că activitatea instituţiilor/autorităţilor din care fac parte sunt sub control parlamentar şi care sunt citate în acest sens şi, pe de altă parte, persoanele care sunt invitate, respectiv cele care reprezintă, în virtutea funcţiei lor de conducere, autorităţi/instituţii publice ce nu se află sub control parlamentar, care, în considerarea principiului colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, au obligaţia să ia parte la lucrările comisiei în toate cazurile şi indiferent de obiectul anchetei parlamentare sau alte persoane, care, spre exemplu, pot să nu aibă nicio tangenţă cu instituţiile statului, caz în care participarea acestora este la latitudinea lor.”

13. În concluzie, preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor solicită Curţii Constituţionale ca prin decizia pe care o va pronunţa să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public, pe de altă parte, conflict generat de refuzul procurorului general de a înainta Comisiei parlamentare de anchetă copii de pe un dosar de urmărire penală clasat, respectiv a Dosarului de urmărire penală nr. 213/P/2017, precum şi de refuzul procurorului şef al D.N.A. de a răspunde, personal sau în scris, la întrebarea formulată de Comisia parlamentară de anchetă, şi, în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale, „să oblige Ministerul Public să transmită de îndată Comisei parlamentare de anchetă copia Dosarului nr. 213/P/2017, iar pe procurorul şef al D.N.A. să răspundă la întrebarea formulată de comisie”.

14. În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cererea a fost comunicată Parlamentului României - Camera Deputaţilor şi Senatul şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia Naţională Anticorupţie, pentru a prezenta punctele lor de vedere asupra conţinutului conflictului juridic de natură constituţională şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.

15. Camera Deputaţilor a transmis punctul său de vedere în Dosarul nr. 2.429E/2017 prin Adresa nr. 3-C/2/76 din 18 septembrie 2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.798 din 19 februarie 2017. Arată că, în ceea ce priveşte autorităţile publice implicate în conflictul de natură constituţională supus analizei, acestea sunt Parlamentul, format din Camera Deputaţilor şi Senat, prin Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, şi Ministerul Public, prin procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În situaţia prezentată în cererea formulată de autorul sesizării, Parlamentul este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile constituţionale, respectiv de a lua act şi de a decide cu privire la activitatea comisiei speciale de anchetă, constituită în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (4), coroborate cu cele ale art. 69 alin. (1) din Constituţie, care nu a depus raportul de activitate în scopul căreia a fost creată, întrucât procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie a refuzat să se prezinte în faţa comisiei parlamentare de anchetă, nu a răspuns, în mod direct ori în scris, la întrebările adresate de comisie, iar procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a transmis copii de pe Dosarul de urmărire penală nr. 213/P/2017, soluţionat prin clasare.

16. Ancheta parlamentară este una dintre modalităţile constituţionale prin care Parlamentul exercită în mod nemijlocit funcţia de control parlamentar şi, subsecvent, poate avea implicaţii directe asupra funcţiei de legiferare, funcţii reglementate de Legea fundamentală în sarcina Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare. Ancheta parlamentară, conexată principiului democratic al reprezentativităţii, are drept obiectiv cercetarea, documentarea şi controlul problemelor de interes public, intrinsec legate de binele comun şi de apărarea interesului naţional. Aceleaşi considerente se desprind şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, potrivit Deciziei nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 noiembrie 2009, Deciziei nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012, Deciziei nr. 430 din 21 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 9 august 2017.

17. În ceea ce priveşte textele legale asupra cărora poartă conflictul dedus analizei Curţii Constituţionale, din perspectiva prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Camera Deputaţilor susţine că, prin conduita procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care reprezintă Ministerul Public, se aduce atingere dispoziţiilor art. 69 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 64 alin. (4), precum şi dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţia României.

18. Astfel, controlul parlamentar reglementat în Legea fundamentală şi exercitat inclusiv prin intermediul comisiilor de anchetă constituite ad-hoc, este o instituţie juridică care nu trebuie izolată de principiul constituţional al colaborării loiale între instituţiile şi autorităţile statului şi nici de principiul loialităţii faţă de Constituţie, ci trebuie coroborată şi corelată cu aceste principii. Din această perspectivă, prin Decizia nr. 430 din 21 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 9 august 2017, Curtea Constituţională a stabilit că „este evident că reprezentanţii instituţiilor trebuie să colaboreze în realizarea anchetelor parlamentare, în această formulă concretizându-se şi principiul echilibrului între puterile statului”.

19. În ceea ce priveşte legislaţia infraconstituţională care reglementează competenţa Camerelor Parlamentului de a organiza comisii de anchetă, sunt iterate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevederi înscrise şi în Hotărârea Parlamentului României nr. 38/2017 privind modificarea şi completarea art. 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Aceste dispoziţii legale şi regulamentare au fost supuse examinării Curţii Constituţionale, care a stabilit că sunt în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale.

20. Camera Deputaţilor arată că, deşi a fost invitat de trei ori pentru a se prezenta în faţa comisiei de anchetă şi a răspunde la întrebarea „dacă a fost în seara alegerilor în locuinţa lui Gabriel Oprea”, procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie a refuzat să se prezinte, împiedicând aflarea adevărului prin faptul că nu a răspuns, în mod direct ori în scris, conform legii şi regulamentelor parlamentare, la întrebarea adresată de comisia de anchetă. Pe de altă parte, procurorul general nu a transmis documentele solicitate de comisie, respectiv copii de pe Dosarul de urmărire penală nr. 213/P/2017, soluţionat prin clasare. Această împrejurare este în contradicţie cu prevederile art. 27 alin. (3) din Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 482 din 1 iunie 2012, cu modificările şi completările aduse prin hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 573 din 6 mai 2014 şi nr. 376 din 17 decembrie 2015, potrivit cărora (3) în cazul soluţiilor de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, se pot elibera, la cerere, copii, din care în prealabil au fost eliminate datele cu caracter personal, pasajele din care rezultă informaţii prin a căror divulgare se încalcă dreptul la respectarea vieţii private, precum şi cele care se referă la conţinutul unor probe şi măsuri dispuse, dacă prin menţionarea acestora se periclitează desfăşurarea procesului penal în alte cauze. Cererea se aprobă de către purtătorul de cuvânt, cu consultarea conducătorului parchetului

21. Potrivit prevederilor art. 9 din Hotărârea Parlamentului României nr. 39/2017, constatările, concluziile şi propunerile Comisiei parlamentare de anchetă fac obiectul unui raport final, care, până la data de 8 septembrie 2017, trebuia depus la Birourile permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea înaintării către grupurile parlamentare şi înscrierii pe ordinea de zi a plenului reunit al celor două Camere, pentru a fi supus dezbaterii, în împrejurările date, Comisia specială de anchetă nu a putut finaliza raportul în termenul prevăzut, acesta fiind prelungit cu încă 60 de zile (termen maxim) prin Hotărârea Parlamentului României nr. 44/2017. Aşadar, Parlamentul, cu toate diligenţele depuse, este în continuare în imposibilitatea de a lua act şi de a decide cu privire la activitatea Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, respectiv de a-şi îndeplini obligaţiile înscrise în art. 64 alin. (4) şi art. 69 alin. (1) din Constituţie şi puse în aplicare prin Hotărârea Parlamentului României nr. 39/2017, cu modificările şi completările ulterioare.

22. Pentru argumentele prezentate, Camera Deputaţilor apreciază că, atât în drept, cât şi în fapt, sunt întrunite condiţiile cumulative rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale în sensul existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de-o parte, şi Ministerul Public, parte a autorităţii judecătoreşti, pe de altă parte, iar prin soluţionarea acestuia se vor înlătura blocajele instituţionale dintre cele două autorităţi publice constituţionale.

23. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a transmis punctul său de vedere prin Adresa nr. 1.404/C/2017 din 19 septembrie 2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.808 din 19 septembrie 2017. Examinând cererile formulate, din punctul de vedere al admisibilităţii sesizărilor, apreciază că acestea, în raport de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, nu sunt admisibile. În cauză, deşi prin însăşi cererea formulată s-a precizat ca autoritate publică aflată în conflict juridic de natură constituţională, Parlamentul României, în fapt, sesizarea priveşte existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între o comisie parlamentară de anchetă şi Ministerul Public, motiv pentru care, în raport cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi ale art. 1,10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională nu este legal sesizată şi nici nu este competentă a se pronunţa asupra acestei sesizări. Mai mult, autorii sesizării nu precizează în mod expres textele legale asupra cărora poartă conflictul. Curtea nu se poate pronunţa pe aspectele invocate de autorii sesizării, deoarece acestea vizează procedura de lucru care a avut loc în cadrul comisiei parlamentare de anchetă, modul de organizare şi funcţionare al unei comisii parlamentare, şi nu acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor. Or, „modalitatea de organizare şi funcţionare a unei comisii parlamentare nu poate forma obiect al unui conflict juridic de natură constituţională”.

24. Cu privire la atribuţiile acestor comisii, din coroborarea textelor constituţionale rezultă că, în faţa comisiilor, în mod obligatoriu, trebuie să compară numai subiectele de drept care se află în raporturi constituţionale specifice cu Parlamentul potrivit titlului III cap. IV din Constituţie, intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul. Alte subiecte de drept pot fi invitate să ia parte la dezbaterile din faţa comisiilor.

25. Având în vedere considerentele expuse, Ministerul Public - Direcţia Naţională Anticorupţie apreciază că instituirea obligaţiei persoanelor de drept public, altele decât cele prevăzute de art. 111 din Constituţie, a persoanelor juridice private şi a persoanelor fizice de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în faţa comisiilor parlamentare contravine rolului şi scopului acestor comisii şi, în mod implicit, rolului constituţional de autoritate legiuitoare a Parlamentului, cu încălcarea principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Prin urmare, motivul invocat de preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor ca fiind generator al unui conflict, respectiv refuzul procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a se prezenta în faţa membrilor comisiei, nu există în fapt, deoarece nu vizează existenţa unei obligaţii juridice a acestuia, prevăzute de Constituţie şi de legile de organizare judiciară.

26. În acest context, „subiectelor de drept care nu sunt în raporturi constituţionale cu Parlamentul, mai precis sub controlul acestora, nu li se poate impune obligaţia de a se prezenta în faţa comisiilor de anchetă în temeiul vreunui raport de subordonare sau control politic, ci numai de a colabora cu acestea astfel încât să se asigure realizarea scopului pentru care sunt constituite, în virtutea principiului colaborării loiale între instituţiile şi autorităţile statului”. În aplicarea acestui principiu al colaborării instituţionale statuat pe cale jurisprudenţială, procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie a răspuns în scris la întrebarea formulată de către membrii Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, începând cu data de 7 iulie 2017, continuând cu data de 11 august 2017, sens în care a precizat în mod expres că nu a avut şi nu are cunoştinţă despre aspecte de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii Comisiei.

27. Într-o atare situaţie, nu se poate imputa Ministerului Public - Direcţia Naţională Anticorupţie o eventuală blocare a activităţii comisiei parlamentare, deoarece procurorul şef a colaborat cu membrii comisiei şi a comunicat în scris un punct de vedere referitor la obiectul anchetei parlamentare.

28. În raport cu argumentele expuse, Ministerul Public - Direcţia Naţională Anticorupţie apreciază că „nu există un conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României - Comisia parlamentară de anchetă şi Ministerul Public - Direcţia Naţională Anticorupţie, deoarece în cauză nu au existat presupuse acte sau acţiuni concrete prin care procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi-a arogat puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, de asemenea, nu şi-a declinat competenţa şi nici nu a refuzat a îndeplini anumite acte care intră în drepturile şi obligaţiile Ministerului Public - Direcţia Naţională Anticorupţie şi nici nu a omis să răspundă solicitărilor Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial".

29.  Un asemenea conflict juridic de natură constituţională „nu poate exista nici măcar la nivel declarativ, deoarece nu a produs niciun efect juridic”. În condiţiile în care nu există o obligaţie juridică, impusă de Constituţie şi de legile de organizare judiciară procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a se prezenta în faţa membrilor comisiei, „modalitatea în dare s-a răspuns în scris solicitărilor comisiei speciale de anchetă este aptă să servească lămuririi împrejurărilor ce fac obiectul analizei comisiei şi scopului pentru care aceasta a fost constituită şi nu este de natură a obstrucţiona activitatea comisiei de anchetă”.

30. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transmis punctul său de vedere prin adresele nr. 2.256/C/416/III-13/2017 şi nr. 2.257/C/416/III-13/2017 din 20 septembrie 2017, înregistrate la Curtea Constituţională cu nr. 9.892 din 20 septembrie 2017. Face o delimitare a celor susţinute de autorii sesizării, configurând conflictul pe două paliere. Primul ar avea ca surse: „refuzul procurorului şef al D.N.A. de a se prezenta în faţa comisiei de anchetă a Parlamentului României”, „refuzul procurorului şef al D.N.A. de a răspunde, personal sau în scris, la întrebarea formulată”, „neprezentarea unui judecător sau procuror la audierile organizate în comisiile de anchetă, audieri care nu privesc activitatea jurisdicţională” şi „refuzul procurorului general de a lua măsuri împotriva procurorului şef al D.N.A. cu privire la încălcarea prevederilor legale”. Al doilea palier vizează „refuzul procurorului general de a înainta comisiei de anchetă o copie de pe dosarul de urmărire penală”, „refuzul de a se înainta acte întocmite într-un dosar de urmărire penală clasat1 şi „refuzul de a se înainta comisiei parlamentare de anchetă un dosar clasat”.

31. Referitor la primul palier de configurare a conflictului, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că între primele trei aserţiuni ale titularilor sesizării nu există identitate. Astfel, ar exista, pe de o parte, refuzul procurorului şef al D.N.A. de a se prezenta în faţa comisiei de anchetă ori refuzul de a răspunde, personal sau în scris, la întrebarea formulată, iar pe de altă parte, se invocă neprezentarea unui magistrat (judecător sau procuror) la audierile organizate în comisiile de anchetă, precizându-se că este vorba de audieri care nu privesc activitatea jurisdicţională. În condiţiile lipsei de identitate a aserţiunilor care configurează conflictul, în opinia autorilor sesizării, şi, întemeiat pe conduita obiectivată în manifestările concrete care a materializat până în prezent relaţiile dintre comisia de anchetă şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că „analiza unui eventual conflict trebuie circumscrisă şi, prin urmare, limitată la poziţia procurorului şef al D.N.A.”.

32. În continuare, se arată că, admiţând că eventualul conflict ar fi reprezentat de poziţia procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, trebuie observat faptul că „acesta pare că se referă nu la persoana care ocupă funcţia menţionată şi comportamentul său personal, ci la funcţia acestei persoane - magistrat cu funcţie de conducere a unei structuri specializate a Ministerului Public/componentă a autorităţii judecătoreşti şi comportamentul său în funcţia publică menţionată”. Or, realitatea este cu totul alta, întrucât procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie i se cere să răspundă la întrebarea „dacă în seara alegerilor a fost sau nu în casa lui Gabriel Oprea”. Mai mult, autorii sesizării precizând expres (în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale) că solicitările adresate nu vizează activitatea jurisdicţională, „nu rezultă decât că întrebarea/ solicitarea nu vizează funcţia persoanei căreia îi este adresată - magistrat cu funcţie de conducere a unei structuri specializate a Ministerului Public/componentă a autorităţii judecătoreşti şi comportamentul său în funcţia publică menţionată, ci o chestiune de ordin personal. În asemenea condiţii, nu există niciun raport între persoana vizată de o solicitare cu privire la o chestiune personală şi Ministerul Public în care aceeaşi persoană ocupă funcţia de procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie”.

33. Din această perspectivă, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile formale ale unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public şi cele două Camere ale Parlamentului.

34. Chiar şi în ipoteza în care s-ar admite contrariul, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că nu există un conflict juridic de natură constituţională. Astfel, un magistrat face parte din categoria persoanelor invitate în faţa comisiei [art. 8 alin. (3) din Hotărârea Parlamentului României nr. 39/2017 pentru constituirea Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial; art. 9 alin. (5) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor], persoane care au opţiunea de a acceptă sau nu invitaţia. În condiţiile unui drept de opţiune, recunoscut legal, nu se poate discuta despre o sancţiune pentru ipoteza neacceptării invitaţiei, cu atât mai mult despre existenţa unui conflict juridic de natură constituţională. Problematica sancţiunii intervine exclusiv în ipoteza în care persoana invitată a acceptat invitaţia şi, acceptând-o, nu furnizează informaţiile solicitate de comisia de anchetă, iar sancţiunea este posibil a fi concretizată pe calea unui instrument juridic pus la dispoziţia comisiei de anchetă, respectiv posibilitatea acesteia de a sesiza organele de urmărire penală (Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017, paragraful 49). Prin urmare, aflându-ne în ipoteza în care persoana invitată nu a acceptat invitaţia, nu există dreptul de a fi sancţionată şi, cu atât mai mult, nu se poate reţine un conflict juridic de natură constituţională.

35. Pentru ipoteza inexistentă în cauză - acceptarea invitaţiei, urmată de refuzul de a furniza informaţiile solicitate de comisia de anchetă - nu există decât posibilitatea sesizării organelor de urmărire penală. Din această perspectivă, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că „este nesusţinută poziţia autorilor sesizării privind generarea conflictului, printre altele, şi de refuzul procurorului general de a lua măsuri împotriva procurorului şef al D.N.A. cu privire la încălcarea prevederilor legale”. Aşadar, nici sub acest aspect nu există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public şi Parlamentul României.

36. Referitor la al doilea palier de configurare a conflictului, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine că se impun mai multe observaţii. La data de 6 iunie 2017, Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, constituită prin Hotărârea Parlamentului României nr. 39/2017, a solicitat Ministerului Public să comunice dacă pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie există un dosar care să aibă ca obiect aspecte ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, care sunt infracţiunile ce fac obiectul cercetărilor, şi care este calitatea următoarelor persoane: Oprea Gabriel, Onţanu Neculai, Iordănescu Aurel, Maior George-Cristian, Coldea Florin, Kövesi Laura-Codruţa. Ca urmare a acestei solicitări, la 9 iunie 2017, s-a comunicat comisiei că pe rolul Secţiei de urmărire penală şi criminalistică a fost înregistrată cauza penală cu nr. 213/P/2017, în care s-a început urmărirea penală in rem sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal, şi de falsificare a documentelor şi evidenţelor electorale, prevăzută de art. 391 alin. (3) şi (4) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal, şi că toate persoanele audiate până la acel moment procesual au calitate de martor.

37. La data de 13 iunie 2017, comisia specială de anchetă a revenit la adresa din 6 iunie 2017, solicitând „un răspuns cu celeritate”, având în vedere prevederile art. 9 alin. (1) ale Hotărârii Parlamentului României nr. 39/2017 prin care s-a stabilit termenul de 60 de zile de la data înfiinţării comisiei Parlamentului pentru depunerea raportului final] la Birourile permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Această revenire la adresa din 6 iunie 2017 a fost conexată la lucrarea iniţială, întrucât, între timp, a fost comunicat răspunsul menţionat anterior.

38. Prin comunicatul Biroului de informare şi relaţii publice din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din 27 iunie 2017 s-a adus la cunoştinţa opiniei publice că, în cauza cunoscută sub denumirea .Alegerile din decembrie 2009”, s-a dispus clasarea.

39. La 11 iulie 2017, comisia specială de anchetă a formulat o cerere, prin care a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să-i fie remisă o copie de pe Dosarul de urmărire penală nr. 213/P/2017, precum şi declaraţiile persoanelor audiate. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la 14 iulie 2017, a răspuns că, în conformitate cu prevederile art. 285 din Codul de procedură penală, coroborat cu art. 111 din Constituţia României, nu se poate da curs solicitării. Aceasta întrucât, pe de o parte, activităţile de urmărire penală sunt nepublice, iar pe de altă parte, potrivit deciziilor Curţii Constituţionale nr. 45/1994 şi nr. 317/2006, în lipsa unor raporturi de drept constituţional, documentele deţinute de alte autorităţi publice decât Guvernul şi organele administraţiei publice, chiar şi în situaţia în care acestea sunt considerate mijloace de probă necesare activităţii comisiei parlamentare nu pot fi transmise acesteia. Totodată, s-a precizat că, în urma materialului probator administrat în cauză nu a rezultat niciun element sau indiciu de natură să conducă la presupunerea rezonabilă că s-ar fi comis o faptă prevăzută de legea penală.

40. La 26 iulie 2017, comisia specială de anchetă a revenit cu solicitarea de a se înainta copia Dosarului de urmărire penală nr. 213/P/2017 şi declaraţiile persoanelor audiate. A fost invocat principiul colaborării loiale Intre instituţiile şi autorităţile statului, precum şi faptul că, odată cu adoptarea unei soluţii de clasare, dosarul nu se mai află în faza nepublică. În urma acestei solicitări, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturii pentru un punct de vedere, în calitate de garant al independenţei justiţiei, referitor la faptul dacă poate fi trimis comisiei Parlamentului, în copie, un dosar, şi, totodată, să aprecieze cu privire la necesitatea sesizării Curţii Constituţionale a României, în baza art. 146 lit. e) din Constituţia României, cu o cerere de constatare a existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea legislativă şi autoritatea judecătorească.

41. Demersurile Ministerului Public, anterior menţionate, inclusiv cele adresate Consiliului Superior al Magistraturii nu neagă principiul colaborării loiale între autorităţile statului; în condiţiile în care jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aşa cum s-a arătat anterior, fixează repere de principiu pentru derularea raporturilor create în cadrul acestei colaborări, intervenţia Consiliului Superior al Magistraturii, în calitate de garant al independenţei justiţiei, a fost solicitată pentru asigurarea aplicării în concret şi în mod unitar a deciziilor Curţii (nr. 428/2017 şi nr. 430/2017), la nivelul întregului sistem judiciar întrucât situaţiile juridice care au stat la baza pronunţării acestuia prezintă un caracter de noutate absolută pentru acest sistem. De asemenea solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie către Consiliul Superior al Magistraturii a avut în vedere şi stabilirea unor repere de principiu care să pregătească sistemul judiciar pentru soluţionarea unor viitoare cereri similare, de natură a asigura un just echilibru între principii şi drepturi fundamentale.

42. În data de 7 august 2017, Consiliul Superior al Magistraturii, cu privire la solicitarea de a se implica, în calitatea de garant al independenţei justiţiei, în identificarea unor soluţii concrete, adaptate şi specifice sistemului judiciar în raport cu solicitările comisiei parlamentare şi-a declinat competenţa, considerând că „soluţionarea concretă a solicitării Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [...] ar determina o extindere excesivă a instrumentelor juridice prin care se realizează exercitarea acestei componente”. Cu privire la solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu un conflict de natură constituţională raportat la situaţia semnalată, Consiliul Superior al Magistraturii susţine că nu se pune problema încălcării unor competenţe sau a neîndeplinirii unor acte privind obligaţii ce derivă strict din dispoziţiile Constituţiei şi nu a fost creat niciun blocaj instituţional, prin urmare nu sunt întrunite cerinţele legale pentru sesizarea Curţii Constituţionale.

43. Ca urmare a răspunsului primit de la Consiliul Superior al Magistraturii şi a unei noi adrese formulate de comisia specială de anchetă, Ministerul Public, prin structurile sale, a reanalizat solicitarea. Concluzia unanimă a acestui nou demers a fost în sensul inexistenţei temeiului legal care să permită transmiterea în integrum a dosarului penal comisiei parlamentare. S-a concluzionat că dispoziţiile legale în vigoare nu acoperă această posibilitate. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile cu respectarea Constituţiei şi a legilor în vigoare, colaborează cu orice autoritate, instituţie sau persoană, dar consideră că loialitatea constă tocmai în respectarea cadrului constituţional, a principiului separaţiei puterilor în stat. În opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de esenţa caracterului loial al colaborării este respectarea cadrului constituţional şi legal. Autorităţile datorează loialitate principiului statului de drept şi normelor care îl guvernează.

44. La data de 4 septembrie 2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aplicând în extenso principiul colaborării loiale între instituţiile şi autorităţile statului, şi pentru realizarea obiectivelor propuse de comisia parlamentară, a comunicat acesteia soluţia emisă (prin care se reţine că faptele de pretinsă fraudare a alegerilor nu există în materialitatea lor), temeiul de fapt şi de drept şi motivarea ordonanţei de clasare dispuse în cauză, informaţii apreciate ca fiind de natură a ajuta comisia în anchetarea faptelor şi împrejurărilor avute în vedere.

45. Totodată, în şedinţa Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din 5 septembrie 2017, a fost supusă discuţiei aceeaşi chestiune de drept, de interes pentru Ministerul Public, respectiv problema condiţiilor în care un dosar judiciar poate fi pus la dispoziţia altor autorităţi sau instituţii, în afara celor cu atribuţii privind soluţionarea ori verificarea lui, Aceasta întrucât, în viitor, situaţii similare se pot ivi şi la alte parchete şi, în egală măsură, instanţe. În urma dezbaterilor, cu unanimitate de voturi, Colegiul de conducere a apreciat că nu pot fi comunicate copii ale unor acte de urmărire penală decât în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de Codul de procedură penală.

46. În acelaşi sens, al identificării unor practici mutual acceptate care să permită „evitarea crizelor sau depăşirea lor cu seninătate”, Ministerul Public a procedat la verificări privind existenţa unor situaţii identice ori similare (trimiterea unor dosare penale în copie către alte instituţii sau autorităţi), rezultând că, exceptând solicitările formulate de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, nu au fost identificate astfel de cereri din partea altor instituţii/autorităţi. Or, în ceea ce priveşte Agentul guvernamental există un cadru normativ expres [art. 6 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă].

47. În contextul expus nu rezultă decât că „poziţia Ministerului Public s-a circumscris eforturilor de identificare a unor repere concrete menite să pună în practică colaborarea loială şi, totodată, de natură a asigura un just echilibru între principiile şi drepturile fundamentale aflate în discuţie. Prin urmare, poziţia Ministerului Public nu reprezintă o abdicare de la principiul colaborării loiale, ci, dimpotrivă, un proces de configurare a acesteia, în condiţiile absenţei oricărui precedent clarificator. O asemenea poziţie denotă interes şi bună-credinţă în raport cu toate aspectele implicate şi nu poate fi calificată drept generatoare a unui conflict”.

48. În consecinţă, instituţiile/autorităţile puse în situaţia de a colabora trebuie să contribuie la configurarea principiului loialităţii (acestora le revine, în principal, această sarcină). Această configurare se va realiza în raport cu competenţele constituţionale ale fiecăreia dintre instituţiile/autorităţile aflate în colaborare, cu valorile şi principiile constituţionale incidente respectivei colaborări; colaborarea trebuie să fie făcută în formele prevăzute de lege. În condiţiile în care formele nu sunt prevăzute de lege (de exemplu, nu există dispoziţii legale care să normeze transferul unui dosar judiciar către o comisie parlamentară de anchetă), entităţile aflate în colaborare trebuie, cu bună-credinţă, să identifice şi să stabilească acele forme ce nu prejudiciază principiile constituţionale care caracterizează fiecare entitate în parte (de pildă, independenţa justiţiei) sau care sunt incidente în raport cu particularităţile colaborării respective (de pildă, dreptul la viaţă privată, la imagine al persoanelor implicate),

49. Din această perspectivă, poziţia Ministerului Public privind solicitarea unui dosar de urmărire penală este circumscrisă unor demersuri derulate cu bună-credinţă, de identificare a formelor de colaborare loială aplicabile cazului concret şi nu poate fi caracterizată (decât, poate, dintr-o perspectivă unilaterală şi simplificatoare) drept generatoare a unui conflict juridic de natură constituţională. Aceasta cu atât mai mult cu cât obligaţia de loialitate este o obligaţie imperfectă, fără sancţiune. Loialitatea încetează la graniţa normei explicite (de pildă, acolo unde legea prevede că accesul la dosar este recunoscut anumitor titulari, loialitatea încetează). Mai mult, loialitatea se invocă în relaţie cu cineva, iar nu împotriva cuiva.

50. În considerarea celor anterior expuse, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine că nu şi-a arogat puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice şi, nefiind învestit cu o cauză având acelaşi obiect cu cel al comisiei parlamentare, nu şi-a declinat o competenţă inexistentă. De asemenea nu a omis sau a refuzat să îndeplinească o obligaţie constituţională, legală sau regulamentară, de natură a genera un blocaj instituţional, după cum nu a creat nici orice alt conflict juridic de natură constituţională. Prin urmare, solicită Curţii Constituţionale să constate că nu există niciun conflict juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Ministerul Public.

51. În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora „Dezbaterea are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor, a cererii de sesizare, a punctelor de vedere prezentate potrivit alin. (1), a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor”, coroborate cu cele ale art. 76 din Legea nr. 47/1992, în temeiul cărora Autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii sunt obligate să comunice informaţiile, documentele şi actele pe care le deţin, cerute de Curtea Constituţională pentru realizarea atribuţiilor sale”, Curtea a apreciat utile cauzei şi a solicitat comunicarea, în copii certificate, a unor documente din dosarul Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, respectiv a actelor prin care s-a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie transmiterea copiei după dosarul de urmărire penală aflat pe rolul acestui parchet şi a răspunsurilor primite la această solicitare, a actelor prin care procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie a fost invitat la audiere în faţa comisiei parlamentare de anchetă şi a răspunsurilor la această invitaţie, precum şi a actului care conţine răspunsul în scris al procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care nu a acceptat să fie audiat, la întrebările formulate de comisia de anchetă. De asemenea a fost solicitată comunicarea unor documente din dosarul de urmărire penală înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Dosarul nr. 213/P/2017), respectiv a actului de sesizare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (plângere, denunţ sau act de sesizare din oficiu), a ordonanţelor de începere a urmăririi penale in rem/in personam, precum şi a ordonanţei de clasare pronunţate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul sus-menţionat.

52. Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial a transmis, prin Adresa 4C - 30/111 din 20 septembrie 2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.858 din 20 septembrie 2017, documentele solicitate de Curte.

53. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transmis, prin Adresa nr. 2.269/C/2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.841 din 20 septembrie 2017, actul de sesizare din oficiu a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de urmărire penală şi criminalistică, ordonanţa de începere a urmăririi penale in rem, precum şi ordonanţa de clasare a cauzei penale, acte din Dosarul nr. 213/P/2017, înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de urmărire penală şi criminalistică.

54. Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice.

55. De asemenea, la dosarele cauzei au fost depuse două înscrisuri, sub titulatura amicus curiae: primul, din partea Asociaţiei Romanian Community Coalition, prin care se susţin sesizările formulate de preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor şi se aduc argumente cu privire la existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice, şi al doilea, din partea Mişcării Civice Iniţiativa România, care solicită respingerea sesizărilor formulate şi constatarea inexistenţei conflictului juridic de natură constituţională.

CURTEA,

examinând cererile de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, cereri formulate de preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor, punctele de vedere ale Camerei Deputaţilor, Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, actele depuse la dosar, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentanţilor

părţilor prezente, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:

56. În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizărilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională „soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice”.

57. Pentru exercitarea competenţei prevăzute de Constituţie, Curtea este sesizată la cererea „Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a prim-ministrului sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii”. Subiectele de drept pe care Legea fundamentală le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, dispoziţia constituţională nedistingând după cum autorităţile pe care le reprezintă sunt sau nu părţi în conflictul cu care sesizează Curtea. În aceste condiţii, Curtea constată că preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor sunt în drept să formuleze cereri privind soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională.

58. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, autorităţi publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti.

59. În speţa de faţă, autorii sesizărilor, identice sub aspectul conţinutului, reclamă existenţa unui conflict între Parlamentul României şi Ministerul Public, generat, pe de o parte, de refuzul procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a se prezenta şi de a răspunde, personal sau în scris, la întrebările formulate de Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, iar, pe de altă parte, de refuzul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de „a sancţiona neprezentarea” procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie în faţa comisiei de anchetă şi, în fine, de refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a înainta copia unui dosar de urmărire penală (Dosarul nr. 213/P/2017) comisiei speciale de anchetă. Cu alte cuvinte, întrucât elementele materiale care constituie sursa pretinsului conflict reprezintă trei conduite distincte (refuzul unei persoane de a se prezenta la audiere în faţa unei comisii parlamentare de anchetă şi de a răspunde, personal sau în scris, la întrebările formulate de aceasta, refuzul procurorului general de „a sancţiona neprezentarea” unui procuror aflat în subordinea sa în faţa unei comisii parlamentare de anchetă, respectiv refuzul de a înainta copia unui dosar de urmărire penală), conduite adoptate de reprezentanţii Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea constată că, în realitate, cererile formulate de preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor vizează trei conflicte juridice de natură constituţională între autorităţi publice. Astfel, pe de o parte, este conflictul între Parlamentul României şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, generat de refuzul procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a se prezenta şi de â răspunde, personal sau în scris, la întrebările formulate de comisia specială de anchetă, pe de altă parte, este conflictul generat de refuzul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de „a sancţiona neprezentarea” procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie în faţa comisiei de anchetă şi, în fine, este conflictul generat de refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a înainta copia unui dosar de urmărire penală. Toate autorităţile implicate în conflict sunt susceptibile a avea calitatea de părţi într-un conflict juridic de natură constituţională. În ceea ce priveşte Parlamentul României şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceste autorităţi au consacrare constituţională expresă, în vreme ce, în temeiul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, Direcţia Naţională Anticorupţie este „structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”. Art. 1 alin. (31) din acelaşi act normativ prevede că „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce Direcţia Naţională Anticorupţie prin intermediul procurorului şef al acestei direcţii [...]” Aşadar, acest parchet specializat este parte componentă a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, implicit, parte a autorităţii judecătoreşti.

60. Cu privire la părţile aflate în conflict, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie susţine, în punctul de vedere transmis Curţii Constituţionale, că, în cauză, deşi prin sesizarea adresată instanţei constituţionale s-a precizat că Ministerul Public şi Parlamentul României sunt autorităţile publice aflate în conflictul juridic de natură constituţională, în realitate, părţile implicate în conflict sunt Ministerul Public şi comisia parlamentară specială de anchetă, împrejurare ce determină nelegalitatea sesizării şi necompetenţa Curţii Constituţionale.

61. Referitor la aceste susţineri, Curtea reţine că autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului, în temeiul dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 64 alin. (1), le dă dreptul acestora de a dispune cu privire la propria organizare şi la procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare. Regulamentele parlamentare, sub aspectul naturii lor juridice, sunt hotărâri ale Parlamentului, care sunt adoptate de către fiecare Cameră sau de Camerele reunite, în calitate de corpuri autonome, învestite cu o putere de organizare şi funcţionare proprie. Fiecare Cameră adoptă propriul regulament, act cu caracter normativ de sine-stătător, în conformitate cu competenţa atribuită de Constituţie. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, pct. 4 din considerente). Una dintre funcţiile Parlamentului este cea de control, iar atribuţia corespunzătoare acestei funcţii este cea realizată prin intermediul comisiilor permanente sau de anchetă, în acest sens, art. 64 alin. (4) teza întâi din Constituţie prevede că „Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale”. Fiind reglementate la nivel constituţional, nici legea şi nici regulamentul parlamentar nu pot ignora această realitate constituţională. Prin urmare, aceste acte normative trebuie să le reglementeze în mod expres şi să instituie proceduri, instrumente şi mijloace suficiente, care să dea substanţă prevederii constituţionale (a se vedea Decizia nr. 430 din 21 iunie 2017, paragraful 27). În acelaşi sens sunt şi cele statuate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994. Astfel, în virtutea „poziţiei preeminente a Parlamentului în sistemul autorităţilor publice ale României, el exercită prerogative de cea mai mare însemnătate pentru activitatea de stat, fiind, în întregul său, expresia suveranităţii naţionale rezultată din alegerile parlamentare. [...] Acestui rol şi acestor finalităţi le sunt consacrate organizarea şi funcţionarea comisiilor parlamentare, privite şi definite ca organe de lucru ale Camerelor, care se înfiinţează cu scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt încredinţate tocmai în vederea pregătirii lucrărilor lor”.

62. Autoritatea specifică activităţii Parlamentului se ataşează, prin urmare, şi activităţii comisiei de anchetă parlamentară, pentru ca obiectivele în vederea cărora a fost instituită aceasta din urmă să fie atinse. Curtea observă, în acest sens, prevederile din Regulamentul Camerei Deputaţilor, cap. I - Organizarea Camerei Deputaţilor, secţiunea a 5-a - Comisiile Camerei Deputaţilor, care, la art. 40, dispun următoarele: „Comisiile Camerei Deputaţilor sunt organisme de lucru ale acesteia, înfiinţate cu scopul de a îndeplini atribuţiile prevăzute de lege şi de prezentul regulament Comisiile Camerei Deputaţilor pregătesc documentele de lucru pentru lucrările în plen ale acesteia şi exercită controlul parlamentar” Potrivit art. 41 din acelaşi regulament, comisiile Camerei Deputaţilor sunt comisiile permanente, comisii de mediere sau alte comisii comune cu Senatul, putând fi instituite comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Pct. 4 din secţiunea a 5-a a cap. I din Regulamentul Camerei Deputaţilor, intitulată Comisii de anchetă ale Camerei Deputaţilor, conţine reglementări (art. 73-79) în privinţa instituirii şi modalităţii de desfăşurare a activităţii unei comisii de anchetă parlamentară, în condiţiile în care Camera Deputaţilor consideră necesară clarificarea cauzelor şi împrejurărilor în care s-au produs evenimente sau au avut loc acţiuni cu efecte negative, precum şi stabilirea concluziilor, răspunderilor şi măsurilor ce se impun. Norme cu un conţinut juridic relativ similar se regăsesc în Regulamentul Senatului (cap. I secţiunea a 4-a, art. 79 şi 80) şi în Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului (art. 4, 9, 13, 75-77 şi 81) (Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017, paragraful 33).

63. Aşadar, elementele ce configurează conceptul de comisie parlamentară sunt caracterul pregătitor, prealabil, al lucrărilor lor, aspectul de organ intern al Camerelor destinat ca, prin activitatea lui, să poată oferi acestora toate elementele necesare luării unei decizii. Ele trebuie să dispună de toate condiţiile pentru a culege şi a oferi acele date necesare plenului unei Camere sau Parlamentului spre a-şi fonda, în mod optim, luarea unei decizii. Dispoziţiile constituţionale nu fac decât să exprime acest rol subordonat, pregătitor, al activităţii comisiilor, diferenţiat conform tipologiei lor, cuprinsă, de altfel, în prevederile art. 64 alin. (4) din Constituţie. Parlamentul „nu poate fi reprezentat sau înlocuit de niciunul dintre organele sale interne, pe care chiar el şi le înfiinţează, din simplul motiv că el nu poate delega nimănui - şi cu atât mai puţin unui grup de parlamentari - suveranitatea naţională cu care electoratul l-a împuternicit în urma alegerilor parlamentare. Pentru ca un control parlamentar să fie autentic, el trebuie să fie deplin, adică Parlamentul ţării trebuie să dispună de posibilitatea de a lua orice măsuri pentru a da conţinut acestei plenitudini”. Mai mult, „deplasarea [...] unui centru de decizie constituţional (Parlamentul) la comisii ale acestuia nu este conformă cu menirea celui dintâi”, exprimată clar în prevederile constituţionale (a se vedea Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, pct. 4 din considerente).

64. Având în vedere aceste argumente, Curtea apreciază că, în exercitarea funcţiei de control, Parlamentul este îndreptăţit să utilizeze toate instrumentele juridice pe care Constituţia, legea şi propriile regulamente de organizare şi funcţionare i le pune la dispoziţie, comisiile parlamentare, deşi consacrate constituţional, având doar un rol auxiliar în formarea deciziei finale a forului legislativ. Comisia parlamentară acţionează potrivit scopului în care a fost constituită de Camerele Parlamentului, în numele acestora, fără a le putea substitui în relaţia cu terţii.

65. Prin urmare, întrucât orice act, acţiune sau conduită a comisiei parlamentare angajează Camera Parlamentului în cadrul căreia a fost constituită sau Parlamentul, în ansamblul său, după caz, în raporturile juridice cu alte autorităţi publice, rezultă că numai Camera Deputaţilor şi Senatul, separat sau împreună, pot avea calitate procesuală în faţa Curţii Constituţionale, în procedura de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.

66. Pe de altă parte, în punctul de vedere transmis Curţii Constituţionale, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine că împrejurările concrete în care a fost invocată existenţa unui presupus conflict între autorităţi publice nu întrunesc condiţiile formale ale unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public şi Parlament. Aceasta deoarece, din coroborarea faptului că procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie i s-a cerut să răspundă la întrebarea „dacă în seara alegerilor a fost sau nu în casa lui Gabriel Oprea* cu precizarea expresă (în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale) că solicitările adresate nu vizează activitatea sa jurisdicţională, „nu rezultă decât că întrebarea/solicitarea nu vizează funcţia persoanei căreia îi este adresată - magistrat cu funcţie de conducere a unei structuri specializate a Ministerului Public/componentă a autorităţii judecătoreşti şi comportamentul său în funcţia publică menţionată, ci o chestiune de ordin personal. În asemenea condiţii, nu există niciun raport între persoana vizată de o solicitare cu privire la o chestiune personală şi Ministerul Public în care aceeaşi persoană ocupă funcţia de procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.”

67. Analizând această susţinere, Curtea constată că este neîntemeiată. Astfel, având în vedere cauza care a determinat constituirea unei comisii de anchetă a Parlamentului - informaţiile făcute publice în mass-media, conform cărora există suspiciuni că în procesul electoral din decembrie 2009 s-au implicat unele autorităţi publice şi/sau persoane, altele decât cele prevăzute de lege (informaţii grave care au determinat şi declanşarea unei anchete penale, din oficiu), precum şi scopul declarat al constituirii comisiei speciale de anchetă - verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, în virtutea funcţiei sale de control, comisia specială de anchetă a dispus măsurile pe care le-a apreciat oportune în realizarea acestui scop. Printre aceste măsuri a fost dispusă invitarea, pentru audiere în faţa comisiei, a doamnei Laura Codruţa Kövesi, care, la data la care s-au petrecut faptele a căror verificare face obiectul anchetei, deţinea funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi care, potrivit informaţiilor vehiculate în mass-media, ar fi fost prezentă în seara zilei de 6 decembrie 2009, dată la care s-a desfăşurat scrutinul naţional pentru alegerea Preşedintelui României, alături de alte persoane care deţineau funcţii publice (directorul Serviciului Român de Informaţii, directorul adjunct al Serviciului Român de Informaţii, senatori), în locuinţa domnului senator Gabriel Oprea. Curtea constată, aşadar, că doamna Laura Codruţa Kövesi a fost invitată în faţa comisiei speciale de anchetă în virtutea calităţii pe care aceasta o deţinea la data la care a avut loc evenimentul investigat, pentru lămurirea unor chestiuni de interes public legate de suspiciunile referitoare la implicarea, în procesul electoral aflat în desfăşurare, a unor autorităţi publice fără competenţe legale în acest domeniu.

68. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „reglementările constituţionale referitoare la autoritatea judecătorească, Curtea de Conturi sau Curtea Constituţională nu se opun ca, spre exemplu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul-general al României, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, preşedintele Curţii de Conturi, preşedintele Curţii Constituţionale să ia parte la lucrările comisiei de anchetă. Însă, aceleaşi reglementări se opun participării persoanelor care compun aceste autorităţi în faţa comisiilor de anchetă în legătură cu activitatea lor jurisdicţională, judiciară, de urmărire penală sau de audit, după caz” (Decizia nr. 430 din 21 iunie 2017, paragraful 37).

69. În virtutea calităţii de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, persoana care ocupă această funcţie conduce acest parchet, coordonează activitatea parchetelor din subordine, stabileşte raporturi constituţionale cu toate celelalte autorităţi şi îndeplineşte o serie de atribuţii care nu au legătură cu activitatea judiciară. Astfel, potrivit art. 71 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reprezintă Ministerul Public în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi cu orice persoane juridice sau fizice, din ţară sau din străinătate”, iar în temeiul art. 70 alin. (4) „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ordonator principal de credite”, în virtutea rolului de coordonare pe care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl are cu privire la activitatea parchetelor din subordine şi de gestionare a bugetului Ministerului Public. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie „exercită, direct sau prin procurori anume desemnaţi, controlul asupra tuturor parchetelor” (art. 72 din lege), iar în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, procurorul generai îndeplineşte atribuţii legate de cariera procurorilor din subordine (promovare, delegare).

70. Prin urmare, nu se poate susţine că, din coroborarea faptului că doamnei Laura Codruţa Kövesi i s-a cerut să răspundă la întrebarea „dacă în seara alegerilor a fost sau nu în casa lui Gabriel Oprea?” cu interdicţia expresă, consacrată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, că solicitările adresate unui procuror nu trebuie să vizeze activitatea jurisdicţională a acestuia, ar rezulta că obiectul anchetei parlamentare priveşte o chestiune de ordin personal, care nu implică autoritatea publică în reprezentarea căreia persoana invitată la audieri a activat sau activează. De altfel, însăşi doamna Laura Codruţa Kövesi a comunicat Parlamentului, prin Adresa din 11 august 2017, că, „în urmă cu 9 ani, în luna decembrie 2009, ocupa funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi exercita prerogativele prevăzute de legile în vigoare”.

71. Mai mult, în măsura în care ab initio cu privire la faptele cercetate s-au formulat acuzaţii că excedează cadrului legal al atribuţiilor autorităţilor/persoanelor implicate, este evident că acestea nu vizează activitatea jurisdicţională a doamnei procuror, care reprezintă o atribuţie legală (recte activitatea de urmărire penală sau activitatea judiciară în faţa instanţelor judecătoreşti, respectiv de control ierarhic pe care o presupune funcţia de conducere a unui procuror).

72. Pe de altă parte, este de menţionat şi faptul că, din analiza întregii corespondenţe dintre Parlamentul României - Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial şi doamna Laura Codruţa Kövesi, corespondenţă aflată în copie În prezentul dosar, nu rezultă ca doamna Laura Codruţa Kövesi să fi invocat „chestiuni de ordin personal” în motivarea refuzurilor de a da curs invitaţiilor la audieri sau de a răspunde întrebărilor formulate de comisia parlamentară. Din contră, aceasta s-a prevalat de calitatea de procuror (în Adresa nr. 1.404/C/2017 din 8 iunie 2017 a comunicat că nu se va prezenta în data de 14 iunie 2017 la şedinţa comisiei speciale de anchetă, invocând Hotărârea din 24 mai 2007 a Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit căreia „procurorii nu pot fi citaţi şi obligaţi să se prezinte în calitate de martori în faţa Comisiilor parlamentare [...]*), precum şi de actuala funcţie deţinută în cadrul Ministerului Public, respectiv aceea de procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (toată corespondenţa este semnată în această calitate şi poartă antetul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie).

73. Pentru toate aceste argumente, având în vedere elementele concrete care conturează conduita doamnei Laura Codruţa Kövesi, faptul că, în prezent, aceasta ocupă funcţia de procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi că, pe toată durată anchetei parlamentare, a acţionat în această calitate, Curtea constată că doamna procuror şef a angajat Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un raport juridic de drept constituţional cu Parlamentul României, raport juridic care urmează a fi supus analizei Curţii Constituţionale în vederea constatării existenţei sau inexistenţei unui conflict juridic de natură constituţională între cele două autorităţi publice.

74. Prin urmare, Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.

75. Prezentarea situaţiei de fapt La data de 24 aprilie 2017, ca urmare a informaţiilor făcute publice în mass-media, conform cărora există suspiciuni că în procesul electoral din decembrie 2009 s-au implicat unele autorităţi publice şi/sau persoane, altele decât cele prevăzute de lege, pe rolul Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrat, din oficiu, un dosar penal în care au fost începute cercetări in rem sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 5 din Codul penal (art. 248 raportat la art. 2481 din vechiul Cod penal), şi de falsificare a documentelor şi evidenţelor electorale, prevăzute de art. 391 alin. (3) şi (4) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal [fost art. 62 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României].

76. La data de 2 mai 2017, doi deputaţi au iniţiat propunerea legislativă privind completarea art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor. Potrivit expunerii de motive, modificările vizau instituirea de „reguli clare pentru organizarea şi funcţionarea comisiilor de anchetă”. Astfel, sunt reglementate regulile aplicabile în situaţia citării persoanelor care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale administraţiei publice, precum şi cele aplicabile situaţiei invitării oricăror altor persoane care pot avea cunoştinţă despre O faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei şi care acceptă să fie audiate, precum şi măsurile în cazul refuzului acestora. La data de 11 mai 2017, în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi a Senatului, Parlamentul adoptă Legea pentru completarea art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor. În termenul legal, la data de 18 mai 2017, împotriva legii adoptate un număr de 81 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România formulează obiecţie de neconstituţionalitate, sesizarea fiind transmisă Curţii Constituţionale.

77. Pe de altă parte, în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi a Senatului din aceeaşi dată, 11 mai 2017, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul a adoptat Hotărârea nr. 38/2017 privind modificarea şi completarea art. 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, care este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 12 mai 2017. Noile dispoziţii regulamentare preiau dispoziţiile modificate ale Legii nr. 96/2006, care prevăd dreptul comisiei de anchetă parlamentară de a cita orice persoană care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale administraţiei publice şi care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei, precum şi dreptul comisiei de a invita orice altă persoană care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului şi care acceptă să fie audiată, pe de o parte, şi drepturile şi obligaţiile corelative ale persoanelor citate sau invitate, pe de altă parte. Împotriva dispoziţiilor Hotărârii Parlamentului României nr. 38/2017 un număr de 91 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România formulează sesizare de neconstituţionalitate, care este înregistrată pe rolul Curţii Constituţionale în data de 29 mai 2017.

78. În aceeaşi şedinţă comună a Camerelor Parlamentului din 11 mai 2017, având în vedere informaţiile apărute în spaţiul public cu privire la o posibilă viciere a rezultatului votului pentru alegerea Preşedintelui României, în cadrul scrutinului desfăşurat în anul 2009, în scopul elucidării circumstanţelor producerii acestor evenimente şi pentru stabilirea măsurilor ce ar putea fi dispuse, în temeiul prevederilor art. 64 alin. (4) din Constituţie şi ale noilor dispoziţii ale art. 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, Parlamentul României a adoptat Hotărârea nr. 39/2017 pentru constituirea Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 12 mai 2017.

79. Potrivit art. 1 alin. (1) din Hotărârea Parlamentului nr. 39/2017, comisia parlamentară de anchetă are următoarele obiective:

„a) verificarea dispoziţiilor legale cu privire la organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale din anul 2009;

b) determinarea implicării unor instituţii şi/sau persoane, altele decât cele prevăzute de lege, în organizarea şi desfăşurarea procesului electoral sau în decizii politice ce excedează atribuţiilor stabilite prin lege pentru aceste instituţii, în cadrul procesului electoral;

c) verificarea posibilei existenţe a unor mecanisme paralele de influenţare şi/sau de viciere a rezultatului votului, precum şi determinarea instituţiilor şi/sau persoanelor care au contribuit la realizarea acestora;

d) determinarea practică a capacităţii de procesare în timp real a solicitanţilor care au votat în unele secţii de vot, în special din afara graniţelor;

e) verificarea legalităţii achiziţionării aplicaţiilor şi/sau serviciilor informatice utilizate de către Biroul Electoral Centrai pentru centralizarea rezultatelor votării la alegerile prezidenţiale din anul 2009, precum şi verificarea modalităţii prin care s-a asigurat transparenţa şi cunoaşterea de către reprezentanţii partidelor politice a acestor aplicaţii;

f) verificarea corectitudinii centralizării rezultatelor votării;

g) verificarea modului în care Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a asigurat serviciile de telefonie specială - voce şi transmitere de date -, precum şi posibile interferenţe nelegitime în procesul electoral;

h) verificarea modului în care au Fost soluţionate de către instituţiile statului plângerile/sesizările ori au fost valorificate informaţiile privind oferirea sau darea de bani, bunuri şi alte foloase, în scopul determinării alegătorilor să voteze ori să nu voteze un anumit candidat;

i) verificarea modului în care au fost stabiliţi preşedinţii şi locţiitorii acestora pentru secţiile de vot din străinătate, precum şi modul în care au fost constituite birourile secţiilor de vot din străinătate;

j) verificarea documentelor primite de la Autoritatea Electorală Permanentă, de la Biroul Electoral Central, în vederea arhivării electronice de către furnizorul de servicii de arhivare electronică, selectat atât pentru secţiile de vot din ţară, cât şi pentru cele din străinătate;

k) verificarea modului în care au fost desemnaţi preşedinţii birourilor electorale ale secţiilor de votare şi înlocuitorii acestora şi dacă aceste persoane au îndeplinit condiţiile prevăzute de lege;

i) verificarea modului în care au fost constituite birourile electorale pentru secţiile de votare din ţară şi străinătate;

m) verificarea modului în care Ministerul Afacerilor Externe a distribuit către birourile electorale ale secţiilor de vot din străinătate buletinele de vot, ştampilele de control, precum şi cele cu menţiunea «votat», a celorlalte materiale necesare procesului electoral, numărul de buletine de vot, transmise către fiecare secţie de vot din străinătate, precum şi algoritmul pe baza căruia s-a decis ce număr de buletine de vot să fie transmis fiecărei secţii de vot din străinătate;

n) verificarea modului în care şi-au exercitat dreptul de vot persoanele care nu au fost înscrise în lista electorală permanentă, în special la secţiile de vot din străinătate, determinarea practică a capacităţii de procesare a solicitărilor de vot în unele secţii de vot din străinătate, precum şi a celor care şi-au exprimat votul prin intermediul urnei speciale;

o) verificarea modului în care au fost securizate rezultatele votării în circumscripţiile din străinătate, precum şi a modului în care au fost transmise informaţiile către Biroul Electoral Central.”

80. Hotărârea Parlamentului României nr. 39/2017 menţionează expres la art. 1 alin. (3) că „Nu constituie obiect al Comisiei parlamentare de anchetă elementele ce ţin de infracţiunile de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi de falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale, prevăzute de art. 391 alin. (3) Şi (4) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal, infracţiuni pentru care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie efectuează cercetări in rem, conform comunicatelor din data de 24 aprilie 2017, respectiv 26 aprilie 2017”

81. La data de 14 iunie 2017, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 21 iulie 2017, prin care a respins, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că Legea privind completarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu completările ulterioare, este constituţională în raport cu criticile formulate (devenită Legea nr. 195/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 25 iulie 2017). De asemenea, prin Decizia nr. 430 din 21 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 9 august 2017, instanţa constituţională a respins, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile Hotărârii Parlamentului României nr. 38/2017 privind modificarea şi completarea art. 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului sunt constituţionale.

82. După constituirea comisiei speciale de anchetă, întrucât existau suspiciuni privind implicarea unor instituţii şi/sau persoane, altele decât cele prevăzute de lege, în organizarea şi desfăşurarea procesului electoral sau în decizii politice ce excedează atribuţiilor stabilite prin lege pentru aceste instituţii, prin adresele din 7 iunie 2017, 13 iunie 2017 şi 6 iulie 2017, comisia a invitat-o pe doamna Laura Codruţa Kövesi (care, la data consumării evenimentelor cercetate, avea calitatea de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) să participe la şedinţele comisiei din 14 iunie 2017,20 iunie 2017 şi, respectiv, 10 iulie 2017, pentru lămurirea unor chestiuni de interes public în vederea stabilirii concluziilor şi propunerilor ce se impun. Prin Adresa din 8 iunie 2017, doamna Laura Codruţa Kövesi a răspuns că nu se va prezenta în faţa comisiei, întrucât nu are această obligaţie legală, iar prin adresele din 19 iunie 2017 şi 10 iulie 2017, răspunde că nu se va prezenta în faţa comisiei, deoarece „nu are cunoştinţă despre aspecte de natură să servească la aflarea adevărului” şi „nu deţine mijloace de probă referitoare la împrejurările şi cauzele în care s-au produs evenimentele supuse cercetării”.

83. În acest context, comisia specială de anchetă a revenit cu o nouă adresă, în data de 27 iulie 2017, prin care a adresat doamnei Laura Codruţa Kövesi două întrebări: prima - „dacă aţi fost acasă la domnul Gabriel Oprea în seara zilei de 6 decembrie 2009” şi a două - „dacă răspunsul este afirmativ, vă rugăm să ne precizaţi motivul vizitei dumneavoastră acasă la domnul Gabriel Oprea şi ce persoane au mai fost prezente* Răspunsul la acest nou demers a fost formulat în data de 11 august 2017, când doamna Laura Codruţa Kövesi, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în domeniul normelor legale şi regulamentare referitoare la comisiile de anchetă, a arătat că, în urmă cu 9 ani, în luna decembrie 2009, ocupa funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi exercita prerogativele prevăzute de legile în vigoare. De asemenea, a menţionat făptui că funcţia de procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie o ocupă doar din data de 16 mai 2013, Aşa cum comunicase şi anterior comisiei speciale, a precizat că nu a răspuns invitaţiei de a lua parte la lucrările acesteia, deoarece „nu a avut şi nu are cunoştinţă despre aspecte de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei”. Astfel, datorită atribuţiilor conferite de lege, nu a avut şi nu are prerogative sau cunoştinţă de niciunul dintre aspectele care fac obiectul anchetei parlamentare, astfel că „face cunoscut că nici în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu şi nici în timpul său liber nu a luat cunoştinţă de situaţii ori împrejurări potrivit cărora în alegerile prezidenţiale din decembrie 2009 s-ar implica unele autorităţi publice şi/sau persoane, altele decât cele prevăzute de lege, respectiv în derularea procesului electoral, cu consecinţa vicierii rezultatului acestor alegeri”.

84. Concomitent cu corespondenţa purtată cu doamna Laura Codruţa Kövesi, comisia specială de anchetă a invitat mai multe persoane să participe la şedinţele comisiei Acestea au refuzat să se prezinte sau, dacă s-au prezentat, au refuzat să coopereze cu comisia, motivând că, în paralel, se desfăşoară O anchetă judiciară penală, în care au fost solicitate să dea declaraţii în calitate de martori, astfel că se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 285 alin. (2) din Codul de procedură penală referitoare la caracterul nepublic al procedurii de urmărire penală.

85. Pe de altă parte, comisia specială de anchetă a desfăşurat o corespondenţă cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin adresele din 6 şi 13 iunie 2017 a solicitat parchetului să comunice comisiei dacă există un dosar pe rolul său care să vizeze aspecte ce ţin de organizarea alegerilor prezidenţiale din 2009, precum şi calitatea anumitor persoane, enumerate expres, în dosarul penal. Prin Adresa din 9 iunie 2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a răspuns comisiei că, în cauză, s-a început urmărirea penală in rem, toate persoanele audiate până la acel moment procesual (fără a le nominaliza) având calitatea de martori.

86. La data de 27 iunie 2017, potrivit comunicatului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, „procurorii Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au dispus clasarea cauzei menţionate anterior, întrucât - din coroborarea probelor administrate - s-a stabilit că nu s-a decelat niciun element/indiciu de natură să conducă la presupunerea rezonabilă că s-ar fi încercat/iniţiat de către persoanele nominalizate, acte/acţiuni ce ar intersecta sfera ilicitului penal, respectiv ce ar contura textul incriminator al infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal (art. 248 raportat la art. 2481 din vechiul Cod penal) şi al infracţiunii de falsificare a documentelor şi evidenţelor electorale, prevăzute de art. 391 alin. (3) şi (4) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal [fost art. 62 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României]”.

87. Ca urmare a acestei comunicări publice, comisia specială de anchetă a solicitat printr-o nouă adresă, în data de 11 iulie 2017, „transmiterea unei copii a Dosarului nr. 213/P/2017, înregistrat pe rolul Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi declaraţiile persoanelor audiate, acestea fiind necesare la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei”. La această cerere a răspuns domnul Augustin Lazăr, procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, comunicând că, în conformitate cu art. 285 din Codul de procedură penală, coroborat cu prevederile art. 111 din Constituţie, nu poate da curs solicitării. A invocat deciziile Curţii Constituţionale nr. 45 din 17 mai 1994 şi nr. 317 din 13 aprilie 2006, în care se precizează că, „în lipsa unor raporturi de drept constituţional, documentele deţinute de alte autorităţi publice decât Guvernul şi organele administraţiei publice, - chiar şi În situaţia în care acestea sunt considerate mijloace de probă necesare activităţii comisiei parlamentare -, nu pot fi transmise acesteia”. În plus, a mai arătat că „Codul de procedură penală prevede în mod expres şi limitativ persoanele care au acces la dosarul penal şi care pot obţine fotocopii, comisiile parlamentare neregăsindu-se printre acestea”. Totodată, a precizat că, în urma administrării materialului probator în cauză, nu a rezultat niciun element sau indiciu de natură să conducă la presupunerea rezonabilă că s-ar fi comis o faptă prevăzută de legea penală.

88. Comisia specială de anchetă a revenit cu o nouă cerere, în data de 26 iulie 2017, motivând că, în considerarea principiului colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, principiu ce derivă din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5), are dreptul să ceară informaţii de interes public „pentru clarificarea unor aspecte de mare importanţă pentru viaţa publică a comunităţii”. A arătat că scopul activităţii procurorilor, în calitatea lor de reprezentanţi ai întregii societăţi, este de a acţiona în vederea protejării interesului public şi a respectării jurământului de credinţă depus înainte de începerea exercitării funcţiei. Comisia a invocat, de asemenea, dispoziţiile art. 12 lit. e) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, arătând că, chiar dacă conţinutul dosarului ar avea caracter nepublic, acesta nu devine public prin prezentarea la comisia de anchetă, deoarece, conform art. 8 alin. (7) din Regulamentul comisiei parlamentare de anchetă, „Până la data aprobării raportului final, niciun membru al Comisiei nu se poate antepronunţa în legătură cu faptele, informaţiile şi împrejurările în cauza care formează obiectul anchetei parlamentare şi nu vor face publice documentele aflate la dispoziţia Comisiei”. Mai mult a arătat că Regulamentul comisiei parlamentare de anchetă se completează cu prevederile art. 76 alin. (7) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, care menţionează dreptul comisiei de a solicita, în cursul investigaţiilor, şi accesul, în condiţiile legii, la informaţii clasificate.

89. În data de 27 iulie 2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat un comunicat de presă prin care arată că „solicitarea comisiei parlamentare de anchetă a unor aspecte privind alegerile electorale din 2009 este în analiză, urmând să fie clarificată în perioada următoare. Cererea ridică o problemă de drept, respectiv definirea limitelor legale şi a cadrului cooperării loiale, care trebuie să se facă cu respectarea Constituţiei şi a legilor în vigoare, având în vedere specificul activităţii judiciare”. Ulterior, în data de 31 iulie 2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturii, în calitate de garant al independenţei justiţiei, pentru un punct de vedere referitor la posibilitatea trimiterii unui dosar judiciar, în copie, unei comisii a Parlamentului şi, totodată, pentru a aprecia cu privire la necesitatea sesizării Curţii Constituţionale, în baza art. 146 lit. e) din Constituţie, cu o cerere de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea legislativă şi autoritatea judecătorească. Consiliul Superior al Magistraturii a răspuns în data de 7 august 2017, prin declinarea competenţei cu privire la cererea de a se implica, în calitate de garant al independenţei justiţiei, în identificarea unei soluţii în relaţia sistemului judiciar în raport cu solicitările unei comisii parlamentare, considerând că „soluţionarea concretă a solicitării Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (...) ar determina o extindere excesivă a instrumentelor juridice prin care se realizează exercitarea acestei componente”. Cu privire la solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale, Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat că nu sunt întrunite cerinţele legale pentru sesizarea instanţei constituţionale.

90. În paralel, la data de 4 august 2017, comisia specială de anchetă a adresat o cerere celor doi preşedinţi ai Camerelor Parlamentului prin care solicita ca, în temeiul art. 146 lit. e)din Constituţie şi al art. 34 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să promoveze o cerere de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea legislativă (comisia parlamentară specială de anchetă) şi autoritatea judecătorească (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

91. Ulterior, în data de 16 august 2017, comisia specială de anchetă a formulat o nouă cerere prin care a solicitat transmiterea unei copii a Dosarului de urmărire penală nr. 213/P/2017, clasat, înregistrat pe rolul Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 54 alin. (2), art. 61 alin. (1) şi ale art. 131 alin. (1), principiul cooperării loiale între instituţii, principiul loialităţii faţă de Constituţie, precum şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 411/2017, nr. 428/2017 şi nr. 430/2017. Prin aceeaşi adresă, comisia a comunicat că l-a informat pe ministrul justiţiei despre situaţia creată, adresându-i rugămintea dea uza de autoritatea sa pentru a debloca situaţia pe baza principiilor enunţate şi cerându-i, în extremis, în calitate de titular al acţiunii disciplinare, să sesizeze inspecţia judiciară în legătură cu modul de exercitare de către domnul Augustin Lazăr a funcţiei de procuror general în relaţia cu comisia parlamentară de anchetă.

92. În data de 4 septembrie 2017, procurorul general a răspuns solicitărilor comisiei speciale de anchetă, susţinând că actele de urmărire penală îşi păstrează caracterul nepublic şi după terminarea fazei de urmărire penală şi adoptarea unei soluţii în cauză. Accesul oricărei persoane fizice sau juridice, fie aceasta şi o autoritate publică, la dosarul judiciar nu se poate realiza decât în condiţiile legii. Comunicarea actelor de urmărire penală, circuitul şi păstrarea dosarelor sunt expres şi limitativ reglementate de art. 94, art. 285, art. 315 din Codul de procedură penală, Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.632/C/2014, cu modificările şi completările ulterioare, şi Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 482 din 1 iunie 2012, cu modificările şi completările aduse prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 573 din 6 mai 2014. Faţă de cele menţionate, în lipsa unor reglementări exprese privind comunicarea dintre Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, „aplicând în extenso principiul cooperării loiale”, procurorul general apreciază că este în măsură să facă o prezentare a activităţilor efectuate în cadrul urmăririi penale şi a probelor administrate în cauza ce formează obiectul Dosarului de urmărire penală nr. 213/P/2017, concluzionând că „din coroborarea probelor administrate a rezultat că persoanele prezente în seara zilei de 6 decembrie 2009 la locuinţa lui Oprea Gabriel au participat la un eveniment privat la invitaţia acestuia, nefiind iniţiată nicio operaţiune de fraudare/viciere a rezultatelor alegerilor prezidenţiale. [...] având în vedere că nu există niciun indiciu de natură să conducă la presupunerea rezonabilă că s-ar fi iniţiat acţiuni ce ar interesa sfera ilicitului penal, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, s-a dispus clasarea cauzei, întrucât pretinsele fapte penale nu există în materialitatea lor”.

93. La data de 7 septembrie 2017, comisia specială de anchetă a înaintat Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului raportul parţial, care, la secţiunea Concluzii, arată că „Aflarea adevărului în privinţa acuzaţiei publice de implicare a S.R.I. şi R.Î.C.C.J. în favorizarea fraudării alegerilor, ca urmare a prezenţei conducătorilor acestor instituţii în locuinţa domnului Gabriel Oprea în seara alegerilor, nu s-a putut realiza, deoarece activitatea Comisiei parlamentare de anchetă a fost blocată, prin: refuzul persoanelor audiate care nu au răspuns la toate întrebările comisiei motivând că «există o anchetă în desfăşurare»; refuzul persoanelor care au transmis în scris că nu pot da curs solicitărilor comisiei motivând că «există o anchetă în desfăşurare»; refuzul doamnei Laura Codruţa Kövesi, procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de a răspunde la întrebarea dacă a fost prezentă în seara de 6 decembrie 2009 în casa domnului Gabriel Oprea; refuzul domnului Augustin Lazăr - procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de a răspunde afirmativ solicitării Comisiei parlamentare de anchetă de a transmite o copie după Dosarul nr. 213/P/2017, dosar care fusese clasat între timp. Dosarul conţine toate informaţiile necesare în vederea stabilirii adevărului cu privire la aspecte ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial”.

94. Pe cale de consecinţă, susţine că „1. Comisia de anchetă nu a putut clarifica toate aspectele, activitatea fiind blocată de Către persoanele sus-menţionate.

2. Comisia de anchetă va adopta raportul parţial pe care îl va prezenta Birourilor permanente reunite pentru a fi supus spre dezbatere plenului reunit al celor două Camere pentru ca acesta să adopte o hotărâre care va reflecta conţinutul raportului parţial. [...]”

95. În data de 13 septembrie 2017, ţinând cont de solicitarea de prelungire cu un termen de 60 de zile a activităţii comisiei, cauzată de „blocarea activităţii prin refuzul domnului Augustin Lazăr, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de a pune la dispoziţia comisiei parlamentare de anchetă Dosarul nr. 213/P/2017, clasat, precum şi de refuzul doamnei Laura Codruţa Kövesi, procuror sef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de a răspunde la întrebarea adresată”, prin Hotărârea Parlamentului României nr. 61/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 15 septembrie 2017, cele două Camere ale Parlamentului, în şedinţă comună, prelungesc cu 60 de zile termenul prevăzut la art. 9 alin. (1) din Hotărârea Parlamentului României nr. 39/2017 pentru constituirea Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, cu completările ulterioare.

96. În aceeaşi zi, 13 septembrie 2017, preşedinţii celor două Camere au formulat două cereri prin care solicită Curţii Constituţionale soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Ministerul Public, cereri care formează obiectul prezentelor două cauze.

97. În ceea ce priveşte noţiunea de conflict Juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că acesta presupune „acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lori. De asemenea, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reţinut: „Conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale.” În sfârşit, Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea”. Prin urmare, noţiunea de conflict juridic de natură constituţională „vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei” (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009).

98. Pentru soluţionarea cererilor ce formează obiectul cauzelor de faţă, Curtea Constituţională trebuie să se raporteze la textele din Legea fundamentală incidente şi, prin interpretarea dată, să desluşească intenţia legiuitorului constituant, astfel încât, în final, să ajungă la soluţionarea conflictelor instituţionale reclamate. Textele constituţionale invocate sunt art. 1 alin. (5) şi art. 64.

99. Faţă de circumstanţierea realizată în jurisprudenţa citată cu privire la atribuţia conferită Curţii Constituţionale de art. 146 lit. e) din Constituţie, rezultă că în prezentele cauze Curtea va decide dacă aspectele sesizate în cererile preşedinţilor Senatului şi Camerei Deputaţilor întrunesc elementele constitutive ale unor conflicte juridice de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, urmând a analiza dacă:

- prin refuzul procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a se prezenta şi de a răspunde, personal sau în scris, la întrebările formulate de Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, Ministerul Public - Direcţia Naţională Anticorupţie încalcă autoritatea Parlamentului României, organ reprezentativ al poporului, şi împiedică desfăşurarea activităţii Parlamentului;

- prin refuzul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de „a sancţiona neprezentarea” procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie în faţa comisiei speciale de anchetă;

- prin refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a transmite o copie după dosarul de urmărire penală aflat pe rolul acestui parchet Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încalcă autoritatea Parlamentului României, organ reprezentativ al poporului, şi împiedică desfăşurarea activităţii Parlamentului.

100. Principiul colaborării loiale şi al respectului reciproc între autorităţile/instituţiile statului. Incidenţa acestui principiu, fără consacrare constituţională expresă, dar a cărui importanţă în cadrul mecanismelor inerente statului de drept a fost relevată printr-o jurisprudenţă constantă a instanţei constituţionale1, în materia controlului parlamentar a fost stabilită expres prin Decizia nr. 430 din 21 iunie 2017, paragraful 36: „Subiectelor de drept care nu sunt în raporturi constituţionale cu Parlamentul, mai precis sub controlul acestuia, nu li se poate impune obligaţia de a se prezenta în faţa comisiilor de anchetă în temeiul vreunui raport de subordonare sau control politic, ci numai în virtutea principiului colaborării loiale între instituţiile şi autorităţile statului”, astfel că acest principiu „presupune exercitarea cu bună-credinţă atât a competenţelor inerente funcţiei de anchetă a Parlamentului, cât şi a calităţii de reprezentant al unei instituţii publice”.

101. În considerentele acestei decizii, Curtea „accentuează în mod deosebit o nouă dimensiune a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în sensul ataşării conţinutului său normativ a principiului colaborării loiale între instituţiile şi autorităţile statului”, statuând că „instituţia controlului parlamentar nu trebuie izolată de principiul constituţional al colaborării loiale între instituţiile şi autorităţile statului şi de cel al loialităţii faţă de Constituţie, ci coroborată şi corelată cu acestea. Prin urmare, este evident că reprezentanţii instituţiilor trebuie să colaboreze în realizarea anchetelor parlamentare, în această formulă concretizându-se şi principiul echilibrului între puterile statului.”

102. Având această consacrare jurisprudenţială şi constituţională implicită, în cuprinsul art. 1 alin. (5), principiul colaborării loiale între autorităţile/instituţiile statului a fost invocat în prezentele cauze ca temei al unor obligaţii pe care acesta le-ar naşte în sarcina autorităţilor cu care comisiile parlamentare de anchetă intră în raporturi de drept infraconstituţional. În acest context, s-a solicitat Curţii Constituţionale lămurirea conceptului de colaborare loială,

103. De-a lungul timpului, jurisprudenţă Curţii Constituţionale a stabilit, în cazuri punctuale, repere concrete pe baza cărora autorităţile/instituţiile să îşi poată configura, din perspectiva loialităţii, raporturile lor specifice de colaborare. Curtea nu a oferit o definiţie cuprinzătoare conceptului, menită să acopere toate particularităţile colaborării dintre instituţii/autorităţi, acest demers fiind, de altfel, şi dificil de realizat, motiv pentru care Curtea va stabili criterii şi repere, cu aplicabilitate generală.

104. În realizarea scopului propus, Curtea are ca premisă considerentele avute în vedere de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) în elaborarea Avizului privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, aviz adoptat de la cea de-a 93-a Sesiune Plenară/Veneţia, 14-15 decembrie 2012.

105. Astfel, în paragrafele 72-73 ale avizului, Comisia de la Veneţia arată că „72. Respectarea statului de drept nu poate fi limitată numai la punerea în aplicare a prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale Constituţiei. Aceasta implică, de asemenea, comportament şi practici constituţionale, care să faciliteze conformitatea cu regulile formale de către toate organele constituţionale şi respectul reciproc între acestea.

73. În România culturile politice şi constituţionale trebuie dezvoltate. Demnitarii nu urmăresc întotdeauna interesele statului ca un întreg. În primul rând, a existat o lipsă de respect faţă de instituţii. Instituţiile nu sunt privite separat de persoanele care le conduc. Acest lucru se reflectă în modul în care demnitarii au fost trataţi ca reprezentanţi ai forţelor politice care i-au desemnat sau au votat pentru ca aceştia să deţină respectiva funcţie. Este de aşteptat ca demnitarii să favorizeze poziţiile partidelor politice respective, precum şi ca noua majoritate parlamentară să poată considera justificată demiterea demnitarilor numiţi de fosta majoritate. O astfel de lipsă de respect faţă de instituţii este strâns legată de o altă problemă în cultura politică şi constituţională, şi anume încălcarea principiului cooperării loiale între instituţii. Acest principiu este de o importanţă deosebită în cazurile în care funcţii precum, de exemplu, cea de Preşedinte şi cea de Prim-ministru, sunt deţinute de persoane cu convingeri politice diferite. Numai respectul reciproc poate duce la stabilirea unor practici mutual acceptate, care sunt în conformitate cu patrimoniul constituţional european şi care permit unei ţărievite şidepăşească crizele cu seninătate.”

106. Curtea Constituţională constată, aşadar, că o primă componentă a statului de drept o reprezintă punerea în aplicare a prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale Constituţiei. Cu alte cuvinte, sub aspectul colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, o primă semnificaţie a conceptului o constituie respectarea normelor de drept pozitiv, aflate în vigoare într-o anumită perioadă temporală, care reglementează în mod expres sau implicit competenţe, prerogative, atribuţii, obligaţii sau îndatoriri ale instituţiilor/autorităţilor statului.

107. În continuare, Curtea constată că respectarea statului de drept nu se limitează la această componentă, ci implică, din partea autorităţilor publice, comportamente şi practici constituţionale, care îşi au sorgintea în ordinea normativă constituţională, privită ca ansamblu de principii care fundamentează raporturile sociale, politice, juridice ale unei societăţi. Altfel spus, această ordine normativă constituţională are o semnificaţie mai amplă decât normele pozitive edictate de legiuitor, constituind cultura constituţională specifică unei comunităţi naţionale. Prin urmare, colaborarea loială presupune, dincolo de respectul faţă de lege, respectul reciproc al autorităţilor/instituţiilor statului, ca expresie a unor valori constituţionale asimilate, asumate şi promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Loialitatea constituţională poate fi caracterizată, deci, ca fiind o valoare - principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială între autorităţile/instituţiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituţiei.

108. „Respectul pentru Constituţie nu poate fi limitat la executarea literală a dispoziţiilor sale operaţionale. Constituţia prin însăşi natura sa, în plus faţă de garantarea drepturilor omului, oferă un cadru pentru instituţiile statului, stabileşte atribuţiile şi obligaţiile acestora. Scopul acestor dispoziţii este de a permite buna funcţionare a instituţiilor, în baza cooperării loiale dintre acestea. Şeful statului, Parlamentul, Guvernul, sistemul judiciar, toate servesc scopului comun de a promova interesele ţării ca un întreg, nu interesele înguste ale unei singure instituţii sau ale unui partid politic care a desemnat titularul funcţiei. Chiar dacă o instituţie este într-o situaţie de putere, atunci când este în măsură să influenţeze alte instituţii ale statului, trebuie să facă acest lucru având în vedere interesul statului ca un întreg, inclusiv, ca o consecinţă, interesele celorlalte instituţii şi cele ale minorităţii parlamentare” (Avizul Comisiei de la Veneţia, precitat, paragraful 87).

109. Conduita instituţională care se circumscrie colaborării loiale are, prin urmare, o componentă extra legem , întemeiată pe practici constituţionale, care au ca finalitate primordială buna funcţionare a autorităţilor statului, buna administrare a intereselor publice şi respectul faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Finalitatea secundară este evitarea conflictelor interinstituţionale şi înlăturarea blocajelor în exerciţiul prerogativelor lor legale. Instrumentele care concură la realizarea acestor finalităţi şi care fac dovada unui comportament loial faţă de valorile constituţionale sunt dialogul instituţional şi stabilirea unor practici reciproc acceptate. Aceste instrumente trebuie să constituie fundamentele soluţionării „împreună”, „prin acordul părţilor”, iar nu „împotriva”, „în detrimentul” uneia sau alteia, a eventualelor diferende ivite în raporturile dintre autorităţi, cauzate de situaţii de fapt sau de drept confuze, echivoce. În virtutea principiului cooperării loiale între autorităţi este, astfel, necesar ca fiecare dintre acestea să depună diligenţe raţionale şi sporite în cadrul dialogului instituţional legal pentru evitarea pe cât cu putinţă a generării de conflicte juridice de natură constituţională.

110. În mod indiscutabil, cooperarea loială nu presupune decât soluţii în acord cu ordinea normativă constituţională, întrucât temeiul acestora poate fi extra legem , dar nicidecum contra legem . Astfel, nu poate fi calificată drept colaborare loială conduita părţilor care, pentru a evita un conflict, adoptă o soluţie care contravine normelor legale sau constituţionale în vigoare.

111. Este evident că un cadru legislativ clar, riguros, previzibil şi exhaustiv este de natură a înlătura posibile astfel de conflicte interinstituţionale, însă legiuitorului, chiar şi celui constituţional, nu i se poate imputa faptul că soluţiile legislative adoptate nu cuprind în ipotezele lor normative toate posibilele situaţii pe care realitatea (socială, politică, juridică), muabilă în esenţa ei, le poate genera.

112. În această lumină, noţiunea de colaborare loială nu poate avea un conţinut stabil, concret, cuantificabil, ci, dimpotrivă acesta este unul dinamic, variabil de la un caz la altul, în funcţie de actorii implicaţi, dar şi de la o epocă la alta, în funcţie de evoluţia cadrului legislativ care reglementează relaţiile interinstituţionale sau de existenţa unor bune practici/cutume care guvernează aceste relaţii. Insă, ceea ce poate fi stabilit cu caracter peremptoriu este faptul că loialitatea instituţiilor/autorităţilor statului trebuie manifestată întotdeauna faţă de principii şi valori constituţionale, în vreme ce relaţiile interinstituţionale trebuie guvernate de dialog, de echilibru şi de respect reciproc

113. Având în vedere aceste considerente, Curtea observă că rolul de a contribui la configurarea principiului colaborării loiale şi al respectului reciproc îl au, în principal, instituţiile/autorităţile puse în situaţia de a colabora. Acestora le revine sarcina de a contura/structura posibilele forme pe care le poate adopta o conduită loială, în raport cu competenţele legale ale fiecăreia dintre instituţiile/autorităţile aflate în colaborare şi în raport cu valorile şi principiile constituţionale incidente respectivei colaborări. Colaborarea trebuie să fie făcută în formele prevăzute de lege, iar acolo unde legea tace, autorităţile publice trebuie să identifice şi să stabilească, cu bună-credinţă, acele forme de colaborare care valorizează ordinea normativă constituţională şi care nu prejudiciază principiile constituţionale sub imperiul cărora ele funcţionează şi relaţionează şi nici drepturile sau libertăţile fundamentale ale cetăţenilor în serviciul cărora îşi desfăşoară activitatea. Buna-credinţă trebuie manifestată, deci, în scopul găsirii de soluţii care să surmonteze eventualele blocaje instituţionale şi care să asigure funcţionarea eficientă a fiecărei autorităţi în parte, potrivit competenţelor atribuite de lege. În situaţia în care identificarea acestor bune practici este dificil de realizat şi rezolvarea diferendelor interinstituţionale eşuează, autorităţile publice au posibilitatea de a apela la instrumentele constituţionale de mediere, respectiv la procedura soluţionării conflictelor de natură constituţională, prevăzută de aii. 146 lit. e) din Constituţie, care are ca scop tocmai restabilirea ordinii normative constituţionale, prin interpretarea normelor Legii fundamentale incidente şi stabilirea reperelor concrete de conduită loială faţă de valorile şi principiile constituţionale.

114. Cadrul legal în materia controlului parlamentar. Manifestarea suveranităţii cu care este învestit Parlamentul ca organ reprezentativ suprem al poporului român constă, în esenţă, în exercitarea puterii legislative - ca unică autoritate legiuitoare a ţării, însă, în virtutea principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat - consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituţie - Parlamentul are şi alte funcţii, aflate, desigur, în strânsă şi directă legătură cu rolul său de unic legiuitor. În realizarea funcţiilor sale constituţionale, Constituţia conferă mandatului parlamentar caracter reprezentativ, art. 69 alin. (1) dispunând că „în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.” Garanţia supremă a independenţei de care se bucură, în exercitarea mandatului, orice parlamentar, este înscrisă în alin. (2) al art. 69 din Legea fundamentală, în sensul că „Orice mandat imperativ este nul.” (Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017, paragraful 29)

115. În acord cu cele statuate în jurisprudenţa sa în materie 2, Curtea constată că izvorul de drept al reglementării unei comisii de anchetă parlamentară constă în însăşi Legea fundamentală care, la titlul III - Autorităţile publice, cap. i - Parlamentul, secţiunea 1 - Organizare şi funcţionare, art. 64 alin. (4), cu denumirea marginală „Organizarea internă”, prevede: „(4) Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune.

116. Aşa cum Curtea Constituţională a arătat în Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, ancheta parlamentară este o expresie a funcţiei de control pe care o are Parlamentul în cadrul democraţiei constituţionale. Funcţia de control a Parlamentului derivă în mod direct din calitatea sa de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării, atribute conferite de art. 61 alin. (1) din Constituţie. Parlamentarii, exercitându-şi mandatul în serviciul poporului, trebuie să dea dovadă de aplecare spre discutarea, dezbaterea şi rezolvarea problemelor comunităţii, şi nicidecum să le ignore. Una dintre modalităţile prevăzute de Constituţie pentru realizarea acestui obiectiv îl constituie comisia de anchetă parlamentară, al cărei obiect de activitate constă în analiza sau clarificarea unor situaţii de fapt, a unor aspecte sau fenomene sociale relevante, justificat de interesul public de a cunoaşte anumite realităţi cu reverberaţii în plan social, juridic sau politic. O astfel de activitate de cercetare a unor aspecte din viaţa publică a comunităţii este absolut indispensabilă realizării rolului constituţional al unui parlamentar, acela de reprezentant al electoratului şi al intereselor cetăţenilor, având în vedere că legea, ca act normativ al Parlamentului, reprezintă modalitatea prin care sunt reglementate, în cadrul anumitor raporturi sociale, regulile de conduită, drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, iar aceste reglementări trebuie să fie cât mai bine adaptate realităţilor juridice, sociale şi politice ale comunităţii şi să reflecte cât mai fidel interesele acelei comunităţi în planul politicii legislative. Prin urmare, nicio autoritate sau instituţie publică nu poate limita sau nega acest principiu, deputaţii şi senatorii exercitându-şi mandatul în conformitate cu interesul superior al comunităţii şi cu respectarea competenţelor strict determinate prin Constituţie [în acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012].

117. În contextul normativ şi jurisprudenţial prezentat în prealabil, Curtea apreciază necesară menţionarea unor considerente din Memoriul amicus curiae în Cauza Rywin împotriva Poloniei înregistrată pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului (privind comisiile parlamentare de anchetă), adoptat de Comisia de la Veneţia cu ocazia celei de-a 98-a Sesiuni Plenare (Veneţia, 21-22 martie 2014). În urma unei analize de drept comparat, se concluzionează că „Comisiile parlamentare de anchetă au atribuţii şi competenţe de investigaţie foarte variate [...]. Totuşi, în majoritatea statelor analizate, acestora li se conferă o parte din sau toate atribuţiile conferite în mod obişnuit judecătorului de instrucţie. În anumite cazuri, ele pot cita în mod formal martori şi solicita documente sau alte tipuri de probe, ca în cazul unei proceduri judiciare; în alte cazuri, acestea pot doar solicita informaţii, fără a beneficia de autoritatea de a impune acest lucru. [...] Există, de asemenea, diferenţe în ceea ce priveşte persoanele care pot face obiectul unor astfel de investigaţii. Comisia de anchetă poate oricând ancheta (şi audia) persoanele care ocupă funcţii publice, precum miniştrii şi (cel mai adesea) funcţionarii publici: aceasta este esenţa rolului său. Obligaţia persoanelor private, a simplilor indivizi, de a se prezenta în faţa unei comisii de anchetă diferă mult de la o ţară la alta. deşi în toate statele analizate, cu excepţia unuia [n.r. Austria], comisia de anchetă poate ancheta astfel de persoane. Şi în ceea ce priveşte raporturile dintre comisiile de anchetă şi autorităţile judiciare există diferenţe mari” (paragrafele 11 şi 13).

118. „în ciuda acestei eterogenităţi, majoritatea ţărilor au recurs la practica comisiilor parlamentare de anchetă. Justificările pentru existenţa unor astfel de comisii - în special în cele în care deţin competenţe de investigare de tip judiciar - sunt comparabile. În primul rând, este vorba de consolidarea controlului parlamentar asupra Guvernului şi. astfel, asupra administraţiei. Prin urmare, este vorba despre funcţia de control al activităţii guvernamentale care este subliniată aici. În afară de această justificare principală, se urmăreşte şi facilitarea funcţiei legislative, prin obţinerea de informaţii utile pentru noua legislaţie, sau verificând dacă legislaţia în vigoare se aplică în mod corespunzător. Această trimitere la funcţia legislativă lărgeşte considerabil sfera cauzelor cu privire la care se poate constitui o comisie de anchetă. În astfel de cazuri, respectiva comisie nu verifică doar relaţia dintre Parlament şi Executiv, ci orice subiect de interes pentru societate. [...]. Prin înfiinţarea unei comisii de anchetă, Parlamentul se afirmă la nivel politic ca cea dintâi putere a statului, cea care soluţionează în ultimă instanţă îngrijorările populaţiei. Această poziţie simbolică de forţă (deşi uneori foarte reală) este întărită şi mai mult de publicitatea acordată lucrărilor anumitor comisii de anchetă, în special când sunt transmise în direct; în astfel de situaţii, ele pot agita întreaga societate, reprezentând un instrument de o mare eficacitate, dar care se poate dovedi periculos” (paragrafele 16 şi 17).

119. „Procedura desfăşurată de comisia parlamentară de anchetă are un caracter esenţial politic, care nu trebuie confundat cu anchetele sau urmăririle penale. Aceste comisii nu trebuie să emită aprecieri sau să se pronunţe asupra chestiunilor legate de răspunderea penală a persoanelor anchetate - competenţă rezervată Ministerului Public şi instanţelor. În acelaşi timp, ţine de natura scandalurilor (presupuse) politice ca ele să genereze proceduri paralele: o cauză care face obiectul unei anchete parlamentare poate face, în acelaşi timp, obiectul unor anchete sau proceduri administrative şi/sau judiciare. Nu este nimic neobişnuit sau ilegal în asta. Totuşi, o astfel de situaţie impune ca toate părţile implicate să depună toate eforturile pentru a se păstra o distanţă corespunzătoare între ancheta parlamentară (politică) şi anchetele penale şi procedurile judiciare în faţa instanţelor. Procedura comisiilor parlamentare de anchetă nu intră în mod clar sub incidenţa art. 6 din CEDO, după cum a declarat Curtea în Cauza Montera împotriva Italiei (2002) şi în alte cauze. Pentru ca o astfel de procedură să aducă atingere drepturilor garantate de art. 6, ar trebui ca aceste comisii să interfereze cu activitatea justiţiei şi să influenţeze negativ procedura în faţa instanţelor, ceea ce ar impune o analiză specifică a situaţiei, de o cu totul altă natură” (paragrafele 19-21). „[...] suspiciunea cu privire la comiterea unei infracţiuni ar trebui să determine comisia parlamentară să fie şi mai circumspectă în demersul său şi să dea dovadă de înţelepciune şi prudenţă lăsând parchetului şi instanţelor aspectele cauzei cu privire la care există o suspiciune penală. Dar acest lucru nu înseamnă neapărat că are obligaţia legală, în temeiul dreptului internaţional sau european, de a se desesiza. Totuşi, anumite state (Franţa şi România) interzic existenţa paralelă a unei comisii de anchetă şi a unei comisii de anchetă penală cu privire la aceleaşi chestiuni; altele (Polonia) autorizează în mod expres comisia de anchetă să îşi suspende lucrările până la finalizarea instrumentării cauzei. Conform Comisiei de la Veneţia, trebuie să se plece de la principiul că nimeni nu poate împiedica Parlamentul - instituţie autonomă distinctă de justiţie - să îşi desfăşoare propria anchetă. Componenţa unei comisii parlamentare este întotdeauna o alegere politică. Mandatul său este, în principiu, temporar. Chiar dacă ancheta sa vizează conduita unor persoane ce au putut comite infracţiuni, aceasta are un caracter esenţial politic, fără a fi asimilată unei anchete sau proceduri penale. Rezultatele sale nu produc niciun fel de efecte pentru ordinea juridică. Raportul prin care se încheie nu este decât o incitare la dezbatere parlamentară. Scopul final al anchetei comisiei îl reprezintă transparenţa, informarea publicului cu privire la chestiuni care afectează res publica (binele public)” (paragrafele 27 şi 28).

120. Comisia de la Veneţia consideră că „faptul de a şti dacă şi în ce măsură audierile în faţa unei comisii parlamentare de anchetă sunt publice ţine în primul rând şi înainte de toate de dreptul naţional, independent de faptul că martorii citaţi sunt persoane private sau persoane care ocupă funcţii oficiale (miniştri sau funcţionari). [...] din punct de vedere juridic, singura problemă care poate să apară este dacă informaţii clasificate sau secrete sunt astfel divulgate, sau dacă persoanele care compar ca martori ar fi obligate să divulge informaţii a căror confidenţialitate este protejată prin lege, sau dacă s-ar aduce atingere dreptului lor la viaţă privată, garantat de dreptul naţional sau european” (paragrafele 34 şi 36).

121. „în general, comisia parlamentară de anchetă are posibilitatea de a organiza audieri publice, care sunt uneori transmise în direct prin intermediul mass-media. Cu toate acestea, este destul de frecvent ca astfel de audieri să se desfăşoare, parţial sau în totalitate, cu uşile închise, în funcţie de natura cauzei şi de caracterul mai mult sau mai puţin secret sau confidenţial al informaţiei care se doreşte a li primită”. „[...] lucrările Parlamentului sunt în principiu publice, cu excepţia unor considerente specifice (precum securitatea naţională sau dreptul la viaţă privată), care să justifice caracterul secret şi confidenţialitatea acestora”, (paragrafele 13 şi 22) „în cazul în care s-a decis desfăşurarea unei şedinţe cu uşile închise, parlamentarii membri ai comisiei de anchetă sunt, de obicei, obligaţi să păstreze secretul, fiind sancţionaţi dacă dezvăluie elemente ale lucrărilor. Documentele conţinând transcrierea mărturiilor nu pot fi transmise niciunei autorităţi, iar mărturiile nu pot să figureze ca atare în raportul final,, (paragraful 43).

122. Curtea reţine că acesta este cadrul legal intern şi european în care Parlamentul României a adoptat Legea nr. 195/2017 privind completarea art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 25 iulie 2017.

123. Efectuând controlul de constituţionalitate asupra acestei legi, prin Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 21 iulie 2017, Curtea a constatat că, în plus faţă de soluţiile legislative prevăzute în cadrul regulamentelor parlamentare cu privire la comisiile de anchetă, art. 9 din Legea nr. 96/2006 reglementează inclusiv posibilitatea invitării în faţa comisiei a oricărei alte persoane [în afara celor care lucrează în cadrul Guvernului sau a celorlalte organe ale administraţiei publice, la care se referă alin. (3) şi (4) ale art. 9] care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei şi care acceptă să fie audiată [alin. (5) şi (6) ale art. 9]. Scopul instituirii comisiei de anchetă, dar şi natura acestui organ de lucru al Parlamentului, precum şi obiectivele propuse - ce răspund imperativului politic şi social de a clarifica anumite aspecte de mare importanţă pentru viaţa publică a comunităţii [fiind incidente, astfel, prevederile art. 2, art. 61 şi art. 69 alin. (2) din Legea fundamentală] urmăresc să asigure Parlamentului posibilitatea reală de exercitare concretă a funcţiei de control, în sensul de a putea avea acces la informaţiile necesare elucidării unor aspecte de interes public. Or, dacă o astfel de activitate nu ar dispune de mijloace adecvate şi nu ar fi înzestrată cu o anumită autoritate, obiectivul propus nu ar putea fi atins, iar comisia de anchetă parlamentară şi-ar reduce rolul la unul teoretic sau chiar decorativ, lipsit de orice eficienţă. Intenţia legiuitorului a fost, însă, de a asigura comisiei de anchetă o arie mai cuprinzătoare de acţiune, în sensul de a putea obţine informaţii şi de la alte persoane decât subiectele de drept ce se circumscriu raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Guvern (a se vedea în acest sens Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017, paragraful 49).

124. Curtea a statuat, în acest context, că lipsirea comisiei de anchetă de o asemenea posibilitate sau limitarea sferei sale de acţiune ar afecta obiectivul pe care comisia de anchetă şi l-a propus, ar afecta însuşi scopul instituirii ei şi ar goli de conţinut textele constituţionale pe care se fundamentează înfiinţarea, funcţionarea şi rolul acestei comisii de anchetă parlamentară. Prin urmare, pentru a fi garantată respectarea obligaţiei persoanelor citate şi a celor invitate, care au acceptat să fie audiate, de a furniza informaţiile solicitate de comisia de anchetă, legea pune la dispoziţia acesteia un instrument juridic, constând în posibilitatea comisiei de anchetă de a sesiza fie conducătorul unităţii sau instituţiei unde îşi desfăşoară activitatea persoana citată, fie organele de urmărire penală.

125. În privinţa terţilor (alte persoane decât cele care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale administraţiei publice), procedura de a obţine informaţii demarează cu o invitaţie, şi nu o citaţie, aceasta din urmă fiind adresată numai subiectelor de drept care, în temeiul art. 111 din Constituţie, au obligaţia constituţională de a prezenta comisiei informaţiile solicitate. În acest sens, alin. (5) al art. 9 din Legea nr. 96/2006 precizează o condiţie suplimentară, care ţine de acordul de voinţă al persoanei invitate, şi anume acceptarea acesteia de a fi audiată. Persoana invitată are posibilitatea de a răspunde şi în scris comisiei de anchetă parlamentară, furnizând informaţiile solicitate, sau poate transmite prin poştă documente sau celelalte mijloace de probă pe care le deţine şi care sunt utile comisiei de anchetă (Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017, paragraful 52).

126. O altă diferenţă de tratament juridic între cele două categorii de persoane (citate, respectiv invitate) priveşte şi consecinţa refuzului persoanei invitate şi care, în prealabil, a acceptat să fie audiată, de a furniza informaţiile solicitate de comisia de anchetă. Întrucât acestea nu se află sub imperiul obligaţiei (de sorginte constituţională) de a se supune solicitării comisiei de anchetă, şi pentru că, totuşi, legiuitorul a urmărit să confere comisiei de anchetă mijloace şi instrumente eficiente de lucru, care să-i imprime acesteia o anumită autoritate în scopul atingerii finalităţii propuse, comisia de anchetă nu poate decât să sesizeze organele de urmărire penală, cu referire la aceste persoane invitate, care, iniţial, au acceptat să colaboreze, şi apoi refuză să ofere informaţiile solicitate, deoarece acest tip de comportament este de natură să obstrucţioneze sau să împiedice aflarea adevărului (Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017, paragraful 53).

127. În acest context, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 96/2006 realizează o evidentă distincţie, pe de o parte, între persoanele care trebuie să se prezinte în faţa comisiilor de anchetă în considerarea faptului că activitatea instituţiilor/autorităţilor din care fac parte sunt sub control parlamentar şi care sunt citate în acest sens şi, pe de altă parte, persoanele care sunt invitate, respectiv cele care reprezintă, în virtutea funcţiei lor de conducere, autorităţi/instituţii publice ce nu se află sub control parlamentar, şi care, în considerarea principiului colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, au obligaţia să ia parte la lucrările comisiei în toate cazurile şi indiferent de obiectul anchetei parlamentare, sau alte persoane, care, spre exemplu, pot să nu aibă nicio tangenţă cu instituţiile statului, caz în care participarea acestora este la latitudinea lor (Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017, paragraful 55).

128. În raport cu considerentele de principiu de mai sus, Curtea reţine că prevederile art. 9 din Legea nr. 96/2006 exprimă fără echivoc regulile de conduită ale subiectelor de drept vizate, acestea putând să prefigureze, cu uşurinţă, consecinţele nerespectării acestora.

129. Compatibilitatea controlului parlamentar cu procedurile judiciare pendinte. În urma adoptării noului Cod de procedură penală, deschiderea unei proceduri judiciare se realizează potrivit art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform căruia „când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut”. De asemenea, art. 305 alin. (3) din acelaşi cod prevede că „atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect”. Cu alte cuvinte, orice anchetă judiciară penală presupune ab initio declanşarea unei urmăriri penale in rem. Forma anterioară a art. 74 din Regulamentul Camerei Deputaţilor (introdusă prin art. I pct. 88 din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34/2005 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 950 din 26 octombrie 2005) prevedea că ori de câte ori se declanşa o anchetă parlamentară, aceasta ar fi încetat imediat ce ar fi fost depus un act de sesizare al organului de urmărire penală şi s-ar fi început urmărirea penală in rem. Curtea a reţinut că, într-o atare împrejurare, „se ajungea la golirea de conţinut a demersului parlamentar atunci când era sesizat organul de urmărire penală (prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege) sau dacă acesta se sesiza din oficiu. Or, o asemenea abordare şi înţelegere simplistă a anchetei parlamentare nu pot fi acceptate. Controlul parlamentar exercitat prin intermediul comisiilor, fie ele permanente sau speciale, ad-hoc, de anchetă, nu poate fi considerat ca fiind doar o funcţie decorativă pe care Parlamentul ar exercita-o” (Decizia nr. 428 din 21 iunie 2017, paragraful 25).

130. Pe de altă parte, Curtea a observat că normele legale care instituie prerogativele comisiei parlamentare de anchetă nu pun în discuţie drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor, care să fie afectate în substanţa lor ca urmare a unei eventuale interpretări arbitrare cu prilejul aplicării acestora de către comisia de anchetă, deoarece aceasta din urmă nu are vocaţia de juris dictio, în sensul că nu pronunţă hotărâri definitive cu privire la vinovăţia unei persoane, iar orice măsură rezultată ca urmare a sesizării pe care o poate înainta comisia de anchetă către persoanele sau organele abilitate să ia anumite măsuri este supusă, la rândul său, controlului instanţelor judecătoreşti, persoana vizată beneficiind de toate garanţiile specifice unui proces echitabil (Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017, paragraful 44).

131. Prin urmare, analizând natura juridică a celor două categorii de anchete, Curtea a constatat că aceasta este diferită, astfel că acestea nu sunt incompatibile, ci ele pot coexista în ideea unei cooperări şi colaborări loiale între instituţiile statului, chiar dacă acelaşi segment al realităţii este cercetat şi documentat. De aceea, nu este nici necesară şi nici de dorit încetarea anchetei parlamentare în condiţiile demarării unei anchete judiciare, astfel încât, din această perspectivă, nu se poate reţine încălcarea art. 1 alin. (4) din Constituţie (Decizia nr. 428 din 21 iunie 2017, paragraful 26). De altfel, la această concluzie ajunsese în 2014 şi Comisia de la Veneţia în Memoriul amicus curiae privind comisiile parlamentare de anchetă, precitat, atunci când a reţinut cele două cazuri izolate (al României şi al Franţei) în ceea ce priveşte interzicerea existenţei paralele a unei comisii de anchetă şi a unei comisii de anchetă penală cu privire la aceleaşi chestiuni.

132. În concluzie, având în vedere faptul că obiectivul comisiei de anchetă îl reprezintă clarificarea unor aspecte legate de anumite evenimente sau fenomene cu un major impact negativ în plan social, politic sau juridic şi că aflarea adevărului se înscrie în sfera interesului public, obligaţia de bună-credinţă se impune a fi respectată, astfel că fiecare persoană, în urma invitaţiei primite, trebuie să adopte un comportament activ, pozitiv. În caz contrar, atitudinea sa poate fi calificată drept potrivnică aflării adevărului şi poate constitui obiect de sesizare a organelor de urmărire penală, fără ca prin aceasta să fie încălcate drepturile şi libertăţile sale individuale sau principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

133. Analiza conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, generat de refuzul procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a se prezenta şi de a răspunde, personal sau în scris, la întrebările formulate de comisia specială de anchetă. Potrivit prevederilor Hotărârii Parlamentului României nr. 39/2017, printre obiectivele comisiei speciale de anchetă s-au aflat şi determinarea implicării unor instituţii şi/sau persoane, altele decât cele prevăzute de lege, în organizarea şi desfăşurarea procesului electoral sau în decizii politice ce excedează atribuţiilor stabilite prin lege pentru aceste instituţii, în cadrul procesului electoral, precum şi verificarea posibilei existenţe a unor mecanisme paralele de influenţare şi/sau de viciere a rezultatului votului, precum şi determinarea instituţiilor şi/sau persoanelor care au contribuit la realizarea acestora [art. 1 alin. (1) lit. b) şi c) din hotărâre]. Pentru realizarea investigaţiei, comisia a apreciat necesară verificarea împrejurărilor în care persoane care ocupau funcţii publice în cadrul unor instituţii ale statului ar fi putut avea o implicare în fenomenul investigat (procesul pentru alegerea Preşedintelui României din 2009) sau ar fi putut influenţa prin diferite modalităţi rezultatul scrutinului electoral. Scopul cercetării a fost acela de a lămuri, de a clarifica împrejurările şi cauzele în care s-au produs anumite evenimente sau dacă au avut loc acţiuni cu efecte negative, precum şi stabilirea concluziilor şi măsurilor ce se impun. Cu alte cuvinte, cercetarea nu a urmărit stabilirea vinovăţiei unor persoane, ci doar constatarea existenţei sau inexistenţei unor stări de fapt, care ulterior, eventual, pot constitui elemente probatorii susceptibile a antrena răspunderea administrativă, materială, disciplinară sau penală a persoanelor implicate.

134. În acest context, comisia specială de anchetă, în virtutea prerogativelor legale, a invitat mai multe persoane care ocupau sau ocupă funcţii publice pentru a fi audiate în legătură cu evenimentele şi faptele alegate în spaţiul public referitoare la o posibilă fraudare a alegerilor prezidenţiale din anul 2009, persoane care fie nu s-au prezentat în faţa comisiei, fie s-au prezentat, dar au refuzat cooperarea sau nu au răspuns la toate întrebările comisiei, motivând că „există o anchetă penală în desfăşurare”, în care au fost solicitate să dea declaraţii în calitate de martori, astfel că se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 285 alin. (2) din Codul de procedură penală referitoare la caracterul nepublic al procedurii de urmărire penală.

135. În ceea ce o priveşte pe doamna Laura Codruţa Kövesi, aceasta, în calitate de procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a refuzat să dea curs celor trei invitaţii şi să se prezinte în faţa comisiei speciale de anchetă, iar la solicitarea comisiei de a răspunde, în scris, la întrebările „dacă aţi fost acasă la domnul Gabriel Oprea în seara zilei de 6 decembrie 2009” şi „dacă răspunsul este afirmativ, vă rugăm să ne precizaţi motivul vizitei dumneavoastră acasă la domnul Gabriel Oprea şi ce persoane au mai fost prezente”, doamna Laura Codruţa Kövesi a răspuns că nu a dat curs invitaţiei de a lua parte la lucrările comisiei, deoarece nu a avut şi nu are cunoştinţă despre aspecte de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei, datorită atribuţiilor conferite de lege, nu a avut şi nu are prerogative sau cunoştinţă de niciunul dintre aspectele care fac obiectul anchetei parlamentare, „nici în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu şi nici în timpul său liber nu a luat cunoştinţă de situaţii ori împrejurări potrivit cărora în alegerile prezidenţiale din decembrie 2009 s-ar implica unele autorităţi publice şi/sau persoane, altele decât cele prevăzute de lege, respectiv în derularea procesului electoral cu consecinţa vicierii rezultatului acestor alegeri”.

136. Răspunsul astfel formulat nu conţine elementele care să concure la stabilirea situaţiei de fapt pe care comisia specială de anchetă o are în investigare, în sensul că doamna Laura Codruţa Kövesi nici nu a negat, nici nu a confirmat o stare de fapt concretă, limitându-se la a susţine că nu deţine informaţii necesare cauzei. Curtea constată că, de fapt, doamna Laura Codruţa Kövesi nu a răspuns la cele două întrebări formulate de comisia specială de anchetă. Mai mult, această situaţie coroborată cu imposibilitatea comisiei de a stabili adevărul, deşi a întreprins mai multe demersuri în vederea audierii şi altor persoane care ar fi putut avea cunoştinţă despre evenimentele cercetate, dar care au refuzat cooperarea motivat de faptul că au fost citate în calitate de martori într-un dosar de urmărire penală aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împrejurare care nu constituie un impediment legal pentru continuarea anchetei parlamentare, sunt de natură a crea un blocaj în activitatea comisiei speciale de anchetă (aspect menţionat şi în raportul parţial întocmit în cauză), blocaj care a determinat Parlamentul României să adopte o hotărâre prin care prelungeşte termenul de activitate al comisiei cu 60 de zile, în vederea continuării demersurilor legale pentru realizarea obiectivelor în scopul cărora a fost declanşat controlul parlamentar.

137. Pe de altă parte, în condiţiile în care persoana invitată să participe la şedinţele comisiei de anchetă este o persoană care reprezintă, în virtutea funcţiei sale de conducere, o autoritate publică care nu se află sub control parlamentar - Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în aplicarea principiului colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, aceasta ara obligaţia să ia parte la lucrările comisiei în toate cazurile şi indiferent de obiectul anchetei parlamentara (a se vedea în acest sens Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017, paragraful 55). Împrejurarea că, în speţă, comisia specială de anchetă a formulat solicitarea unui răspuns, în scris, la anumite întrebări, nu derobează persoana care ocupă o funcţie de conducere într-o autoritate a statului român de a se prezenta în faţa unei comisii parlamentare. Aceasta cu atât mai mult cu cât răspunsul transmis evită să furnizeze orice informaţie pe care comisia parlamentară o poate valorifica în stabilirea realităţii factuale pe care o investighează. Prin conduita sa, procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu numai că înlătură a priori orice colaborare loială cu autoritatea care exercită suveranitatea poporului - Parlamentul României, ci refuză să participe la clarificarea unor aspecte legate de un eveniment de interes public (participarea în seara zilei de 6 decembrie 2009, dată la care s-a desfăşurat scrutinul naţional pentru alegerea Preşedintelui României, alături de alte persoane care deţineau funcţii publice - directorul Serviciului Român de Informaţii, directorul adjunct al Serviciului Român de Informaţii şi senatori, în locuinţa domnului senator Ga briei Oprea) care, dacă s-ar dovedi real, ar avea un impact major negativ în plan social, politic şi juridic, prezervând, astfel, o stare de incertitudine cu privire la veridicitatea evenimentelor cercetate.

138. Or, prin activitatea şi atitudinea sa, persoana care ocupă o funcţie de conducere într-o autoritate publică a statului trebuie să asigure prestigiul funcţiei exercitate, care impune o conduită legală, socială şi morală în acord cu rangul demnităţii publice, cu gradul de reprezentare şi cu încrederea oferită de cetăţeni în autoritatea statului. Exercitarea funcţiilor publice de conducere, ca de altfel a oricărei funcţii publice în stat, nu poate fi rezumată doar la îndeplinirea drepturilor, obligaţiilor şi îndatoririlor pe care le impune mandatul deţinut, ci presupune a priori loialitate faţă de toate valorile şi principiile consacrate prin Constituţie şi respect faţă de celelalte autorităţi publice cu care intră în raporturi de colaborare. Din acest context rezultă obligaţia principială a oricărui reprezentant al autorităţilor publice de a se prezenta şi de a oferi documentele/înscrisurile sau informaţiile utile şi concludente în faţa comisiilor parlamentare de anchetă în scopul clarificării unor împrejurări de fapt care să conducă la aflarea adevărului într-o chestiune de interes public.

În concluzie, Curtea constată că, prin refuzul procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a se prezenta în faţa comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial şi de a furniza informaţiile solicitate sau de a pune la dispoziţie celelalte documente sau mijloace de probă deţinute/utile activităţii comisiei, este încălcată autoritatea Parlamentului României, organ reprezentativ al poporului, şi este împiedicată desfăşurarea activităţii sale, sub aspectul îndeplinirii atribuţiilor de control prin intermediul comisiilor parlamentare.

139. Odată constatat acest conflict, Curtea Constituţională, în virtutea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora ea „este garantul supremaţiei Constituţiei”, are obligaţia să soluţioneze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze. În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art. 1 alin. (3), (4) şi (5) din Constituţie, în conformitate cu care România este stat de drept, organizat potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească, stat în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, iar colaborarea între autorităţile/instituţiile statului se fundamentează pe principiul colaborării loiale şi al respectului reciproc. Aşa fiind, Curtea constată obligaţia doamnei Laura Codruţa Kövesi de a se prezenta în faţa Parlamentului României - Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial şi de a furniza informaţiile solicitate sau de a pune la dispoziţie celelalte documente sau mijloace de probă deţinute, utile activităţii comisiei.

140. Analiza conflictului juridic de natura constituţională dintre Parlamentul României şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casape şi Justiţie, generat de refuzul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de „a sancţiona neprezentarea” procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie în faţa Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial. Dispoziţiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cap. IV: Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, secţiunea a 4-a: Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor; prevăd la art. 44 alin. (4) că „Acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de procurori se exercită de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar; de ministrul justiţiei sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă haita Curte de Casaţie şi Justiţie”, iar alin. (6) stabileşte că „în vederea exercitării acţiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecţia Judiciară”. Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, soluţionând acţiunea disciplinară printr-o hotărâre. Aşa fiind, potrivit legii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este decât titular al acţiunii disciplinare declanşate împotriva unui procuror, sancţiunea disciplinară fiind aplicată de Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art. 50 din Legea nr. 317/2004.

141. Având în vedere dispoziţiile legale menţionate şi conţinutul cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice, Curtea reţine că, în realitate, ceea ce se impută procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casape şi Justiţie este refuzul de a exercita acţiunea disciplinară împotriva procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aflat în subordinea sa.

142. Aşa cum s-a arătat în prealabil, normele art. 9 din Legea nr. 96/2006 instituie mijloacele sau instrumentele prin care comisia de anchetă parlamentară îşi poate realiza scopul pentru care a fost instituită, şi anume citarea oricărei persoane care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale administraţiei publice şi care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei, respectiv Invitarea oricărei altei persoane care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei şi care acceptă să fie audiată.

143. Dispoziţiile legale reglementează, deci, regulile de conduită ale subiectelor de drept vizate, acestea putând să prefigureze, cu uşurinţă, consecinţele nerespectării lor. Astfel, în privinţa subiectelor de drept vizate de alin. (3) şi (4) ale art. 9 din Legea nr. 96/2006, care au obligaţia de natură constituţională ca, în cadrul raporturilor dintre Parlament şi Guvern şi al exercitării funcţiei de control parlamentar a comisiei de anchetă, să furnizeze informaţiile solicitate de aceasta şi care refuză nemotivat să respecte această obligaţie, comisia de anchetă poate propune sesizarea conducătorului autorităţii sau instituţiei unde desfăşoară activitatea persoana citată, în vederea aplicării în mod corespunzător a prevederilor regulamentelor de organizare şi funcţionare a instituţiei respective sau poate propune sesizarea organelor de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal. Într-o atare ipoteză, comisia de anchetă nu are decât posibilitatea, facultatea sau prerogativa sesizării persoanelor sau organelor care, prin natura funcţiilor sau atribuţiilor lor, au competenţa legală de a examina respectiva sesizare şi de a aplica, dacă apreciază justificat, prin propriile acte de autoritate, sancţiunile prevăzute de legislaţia incidenţă. Sub acest aspect, Curtea a reţinut că sesizarea înaintată de comisia de anchetă fie conducătorului autorităţii/instituţiei publice, fie organelor de urmărire penală nu reprezintă decât actul declanşator al unei cercetări disciplinare sau al unei anchete penale, după caz, activitate ce se desfăşoară după propriile reguli şi procedura prevăzute de lege şi care poate determina stabilirea unei sancţiuni disciplinare, administrative, materiale sau penale, măsură ce poate fi contestată în faţa instanţei de judecată, în condiţiile legii aplicabile (Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017, paragraful 51).

144. Pe de altă parte, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 9 din lege realizează o distincţie între persoanele din categoria menţionată mai sus (subiectele de drept aflate în raporturi constituţionale cu Parlamentul) şi persoanele care sunt invitate, respectiv cele care reprezintă, în virtutea funcţiei lor de conducere, autorităţi/instituţii publice ce nu se află sub control parlamentar, care, în considerarea principiului colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, au obligaţia să ia parte la lucrările comisiei în toate cazurile şi indiferent de obiectul anchetei parlamentare, sau alte persoane, care, spre exemplu, pot să nu aibă nicio tangenţă cu instituţiile statului, caz în care participarea acestora este la latitudinea lor, persoane care cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 9 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 96/2006. Întrucât acestea nu se află sub imperiul obligaţiei de a se supune solicitării comisiei de anchetă şi pentru că, totuşi, legiuitorul a urmărit să confere comisiei de anchetă mijloace şi instrumente eficiente de lucru, care să îi imprime acesteia o anumită autoritate în scopul atingerii finalităţii propuse, comisia de anchetă nu poate decât să sesizeze organele de urmărire penală, cu referire la aceste persoane invitate, care iniţial au acceptat să colaboreze şi apoi refuză să ofere informaţiile solicitate, deoarece acest tip de comportament este de natură să obstrucţioneze sau să împiedice aflarea adevărului (Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017, paragraful 53).

145. În concluzie, posibilitatea sesizării conducătorului instituţiei în vederea aplicării prevederilor regulamentelor de organizare şi funcţionare a instituţiei respective pentru a aplica, dacă consideră justificat, prin propriile acte de autoritate, sancţiunile prevăzute de lege nu este incidenţă decât în cazul persoanelor citate. Or, aşa cum s-a reţinut în prealabil, procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie face parte din categoria persoanelor invitate, iar nu citate. Potrivit distincţiei operate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în virtutea funcţiei sale de conducere a unei autorităţi publice ce nu se află sub control parlamentar, acesta are obligaţia să ia parte la lucrările comisiei în toate cazurile şi indiferent de obiectul anchetei parlamentare, în considerarea principiului colaborării loiale şi al respectului reciproc între instituţiile/autorităţile statului. Consecinţa unei conduite contrare poate atrage sesizarea Curţii Constituţionale cu cererea de soluţionare a unui conflict juridic între autorităţile statului, determinat de încălcarea principiului menţionat (aspect tratat supra), şi/sau, în cazul în care, din coroborarea datelor existente rezultă indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, comisia poate sesiza organele de urmărire penală în vederea declanşării unei cercetări penale.

146. Pentru aceste argumente, Curtea constată că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de refuzul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a exercita acţiunea disciplinară împotriva procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru neprezentarea În faţa Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial.

147. Analiza conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, generat de refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a transmite comisiei de anchetă o copie după dosarul de urmărire penală aflat pe rolul acestui parchet. Din analiza dispoziţiilor art. 9 alin. (3)-(6) din Legea nr. 96/2006 rezultă că normele reglementează mijloacele sau instrumentele prin care comisia de anchetă parlamentară îşi poate realiza scopul pentru care a fost instituită, acestea având o sferă de incidenţă care se limitează la citarea oricărei persoane care lucrează în cadrul Guvernului sau În cadrul celorlalte organe ale administraţiei publice şi care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură Să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei, respectiv la invitarea oricărei altei persoane care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei şi care acceptă să fie audiată.

148. De asemenea, sunt reglementate şi consecinţele refuzului persoanelor citate de a da curs solicitării comisiei de anchetă - comisia poate propune sesizarea conducătorului autorităţii sau instituţiei unde desfăşoară activitatea persoana citată, în vederea aplicării în mod corespunzător a prevederilor regulamentelor de organizare şi funcţionare a instituţiei respective, sau poate propune sesizarea organelor de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale refuzului persoanelor invitate care, acceptând să fie audiate, nu cooperează în sensul precizat de comisia de anchetă - în cazul în care, din coroborarea datelor existente rezultă indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, comisia poate sesiza organele de urmărire penală pentru obstrucţionarea sau împiedicarea aflării adevărului.

149. Din analiza conţinutului normativ al art. 9 alin. (3)-(6) nu rezultă dreptul comisiei de anchetă de a solicita acte, documente sau alte informaţii de la terţe persoane, altele decât cele citate sau invitate la şedinţele comisiei, şi nici dreptul de a solicita acte, documente sau alte informaţii de la autorităţi publice ale statului. În mod corelativ, reglementarea legală nu instituie nicio obligaţie în sarcina persoanelor sau autorităţilor menţionate de a transmite acte, documente sau de a furniza alte informaţii pe care comisia le-ar aprecia utile în aflarea adevărului.

150. Pe de altă parte, Curtea constată că, acolo unde a apreciat oportun, legiuitorul a prevăzut în mod expres dreptul unor autorităţi/instituţii publice de a cere actele, datele, documentele şi informaţiile necesare realizării atribuţiilor lor şi obligaţia corelativă a terţilor de a răspunde la asemenea solicitări. Astfel de prevederi legale exprese sunt cele cuprinse în: art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora Autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii sunt obligate să comunice informaţiile, documentele şi actele pe care le deţin, cerute de Curtea Constituţională pentru realizarea atribuţiilor sale”; art. 4 şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, în conformitate cu care Autorităţile publice sunt obligate să comunice sau, după caz, să pună la dispoziţia instituţiei Avocatul Poporului, în condiţiile legii, informaţiile, documentele sau actele pe care le deţin în legătură cu petiţiile care au fost adresate instituţiei Avocatul Poporului, precum şi cele referitoare la sesizările din oficiu şi la vizitele anunţate sau inopinate pe care aceasta ie efectuează pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice Mecanismului naţional de prevenire a torturii în locurile de detenţie, acordându-i sprijin pentru exercitarea atribuţiilor sale”, respectiv Avocatul Poporului, adjuncţii acestuia, precum şi personalul de specialitate al instituţiei Avocatul Poporului au dreptul să facă anchete proprii, să ceară autorităţilor administraţiei publice orice informaţii sau documente necesare anchetei, să audieze şi să ia declaraţii de la conducătorii autorităţilor administraţiei publice şi de la orice funcţionar care poate da informaţiile necesare soluţionării petiţiei, în condiţiile prezentei legi”, art. 6 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei şi regresul statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă, care prevede că „instanţele judecătoreşti [...), Ministerul Public [...] au obligaţia să trimită Agentului guvernamental, la cererea şi în termenul stabilit de acesta, pe lângă actele, datele şi informaţiile prevăzute la alin. (1), şi actele privind procedurile aflate în curs de desfăşurare în faţa acestora, indiferent de stadiul în care se află, CU respectarea celerităţii procedurilor interne în curs”; art. . 5 alin. (1) din Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 11/2017 privind organizarea şi funcţionarea Agentului guvernamental pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi pentru Curtea de Justiţie a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, în baza căruia, „în scopul reprezentării juridice, autorităţile şi instituţiile publice sunt obligate să trimită, la cererea şi în termenul stabilit de Agentul guvernamental, precum şi de structura specializată în contenciosul UE, toate actele, datele şi informaţiile solicitate”.

151. Aşa fiind, Curtea constată că, deşi intenţia legiuitorului manifestată prin adoptarea Legii nr. 195/2017 pentru completarea art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor a fost aceea de a consacra mijloacele sau instrumentele prin care comisia de anchetă parlamentară să îşi poată realiza scopul pentru care a fost instituită, legea în vigoare s-a limitat să reglementeze ca mijloace şi instrumente de lucru ale comisiei doar posibilitatea citării sau invitării, după caz, a unor persoane în vederea audierii lor. Legea nu a instituit prerogativa comisiei de anchetă de a solicita acte, date, documente şi informaţii de la autorităţi/instituţii ale statului sau de la persoane private, fizice sau juridice, şi cu atât mai puţin obligaţia acestora din urmă de a da curs unor asemenea solicitări.

152. Cu privire la aceste chestiuni, Curtea apreciază necesară prezentarea unor aspecte de drept comparat. În Austria, constituirea şi funcţionarea comisiilor de anchetă sunt reglementate prin Regulamentul de procedură privind comisiile parlamentare de anchetă. Potrivit art. 24 din regulament, ordinul de a depune probe obligă organele federale şi locale ale statului, precum şi alte instituţii să predea toate dosarele şi documentele necesare investigaţiei. Această prevedere nu se aplică probelor a căror dezvăluire ar compromite sursele. Art. 27 precizează că dosarele şi documentele referitoare la activitatea organelor de urmărire penală trebuie predate de către ministrul federal al justiţiei. Dacă ordinul de furnizare de probe nu a fost respectat sau a fost respectat doar parţial, comisia de anchetă trebuie să fie informată în scris cu privire la motivele refuzului. Dacă, în opinia comisiei de anchetă, un organ public nu şi-a respectat obligaţia de a furniza toate informaţiile cerute, alin. 4 statuează că i se poate acorda de către comisie un termen de 2 săptămâni pentru îndeplinirea acestei obligaţii. Alin. 5 prevede că, după expirarea termenului de mai sus, comisia sau organul public vizat se poate adresa Curţii Constituţionale, care va decide cu privire la legalitatea refuzului total sau parţial de a furniza probe. Potrivit alin. 6, dacă sunt predate dosare şi documente clasificate, comisia de anchetă trebuie să fie informată în scris cu privire la momentul şi motivele secretizării. În Franţa, conform prevederilor Ordonanţei nr. 58-1.100 din 17 noiembrie 1958 privind adunările parlamentare, comisiile de anchetă sunt create fie pentru colectarea de informaţii cu privire la fapte determinate, fie cu privire la gestionarea serviciilor publice sau organismelor naţionale. Orice persoană a cărei audiere este considerată utilă de către o comisie de anchetă trebuie să răspundă convocării care îi este transmisă, la solicitarea preşedintelui comisiei. Cu excepţia minorilor, audierea se face sub jurământ. În caz de neprezentare, de refuz de depunere a jurământului în faţa unei comisii de anchetă sau de refuz de a comunica documentele de serviciu, fapta se pedepseşte cu 2 ani închisoare şi cu amendă de 7.500 euro. În caz de mărturie falsă se aplică dispoziţiile Codului penal francez. În Germania, art. 44 alin. 1 din Legea fundamentală stabileşte că Bundestagul are dreptul şi, la propunerea unei pătrimi a membrilor săi, obligaţia de a înfiinţa o comisie de anchetă care să obţină dovezile necesare în cadrul audierilor publice. Audierile pot avea loc şi în şedinţe secrete. Conform alin. 2, prevederile de procedură penală se aplică mutatis mutandis obţinerii de probe. Confidenţialitatea corespondenţei, a poştei şi a telecomunicaţiilor nu este afectată. Alin. 3 precizează că instanţele şi autorităţile administrative trebuie să acorde asistenţă juridică şi administrativă. Alin. 4 statuează că deciziile comisiilor de anchetă nu se supun controlului judiciar. Instanţele sunt libere să evalueze şi să decidă asupra faptelor care au făcut obiectul investigaţiei. În Italia, art. 82 din Constituţie prevede că fiecare Cameră a Parlamentului poate dispune efectuarea unor investigaţii privind probleme de interes public. În acest scop, Camera desemnează o comisie din rândul membrilor săi, formată astfel încât să asigure o componenţă proporţională cu reprezentarea grupurilor parlamentare existente. O comisie de anchetă poate desfăşura investigaţii şi examinări, având aceleaşi competenţe şi limitări precum cele ale autorităţilor judiciare. În temeiul prevederilor Regulamentului Camerei Deputaţilor şi ale Regulamentului Senatului, cu acordul preşedintelui Camerei, comisiile pot solicita obţinerea de informaţii şi documente care sunt considerate utile în desfăşurarea investigaţiei. Comisiile pot invita orice persoană în măsură să furnizeze informaţii utile cu privire la investigaţiile în cauză. Comisiile de anchetă parlamentară pot solicita informaţii şi documentaţia necesară pentru desfăşurarea investigaţiei, la fel ca autorităţile judiciare, de la orice organism. Cât priveşte un eventual refuz de colaborare din partea unor persoane/organisme, referitor la furnizarea de informaţii/documente, sunt aplicabile dispoziţiile art. 198 din Codul de procedură penală italian, care prevăd obligativitatea martorului de a se prezenta în faţa judecătorului.

153. Relevante pentru soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională sunt şi câteva cazuri de speţă, soluţionate de Curtea Constituţională Federală a Germaniei. Astfel, prin Hotărârea nr. 2 BvE 2/15 din 13 octombrie 2016, Curtea Constituţională Federală a stabilit că dreptul unei comisii parlamentare de anchetă de a colecta probe este supus limitărilor constituţionale, acestea putând fi stabilite şi prin reglementări ordinare. Însă obligaţiile care izvorăsc din dreptul internaţional public nu pot limita dreptul Parlamentului de a colecta probe. Speţa privea secrete ale Statelor Unite ale Americii care nu se aflau la dispoziţia exclusivă a Guvernului german. Curtea nu a contestat argumentul Guvernului conform căruia predarea acestor informaţii secrete, cu nerespectarea obligaţiei de confidenţialitate asumate de Germania şi fără aprobarea autorităţilor Statelor Unite ale Americii, ar submina în mod semnificativ funcţionarea serviciilor de informaţii germane, precum şi abilitatea acestora de a coopera cu alte state, afectând grav capacitatea Guvernului german de a acţiona în politica externă şi de securitate. Aşadar, Curtea a ajuns la concluzia că interesul Guvernului de â păstra secretul primează asupra interesului de informare al Parlamentului. Pe de altă parte, aceeaşi instanţă, prin Hotărârea nr. 2 BvE 3/07 din 17 iunie 2009, a constatat că limitarea permisiunii funcţionarilor publici de a depune mărturie în faţa unei comisii parlamentare de anchetă care investiga activităţile suspecte ale serviciilor secrete americane şi germane în legătură cu transportarea unor terorişti la bordul avioanelor germane s-a produs cu încălcarea art. 44 din Constituţie. Aceeaşi concluzie s-a aplicat şi refuzului de a preda documente. O motivare vagă şi stereotipă referitoare la periclitarea intereselor statului nu lămureşte de ce documentele specifice solicitate sunt relevante pentru securitatea naţională. În fine, prin Hotărârea BVerfGE 67/100, hotărârea celei de-a Doua Camere din 15 mai 1984 (Cauza Flick) referitoare la comisiile parlamentare de anchetă, Curtea Constituţională Federală a reţinut că „Bundestagul şi-a stabilit în detaliu condiţiile de păstrare a secretului de serviciu în vederea exercitării atribuţiilor Bundestagului, prin normele speciale privind securitatea documentelor (GSO), care fac parte din propriul Regulament. [...] Obligaţia de păstrare a secretului în baza normelor din regulamentele parlamentare este întărită de sancţiunea penală prevăzută la art. 353 b (2) pct. 1 Cod Penal. Principiul publicităţii a devenit tot mai extins odată cu dezvoltarea dreptului comisiilor parlamentare de anchetă1. În continuare, Curtea Constituţională Federală a constatat că „de regulă, datele fiscale nu sunt de interes public, în sensul pe care îl implică o investigaţie efectuată de Bundestag, printr-o comisie de anchetă. [...] Pe de altă parte, dacă acest secret fiscal ar fi integral opozabil şi comisiei de anchetă, atunci un domeniu deosebit de sensibil la atacurile îndreptate în privinţa integrităţii şi incoruptibilităţii executivului ar fi sustras controlului parlamentar. Un astfel de rezultat ar fi incompatibil cu drepturile Bundestagului în raport cu Guvernul, dar şi incompatibil cu responsabilitatea ce îi revine acestuia în calitate de organ care reprezintă în mod direct poporul. Normele referitoare la secretul fiscal prevăzute de art. 30 din Codul fiscal general conţin, de asemenea, exceptări privind divulgarea de date supuse secretului fiscal. [...] Această normă de excepţie trebuie interpretată în înţelesul său constituţional, în sensul că vizează şi cazul când se solicită documente de către o comisie de anchetă, prin intermediul căreia Bundestagul cercetează aspecte îndoielnice legate de credibilitatea executivului, devenite publice, de natură să submineze moralul cetăţeanului contribuabil prin efecte de durată”. Sub acest aspect, Curtea Constituţională Federală a reţinut că „Comisiile parlamentare de anchetă exercită autoritatea publică. Dincolo de limitele prevăzute la art. 44 alin. (2) teza 2 din Legea fundamentală (GG), ele trebuie să respecte drepturile fundamentale, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală”.

154. Raportat la speţa dedusă judecăţii Curţii Constituţionale în prezenta cauză, Curtea constată că dispoziţiile legale interne (Constituţia, legea privind statutul senatorilor şi deputaţilor sau regulamentele parlamentare) nu reglementează dreptul comisiei de anchetă de a solicita dosare judiciare (copii de pe actele din acestea), indiferent de stadiul procesual în care acestea se află, în condiţiile în care regimul juridic al unor asemenea documente este strict determinat de lege. Astfel, dosarul de urmărire penală aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de urmărire penală şi criminalistică, independent de stadiul în care acesta se află (faza de urmărire penală în desfăşurare sau cauză soluţionată prin clasare), cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 285* alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică”. Mai mult, caracterul nepublic al informaţiilor conţinute într-un dosar de urmărire penală este confirmat de un alt act normativ, Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, care, la art. 12 alin. (1), prevede că „Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 (n.r. accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public), următoarele informaţii: [...] e) informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei\ se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare; f) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces Din interpretarea per a contrario a textului legal rezultă că pot constitui informaţii de interes public, deci care pot fi accesate în condiţiile legii, doar informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale, care nu periclitează rezultatul anchetei, nu dezvăluie surse confidenţiale ori nu pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare, precum şi informaţiile privind procedurile judiciare, a căror publicitate nu aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces. Legea face vorbire despre caracterul public al unor „informaţii privind procedura în timpul anchetei penale”, respectiv al unor „informaţii privind procedurile judiciare\ deci al unor aspecte punctuale (privind, de exemplu, evoluţia procedurilor într-o cauză penală, stadiul lor sau eventualele măsuri procedurale dispuse), nicidecum despre caracterul public al dosarului de urmărire penală sau al dosarului aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti, în integralitatea sa, care rămâne guvernat de regimul juridic al informaţiilor nepublice. Mai mult, chiar în cadrul categoriilor „informaţii privind procedura în timpul anchetei penale”, respectiv „informaţii privind procedurile judiciare”, stabilind criteriile în funcţie de care acestea dobândesc caracter public sau îşi prezervă caracterul nepublic (respectiv periclitarea rezultatului anchetei, dezvăluirea unor surse confidenţiale, punerea în pericol a vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, afectarea unui proces echitabil ori a interesului legitim al unei părţi implicate în proces), legea reglementează răspunderea pentru aplicarea întocmai a acestor măsuri de protejare a informaţiilor în sarcina persoanelor şi autorităţilor publice care deţin astfel de informaţii, precum şi instituţiilor publice abilitate prin lege să asigure securitatea informaţiilor.

155. Aşa fiind, în lipsa unei reglementări exprese privind obligaţia de a transmite, la cerere, informaţii cu caracter nepublic referitoare la proceduri judiciare, persoanele şi autorităţile publice care deţin astfel de informaţii sunt ţinuta să respecte cadrul legislativ în vigoare, care le impune măsuri de protecţie a informaţiilor aparţinând categoriilor menţionate. În acest context, răspunsul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 4 septembrie 2017 (prin care procurorul general arată că actele de urmărire penală îşi păstrează caracterul nepublic şi după terminarea fazei de urmărire penală şi adoptarea unei soluţii în cauză şi, aplicând dispoziţiile legale, face o prezentare a activităţilor efectuate în cadrul urmăririi penale şi a probelor administrate în cauza ce formează obiectul Dosarului de urmărire penală nr. 213/P/2017, prezentând şi soluţia dispusă în cauză) este în acord cu prevederile legale în vigoare.

156. Prin urmare, de vreme ce autoritatea publică este supusă unui anumit regim legal sub aspectul protejării informaţiilor nepublice la care are acces în exercitarea competenţelor constituţionale şi legale, nu i se poate imputa nerespectarea principiului colaborării loiale şi al respectului reciproc între autorităţile statului, prin refuzul de a transmite acele informaţii care cad sub incidenţa interdicţiei legale. Aşa cum s-a arătat în prealabil, principiul colaborării loiale operează atâta timp cât „legea tace” şi devin aplicabile bune practici inter-instituţionale, iar nu atunci când legea reglementează în mod expres domeniul disputat, stabilind interdicţii clare, pe care, dacă ar da curs solicitărilor primite, autoritatea publică le-ar încălca cu bună-ştiinţă, expunându-se sancţiunilor legale.

157. în această lumină, Curtea observă că împrejurarea care a generat starea conflictuală între cele două autorităţi publice implicate, Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, este lipsa unei reglementări legale care să consacre dreptul comisiilor parlamentare de a solicita terţilor, persoane private sau autorităţi/instituţii publice, actele, datele şi informaţiile necesare realizării obiectivelor în vederea cărora au fost constituite, precum şi obligaţia corelativă a terţilor de a răspunde la asemenea solicitări. Mai mult, având în vedere natura informaţiilor solicitate în cauza care face obiectul dosarelor deduse judecăţii instanţei constituţionale, legea ar trebui să prevadă garanţiile necesare şi suficiente cu privire la accesul, păstrarea şi utilizarea unor informaţii cu caracter nepublic la care comisiile parlamentare vor avea acces în virtutea atribuţiilor legale şi constituţionale. Aceasta cu atât mai mult cu cât comisia de anchetă nu îndeplineşte rolul unui organ de jurisdicţie, ci doar împrumută unele dintre instrumentele autorităţii judecătoreşti (citează, strânge şi administrează probe pentru aflarea adevărului asupra unei situaţii care vizează interesul superior al comunităţii), fără a se identifica cu specificul activităţii jurisdicţionale, întregul demers având relevanţă exclusiv în plan politic.

158. Prin urmare, revine Parlamentului României, în exercitarea funcţiei sale de legiferare, sarcina de a adopta reglementările legale prin care să consacre în mod expres instrumentele necesare îndeplinirii funcţiei sale de control, respectiv norme clare, previzibile prin care să asigure comisiilor parlamentare prerogativele inerente scopului pentru care sunt create, respectiv garanţiile/obligaţiile de care acestea sunt ţinute în activitatea pe care o desfăşoară.

159, Pe cale de consecinţă, Curtea constată că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a transmite o copie a dosarului de urmărire penală, aflat pe rolul acestui parchet, Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial.

160. Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte pct. 1 şi pct. 2 din dispozitivul prezentei decizii, şi cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte pct. 3 din acelaşi dispozitiv,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Constată că există un conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de refuzul procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a se prezenta în faţa Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial.

2. Constată obligaţia doamnei Laura Codruţa Kövesi de a se prezenta în faţa Parlamentului României - Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial şi de a furniza informaţiile solicitate sau de a pune la dispoziţie celelalte documente sau mijloace de probă deţinute, utile activităţii comisiei.

3. Constată că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de refuzul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a exercita acţiunea disciplinară împotriva procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru neprezentarea în faţa Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial şi de refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi justiţie de a transmite comisiei speciale de anchetă o copie după dosarul de urmărire penală aflat pe rolul acestui parchet.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedintelui Senatului României, preşedintelui Camerei Deputaţilor, Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din 3 octombrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu

 


1 A se vedea, cu titlu exemplificativ, în special, Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragrafele 270 şi 286, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 30, Decizia nr. 681 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 13 decembrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragraful 48, sau Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 21 februarie 2017, paragraful 58.

2 A se vedea Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012, Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 23 mai 2006, Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994.

 

OPINIE SEPARATĂ

 

Sunt de acord numai în parte cu decizia de mai sus, respectiv în ceea ce priveşte constatarea inexistenţei unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României - reprezentat prin Comisia de anchetă şi Ministerul Public-reprezentat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Apreciez însă - în dezacord cu punctele 1 şi 2 din dispozitivul deciziei şi cu considerentele aferente acestora - că între Parlament (reprezentat prin Comisia de anchetă înfiinţată prin Hotărârea Parlamentului României nr. 39/2017) şi Ministerul Public (reprezentat prin procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie) nu a existat şi nu există niciun conflict juridic de natură constituţională între autorităţi.

Este de reţinut mai întâi, ca fiind remarcabil, faptul că - deşi şi-a nuanţat poziţia în timp - Curtea Constituţională nu s-a îndepărtat în mod esenţial prin jurisprudenţa sa de primele statuări în materie. Astfel, potrivit acestei jurisprudenţe, conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice presupun acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate publică sau mai multe autorităţi îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice ori omisiunea unor autorităţi publice constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor 1. Conflictele juridice de natură constituţională nu se limitează la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei 2.

Conform susţinerilor autorilor sesizării, conflictul juridic de natură constituţională dintre autorităţi a rezultat din:

1) refuzul procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a se prezenta în faţa Comisiei de anchetă constituită de Parlament;

2) refuzul procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a răspunde, personal sau în scris, la întrebarea formulată;

3) neprezentarea unui judecător sau procuror la audierile organizate de Comisia de anchetă, audieri care nu privesc activitatea jurisdicţională.

În concret, în prezenta cauză se impută doamnei Laura Codruţa Kövesi - procuror şef al D. N. A refuzul de a se prezenta (în 2017) la Comisia parlamentară de anchetă pentru a fi audiată în legătură cu presupuse fapte petrecute în anul 2009. Indiferent de calitatea în care a fost chemată/invitată la Comisie (aceea de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie - funcţie pe care o deţinea în anul 2009, de simplă persoană fizică ori de procuror şef al D.N.A. - funcţie pe care o deţine în prezent), specificându-se prin invitaţie faptul că audierea nu priveşte activitatea Jurisdicţională, nici instituţia pe care a condus-o şi nici instituţia pe care o conduce în prezent nu sunt implicate în vreun conflict juridic de natură constituţională. Într-adevăr, relatarea personală făcută de o persoană (sau refuzul acesteia de a răspunde invitaţiei) nu poate avea ca efect antrenarea instituţiei pe care respectiva persoană o conduce într-un conflict juridic de natură constituţională între autorităţi care nu se află în niciun fel de raporturi. Împrejurarea că procurorul şef al D. N. A. a fost invitat la Comisia parlamentară în această calitate (precum şi faptul că persoana invitată a răspuns Comisiei printr-un script care purta antetul instituţiei) nu poate fi de natură să antreneze Ministerul Public - Direcţia Naţională Anticorupţie într-un conflict juridic de natură constituţională, de vreme ce audierea ar fi urmat să privească fapte fără nicio legătură cu activitatea jurisdicţională a instituţiei incriminate 3.

În analiza presupusului conflict juridic de natură constituţională între autorităţi publice nu este lipsit de importanţă nici faptul că, prin dispozitivul deciziei, Curtea constată obligaţia doamnei Laura Codruţa Kövesi de a se prezenta în faţa Parlamentului României - Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial şi de a furniza informaţiile solicitate sau de a pune la dispoziţie celelalte documente sau mijloace de probă deţinute, utile activităţii comisiei. Aşadar, rezultă chiar şi din constatarea de mai sus că nu poate fi stabilită nicio legătură între instituţia D, N. A. (condusă de doamna Laura Codruţa Kövesi din anul 2013) şi presupusele fapte, petrecute în anul 2009, cercetate în 2017 de Comisia parlamentară de anchetă.

În fine, în chiar Raportul Comisiei parlamentare de anchetă se reţine faptul că nu au putut fi clarificate toate aspectele (pretinse de obiectivele stabilite prin Hotărârea Parlamentului României nr. 39/2017) pentru că activitatea a fost blocată de persoanele care nu s-au prezentat la audiere sau nu au răspuns la toate întrebările care le-au fost adresate. Din concluzia cuprinsă în raportul menţionat rezultă indubitabil că la audierea solicitată de Comisie interesa persoana fizică - respectiv declaraţiile/relatările sale - şi nu instituţia însăşi (pe care persoana chemată la audiere o conduce în prezent).

Aşa fiind, comportamentul personal (care nu priveşte activitatea jurisdicţională) al conducătorului unei autorităţi publice în relaţia sa directă cu o altă autoritate publică nu poate antrena răspunderea/implicarea instituţiei într-un conflict juridic de natură constituţională, atât timp cât respectivul comportament nu vizează o situaţie juridică specială, conflictuală a cărei naştere să rezide în mod direct în textul Constituţiei 4.

Apreciez, pe baza celor de mai sus, că soluţia corectă era constatarea inexistenţei unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament - reprezentat prin Comisia de anchetă constituită în baza Hotărârii Parlamentului României nr. 39/2017 şi Ministerul Public - Direcţia Naţională Anticorupţie.

 

Judecător,

prof. univ. dr. Mircea Ştefan Minea

 


1 Ase vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 144 din 17 februarie 2005.

2 Ase vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 503 din 21 iulie 2009.

3 Poate că în ipoteza (puţin probabilă, dar - în concret - exclusă) în care Direcţia Naţională Anticorupţie i-ar fi interzis conducătorului ei (nu îmi pot imagina în ce mod!) să se prezinte la Comisia parlamentară s-ar fi putut întrevedea un eventual conflict juridic de natură constituţională între autorităţi, concretizat în obstrucţionarea de către D. N. A. a activităţii comisiei. Un astfel de lucru, însă, nu rezultă din dosar că s-ar fi petrecut I

4 Ase vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901/2009 cit. supra.

 

OPINIE SEPARATĂ

 

În dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională la punctele 1 şi 2 din dispozitivul hotărârii, considerăm că Instanţa de contencios constituţional ar fi trebuit să constate că în cauză nu a existat un conflict Juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat-aşa cum au susţinut autorii sesizării - de refuzul procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a se prezenta în faţa Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, întrucât actele şi lucrările dosarului au demonstrat, cu prisosinţă, că în aşa zisul conflict nu s-au aflat două autorităţi publice - Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public - Parchetul de ne lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie. condiţie absolut necesară pentru existenţa unui conflict juridic de natură constituţională, activitatea Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor determinând formarea doar a unui raport juridic între o autoritate publică, Parlamentul României - Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor, şi un cetăţean al României - doamna Laura Codruţa Kövesi - invitat la Comisia parlamentară în calitate de persoană fizică vizată de o solicitare cu privire la O chestiune personală (de ordin privat).

Motive:

I. Noţiunea de conflict juridic de natură constituţională. Cadrul legal

Potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţia României, Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de naturi constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a prim-ministrului sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

Concretizarea legislativă a acestei prevederi constituţionale o regăsim în dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora:

„(1) Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a prim-ministrului sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

(2) Cererea de soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi opinia autorului cererii.

II. Interpretarea sintagmei „conflict juridic de natură constituţională “

Reamintim, mai întâi, jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a definit sintagma „conflict juridic de natură constituţională” dintre autorităţi publice, pentru a proceda, apoi, la examinarea situaţiei deduse judecăţii, în raport de cadrul fixat chiar de instanţa constituţională pentru acest tip de cauze.

Astfel, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că un conflict juridic de natură constituţională presupune „acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mal multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care Intră în obligaţiile lor”.

De asemenea, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reţinut: „Conflictul Juridic de natură constituţională există între două sau mal multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje Instituţionale.”

În sfârşit, Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională Ivit între autorităţile publice. Iar nu numai conflictele de competentă născute între acestea”. Prin urmare, noţiunea de conflict Juridic de natură constituţională „vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct din textul Constituţiei” (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 503 din 21 iulie 2009).

Din cele expuse mai sus rezultă că, pentru a ne afla în prezenţa unui conflict juridic de natură constituţională, Curtea trebuie să circumscrie analizei sale următoarele aspecte:

- să verifice dacă există o situaţie conflictuală între două autorităţi publice;

- în ipoteza constatării existenţei unei situaţii conflictuale între două autorităţi publice să verifice dacă aceasta rezultă, în mod direct, din textul Constituţiei (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, punctul II).

III. Motivarea preşedinţilor Senatului şi Camerei Deputaţilor, autori ai sesizărilor. Obiectul verificărilor Curţii Constituţionale în cadrul cererilor de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională

În esenţă, prin cererile formulate în prezenta cauză, identice sub aspectul conţinutului (pentru palierul de configurare a conflictului juridic care a determinat formularea opiniei separate), autorii sesizărilor au solicitat instanţei de contencios constituţional să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de refuzul procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a se prezenta şi de a răspunde, personal sau în scris, la întrebările formulate de Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 pentru funcţia de preşedinte al României şi de rezultatul scrutinului prezidenţial.

Faţă de aceste solicitări şi în raport de cadrul specific de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională s-ar fi impus ca instanţa de contencios constituţional:

- să verifice dacă actele concrete realizate de comisia de anchetă parlamentară şi care au vizat-o pe doamna Laura Codruţa Kövesi au depăşit sau nu competenţa pe care legea o conferă unei astfel de comisii şi dacă ele au avut aptitudinea de a determina sau nu un conflict juridic de natură constituţională;

- să clarifice, în raport cu prevederile legale care reglementează activitatea comisiilor de anchetă parlamentară în ce calitate putea fi chemată (Invitată) la Comisie doamna Laura Codruţa Kövesi:

- în calitate de procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau

- în calitate de cetăţean al României

şi ce obligaţii îi incumbau sub acest aspect, respectiv dacă doamna Laura Codruţa Kövesi s-a conformat sau nu prescripţiilor legale.

Vom examina aşadar în continuare actele şi lucrările dosarului cu raportare la competenţele şi acţiunile concrete întreprinse de cele două părţi pretins a fi într-un conflict juridic de natură constituţională, pentru a conchide asupra modului în care au fost respectate aceste competenţe şi a soluţiei pe care Curtea ar fi trebuit, în consecinţă, să o pronunţe.

IV. Comisiile parlamentare

IV.1. Clasificare. Scopul constituirii lor

Dispoziţiile art. 61 alin. (1) teza a II-a din Constituţia României conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a ţării. În unanimitate, doctrina a considerat că Parlamentul României deţine un monopol legislativ, în sensul că nicio altă autoritate publică nu poate emite norme juridice cu caracter de lege.

Principiul statuat în cadrul art. 1 alin (4) din Constituţia României care prevede că „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale” implică atât separarea în cadrul puterii de stat a celor trei funcţii esenţiale ale acesteia, respectiv funcţia legislativă, executivă şi judecătorească, cât mai ales realizarea unui echilibru între organele prin intermediul cărora se exercită puterile statului.

În virtutea principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, Parlamentul are şi alte funcţii, aflate în strânsă şi directă legătură cu rolul său de unic legiuitor, printre care funcţia de control al executivului. Această funcţie nu presupune că organul prin care se exercită puterea executivă, respectiv Guvernul, s-ar afla în subordinea forului legislativ suprem, ci reprezintă doar o modalitate de conlucrare între aceste instituţii ale unui stat democratic.

De altfel, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994, a statuat că plenitudinea funcţiei de control a Parlamentului trebuie exercitată cu respectarea competenţelor strict determinate de Constituţie.

Ca atare, deşi necesar, controlul parlamentar nu este totuşi nelimitat. El se exercită în cadrul general al competenţei constituţionale a Parlamentului, deci cu respectarea regimului de separaţie a autorităţilor publice în exercitarea statală a puterii.

Parlamentul nu are şi nu trebuie să exercite însă o funcţie jurisdicţională.

În temeiul art. 64 alin. (4) şi (5) din Constituţie fiecare Cameră a Parlamentului - Camera Deputaţilor şi Senatul - îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii temporare (ad-hoc).

Din punctul de vedere al duratei activităţii lor, comisiile parlamentare pot fi clasificate în: comisii permanente şi comisii temporare.

Comisiile permanente sunt organisme de lucru ale Parlamentului care pregătesc lucrările fiecărei camere sau ale şedinţelor comune şi îşi exercită activitatea pe toată durata mandatului parlamentar.

Comisiile temporare (ad-hoc) sunt comisii înfiinţate doar pe o anumită durată de timp, determinat de problema care li se repartizează spre studiu, avizare sau control, şi reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace de control parlamentar asupra Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice. Ele pot fi comisii speciale, comisii de anchetă, comisii de mediere şi comisii de control. Aceste comisii sunt instituite, fie pentru redactarea unor proiecte de lege, fie pentru exercitarea unui control aprofundat în anumite domenii de activitate.

Necesitatea creării acestor organe interne de lucru ale Parlamentului a fost impusă de asigurarea eficienţei activităţii acestui corp deliberativ numeros. Dezbaterile specializate care au loc în cadrul şedinţelor comisiilor se finalizează cu întocmirea de rapoarte sau avize, natura juridică a acestora fiind aceea a unui act preliminar cu caracter de recomandare. Ca urmare, soluţiile propuse de comisii nu au caracter obligatoriu, putând fi însuşite sau nu de Parlament, Senatul şi Camera Deputaţilor fiind singurele corpuri deliberative prin care forul legislativ îşi îndeplineşte atribuţiile constituţionale (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 136 din 14 martie 2013).

IV.2. Comisiile de anchetă parlamentară

În ceea ce priveşte natura acestor forme organizatorice se cuvine să menţionăm că din întregul text constituţional rezultă că nu sunt subiecte de drept independente, ci acţionează din împuternicirea sau în numele Camerei care le-a instituit şi potrivit competenţelor ce se stabilesc prin regulamente.

Comisia de anchetă parlamentară nu poate avea ca obiect investigarea unor fapte sau activităţi care fac sau au făcut obiectul unor anchete judiciare. Parlamentul - prin intermediul comisiilor de anchetă apreciază doar dacă - din punct de vedere politic şi al legislaţiei - s-au produs sau nu nereguli, eventuale încălcări.

Scopul constituirii comisiilor parlamentare trebuie să fie circumscris rolului puterii legislative de a face legi, ele trebuie să cerceteze situaţii, circumstanţe care să ducă la concluzii privind proiecte legislative şi să nu desfăşoare activităţi prin care să se instituie o justiţie paralelă.

IV.3. Scurtă trecere în revistă a jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la obiectul activităţii comisiilor de anchetă parlamentară şi cu privire la persoanele care pot fi chemate în faţa acestor comisii

În considerarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 64 alin. (4) şi (5), instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012 (paragraful 7.2.1.), a statuat că „Ancheta parlamentară este o expresie a funcţiei de control pe care o are Parlamentul în cadrul democraţiei constituţionale. Acest tip de control parlamentar se poate efectua prin intermediul unei comisii de anchetă constituite ad-hoc sau prin mijlocirea unei comisii permanente” (Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 noiembrie 2009), „priveşte subiectele supuse controlului prin art. 110 [devenit, după revizuirea şi republicarea Constituţiei -, art. 111 din Constituţie” (a se vedea Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994) şi „se exercită asupra activităţii Guvernului şi asupra celorlalte organe ale administraţiei publice, iar nu şi asupra oricărei autorităţi publice centrale” (Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 23 mai 2006). Totodată, se exercită şi cu privire la activitatea serviciilor publice (Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994).

Prin Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, publicată În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, Curtea Constituţională a statuat că prevederile regulamentului propriu fiecărei Camere „nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi [sau senatori, după caz, - s.n.], precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera”. Curtea a mai arătat că „anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi însă controlaţi prin comisiile de anchetă, deoarece Constituţia. stabilind raporturile Juridice dintre autorităţile publice, instituie reguli distincte”. În consecinţă, „orice dispoziţie regulamentară care ar implica posibilitatea citării unui Judecător în faţa unei comisii parlamentare de anchetă încalcă evident dispoziţiile constituţionale care stabilesc [...] separaţia puterilor în stat şl, desigur, Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii. De asemenea, citarea unui cetăţean în faţa unei comisii parlamentare, ca martor sau în orice altă calitate, contravine dispoziţiilor constituţionale privind libertăţile cetăţeneşti şi justiţia. Desigur, nimic nu împiedică comisiile parlamentare să invite anumite persoane pentru a da relaţii în legătură cu obiectul anchetei”.

Aşadar, instanţa de contencios constituţional a subliniat faptul că prin regulament nu se pot stabili drepturi şi mai ales obligaţii în sarcina unor subiecte de drept din afară Camerei respective, subiecte de drept care nu se încadrează în cele circumstanţiate mai înainte. Asemenea prevederi pot cuprinde numai legile, în accepţiunea de acte juridice ale Parlamentului (a se vedea Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 noiembrie 2009).

Prin Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 noiembrie 2009, Curtea a arătat expressis verbis că „în faţa comisiilor de anchetă, în mod obligatoriu, trebuie să compară numai subiectele de drept care se află în raporturi constituţionale specifice cu Parlamentul potrivit titlului III, cap. IV din Constituţie, intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul. Alte subiecte de drept pot fi invitate să ia parte la dezbaterile din faţa comisiilor de anchetă, fără a exista însă vreo obligaţie corelativă din partea acestora de a da curs invitaţiei7 (a se vedea în acelaşi sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 602 din 14 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 18 noiembrie 2005).

Prin aceeaşi decizie, Curtea a stabilit că aceste comisii de anchetă „nu au un caracter jurisdicţional. Ele nu au abilitarea constituţională sau regulamentară să se pronunţe asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane, ci sunt expresia controlului parlamentar”. Scopul lor este acela de a lămuri, de a clarifica împrejurările şi cauzele în care s-au produs evenimentele supuse cercetării. „Este, prin urmare, de forţa evidenţei faptul că aceste comisii anchetează/verifică fapte sau împrejurări, şi nu persoane. Ele au ca scop constatarea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care a fost creată comisia de anchetă, fără a stabili cu titlu de certitudine răspunderea administrativă, materială, disciplinară sau penală a vreunei persoane”. Aceste comisii nu au competenţa de a da un verdict, ci aceea de a întocmi un raport cu privire la situaţia de fapt anchetată, prin care se vor indica concluziile la care au ajuns pe baza actelor şi documentelor pe care le-a consultat şi a audierilor efectuate.

Ulterior, prin Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 21 iulie 2017 (paragraful 49), cu privire la comisiile de anchetă parlamentară, Curtea Constituţională a reţinut în plus, faţă de cele constatate prin Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 noiembrie 2009, că modificările care au fost aduse dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor permit posibilitatea invitării în faţa comisiei â oricărei altei persoane [în afara celor care lucrează în cadrul Guvernului sau a celorlalte organe ale administraţiei publice] care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei şi care acceptă să fie audiată.

Prin aceeaşi decizie (paragrafele 52-55), Curtea a mai constatat că textul art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor realizează o evidentă distincţie, pe de o parte, între persoanele care trebuie să se prezinte în faţa comisiilor de anchetă în considerarea faptului că activitatea instituţiilor/autorităţilor din care fac parte sunt sub control parlamentar şi care sunt citate în acest sens şi, pe de altă parte, persoanele care sunt invitate, respectiv cele care reprezintă, în virtutea funcţiei lor de conducere autorităţi/instituţii publice ce nu se află sub control parlamentar, care, în considerarea principiului colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, au obligaţia să ia parte la lucrările comisiei în toate cazurile şi indiferent de obiectul anchetei parlamentare, sau alte persoane, care, spre exemplu, pot să nu aibă nicio tangenţă cu instituţiile statului, caz în care participarea acestora este la latitudinea lor.

În privinţa terţilor (alte persoane decât cele care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale administraţiei publice), procedura de a obţine informaţii demarează cu o invitaţie, şi nu o citaţie, aceasta din urmă fiind adresată numai subiectelor de drept care, în temeiul art. 111 din Constituţie, au obligaţia constituţională de a prezenta comisiei informaţiile solicitate. În acest sens, art. 9 alin. (5) din Legea nr. 96/2006 precizează o condiţie suplimentară, care ţine de acordul de voinţă al persoanei invitate, şi anume acceptarea acesteia de a fi audiată. Persoana invitată are posibilitatea de a răspunde şi în scris comisiei de anchetă parlamentară, furnizând informaţiile solicitate, sau poate transmite prin poştă documente sau celelalte mijloace de probă pe care le deţine şi care sunt utile comisiei de anchetă.

O altă diferenţă de tratament juridic între cele două categorii de persoane (citate, respectiv invitate) priveşte şi consecinţa refuzului persoanei invitate şi care, în prealabil, a acceptat să fie audiată, de a furniza informaţiile solicitate de comisia de anchetă. Întrucât acestea nu se află sub imperiul obligaţiei (de sorginte constituţională) de a se supune solicitării comisiei de anchetă şi pentru că, totuşi, legiuitorul a urmărit să confere comisiei de anchetă mijloace şi instrumente eficiente de lucru, care să îi imprime acesteia o anumită autoritate în scopul atingerii finalităţii propuse, comisia de anchetă nu poate decât să sesizeze organele de urmărire penală, cu referire la aceste persoane invitate, care, iniţial, au acceptat să colaboreze şi apoi refuză să ofere informaţiile solicitate, deoarece acest tip de comportament este de natură să obstrucţioneze sau să împiedice aflarea adevărului.

Aceste persoane nu pot fi invitate în calitatea lor profesională - cum ar fi categoria profesională a magistraţilor -, ci în raport cu calitatea lor de cetăţeni care pot avea legătură cu acele fapte/aspecte ce constituie obiectul anchetei parlamentare şi care excedează unei anchete judiciare, neavând legătură cu exercitarea activităţii lor de magistraţi (în acest sens a se vedea Decizia nr. 924/2012, precitată). Ca cetăţeni ai României, aceste persoane au, potrivit art. 57 din Legea fundamentală, obligaţia exercitării drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Buna-credinţă înseamnă, în acest caz, nu doar exprimarea acceptului persoanei invitate de a fi audiată de către comisia de anchetă, ceea ce echivalează, practic, cu recunoaşterea implicită a faptului că are o minimă legătură cu obiectul anchetei desfăşurate de comisie, astfel cum rezultă din conţinutul invitaţiei, ci şi colaborarea în concret cu organul de lucru al Parlamentului, în sensul oferirii informaţiilor deţinute şi solicitate. Având în vedere faptul că obiectivul comisiei de anchetă îl reprezintă clarificarea unor aspecte legate de anumite evenimente sau fenomene cu un major impact negativ în plan social, politic sau juridic şi că aflarea adevărului se înscrie în sfera interesului public, obligaţia de bună-credinţă se impune a fi respectată, astfel că fiecare cetăţean, în urma invitaţiei primite, trebuie să adopte un comportament activ, pozitiv. În caz contrar, atitudinea sa poate fi calificată drept potrivnică aflării adevărului şi poate constitui obiect de sesizare a organelor de urmărire penală, fără ca prin aceasta să fie încălcate drepturile şi libertăţile sale individuale sau principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

De asemenea, prin Decizia nr. 430 din 21 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 9 august 2017 (paragrafele 36-38), Curtea Constituţională a reţinut că, „prin invitarea reprezentanţilor autorităţii judecătoreşti, a Curţii de Conturi sau a Curţii Constituţionale la lucrările comisiilor de anchetă se pot determina problemele sistemice cu care aceste instituţii se confruntă [funcţionare, gestiune, supraîncărcarea activităţii, insuficienţa personalului, celeritatea soluţionării cauzelor, eficienţa activităţii, criminalitate în creştere, tipologii frecvente de infracţiuni comise, probleme în privinţa restituirii imobilelor] ori soluţiile care pot fi preconizate, inclusiv prin exercitarea competenţei de legiferare a Parlamentului. Prin urmare, principiul colaborării loiale intre instituţiile şi autorităţile statului presupune exercitarea cu bună-credinţă atât a competenţelor inerente funcţiei de anchetă a Parlamentului, cât şi a calităţii de reprezentant al unei instituţii publice. Subiectelor de drept care nu sunt în raporturi constituţionale cu Parlamentul, mai precis sub controlul acestora, nu li se poate impune obligaţia de a se prezenta în faţa comisiilor de anchetă în temeiul vreunui raport de subordonare sau control politic, ci numai în virtutea principiului colaborării loiale între instituţiile şi autorităţile statului.

De aceea, Curtea constată că reglementările constituţionale referitoare la autoritatea judecătorească, Curtea de Conturi sau Curtea Constituţională nu se opun ca, spre exemplu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul general al României, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, preşedintele Curţii de Conturi, preşedintele Curţii Constituţionale să ia parte la lucrările comisiei de anchetă. Însă, aceleaşi reglementări se opun participării persoanelor care compun aceste autorităţi în faţa comisiilor de anchetă în legătură CU activitatea lor jurisdicţională, judiciară, de urmărire penală sau de audit, după caz.”

Prin prisma celor menţionate mai sus este evident că activitatea unei comisii de anchetă nu trebuie să aibă nicio tangenţa cu o anchetă judiciară.

Comisia de anchetă parlamentară nu se poate substitui procurorului, indiferent de atribuţia în exercitarea căreia îşi desfăşoară activitatea.

Activitatea comisiei de anchetă parlamentară nu poate avea semnificaţia încălcării competenţei altei autorităţi publice (Ministerul Public), de aceea ancheta pe care o poate efectua comisia trebuie să fie circumscrisă normelor şi principiilor constituţionale şi nu trebuie să transgreseze în a analiza fapte sau acţiuni cu privire la care Ministerul Public a fost sesizat şi cu privire la care s-a dat o soluţie în cauză. Acceptarea ideii contrare ar însemna acceptarea încălcării chiar de către Parlamentul României - comisia specială de anchetă a competenţei altei autorităţi publice, respectiv cea a Ministerului Public.

IV.4. Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor a cărei activitate a generat sesizarea Curţii Constituţionale de către Parlamentul României cu un posibil conflict juridic de natură constituţională

Prin Hotărârea Parlamentului României nr. 39 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 12 mai 2017, a fost constituită. Comisia parlamentară de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru a verifica aspectele apărute în mass-media privind organizarea alegerilor din 2009 şi rezultatul scrutinului prezidenţial, denumită în continuare Comisia parlamentară de anchetă, având următoarele obiective:

a) verificarea dispoziţiilor legale cu privire la organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale din anul 2009;

b) determinarea implicării unor instituţii şi/sau persoane, altele decât cele prevăzute de lege, în organizarea şi desfăşurarea procesului electoral sau în decizii politice ce excedează atribuţiilor stabilite prin lege pentru aceste instituţii, în cadrul procesului electoral;

c) verificarea posibilei existenţe a unor mecanisme paralele de influenţare şi/sau de viciere a rezultatului votului, precum şi determinarea instituţiilor şi/sau persoanelor care au contribuit la realizarea acestora;

d) determinarea practică a capacităţii de procesare în timp real a solicitanţilor care au votat în unele secţii de vot, în special din afara graniţelor;

e) verificarea legalităţii achiziţionării aplicaţiilor şi/sau serviciilor informatice utilizate de către Biroul Electoral Central pentru centralizarea rezultatelor votării la alegerile prezidenţiale din anul 2009, precum şi verificarea modalităţii prin care s-a asigurat transparenţa şi cunoaşterea de către reprezentanţii partidelor politice a acestor aplicaţii;

f) verificarea corectitudinii centralizării rezultatelor votării;

g) verificarea modului în care Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a asigurat serviciile de telefonie specială - voce şi transmitere de date -, precum şi posibile interferenţe nelegitime în procesul electoral;

h) verificarea modului în care au fost soluţionate de către instituţiile statului plângerile/sesizările ori au fost valorificate informaţiile privind oferirea sau darea de bani, bunuri şi alte foloase, în scopul determinării alegătorilor să voteze ori să nu voteze un anumit candidat;

i) verificarea modului în care au fost stabiliţi preşedinţii şi locţiitorii acestora pentru secţiile de vot din străinătate, precum şi modului în care au fost constituite birourile secţiilor de vot din străinătate;

j) verificarea documentelor primite de la Autoritatea Electorală Permanentă, de la Biroul Electoral Central, în vederea arhivării electronice de către furnizorul de servicii de arhivare electronică, selectat atât pentru secţiile de vot din ţară, cât şi pentru cele din străinătate;

k) verificarea modului în care au fost desemnaţi preşedinţii birourilor electorale ale secţiilor de votare şi locţiitorii acestora şi dacă aceste persoane au îndeplinit condiţiile prevăzute de lege;

l) verificarea modului în care au fost constituite birourile electorale pentru secţiile de votare din ţară şi străinătate;

m) verificarea modului în care Ministerul Afacerilor Externe a distribuit către birourile electorale ale secţiilor de vot din străinătate buletinele de vot, ştampilele de control, precum şi cele cu menţiunea „votat”, a celorlalte materiale necesare procesului electoral, numărul de buletine de vot, transmise către fiecare secţie de vot din străinătate, precum şi algoritmul pe baza căruia s-a decis ce număr de buletine de vot să fie transmis fiecărei secţii de vot din străinătate;

n) verificarea modului în care şi-au exercitat dreptul de vot persoanele care nu au fost înscrise în lista electorală permanentă, în special la secţiile de vot din străinătate, determinarea practică a capacităţii de procesare a solicitărilor de vot în unele secţii de vot din străinătate, precum şi a celor care şi-au exprimat votul prin intermediul urnei speciale;

o) verificarea modului în care au fost securizate rezultatele votării în circumscripţiile din străinătate, precum şi a modului în care au fost transmise informaţiile către Biroul Electoral Central.

Ca o condiţie prealabilă constatării existenţei unui conflict juridic de natură constituţională, Curtea ar fi trebuit să verifice dacă Hotărârea Parlamentului României nr. 39 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 12 mai 2017, în temeiul căreia şi-a desfăşurat activitatea Comisia specială de anchetă parlamentară este viciată de neconstituţionalitate în ansamblul său, respectiv dacă:

- obiectul de activitate al comisiei contravine sau nu dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţia României referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat;

- dacă prin hotărârea de înfiinţare a acestei comisii s-a realizat sau nu, de fapt, o implicare a puterii legislative, prin comisia de anchetă, în activitatea autorităţii judecătoreşti din care face parte şi Ministerul Public, ceea ce reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 132 alin. (1) din Constituţie, ce vizează activitatea procurorilor (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012);

- dacă Comisia de anchetă parlamentară putea efectua verificări, cercetări vizând eventuala fraudare a alegerilor din anul 2009 pentru funcţia de Preşedinte al României în condiţiile în care:

- acest gen de cercetare, verificare face obiectul doar a unei anchete penale, anchetă care, de altfel, a fost efectuată în cauză de către parchet;

- prin Hotărârea nr. 39 din 14 decembrie 2009 a Curţii Constituţionale, publicată În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 30 decembrie 2009, a fost respinsă cererea de anulare a alegerilor desfăşurate în turul doi de scrutin la data de 6 decembrie 2009 pentru funcţia de Preşedinte al României, cerere formulată de Partidul Social Democrat şi Partidul Conservator.

În sprijinul celor menţionate mai sus sunt şi considerentele din paragraful 35 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 430 din 21 iunie 2017, în care instanţa de contencios constituţional a reţinut că „dacă o hotărâre parlamentară privind constituirea unei comisii de anchetă depăşeşte limitele constituţionale antereferite [s.n. - art. 64 alin. (4) şi (5) din Constituţia României], ea poate fi supusă, în mod individual şi punctual, controlului de constituţionalitate, în temeiul art. 146 lit. I) din Constituţie coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale”.

Cu privire la ancheta penală efectuată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de urmărire penală şi criminalistică, vizând alegerile prezidenţiale desfăşurate în decembrie 2009, prin Ordonanţa nr. 213/P/2017 din 20 iunie 2017 s-a dispus clasarea cauzei penale, întrucât faptele nu există în materialitatea lor.

În motivarea soluţiei de clasare adoptate, parchetul a reţinut următoarele:

La data de 24.04.2017 s-a dispus, în temeiul art. 288 rap. la art. 292 şi art. 40 din Codul procedură penală, sesizarea din oficiu cu privire la dezbaterile apărute în spaţiul public audiovizual, presa scrisă şi agenţii de presă, generate de jurnalistul DAN ANDRONIC care a afirmat în numeroase interviuri şi în articole de presă că în alegerile prezidenţiale desfăşurate în decembrie 2009 s-ar fi implicat unele autorităţi publice şi/sau persoane, altele decât cele prevăzute de lege, în derularea procesului electoral cu consecinţa vicierii rezultatului acestor alegeri.

În concret, acesta a susţinut că, în seara zilei de 6 decembrie 2009, la locuinţa lui GABRIEL OPREA - senator - a avut loc o întâlnire între mai multe persoane ce ocupau funcţii publice, printre care i-a indicat pe GEORGE MAIOR - directorul S.R.I., FLORIAN COLDEA - prim-adjunctul directorului S.R.I., LAURA CODRUŢA KOVESI - procurorul general al României, VASILE DÂNCU, NECULAI ONŢANU - primar al sectorului 2 Bucureşti şi ANGHEL IORDĂNESCU - senator, acreditând versiunea că aceştia ar fi iniţiat acte/acţiuni de natură a genera fraudarea rezultatelor alegerilor prezidenţiale.

Sesizarea s-a înregistrat pe rolul Secţiei de urmărire penală şi criminalistică sub numărul 213/P/2017.

Prin Ordonanţa din 24 aprilie 2017 s-a început urmărirea penală in rem cu privire la infracţiunile de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din Codul penai cu aplic. ari. 5 din Codul penal (art. 248 rap. la art. 2481 din vechiul Cod penal) şi la infracţiunea de falsificare a documentelor şi evidenţelor electorale, prev. de art. 391 alin. (3) şi (4) din Codul penal cu aplic. art. 5 din Codul penal [fost ari. 62 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României] şi ari. 38 alin. (1) din Codul penal, în raport cu starea de fapt reţinută în sesizarea din oficiu.

Parchetul a mai reţinut că, prin Hotărârea nr. 39 din 14 decembrie 2009 privind cererea de anulare a alegerilor desfăşurate în turul doi de scrutin la data de 6 decembrie 2009, pentru funcţia de Preşedinte al României, formulată de Partidul Social Democrat şi Partidul Conservator, Curtea Constituţională a decis respingerea acesteia.

Din considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de contencios constituţional rezultă, între altele, că: „(...) examinarea proceselor-verbale întocmite de birourile electorale ale secţiilor de votare nu au relevat existenţa unei fraude (...), ci a unor erori materiale, respectiv, în unele cazuri, a unor erori aritmetice, care au fost corectate şi atestate potrivit legii. (...) cele două tururi de scrutin pentru alegerea Preşedintelui României din anul 2009 s-au organizat şi s-au desfăşurat pe fondul unei crize politice, economice şi sociale, agravată de instabilitatea guvernamentală a ţării (...) atât în turul întâi cât şi în turul al doilea de scrutin, au fost semnalate un număr mare de incidente, precum şi o exprimare mai accentuată decât cu alte prilejuri, a unei lipse de încredere a cetăţenilor în corectitudinea procesului electoral. Acest fapt nu poate fi ignorat, fenomenele arătate fiind generate, în principal, de deficienţele legislaţiei electorale, de natură să genereze insecuritate juridică. Curtea observând în acest sens că, Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României a fost modificată în mod substanţial cu câteva luni înainte de data organizării alegerilor (...) Această modificare ridicând o serie de probleme, dintre care cea mai evidentă vizează respectarea bunelor practici în materie electorală.

(...) Se constată, de asemenea, o serie de imperfecţiuni ale legii, astfel cum a fost modificată, de exemplu în ceea ce priveşte organizarea votării în secţiile speciale (care a generat suspiciuni referitoare la exercitarea unor practici de tipul «turism electoral» sau în ceea ce priveşte modul de reglementare a intervalului orar în care are loc votarea, fără a se distinge cu privire la străinătate, ceea ce a permis votarea în afara graniţelor ţării - după ce, în ţară, acest proces se încheiase şi fuseseră anunţate primele rezultate.

În acest context, Curtea Constituţională subliniază necesitatea ca întreaga legislaţie electorală (...) să fie reexaminată (...).

Observaţiile expuse nu sunt însă de natură să determine o altă concluzie decât aceea la care a condus examinarea susţinerilor formulate şi a probelor prezentate de autorii cererii pentru anularea alegerilor. Frauda invocată constituie, în realitate, aşa cum rezultă din aceste probe, o serie de elemente secvenţiale care nu au format un fenomen cu vocaţia de a schimba voinţa alegătorilor, în sensul unei modificări a atribuirii mandatului

Prin Adresa nr. 5.954 din 09.05.2017 Autoritatea Electorală Permanentă a comunicat parchetului, în format electronic, totalitatea proceselor-verbale întocmite la nivelul secţiilor de votare din ţară şi străinătate.

Prin Adresa nr. 370 din 22.05.2017 Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a comunicat parchetului că, pentru turul II al alegerilor prezidenţiale din anul 2009 au fost asigurate mai multe tipuri de servicii, respectiv:

- de telefonie specială şi de comunicaţii de date necesare Biroului Electoral Central, biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, birourilor electorale judeţene şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti;

- de comunicaţii de voce şi date tip SMS pentru birourile electorale ale secţiilor de votare;

- de furnizare comunicaţii de date securizate între staţiile de prelucrare organizate pe lângă Biroul Electoral Central, biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate, birourile electorale judeţene şi birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, pe o reţea privată de arie extinsă;

- de infrastructură - http, ftp, mail, DNS în cadrul reţelei private;

- informatice şi aplicaţii - sistem de colectare şi validare a datelor transmise prin SMS referitoare la prezenţa la vot. Au fost colectate date prin SMS de la un eşantion extras de INS format din 2.652 secţii de votare şi din toate cele 3.359 secţii speciale;

- de asistenţă tehnică de specialitate pe toată durata desfăşurării alegerilor;

- de informare tip Carte de telefon, pentru birourile electorale

De asemenea, s-au făcut verificări în evidenţele grefei Secţiei de urmărire penală şi criminalistică privitoare la dosarele soluţionate având ca obiect infracţiuni săvârşite cu ocazia alegerilor prezidenţiale din anul 2009. Aceleaşi verificări au fost solicitate de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Astfel, pe rolul Secţiei de urmărire penală şi criminalistică au fost înregistrate un număr de 15 cauze penale, din care un număr de 11 cauze au avut ca obiect infracţiunea de mită electorală, prev. de art. 264 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2009 privind modificarea şi completarea Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, 2 cauze au avut ca obiect infracţiunea de abuz în serviciu, prev. de art. 248 din vechiul Cod penal, şi 2 cauze au avut ca obiect infracţiunea de ultraj, prev. de art. 239 din vechiul Cod penal. În toate aceste cauze s-au adoptat soluţii de netrimitere în judecată.

La nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi al unităţilor de parchet subordonate au fost înregistrate un număr de 145 cauze penale având ca obiect infracţiunea de mită electorală, prev, de art. 264 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2009 privind modificarea şi completarea Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României. În toate aceste cauze, de asemenea, s-au adoptat soluţii de netrimitere în judecată.

Parchetul a mai reţinut că probele testimoniale administrate în cursul urmăririi penale au relevat, în mod indubitabil, că persoanele prezente în seara zilei de 6 decembrie 2009 la locuinţa martorului Oprea Gabriel, respectiv George Maior, Vasile Dâncu, Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi, Onţanu Neculai şi Iordănescu Anghel, au participat la un eveniment de natură privată, la invitaţia acestuia, nefiind iniţiată nicio operaţiune de fraudare/viciere a rezultatelor alegerilor prezidenţiale.

Astfel, depoziţia făcută în faţa procurorului de către martorul OPREA GABRIEL relevă, între altele, că: „(...) Subliniez încă o dată faptul că a fost o simplă cină, Insă datorită mediului exploziv din societate, se poate transforma în orice (...)” sau depoziţia făcută de către martorul DÂNCU VASILE, în sensul că: „(...) toţi cel prezenţi m-au întrebat despre rezultatele exit-poll-urilor, prin prisma profesiei mele de sociolog, niciunul dintre aceştia nediscutând aspecte plecând de la premisa funcţiei pe care o deţineau la momentul respectiv, ci, pur şi simplu, aşa cum am spus anterior, discuţii fireşti, comune, între prieteni. (...) Cred că eu am vorbit cel mai mult dintre persoanele prezente şi am încercat să explic cum a fost posibil ca cele 12 procente care făceau diferenţa în favoarea candidatului Mircea Geoană după primul tur şi fie pierdute, astfel că eu am punctat, din punctul meu de vedere, patru momente care au condus la această pierdere (...) Subliniez faptul că asocierea acelei întâlniri cu caracter privat şi vicierea rezultatului alegerilor este o pură fantezie şi nimic din comportamentul celor prezenţi la masă nu trădează niciun fel de amestec al Instituţiilor în respectivele alegeri (...)”.

De asemenea, martorul IORDĂNESCU ANGHEL a susţinut, între altele, că: „(...) A fost o cină la care s-a comentat pe seama exit-poll-urilor, respectiv pe teme fotbalistice. Nu mi s-a părut, din discuţiile purtate între persoanele prezente, ceva dubios, ilegal (...)”, iar martorul ANDRONIC DAN a relevat. Între altele, că: ..(...) Nu am spus şi nici nu am nicio dovadă în acest sens că persoanele prezente la acea întâlnire din seara de 6 decembrie 2009 la locuinţa lui GABRIEL OPREA au participat la vreo operaţiune de fraudare, viciere a rezultatelor alegerilor prezidenţiale.

Am precizat şi în apariţiile publice că nu am pus în niciun moment în discuţie posibilitatea fraudării sau vicierii alegerilor prezidenţiale.

(...) Repet încă o dată că eu. personal, nu am niciun element concret că persoanele prezente în acea seară participau la un proces de viciere a rezultatului alegerilor. Elementul comun pentru care am fost prezenţi în casa lui GABRIEL OPREA în acea seară l-a reprezentat tocmai persoana acestuia

Totodată, din Adresa nr. 370 din 22.05.2017 a Serviciului de Telecomunicaţii Speciale rezultă că nu au existat interferenţe sau intruziuni, de niciun fel, în activitatea desfăşurată de acest serviciu, pentru turul II al alegerilor prezidenţiale din anul 2009.

Aşadar din coroborarea tuturor probelor administrate, parchetul a conchis că nu s-a decelat niciun element/indiciu de natură să conducă la presupunerea rezonabilă că s-ar fi încercat/iniţiat de către persoanele nominalizate acte/acţiuni ce ar intersecta sfera ilicitului penal, respectiv ce ar contura textul incriminator al infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplic, art. 5 din Codul penal (art. 248 rap. la art. 2481 din vechiul Cod penal) şi al infracţiunii de falsificare a documentelor şi evidenţelor electorale, prev. de art. 391 alin. (3) şi (4) din Codul penal cu aplic. art. 5 din Codul penal [fost art. 62 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României].

De altfel, Curtea Constituţională - aşa cum a reţinut şi parchetul în motivarea ordonanţei de clasare - a ajuns la concluzii similare în Hotărârea nr. 39 din 14 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 30 decembrie 2009, prin care a fost respinsă cererea de anulare a alegerilor desfăşurate în turul doi de scrutin la data de 6 decembrie 2009 pentru funcţia de Preşedinte al României, formulată de Partidul Social Democrat şi Partidul Conservator.

Instanţa de contencios constituţional a reţinut în considerentele Hotărârii nr. 39 din 14 decembrie 2009 că, potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, „Curtea Constituţională anulează alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin. În această situaţie Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a două duminică de la data anulării alegerilor.”

A mai statuat Curtea că:

- anularea alegerilor poate să intervină numai în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă;

- nu orice fraudă din procesul electoral este echivalentă cu fraudarea alegerilor, ci numai frauda care este de natură să modifice atribuirea mandatului (sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin).

Or, examinând susţinerile autorilor cererii de anulare a alegerilor şi dovezile pe care aceştia le-au prezentat, în raport cu dispoziţiile legale mai sus menţionate, Curtea Constituţională a constatat că nu sunt întemeiate şi nu au fost probate susţinerile formulate de autorii sesizărilor referitoare la:

- fraudarea alegerilor, prin anularea de buletine de vot valabile;

- fraudarea alegerilor prin vot nelegal, ce rezultă din numărul extrem de mare de voturi exprimate în secţiile de votare speciale şi în secţiile de vot din străinătate;

- fraudarea rezultatelor la nivelul secţiilor de vot, prin modificarea datelor înscrise în procesele-verbale întocmite de birourile electorale ale secţiilor de votare;

- fraudarea rezultatelor la nivelul secţiilor de vot, prin determinarea semnării în alb a proceselor-verbale privind consemnarea rezultatelor votării pentru alegerea Preşedintelui României.

*

Examinând natura juridică a activităţilor descrise în art. 1 din Hotărârea Parlamentului României nr. 39/2017 (de înfiinţare a Comisiei speciale de anchetă parlamentară), prin raportare, pe de o parte, la actele concrete realizate în cauză de procuror în cadrul anchetei penale şi, pe de altă parte, la verificările efectuate de instanţa de contencios constituţional cu prilejul analizei cererii formulate de Partidul Social Democrat şi Partidul Conservator privind anularea alegerilor desfăşurate în turul II de scrutin la data de 6 decembrie 2009 pentru funcţia de Preşedinte al României (a se vedea Hotărârea nr. 39 din 14 decembrie 2009 a Curţii Constituţionale), se poate lesne constata că toate atribuţiile menţionate în Hotărârea Parlamentul României nr. 39/2017, ca reprezentând obiective pe care trebuie să le urmărească în activitatea sa Comisia specială de anchetă parlamentară, au, de fapt, caracter Jurisdicţional, echivalente actelor de cercetare efectuate de procuror, acest aspect fiind, de altfel, dovedit de activitatea concretă realizată de comisie până în prezent.

Prin atribuţiile şi procedurile urmate, Comisia specială de anchetă parlamentară s-a plasat în afara Constituţiei, hotărârea de înfiinţare a acesteia contravenind, prin conţinutul său normativ, Legii fundamentale şi normelor statului de drept consacrate prin Constituţie.

Nu sunt deloc de neglijat verdictele ce pot fi date de astfel de comisii, care se subrogă activităţii de jurisdicţie şi care pot fi contrare soluţiilor pe care procurorul le adoptă în urma anchetei penale efectuate.

Această confuzie pe care o face Parlamentul între funcţia de anchetă efectuată de procuror şi funcţia de control parlamentar contravine art. 124 alin. (2) din Constituţie şi principiilor statului de drept.

Curtea ar fi trebuit să constate că, prin aceste abateri de la statutul constituţional al justiţiei, prin liberul arbitru în administrarea şi aprecierea probelor, precum şi prin posibilitatea de a da în aceleaşi cauze verdicte diferite, contrare celor adoptate de procuror (exemplu, soluţia de clasare din cauza de faţă) şi validate prin deciziile definitive ale instanţelor judecătoreşti, jurisdicţia efectuată de Comisia specială de anchetă parlamentară se defineşte ca o jurisdicţie extraordinară, interzisă de art. 126 alin. (5) din Constituţia României.

Comisia specială de anchetă parlamentară nu se putea substitui activităţii ce se derulează în cadrul unei anchete penale efectuate de parchet, anchetă care a stabilit - aşa cum s-a menţionat anterior - că, din coroborarea probelor administrate, nu s-a decelat niciun element/indiciu de natură să conducă la presupunerea rezonabilă că s-ar fi încercat/iniţiat de către persoanele nominalizate acte/acţiuni ce ar intersecta sfera ilicitului penal.

De altfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 430 din 21 iunie 2017 (paragraful 32, fraza ultimă), a statuat că activitatea unei comisii de anchetă parlamentară nu trebuie să aibă nicio tangenţă cu o anchetă judiciară, ea obiectivându-se mai degrabă într-un material documentar şi de studiu.

IV.5. Calitatea în care putea fi chemată (invitată) la Comisia de anchetă parlamentară doamna Laura Codruţa Kövesi, în raport cu obiectul de activitate al comisiei şi cu Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Aşa cum s-a arătat anterior, prin Decizia nr. 411 din 14 Iunie 2017 (paragraful 49), Curtea Constituţională a reţinut, în plus faţă de cele constatate prin Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, că modificările care au fost aduse dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor permit posibilitatea invitării în faţa comisiei a oricărei altei persoane [în afara celor care lucrează în cadrul Guvernului sau a celorlalte organe ale administraţiei publice] care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei şi care acceptă să fie audiată.

Prin aceeaşi decizie (paragrafele 52-55), Curtea a mai constatat că textul art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor realizează o evidentă distincţie, pe de o parte, între persoanele care trebuie să se prezinte în faţa comisiilor de anchetă în considerarea faptului că activitatea instituţiilor/autorităţilor din care fac parte sunt sub control parlamentar şi care sunt citate în acest sens şi, pe de altă parte, persoanele care sunt invitate, respectiv cete care reprezintă, în virtutea funcţiei lor de conducere, autorităţi/instituţii publice ce nu se află sub control parlamentar, care, în considerarea principiului colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, au obligaţia să ia parte la lucrările comisiei în toate cazurile şi indiferent de obiectul anchetei parlamentare, sau alte persoane, care, spre exemplu, pot să nu aibă nicio tangenţă cu instituţiile statului, caz în care participarea acestora este la latitudinea lor.

Se mai relevă în Decizia nr. 411/2017 a Curţii Constituţionale că aceste persoane (respectiv cele invitate şi care sunt alte persoane decât cele care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale administraţiei publice) nu pot fi chemate în calitatea lor profesională - cum ar fi categoria profesională a magistraţilor -, ci în raport cu calitatea lor de cetăţeni care pot avea legătură cu acele fapte/aspecte ce constituie obiectul anchetei parlamentare şi care excedează unei anchete judiciare, neavând legătură cu exercitarea activităţii lor de magistraţi (în acest sens a se vedea şi Decizia nr. 924/2012, precitată). Ca cetăţeni ai României, aceste persoane au, potrivit art. 57 din Legea fundamentală, obligaţia exercitării drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Buna-credinţă înseamnă, în acest caz, nu doar exprimarea acceptului persoanei invitate de a fi audiată de către comisia de anchetă, ceea ce echivalează, practic, cu recunoaşterea implicită a faptului că are o minimă legătură cu obiectul anchetei desfăşurate de comisie, astfel cum rezultă din conţinutul invitaţiei, ci şi colaborarea în concret cu organul de lucru al

Parlamentului, în sensul oferirii informaţiilor deţinute şi solicitate. Având în vedere faptul că obiectivul comisiei de anchetă îl reprezintă clarificarea unor aspecte legate de anumite evenimente sau fenomene cu un major impact negativ în plan social, politic sau juridic şi că aflarea adevărului se înscrie în sfera interesului public, obligaţia de bună-credinţă se impune a fi respectată, astfel că fiecare cetăţean, în urma invitaţiei primite, trebuie să adopte un comportament activ, pozitiv. În caz contrar, atitudinea sa poate fi calificată drept potrivnică aflării adevărului şi poate constitui obiect de sesizare a organelor de urmărire penală, fără ca prin aceasta să fie încălcate drepturile şi libertăţile sale individuale sau principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

Din cele expuse anterior rezultă că Invitarea, chemarea unul magistrat - Judecător sau procuror ori a unul magistrat cu funcţie de conducere în instanţe sau parchete în faţa unei comisii de anchetă parlamentară este subsumată îndeplinirii mai multor condiţii:

- magistratul judecător sau procuror nu poate fi invitat să dea explicaţii, lămuriri cu privire la activitatea sa jurisdicţională, în cauzele pe care le instrumentează - de urmărire penală ori de judecată în faţa instanţelor Judecătoreşti - ori cu privire la activitatea de control Ierarhic pe care o presupune funcţia de conducere a unui procuror;

- magistratul judecător sau procuror nu poate fi invitat să dea explicaţii, lămuriri cu privire la o eventuală implicare a sa în presupuse fapte de natură penală, cercetările sub acest aspect fiind numai de competenţa procurorului şi nu a comisiei de anchetă parlamentară.

Drept urmare, magistratul poate fi invitat la comisia de anchetă parlamentară doar în raport de calitatea sa de cetăţean ai României, cetăţean care poate avea legătură cu faptele, aspectele ce constituie, în mod legal, obiectul unei anchete parlamentare şi care excedează unei anchete judiciare, neavând legătură cu exercitarea activităţii sale de magistrat (a se vedea,, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 924/2012, precitată).

Niciun element din datele obiective ale prezentei cauze nu permit aducerea în discuţie a faptului că doamna Laura Codruţa Kövesi a fost invitată la comisie în calitate de procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ci dimpotrivă toate datele demonstrează că această comisie specială - în raport cu obiectul prevăzut de lege al activităţii unei comisii de anchetă parlamentară şi cu faptele concrete pe care le investiga - nu putea să o invite pe doamna Laura Codruţa Kövesi în calitatea oficială de procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ci doar în calitate de cetăţean al României.

Motivul invocat de preşedintele Senatului şi al Camerei Deputaţilor ca fiind generator al unui conflict juridic de natură constituţională, respectiv refuzul procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a se prezenta în faţa membrilor Comisiei de anchetă parlamentară, nu există în fapt, deoarece nu vizează existenţa unei obligaţii juridice a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie stabilită de Constituţie şi legile de organizare judiciară în sensul solicitării.

De altfel, din conţinutul întrebării adresate în scris doamnei Laura Codruţa Kövesi „dacă în seara alegerilor a fost sau nu în casa lui Gabriel Oprea?” rezultă, cu claritate, că întrebarea nu a vizat funcţia persoanei căreia i s-a adresat - magistrat cu funcţie de conducere a unei structuri specializate a Ministerului Public, componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nici comportamentul său în funcţia publică menţionată, ci a vizat o chestiune de ordin personal, care nu implicata niciun mod autoritatea publică în reprezentarea căreia persoana invitată la audieri a activat sau activează.

Or, în calitate de cetăţean al României invitat la o Comisie de anchetă parlamentară, doamna Laura Codruţa Kövesi şi-a respectat obligaţiile care îi incumbau potrivit legii.

Astfel, conform art. 9 alin. (5) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, persoana invitată are un drept de opţiune:

- fie de a se prezenta în faţa comisiei de anchetă parlamentară;

- fie de a răspunde în scris comisiei de anchetă parlamentară, furnizând informaţiile solicitate sau poate transmite prin poştă documente sau mijloace de probă pe care le deţine şi care sunt utile comisiei de anchetă.

Or, doamna Laura Codruţa Kövesi şi-a îndeplinit aceste obligaţii răspunzând în scris întrebărilor punctuale ce i-au fost adresate de membrii comisiei de anchetă parlamentară, întrebări care, de altfel, prin conţinutul lor au depăşit competenţele pe care legea le conferă unor astfel de comisii.

Astfel, în răspunsurile transmise comisiei doamna Laura Codruţa Kövesi a precizat în mod expres următoarele:

„a. Nu am avut şi nu am prerogative de verificare a dispoziţiilor legale cu privire la organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale din anul 2009;

b. Nu am avut şi nu am cunoştinţă despre implicarea unor instituţii şi/sau persoane, altele decât cele prevăzute de lege, în organizarea şi desfăşurarea procesului electoral sau în decizii politice ce excedează atribuţiilor stabilite prin lege pentru aceste instituţii, în cadrul procesului electoral;

c. Nu am avut şi nu am cunoştinţă despre posibila existenţă a unor mecanisme paralele de influenţare şi/sau de viciere a rezultatului votului;

d. Nu am avut şi nu am atribuţii/cunoştinţe practice despre capacitatea de procesare în timp real a solicitanţilor care au votat în unele secţii de vot, în special în afara graniţelor;

e. Nu am avut şi nu am cunoştinţă despre existenţa achiziţionării aplicaţiilor şi/sau serviciilor informatice utilizate de către Biroul Electoral Central pentru centralizarea rezultatelor votării la alegerile prezidenţiale din anul 2009 şi eventuala modalitate prin care s-a asigurat transparenţa şi cunoaşterea de către reprezentanţii partidelor politice a acestor aplicaţii;

f. Nu am avut şi nu am atribuţii referitoare la centralizarea rezultatelor votării;

g. Nu am avut şi nu am cunoştinţă despre modul în care Serviciul Telecomunicaţii Speciale a asigurat serviciile de telefonie specială - voce şi transmitere de date -, precum şi posibile interferenţe nelegitime în procesul electoral;

h. În exercitarea atribuţiilor de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie am dispus toate măsurile necesare pentru soluţionarea cu celeritate a tuturor cauzelor privind oferirea sau darea de bani, bunuri şi alte foloase, în scopul determinării alegătorilor să voteze ori să nu voteze un anumit candidat;

i. Nu am avut şi nu am atribuţii ori cunoştinţă despre modul în care au fost stabiliţi preşedinţii şi locţiitorii acestora pentru secţiile de vot din străinătate, precum şi modul în care au fost constituite birourile secţiilor de vot din străinătate;

j. Nu am avut şi nu am atribuţii ori cunoştinţă despre documentele primite de la Autoritatea Electorală Permanentă, de la Biroul Electoral Central, în vederea arhivării electronice de către furnizorul de servicii de arhivare electronică, selectat atât pentru secţiile de vot din ţară, cât şi pentru cele din străinătate;

k. Nu am avut şi nu am atribuţii ori cunoştinţă despre modul în care au fost desemnaţi preşedinţii birourilor electorale ale secţiilor de votare şi locţiitorii acestora şi dacă aceste persoane au îndeplinit condiţiile prevăzute de lege;

l. Nu am avut şi nu am atribuţii ori cunoştinţă despre modul în care au fost constituite birourile electorale pentru secţiile de votare din ţară şi străinătate;

m. Nu am avut şi nu am atribuţii ori cunoştinţă despre modul în care Ministerul Afacerilor Externe a distribuit către birourile electorale ale secţiilor de vot din străinătate buletinele de vot, ştampilele de control, precum şi cele cu menţiunea «votat», a celorlalte materiale necesare procesului electoral, numărul de buletine de vot, transmise către fiecare secţie de vot din străinătate, precum şi algoritmul pe baza căruia s-a decis ce număr de buletine de vot să fie transmis fiecărei secţii de vot din străinătate;

n. Nu am avut şi nu am atribuţii ori cunoştinţă despre modul în care şi-au exercitat dreptul de vot persoanele care nu au fost înscrise în lista electorală permanentă, în special la secţiile de vot din străinătate, pentru a vă putea ajuta la determinarea practică a capacităţii de procesare a solicitărilor de vot în unele secţii de vot din străinătate, precum şi a celor care şi-au exprimat votul prin intermediul urnei speciale;

o. Nu am avut şi nu am atribuţii ori cunoştinţă despre modul în care au fost securizate rezultatele votării în circumscripţiile din străinătate, precum şi a modului în care au fost transmise informaţiile către Biroul Electoral Central.”

În aceste împrejurări constatăm că nu sunt îndeplinite condiţiile formale pentru existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României - Comisia specială de anchetă, pe de o parte, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, pe de altă parte, neexistând practic un raport juridic între două autorităţi publice, ci doar un raport juridic între o autoritate publică, Parlamentul României - Comisia specială de anchetă, şi un cetăţean al României - doamna Laura Codruţa Kövesi, invitat la comisia parlamentară în calitate de persoană fizică vizată de o solicitare cu privire la o chestiune personală, de ordin privat, persoană cu drepturi şi obligaţii conferite de lege şi pe care le vom analiza în continuare.

Faptul că doamna Laura Codruţa Kövesi, prin răspunsurile punctuale transmise comisiei, a învederat că nici în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu şi nici în timpul său liber nu a luat cunoştinţă de implicarea vreunei persoane - altele decât cele prevăzute de lege - în alegerile prezidenţiale din 2009 nu poate conduce la concluzia, îmbrăţişată de opinia majoritară, în sensul că aceasta s-a prevalat de calitatea sa de procuror ori de procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau că a acţionat în această calitate pe toată durata anchetei parlamentare şi care să determine existenţa unui raport juridic de drept constituţional între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi Parlamentul României.

Doamna Laura Codruţa Kövesi nu a făcut altceva decât să răspundă întrebărilor punctuale ce i-au fost adresate de comisie, prin aceste întrebări comisia neefectuând nicio delimitare, deşi legea o obliga - pentru a nu intra în sfera competenţelor unei anchete penale efectuate de procuror - să cunoască calitatea în care putea fi invitată la audieri doamna Laura Codruţa Kövesi, respectiv aceea de cetăţean al României şi nu de magistrat ori de magistrat cu funcţie de conducere.

De altfel, acesta a fost şi motivul pentru care, deşi iniţial comisia a invitat-o pe doamna Laura Codruţa Kövesi să dea lămuriri cu privire la o eventuală implicare a sa, în calitate de reprezentant al unei autorităţi publice (fost procuror general al României şi actualmente procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie), în procesul electoral aflat în desfăşurare în anul 2009, aceasta, prin Adresa din 8 iunie 2017 a răspuns că nu se va prezenta în faţa comisiei, întrucât nu are această obligaţie legală, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în domeniul normelor legale şi regulamentare referitoare la comisiile de anchetă şi cu privire la persoanele care pot fi invitate în faţa acestor comisii şi la calitatea în care pot fi chemate (invitate).

De asemenea nu este deloc de neglijat împrejurarea că, la data la care s-au petrecut faptele a căror verificare a făcut obiectul anchetei parlamentare, doamna Laura Codruţa Kövesi deţinea funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Doamna Laura Codruţa Kövesi nu putea fi invitată în faţa comisiei de anchetă parlamentară nici În virtutea calităţii pe care aceasta o deţinuse în anul 2009, dată la care a avut loc evenimentul investigat, şi nici în virtutea calităţii de procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, pentru că invitaţia în astfel de calităţi a reprezentanţilor unor autorităţi publice ce nu se află sub control parlamentar trebuie să se circumscrie - aşa cum a arătat instanţa de contencios constituţional în Decizia nr. 430 din 21 iunie 2017, paragraful 36 - „lămuririi unor chestiuni de interes public ce vizează problemele sistemice cu care aceste instituţii se confruntă [funcţionare, gestiune, supraîncărcarea activităţii, insuficienţa personalului, celeritatea soluţionării cauzelor, eficienţa activităţii, criminalitate în creştere, tipologii frecvente de infracţiuni comise, probleme în privinţa restituirii imobilelor]” şi nu pentru lămurirea unor chestiuni legate de suspiciuni referitoare la o eventuală implicare într-un proces electoral în desfăşurare a reprezentanţilor unor astfel de autorităţi publice, acest gen de verificări făcând obiectul doar a unei anchete penale a procurorului - ceea ce s-a şi realizat în cauză de către parchet - şi nu a unei anchete parlamentare.

În raport cu argumentele expuse apreciem că în cauză nu există un conflict juridic de natură constituţională, întrucât nu a existat un conflict între două autorităţi publice, actele şi lucrările dosarului conturând existenţa doar a unui raport juridic între o autoritate publică, Parlamentul României - Comisia specială de anchetă, şi un cetăţean al României - doamna Laura Codruţa Kövesi.

Drept urmare, nu se poate pune în discuţie şi analiza o eventuală încălcare a principiului colaborării loiale, dezvoltat în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale ca reprezentând noua dimensiune a art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi invocat în opinia majoritară, întrucât acest principiu funcţionează doar între instituţiile şi autorităţile statului şi nu între o autoritate a statului (Parlamentul României) şi un cetăţean al României, cetăţean care, de altfel, şi-a respectat obligaţiile legale formulând un răspuns scris la întrebările adresate de comisie, răspuns pe care l-a şi trimis acesteia.

Pe de altă parte, în condiţiile în care Curtea Constituţională - în opinie majoritară - a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională - generat de refuzul procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a se prezenta în faţa Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial - s-ar fi impus, la punctul 2 al dispozitivului hotărârii, să instituie, să stabilească, ca o consecinţă a constatării existenţei conflictului, conduita în raport cu prevederile constituţionale la care autoritatea publică trebuia să se conformeze, respectiv obligaţia procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi nu a doamnei Laura Codruţa Kövesi, respectiv a cetăţeanului Laura Codruţa Kövesi (aşa cum s-a consemnat în dispozitivul hotărârii) de a se prezenta în faţa Parlamentului României - Comisia specială de anchetă.

O astfel de formulare (din dispozitivul hotărârii, respectiv obligaţia doamnei Laura Codruţa Kövesi şi nu a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie) nu face decât să întărească argumentele expuse anterior în opinia separată că nu a existat un conflict juridic de natură constituţională, întrucât în conflict nu s-au aflat două autorităţi publice, ci o autoritate publică, Parlamentul României - Comisia specială de anchetă parlamentară, şi un cetăţean al României - doamna Laura Codruţa Kövesi, raport juridic care nu întruneşte condiţiile prevăzute în art. 146 lit. e) din Constituţia României şi în art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru a ne afla în prezenţa unui conflict juridic de natură constituţională.

Pe de altă parte, dreptului Comisiei speciale de anchetă parlamentară de a invita orice persoană care are cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza ce formează obiectul activităţii comisiei nu îi poate corespunde doar obligaţia prezenţei la audieri a unei astfel de persoane care are asemenea cunoştinţe ori obligaţia reprezentanţilor instituţiilor şi organizaţiilor de a se prezenta în faţa Comisiei de anchetă, deoarece o astfel de obligaţie s-ar stabili în sarcina unor persoane fizice sau juridice care nu sunt în raporturi constituţionale cu Parlamentul, mai precis nu sunt sub controlul acestuia, nici politic şi nici în temeiul vreunui report de subordonare.

Aceasta este şi raţiunea pentru care, prin dispoziţiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor s-a prevăzut un drept de opţiune pentru persoana invitată, fie de a se prezenta în faţa Comisiei, fie dea răspunde în scris solicitărilor Comisiei şi de a pune la dispoziţia acesteia eventualele mijloace de probă pe care le deţine (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 23 mai 2006, şi deciziilor nr. 411 din 14 iunie 2017 şi nr. 430 din 21 iunie 2017, precitate).

Stabilind - În opinie majoritară - doar obligaţia doamnei Laura Codruţa Kövesi de a se prezenta în faţa Parlamentului României - Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial şi de a furniza informaţiile solicitate sau de a pune la dispoziţie celelalte documente sau mijloace de probă deţinute, utile activităţii comisiei - instanţa de contencios constituţional a omis că, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (5) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, doamna Laura Codruţa Kövesi, indiferent că ar fi fost chemată la comisie în calitate de reprezentant al unei autorităţi publice (procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau fost procuror general al României) ori în calitate de cetăţean, face parte din categoria persoanelor Invitate, care au un drept de opţiune conferit de lege, drept ce nu îi poate fi încălcat de nicio autoritate, respectiv:

- fie de a se prezenta în faţa comisiei de anchetă parlamentară;

- fie de a răspunde în scris comisiei de anchetă.

Curtea Constituţională nu putea şi încalce acest drept persoanei invitate şi să stabilească doar obligaţia acesteia de a se prezenta în faţa comisiei, statutul de persoană invitată atrăgându-i doar o unică obligaţie: aceea de a alege între a se prezenta în faţa comisiei ori a formula un răspuns scris.

Mai mult, chiar comisia de anchetă parlamentară - în condiţiile în care a constatat că doamna Laura Codruţa Kövesi nu s-a prezentat în faţa comisiei - i-a adresat o solicitare de formulare a unui răspuns scris, ştiind că legea îi conferă persoanei invitate un astfel de drept.

Pentru toate aceste motive considerăm că instanţa de contencios constituţional ar fi trebuit să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat - aşa cum au susţinut autorii sesizării - de refuzul procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a se prezenta în faţa Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, întrucât actele şi lucrările dosarului au demonstrat, cu prisosinţă, că în aşa-zisul conflict nu s-au aflat două autorităţi publice - Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie. condiţie absolut necesară pentru existenţa unui conflict juridic de natură constituţională, activitatea Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor determinând formarea doar a unui raport juridic între o autoritate publică, Parlamentul României - Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor, şi un cetăţean al României - doamna Laura Codruţa Kövesi - invitat la Comisia parlamentară în calitate de persoană fizică vizată de o solicitare cu privire la o chestiune personală (de ordin privat).

 

Judecător,

dr. Livia Doina Stanciu

 

*

 

OPINIE SEPARATĂ

 

1. În conformitate cu prevederile art. 146 lit. e) din Constituţia României, Curtea Constituţională „soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii”.

2. În cauză, prin cererile adresate Curţii Constituţionale de preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, s-a solicitat constatarea unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public, parte a autorităţii judecătoreşti, pe de altă parte, conflict determinat, între altele, de „refuzul procurorului şef al DNA de a se prezenta în faţa Comisiei de anchetă a Parlamentului României”, instituite prin Hotărârea nr. 39/2017 a Plenului celor două Camere parlamentare.

3. Consider că aceste cereri trebuiau respinse în principal ca Inadmisibile şi în subsidiar ca neîntemeiate,

din următoarele considerente:

3.1. Curtea Constituţională s-a pronunţat deja cu privire la existenţa sau inexistenţa unei obligaţii de a răspunde solicitărilor unei comisii de anchetă a Parlamentului României, arătând că trebuie realizată o „evidentă distincţie între persoanele care trebuie să se prezinte în faţa comisiilor de anchetă în considerarea faptului că activitatea instituţiilor/autorităţilor din care fac parte sunt sub control parlamentar şi care sunt citate în acest sens şi, pe de altă parte, persoanele care sunt invitate, respectiv cele care reprezintă, în virtutea funcţiei lor de conducere autorităţi/instituţii publice ce nu se află sub control parlamentar, care, în considerarea principiului colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, au obligaţia să ia parte la lucrările comisiei, în toate cazurile şi indiferent de obiectul anchetei parlamentare sau alte persoane care, spre exemplu, pot să nu aibă nicio tangenţă cu instituţiile statului, caz în care participarea acestora este la latitudinea lor” (paragraful 43 al Deciziei nr. 430 din 21 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 09.08.2017).

3.2. Considerentele mai sus citate ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 430 din 21 iunie 2017 trebuie interpretate în coroborare cu art. 9 alin. (5) al Legii nr. 195/2017 pentru completarea art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor (publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 25 iulie 2017), care arată că persoana invitată „poate răspunde şi în scris comisiei de anchetă parlamentară, furnizând informaţiile solicitate, sau poate transmite prin poştă documente sau celelalte mijloace de probă pe care le deţine şi care sunt utile comisiei de anchetă”. Prin urmare, „obligaţia de a lua parte la lucrările comisiei de anchetă parlamentară” consacrată exclusiv pe calea unei ample şi generoase dezvoltări jurisprudenţiale a principiului colaborării loiale între instituţii şi/sau autorităţi publice nu trebuie şi nu poate fi înţeleasă ca fiind obligarea persoanei respective de a participa în mod fizic, respectiv prezenţă fizică la lucrările comisiei, câtă vreme nu se află în una dintre situaţiile În raport cu care prezenţa în faţa comisiei este obligatorie, în condiţiile legii (persoanele care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul autorităţilor administraţiei publice).

3.3. Dreptul constituţional la apărare, garantat de art. 24 al Constituţiei României, funcţionează şi în raporturile cu toate instituţiile şi/sau autorităţile publice, nu numai cu cele ale autorităţii judecătoreşti. De aceea, nu se poate pretinde unei persoane să facă declaraţii pe care nu le doreşte, chiar numai pentru că i-ar putea afecta drepturile, interesele sau propria imagine, în caz contrar respectiva instituţie publică situându-se în afara exerciţiului competenţei sale legitime, în raporturile cu persoana respectivă.

3.4. Analizând succesiunea împrejurărilor, din anul 2009 până în prezent, constatăm că doamna Laura Codruţa Kövesi nu deţinea în anul 2009 funcţia de procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA), ci o altă funcţie publică - cea de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PÎCCJ), fiind, la momentul actual, o terţă persoană faţă de raporturile constituţionale dintre Parlament şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent dacă în prezent persoana respectivă funcţionează în cadrul unei structuri a PÎCCJ.

3.5. Prin urmare, nu este relevantă calitatea actuală, de procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în raport cu aspectele care fac obiectul comisiei parlamentare de anchetă, anume alegerile prezidenţiale din 2009. Incident în cauză este doar alin. (5) al art. 9 mai sus citat, potrivit căruia persoana respectivă putea fi invitată la comisia parlamentară de anchetă în calitate de „persoană care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul comisiei şi care acceptă să fie audiată” sau care „poate răspunde şi în scris comisiei parlamentare de anchetă”. Din analiza documentelor aflate la dosarul cauzei se constată că au fost trimise doamnei Kövesi, în calitatea sa de procuror şef al DNA, mai multe adrese, în perioada 07.06.2017-27.07.2017. La fiecare dintre aceste adrese a fost formulat un răspuns scris, fiind exclusiv de competenţa comisiei parlamentare de anchetă să aprecieze conţinutul răspunsului, respectiv dacă acesta este edificator şi suficient pentru a formula concluzii - singur sau împreună cu alte documente aflate la dispoziţia comisiei, ori este nevoie să adreseze întrebări suplimentare persoanei respective.

3.6. Având în vedere cele mai sus precizate, nu poate fi acceptată întemeierea sau „translatarea” în prezent a unui conflict juridic de natura constituţională între Parlament şi o instituţie publică - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, exclusiv pe baza conduitei prezente, în raport cu comisia parlamentară de anchetă, a unei persoane care în trecut a ocupat funcţia de procuror general al PÎCCJ. În mod evident, nu s-ar putea susţine nici existenţa unul conflict juridic de natură constituţională între o autoritate publică - Parlamentul şi o persoană fizică - doamna Kövesi, acesta fiind posibil doar între instituţii şi/sau autorităţi, potrivit prevederilor constituţionale cuprinse în art. 146 lit. e) şi deciziilor CCR în materie

4. În orice caz, motivele pentru care comisia de anchetă consideră răspunsul formulat de persoana respectivă ca fiind edificator sau nu trebuie să fie suficient de clare şi transparente, dacă avem în vedere că Parlamentul exercită un control politic (nu unul jurisdicţional, care are temeiuri legale de strictă aplicare şi interpretare), în scopul de a obţine informaţii necesare activităţii sale (de legiferare). Prin urmare, această activitate trebuie să fie pe deplin transparentă şi în totală concordanţă cu interesele generale ale statului. Transparenţa este necesară şi pentru a distinge mai bine conţinutul politic al anchetei parlamentare de conţinutul judiciar al anchetei pe care o desfăşoară doar autorităţile judiciare. În acest sens, chiar Decizia nr. 611/2017, faţă de care este formulată prezenta opinie separată, citează, în paragraful 108, un aviz al Comisiei de la Veneţia, care precizează: „Chiar dacă o instituţie este într-o situaţie de putere, atunci când este în măsură să influenţeze alte instituţii ale statului, trebuie să facă acest lucru având în vedere interesul statului ca un întreg, inclusiv, ca o consecinţă, interesele celorlalte instituţii (ale statului n.n.) şi cele ale minorităţii parlamentare.”

5. În consecinţă, principiul colaborării loiale anterior menţionat presupune participarea cu bună-credinţă şi în mod transparent a instituţiilor publice în activităţile etatice, fără exercitarea vreunei presiuni ori crearea unor dezechilibre între puterile statului.

 

Judecător,

conf. univ. dr. Simona-Maya Teodoroiu

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL APELOR ŞI PĂDURILOR

 

ORDIN

pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind atribuirea în gestiune a faunei cinegetice, aprobat prin Ordinul ministrului mediului, apelor şi pădurilor nr. 2.020/2016

 

Având în vedere Referatul de aprobare înregistrat cu nr. 52.290/IŞ din 28.07.2017 la Cabinet secretar de stat pentru păduri şi Avizul nr. 4/2017 al Consiliului Naţional de Vânătoare,

în conformitate cu prevederile art. 1 lit. a), c), p)-r), art. 6 alin. (1) lit. b) şi alin. (4) şi art. 8-12 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 13 alin. (5) din Hotărârea Guvernului nr. 20/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apelor şi Pădurilor, cu modificările ulterioare,

ministrul apelor şi pădurilor emite următorul ordin:

Art. I. - Regulamentul privind atribuirea în gestiune a faunei cinegetice, aprobat prin Ordinul ministrului mediului, apelor şi pădurilor nr. 2.020/2016, publicat în Monitorul Oficial al României. Partea I. nr. 888 din 7 noiembrie 2016, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 4 alineatul (1), litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„a) deţinerii în proprietatea persoanei fizice sau juridice ori a membrilor asociaţi a suprafeţelor de teren, cu unul din următoarele documente în copie certificată conform cu originalul: în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, cu extras de carte funciară, iar pentru celelalte imobile dovada se face cu titlu de proprietate, contract de vânzare-cumpărare, schimb sau donaţie, hotărâre judecătorească, certificat de moştenitor, act de partaj, ordin al prefectului sau proces-verbal de punere în posesie;”.

2. După articolul 17 se introduc două noi articole, articolele 171 şi 172, Cu următorul cuprins:

„Art. 171. - (1) în cazul fondurilor cinegetice ale căror contracte au fost reziliate sau au încetat înainte de termen din alte cauze, structura teritorială de specialitate a administratorului va emite o notificare privind încetarea raporturilor contractuale, pe care o va comunica gestionarului în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la:

a) primirea avizului de reziliere emis de administrator;

b) data înregistrării cererii gestionarului pentru renunţarea la contract;

c) luarea la cunoştinţă a cauzelor de încetare prevăzute la art. 18 alin. (2) din anexa la Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 219/2008 pentru aprobarea modelului-cadru al contractului de gestionare a faunei cinegetice de pe suprafaţa fondurilor de vânătoare, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Notificarea prevăzută la alin. (1) privind rezilierea contractului de gestionare se redactează conform modelului prevăzut în anexa nr. 15, cea privind încetarea la cerere a raporturilor contractuale se redactează conform modelului prevăzut în anexa nr. 16, iar cea privind încetarea de drept a contractului de gestionare se redactează conform modelului prevăzut în anexa nr. 17 şi reprezintă actul administrativ de încetare a raporturilor contractuale.

(3) în termen de maximum 10 zile lucrătoare de la notificarea prevăzută la alin. (2), structura teritorială de specialitate a administratorului încheie contract de gestionare temporară cu Regia Naţională a Pădurilor - «Romsilva» şi asigură predarea faunei cinegetice de la vechiul gestionar către aceasta, pentru fondurile cinegetice ale căror contracte de gestionare au fost reziliate sau au încetat înainte de termen ori au încetat de drept ca urmare a dispoziţiilor instanţelor de judecată.

Art. 172. - (1) în cazul fondurilor cinegetice ale căror contracte au încetat la termen, iar fostul gestionar îşi manifestă, în scris, voinţa de a renunţa la gestionare/atribuire după împlinirea unui termen de 120 de zile de la încetarea contractului, structura teritorială de specialitate a administratorului încheie contract de gestionare temporară cu Regia Naţională a Pădurilor - «Romsilva» şi asigură predarea-primirea gestiunii faunei cinegetice.

(2) încheierea contractelor de gestionare temporară şi predarea gestiunii se fac în termen de 10 zile calendaristice de la împlinirea termenului prevăzut la alin, (1) şi după notificarea transmisă fostului gestionar de către structura teritorială de specialitate a administratorului.

(3) Notificarea prevăzută la alin. (2) se redactează conform modelului prevăzut în anexa nr. 18.

(4) Contractul de gestionare temporară prevăzut la alin. (2) şi art. 171 alin. (3) se încheie după modelul-cadru aprobat de administrator şi va avea o perioadă de valabilitate care începe de la data semnării până la atribuirea în gestiune a fondului cinegetic, conform legii.”

3. Articolul 18 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 18. - (1) Predarea-primirea gestiunii din fondurile cinegetice care au făcut obiectul atribuirii se face în termen de maximum 30 de zile după încheierea contractului de gestionare, prin proces-verbal de predare-primire, încheiat între delegatul structurii teritoriale de specialitate a administratorului în a cărei rază de activitate se află fondul cinegetic în cauză şi noul gestionar, în prezenţa vechiului gestionar.

(2) în situaţia în care gestionarul care trebuie să predea gestiunea faunei cinegetice nu se prezintă la data şi locul stabilite de către structura teritorială de specialitate a administratorului în a cărei rază de activitate se află fondul cinegetic în cauză sau se prezintă, dar refuză predarea-primirea gestiunii, predarea se realizează de către delegatul administratorului şi delegatul noului gestionar în prezenţa a minimum doi martori din cadrul unei autorităţi publice locale de pe raza fondului cinegetic în cauză.

(3) în aceleaşi condiţii prevăzute la alin. (2) se realizează şi predarea-primirea gestiunii fondurilor cinegetice pentru care au fost încheiate contracte de gestionare temporară cu Regia Naţională a Pădurilor - «Romsilva», dacă fostul gestionar nu se prezintă sau refuză predarea gestiunii.”

4. Articolul 20 se abrogă.

5. Articolul 21 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 21. - Anexele nr. 1-18 fac parte integrantă din prezentul regulament.”

6. Anexele nr. 13 şi 14 se abrogă.

7. După anexa nr. 14 se introduc patru noi anexe, anexele nr. 15-18, având cuprinsul prevăzut în anexele nr. 1-4, care fac parte Integrantă din prezentul ordin.

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul apelor şi pădurilor,

Adriana-Doina Pană

 

Bucureşti, 21 octombrie 2017.

Nr. 1.391.

 

ANEXA Nr.1

(Anexa nr. 15 la regulament)

 

Antet .....................................................

(Autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare.

Structura teritorială de specialitate)

 

Nr. ............./....................

 

Către

Denumirea gestionarului .....................................................

Adresa şi datele de contact.....................................................

 

.....................................................*, în calitate de reprezentant al administratorului fondului cinegetic naţional, parte în contractul de gestionare, vă notificăm cu privire la

 

REZILIEREA

 

Contractului nr. ............./.................... de gestionare a faunei cinegetice din cuprinsul Fondului cinegetic nr. ..................., denumit ........................................., din judeţul .........................................,

în baza Avizului nr. ............./.................... emis de către ........................................., (denumirea autorităţii publice centrala care răspunde de vânătoare), în calitate de administrator al faunei cinegetice,

pentru neîndeplinirea/neexecutarea de către gestionar a obligaţiilor contractuale ........................................., (Se vor indica situaţiile descrise la lit. a)-g) din contract cu redarea integrală a textului de la litera corespunzătoare.),

fiind constatat cazul de reziliere prevăzut la art. 18 alin. (1) lit. ...... din contractul de gestionare,

astfel cum rezultă din ......................................... (Se vor indica documentele ce atestă neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către gestionar a obligaţiilor care constituie cauza rezilierii şi împrejurările în care s-a constatat existenţa lor.).

La data prezentei notificări, Contractul de gestionare nr. ............./.................... încetează ca efect al rezilierii de drept, prin urmare, vă solicităm să predaţi Regiei Naţionale a Pădurilor - „Romsilva” - Direcţia Silvică ........................................., gestiunea faunei cinegetice din cuprinsul Fondului cinegetic nr. ................. denumit ........................................., din judeţul ........................................., în prezenţa delegatului nostru.

În acest scop veţi asigura prezenţa unei persoane de specialitate cu drept de reprezentare la data de ........................................., ora ..............., la sediul structurii teritoriale de specialitate a administratorului faunei cinegetice (denumire .........................................), pentru încheierea procesului-verbal de predare-primire a gestiunii, sens în care veţi prezenta următoarele: ......................................... .

În lipsa delegatului dumneavoastră la data şi ora stabilite, predarea-primirea gestiunii se va face potrivit art. 18 alin. (2) din Regulamentul privind atribuirea în gestiune a faunei cinegetice, aprobat prin Ordinul ministrului mediului, apelor şi pădurilor nr. 2.020/2016, cu modificările şi completările ulterioare.

 

Cu stimă,

Conducătorul unităţii,

.........................................

 


*) Autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare prin structurile teritoriale de specialitate.

 

ANEXA Nr. 2

(Anexa nr. 16 la regulament)

 

Antet .....................................................

(Autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare. Structura teritorială de specialitate)

 

Nr. ............./....................

Către

Denumirea gestionarului .....................................................

Adresa şi datele de contact.....................................................

 

.....................................................*, în calitate de reprezentant al administratorului fondului cinegetic naţional, parte în contractul de gestionare, vă notificăm cu privire la

 

ÎNCETAREA

 

Contractului nr. ............./.................... de gestionare a faunei cinegetice din cuprinsul Fondului cinegetic nr. ..................., denumit ........................................., din judeţul .........................................,

ca urmare a Adresei dumneavoastră nr. ........................................., prin care ne informaţi cu privire la renunţarea înainte de termen la Contractul nr. ............./.................... de gestionare a fondului cinegetic nr. ........................................., denumit  .........................................,  din judeţul  .........................................,  în temeiul art. 16 din contract.

La data prezentei notificări, Contractul de gestionare nr. ............./.................... încetează ca efect al voinţei dumneavoastră, prin urmare, vă solicităm să predaţi Regiei Naţionale a Pădurilor - „Romsilva” - Direcţia Silvică ......................................... gestiunea faunei cinegetice din cuprinsul Fondului cinegetic nr. ........................................., denumit .........................................,  din judeţul .........................................,  în prezenţa delegatului nostru.

În acest scop veţi asigura prezenţa unei persoane de specialitate cu drept de reprezentare la data de ........................................., ora ..............., la sediul structurii teritoriale de specialitate a administratorului faunei cinegetice (denumire .........................................), pentru încheierea procesului-verbal de predare-primire a gestiunii, sens în care veţi prezenta următoarele: .........................................

În lipsa delegatului dumneavoastră la data şi ora stabilite, predarea-primirea gestiunii se va face potrivit art. 18 alin. (2) din Regulamentul privind atribuirea în gestiune a faunei cinegetice, aprobat prin Ordinul ministrului mediului, apelor şi pădurilor nr. 2.020/2016, cu modificările şi completările ulterioare.

 

Cu stimă,

Conducătorul unităţii,

.....................................................

 


*) Autoritatea publica centrală care răspunde de vânătoare prin structurile teritoriale de specialitate.

 

ANEXA Nr. 3

(Anexa nr. 17 la regulament)

 

Antet .....................................................

(Autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare. Structura teritorială de specialitate)

 

Nr. ............./....................

Către

Denumirea gestionarului .....................................................

Adresa şi datele de contact.....................................................

 

.....................................................*, în calitate de reprezentant al administratorului fondului cinegetic naţional, parte în contractul de gestionare, vă notificăm cu privire la

 

ÎNCETAREA DE DREPT

 

a Contractului nr. ............./.................... de gestionare a faunei cinegetice din cuprinsul Fondului cinegetic nr. ..................., denumit ........................................., din judeţul .........................................,

în baza Hotărârii/Sentinţei/Deciziei judecătoreşti definitive şi executorii nr. ........................................., din data de ........................................., emisă de către ........................................., prin care se constată încetarea de drept a Contractului nr. ............./.................... de gestionare a faunei cinegetice din cuprinsul Fondului cinegetic nr. ........................................., denumit ........................................., din judeţul .........................................,

fiind constatată încetarea de drept prevăzută la art. 18 alin. (2) lit. ....... din contractul de gestionare.

La data prezentei notificări, Contractul de gestionare nr. ............./.................... încetează de drept, prin urmare, vă solicităm să predaţi Regiei Naţionale a Pădurilor  -„Romsilva” - Direcţia Silvică ........................................., gestiunea faunei cinegetice din cuprinsul Fondului cinegetic nr. ........................................., denumit ........................................., din judeţul ........................................., în prezenţa delegatului nostru.

În acest scop veţi asigura prezenţa unei persoane de specialitate cu drept de reprezentare la data de ........................................., ora ............... la sediul structurii teritoriale a administratorului faunei cinegetice (denumire .........................................), pentru încheierea procesului-verbal de predare-primire a gestiunii, sens în care veţi prezenta următoarele: .........................................

În lipsa delegatului dumneavoastră la data şi ora stabilite, predarea-primirea gestiunii se va face potrivit art. 18 alin. (2) din Regulamentul privind atribuirea în gestiune a faunei cinegetice, aprobat prin Ordinul ministrului mediului, apelor şi pădurilor nr. 2.020/2016, cu modificările şi completările ulterioare.

 

Cu stimă,

Conducătorul unităţii,

.........................................

 


*) Autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare prin structurile teritoriale de specialitate.

 

ANEXA Nr. 4

(Anexa nr. 18 la regulament)

 

Antet .....................................................

(Autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare. Structura teritorială de specialitate)

 

Nr. ............./....................

Către

Denumirea gestionarului .....................................................

Adresa şi datele de contact.....................................................

 

.....................................................*, în calitate de reprezentant al administratorului fondului cinegetic naţional, parte în contractul de gestionare, vă notificăm cu privire la

 

PREDAREA GESTIUNII

 

faunei din cuprinsul Fondului cinegetic nr. ..................., denumit ........................................., din judeţul ........................................., ca urmare a încetării la termen a Contractului nr. ............./.................... de gestionare a Fondului cinegetic nr. ........................................., denumit ........................................., din judeţul ........................................., în temeiul art. 15 din contract.

La data prezentei notificări, Contractul de gestionare nr. ............./.................... a încetat ca efect al legii, prin urmare, vă solicităm să predaţi Regiei Naţionale a Pădurilor - „Romsilva” - Direcţia Silvică .........................................,  gestiunea faunei cinegetice din cuprinsul Fondului cinegetic nr. .........................................,  denumit .........................................,  din judeţul .........................................,  în prezenţa delegatului nostru.

În acest scop veţi asigura prezenţa unei persoane de specialitate cu drept de reprezentare la data de ........................................., ora .................., la sediul structurii teritoriale de specialitate a administratorului faunei cinegetice (denumire .........................................), pentru încheierea procesului-verbal de predare-primire a gestiunii, sens în care veţi prezenta următoarele: .........................................

În lipsa delegatului dumneavoastră la data şi ora stabilite, predarea-primirea gestiunii se va face potrivit art. 18 alin. (2) din Regulamentul privind atribuirea în gestiune a faunei cinegetice, aprobat prin Ordinul ministrului mediului, apelor şi pădurilor nr. 2.020/2016, cu modificările şi completările ulterioare.

 

Cu stimă,

Conducătorul unităţii,

.........................................


*) Autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare prin structurile teritoriale de specialitate.

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

NORMĂ

pentru aplicarea Ghidului ESMA privind accesul unui depozitar central la fluxurile de tranzacţii ale contrapărţilor centrale şi ale locurilor de tranzacţionare şi a Ghidului ESMA privind normele şi procedurile în cazul insolvenţei participanţilor la un depozitar central

 

În temeiul prevederilor art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1) lit. a) şi d), art. 3 alin. (1) lit. b), art. 6 alin. (2), precum şi ale art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

în conformitate cu prevederile art. 16 din Regulamentul (UE) nr. 1.095/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 24 noiembrie 2010 de instituire a Autorităţii europene de supraveghere (Autoritatea europeană pentru valori mobiliare şi pieţe), de modificare a Deciziei nr. 716/2009/CE şi de abrogare a Deciziei 2009/77/CE a Comisiei,

în baza Regulamentului (UE) nr. 909/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului privind îmbunătăţirea decontării titlurilor de valoare în Uniunea Europeană şi privind depozitarii centrali de titluri de valoare şi de modificare a Directivelor 98/26/CE şi 2014/65/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 236/2012,

potrivit deliberărilor din şedinţa Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară din data de 24 octombrie 2017,

Autoritatea de Supraveghere Financiară emite prezenta normă.

Art. 1. - Autoritatea de Supraveghere Financiară aplică Ghidul ESMA privind accesul unui depozitar central la fluxurile de tranzacţii ale contrapărţilor centrale şi ale locurilor de tranzacţionare şi Ghidul ESMA privind normele şi procedurile În cazul insolvenţei participanţilor la un depozitar central, prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, care fac parte integrantă din prezenta normă.

Art. 2. - (1) Contrapartea centrală şi locurile de tranzacţionare au obligaţia respectării prevederilor Ghidului ESMA privind accesul unui depozitar centrai la fluxurile de tranzacţii ale contrapărţilor centrale şi ale locurilor de tranzacţionare, atunci când efectuează o evaluare cuprinzătoare a riscurilor în urma unei solicitări de acces transmisă de către un depozitar central.

(2) în situaţia insolvenţei unui participant, depozitarul central are obligaţia respectării prevederilor Ghidului ESMA privind normele şi procedurile în cazul insolvenţei participanţilor la un depozitar central.

Art. 3. - În aplicarea prezentei norme, termenii „contraparte centrală (CPC)”, „locuri de tranzacţionare”, „depozitar central (CSD)\ „insolvenţă” şi „participant” utilizate la art. 2 au înţelesurile prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 909/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului privind îmbunătăţirea decontării titlurilor de valoare în Uniunea Europeană şi privind depozitarii centrali de titluri de valoare şi de modificare a Directivelor 98/26/CE şi 2014/65/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 236/2012.

Art. 4. - Nerespectarea prevederilor prezentei norme se sancţionează potrivit dispoziţiilor titlului X din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 5. - Prezenta normă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea i, şi intră în vigoare la data publicării acesteia.

 

Preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară,

Leonardo Badea

 

Bucureşti, 25 octombrie 2017.

Nr. 23.

 

ANEXA Nr. 1

 

GHID

Accesul unui CSD la fluxurile de tranzacţii ale CPC-urilor şi ale locurilor de tranzacţionare

 

Cuprins

 

1. Domeniu de aplicare

2. Definiţii

3. Scop

4. Obligaţii de conformare şi de raportare

4.1. Statutul ghidului

4.2. Cerinţe de raportare

5. Orientări

5.1. Riscurile juridice

5.2. Riscurile financiare

5.3. Riscurile operaţionale

1. Domeniu de aplicare

Cui i se aplică?

1. Prezentul ghid se aplică autorităţilor competente ale CPC-urilor şi ale locurilor de tranzacţionare.

Ce se aplică?

2. Prezentul ghid se aplică în ceea ce priveşte riscurile care trebuie luate în considerare de o CPC sau un loc de tranzacţionare atunci când efectuează o evaluare cuprinzătoare a riscurilor în urma unei solicitări de acces la fluxul de tranzacţii al CPC-ului sau al locului de tranzacţionare.

Când se aplică?

3. Prezentul ghid se aplică după două luni de la publicarea acestuia pe site-ul ESMA în toate limbile oficiale ale UE.

2. Definiţii

4. Cu excepţia cazului în care se precizează altfel, termenii utilizaţi în prezentul ghid au acelaşi sens ca în Regulamentul (UE) nr. 909/2014. În plus, se aplică următoarele definiţii:

CE

Comisia Europeană

ESMA

Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare şi Pieţe

UE

Uniunea Europeană

Regulamentul (UE) nr. 909/2014

Regulamentul (UE) nr. 909/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului privind îmbunătăţirea decontării titlurilor de valoare în Uniunea Europeană şi privind depozitarii centrali de titluri de valoare şi de modificare a Directivelor 98/26/CE şi 2014/65/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 236/2012

Regulamentul (UE) nr. 1.095/2010

Regulamentul (UE) nr. 1.095/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 24 noiembrie 2010 de instituire a Autorităţii europene de supraveghere (Autoritatea europeană pentru valori mobiliare şi pieţe), de modificare a Deciziei nr. 716/2009/CE şi de abrogare a Deciziei 2009/77/CE a Comisiei

3. Scop

5. Scopul prezentului ghid este de a enumera riscurile care trebuie luate în considerare de o CPC sau un loc de tranzacţionare atunci când efectuează o evaluare cuprinzătoare a riscurilor în urma unei solicitări de acces la fluxul de tranzacţii al CPC-ului sau al locului de tranzacţionare.

4. Obligaţii de conformare şi de raportare

4.1. Statutul ghidului

6. Prezentul document cuprinde orientări emise în temeiul art. 16 din Regulamentul (UE) nr. 1.095/2010. În conformitate CU art. 16 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 1.095/2010, autorităţile competente şi participanţii la pieţele financiare trebuie să depună toate eforturile necesare pentru a respecta ghidurile şi recomandările.

7. Autorităţile competente cărora li se adresează acest ghid trebuie sa se conformeze prin includerea acestuia în practicile lor de supraveghere.

4.2. Cerinţe de raportare

8. Autorităţile competente cărora le este adresat prezentul ghid trebuie să notifice ESMA dacă se conformează sau intenţionează să se conformeze acestui ghid, precizând motivele în cazul neconformării, În termen de două luni de la data publicării ghidului pe site-ul web al ESMA în toate limbile oficiale ale UE. la adresa de e-mail CSDR.Notifications@esma.europa.eu. În absenţa unui răspuns până la acest termen, se va considera că autorităţile competente nu se conformează ghidului. Un model pentru notificări este disponibil pe site-ul ESMA.

5. Orientări

9. În cazul în care, în conformitate cu art. 53 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 909/2014, o CPC sau un loc de tranzacţionare efectuează o evaluare cuprinzătoare a riscurilor în urma unei solicitări de acces transmise de către un CSD şi atunci când autoritatea competentă a CPC-ului sau a locului de tranzacţionare evaluează motivele pentru refuzul de a furniza servicii de către CPC sau locul de tranzacţionare, acestea ar trebui să ia în considerare următoarele riscuri care rezultă din furnizarea unor astfel de servicii:

a) riscurile juridice;

b) riscurile financiare;

c) riscurile operaţionale.

5.1. Riscurile juridice

10. Atunci când se evaluează riscurile juridice în urma unei solicitări de acces la fluxul de tranzacţii din partea unui CSD, CPC-ul sau locul de tranzacţionare şi autoritatea sa competentă trebuie să ia în considerare cel puţin următoarele criterii:

a) CSD-ul nu furnizează informaţiile necesare pentru evaluarea respectării de către acesta a normelor şi cerinţelor juridice pentru accesul părţii care primeşte solicitarea, inclusiv avizele juridice sau orice mecanisme juridice relevante care demonstrează capacitatea CSD-ului de a-şi respecta obligaţiile faţă de partea care primeşte solicitarea;

b) CSD-ul nu furnizează informaţiile, inclusiv avizele juridice sau orice mecanisme juridice relevante, necesare pentru evaluarea capacităţii sale de a asigura, conform normelor aplicabile în statul membru al părţii care primeşte solicitarea, confidenţialitatea informaţiilor furnizate prin fluxul de tranzacţii;

c) în cazul unui CSD stabilit într-o ţară terţă, oricare dintre următoarele;

(i) CSD-ul nu face obiectul unui cadru de reglementare şi de supraveghere comparabil cu cadrul de reglementare şi de supraveghere care s-ar aplica CSD-ului în cazul în care acesta ar fi fost stabilit în Uniune, sau

(ii) normele aplicate de CSD cu privire la caracterul definitiv al decontării nu sunt comparabile cu cele menţionate la art. 39 din Regulamentul (UE) nr. 909/2014.

5.2. Riscurile financiare

11. Atunci când se evaluează riscurile financiare în urma unei solicitări de acces la fluxul de tranzacţii din partea unui CSD, CPC-ul sau locul de tranzacţionare şi autoritatea sa competentă trebuie să ia în considerare cel puţin următoarele criterii:

a) CSD-ul nu deţine resurse financiare suficiente pentru a-şi îndeplini obligaţiile contractuale faţă de partea care primeşte solicitarea;

b) CSD-ul nu doreşte sau nu poate să finanţeze niciun element personalizat necesar pentru permiterea accesului în conformitate cu art. 53 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 909/2014, în măsura în care aceasta nu reprezintă o condiţie de acces discriminatorie.

5.3. Riscurile operaţionale

12. Atunci când se evaluează riscurile operaţionale în urma unei solicitări de acces din partea unui CSD, CPC-ul sau locul de tranzacţionare şi autoritatea sa competentă trebuie să ia în considerare cel puţin următoarele criterii:

a) CSD-ul nu are capacitatea operaţională de a deconta tranzacţiile cu titluri de valoare compensate de CPC sau executate într-un Soc de tranzacţionare;

b) CSD-ul nu este capabil să demonstreze că poate adera la normele existente de gestionare a riscurilor ale părţii care primeşte solicitarea şi le poate respecta sau nu dispune de expertiza necesară în această privinţă;

c) CSD-ul nu a pus în aplicare politici de asigurare a continuităţii activităţii şi un plan de recuperare în caz de dezastre;

d) Acordarea accesului obligă partea care primeşte solicitarea să efectueze modificări semnificative ale operaţiunilor sale care ar afecta procedurile de gestionare a riscurilor şi ar periclita buna funcţionare a locului de tranzacţionare sau a CPC-ului, cum ar fi punerea în aplicare a prelucrării manuale continue de către astfel de părţi.

 

ANEXA Nr. 2

 

GHID

Norme şi proceduri în cazul insolvenţei participanţilor la CSD

 

Cuprins

 

1. Domeniu de aplicare

2. Definiţii

3. Scop

4. Obligaţii de conformitate şi de raportare

4.1. Statutul ghidului

4.2. Cerinţe privind raportarea

5. Ghid

5.1. Definiţia normelor şi procedurilor în cazul insolvenţei unui participant

5.2. Testarea periodică şi revizuirea normelor şi procedurilor în cazul insolvenţei unui participant

1. Domeniu de aplicare

Cui i se aplică?

1. Prezentul ghid se aplică autorităţilor competente.

Pentru ce se aplică?

2. Prezentul ghid se aplică în ceea ce priveşte normele şi procedurile pe care CSD-ul le va institui în cazul insolvenţei unui participant în temeiul art. 41 din Regulamentul (UE) nr. 909/2014.

Când se aplică?

3. Prezentul ghid se aplică în termen de două luni de la publicarea sa pe site-ul ESMA în toate limbile oficiale ale UE.

2. Definiţii

4. Cu excepţia cazului în care se prevede altfel, termenii definiţi în Regulamentul (UE) nr. 909/2014 au acelaşi înţeles în cuprinsul prezentului ghid. În plus, se aplică următoarele definiţii:

 

Regulamentul delegat (UE) 2017/ 392 al Comisiei

Regulamentul delegat (UE) 2017/392 al Comisiei din 11 noiembrie 2016 de completare a Regulamentului (UE) nr. 909/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului cu privire la standarde tehnice de reglementare în materie de autorizare, supraveghere şi cerinţe operaţionale pentru depozitarii centrali de titluri de valoare

Principii CPSS-IOSCO pentru infrastructurile pieţei financiare

Principii pentru infrastructurile pieţei financiare, aprilie 2012, elaborate de Comitetul pentru sisteme de plăţi şi decontări al băncilor centrale din Grupul celor Zece (CPSS) şi de Comitetul Tehnic al Organizaţiei Internaţionale a Comisiilor de Valori Mobiliare (IOSCO)

Directiva 98/26/CE

Directiva 98/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 mai 1998 privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăţi şi de decontare a titlurilor de valoare

CE

Comisia Europeană

ESMA

Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare şi Pieţe

UE

Uniunea Europeană

Regulamentul (UE) nr. 909/2014

Regulamentul (UE) nr. 909/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului privind îmbunătăţirea decontării titlurilor de valoare în Uniunea Europeană şi privind depozitarii centrali de titluri de valoare şi de modificare a Directivelor 98/26/CE şi 2014/65/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 236/2012

Regulamentul (UE) nr. 1.095/2010

Regulamentul (UE) nr. 1.095/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 24 noiembrie 2010 de instituire a Autorităţii europene de supraveghere (Autoritatea europeană pentru valori mobiliare şi pieţe), de modificare a Deciziei nr. 716/2009/CE şi de abrogare a Deciziei 2009/77/CE a Comisiei

3. Scop

5. Scopul prezentului ghid este de a asigura aplicarea comună, uniformă şi consecventă a dispoziţiilor art. 41 din Regulamentul (UE) nr. 909/2014, în special, ghidul are drept scop să asigure că CSD-urile definesc şi pun în aplicare norme şi proceduri clare şi eficace pentru a gestiona insolvenţa oricărora dintre participanţii lor [aceasta cuprinde toate tipurile de participanţi, inclusiv participanţii care sunt CSD-uri sau alte tipuri de infrastructuri ale pieţei şi, în statele membre care au ales să considere participanţii indirecţi drept participanţi, în temeiul art. 2 lit. (f) din Directiva 98/26/CE, aceasta include, de asemenea, participanţii indirecţi].

6. Având în vedere că noţiunea de „insolvenţă” în sine este deja definită în Regulamentul (UE) nr. 909/2014 în raport cu un participant ca fiind „o situaţie în care împotriva unui participant este deschisă procedura de insolvenţă”, scopul prezentului ghid nu este de a specifica în detaliu noţiunea de „insolvenţă” în raport cu un participant, ci doar de a oferi îndrumare în ceea ce priveşte măsurile care ar trebui instituite şi urmate de un CSD în eventualitatea în care survine un astfel de caz de insolvenţă.

7. Directiva 98/26/CE defineşte „procedura de insolvenţă” drept „orice măsură colectivă prevăzută de legea unui stat membru sau a unei terţe ţări, cu scopul lichidării sau reorganizării judiciare a unui participant, în cazul în care o astfel de măsură implică suspendarea

sau impunerea de restricţii asupra transferurilor sau plăţilor” [art. 2 lit. (j)] şi momentul declanşării unei proceduri de insolvenţă împotriva unui participant ca fiind momentul în care autoritatea judecătorească sau administrativă competentă emite decizia sa [art. 6 alin, (1)]. De asemenea, Directiva 98/26/CE prevede ca, într-un astfel de caz, autoritatea respectivă notifică de îndată decizia sa autorităţii competente desemnate de statul membru, precum şi că statul membru informează imediat Comitetul european pentru risc sistemic, alte state membre şi ESMA[art. 6 alin. (2) şi (3)].

8. Astfel cum se menţionează în considerentul 6 din Regulamentul (UE) nr. 909/2014, ESMA ar trebui să asigure coerenţa cu Principiile CPSS-IOSCO pentru infrastructurile pieţei financiare atunci când elaborează orientări referitoare la Regulamentul (UE) nr. 909/2014.

9. În acest sens se poate observa că domeniul de aplicare al Principiilor CPSS-IOSCO pentru infrastructurile pieţei financiare este într-adevăr mai larg decât domeniul prezentului ghid, întrucât acesta prevede că „o infrastructură a pieţei financiare ar trebui să prevadă în normele şi procedurile sale circumstanţele care constituie insolvenţa unui participant, abordând atât insolvenţe financiare, cât şi operaţionale” şi specifică faptul că „o insolvenţă operaţională survine atunci când un participant nu îşi poate îndeplini obligaţiile din cauza unei probleme de natură operaţională, cum ar fi o eroare în sistemele de tehnologia informaţiei”.

10. Este important de subliniat că, deşi Regulamentul (UE) nr. 909/2014 utilizează o definiţie destul de restrânsă a conceptului de „insolvenţă”, acest fapt nu le împiedică pe CSD-uri să instituie alte proceduri în vederea abordării evenimentelor care îi afectează pe participanţi, pe lângă deschiderea procedurii oficiale de insolvenţă împotriva acestora.

4. Obligaţii de conformitate şi de raportare

4.1. Statutul ghidului

11. Prezentul document conţine orientări emise în temeiul art. 41 alin. (4) din Regulamentul (UE) nr. 909/2014, în conformitate cu art. 16 din Regulamentul (UE) nr. 1.095/2010. În conformitate cu art. 16 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 1.095/2010, autorităţile competente şi participanţii la pieţele financiare trebuie să depună toate eforturile necesare pentru a respecta ghidurile şi recomandările.

12. Autorităţile competente cărora li se aplică ghidurile ar trebui să se conformeze, incluzându-le în practicile lor de supraveghere, precum şi să monitorizeze respectarea acestora de către CSD-uri.

4.2 Cerinţe privind raportarea

13. Autorităţile competente cărora li se adresează prezentul ghid trebuie să informeze ESMA dacă se conformează sau intenţionează să se conformeze ghidului, prezentând motivele în cazul neconformării, în termen de două luni de la data publicării ghidului pe site-ul ESMA în toate limbile oficiale ale UE, la adresa CSDR.Notifications@esma.europa.eu

14. În absenţa unui răspuns în acest termen se va considera că autorităţile competente nu se conformează. Un model pentru notificări este disponibil pe site-ul ESMA.

5. Ghid

5.1 Definiţia normelor şi procedurilor în cazul insolvenţei unui participant

5.1.1. Procedură pentru stabilirea normelor şi procedurilor în cazul insolvenţei unui participant

1. În demersul de elaborare a normelor şi procedurilor sale în cazul insolvenţei pentru fiecare dintre sistemele de decontare a titlurilor de valoare pe care le gestionează, un CSD ar trebui să implice orice părţi interesate relevante, inclusiv, dar fără a se limita la participanţii săi (eventual prin intermediul consultării comitetelor utilizatorilor), alte infrastructuri relevante ale pieţelor (CSD-uri, entităţi care decontează operaţiunea aferentă fondurilor băneşti pentru tranzacţiile cu titluri de valoare decontate prin intermediul CSD-ului, contrapărţi centrale şi locuri de tranzacţionare) şi, atunci când utilizează o infrastructură comună pentru decontare, operatorul unei astfel de infrastructuri.

2. Normele şi procedurile unui CSD în cazul insolvenţei ar trebui să fie aprobate de către organul său de conducere.

5.1.2. Recunoaşterea insolvenţei unui participant

3. Punerea în aplicare de către un CSD a normelor şi procedurilor sale în cazul insolvenţei ar trebui să fie activată odată ce un CSD, după ce a luat toate măsurile rezonabile pentru a verifica apariţia acesteia, a identificat insolvenţă unui participant

4. Un CSD poate fi notificat cu privire la insolvenţă unuia dintre participanţii săi de către însuşi participantul în cauză, de autoritatea desemnată în conformitate cu art. 6 alin, (2) din Directiva 98/26/CE în statul membru al CSD-ului, de autoritatea competentă a CSD-ului, de autoritatea competentă a participantului în insolvenţă sau de orice altă persoană având cunoştinţă de existenţa insolvenţei, cum ar fi o contraparte centrală, un loc de tranzacţionare, un CSD conectat sau operatorul unei infrastructuri comune pentru decontare utilizată de CSD-ul respectiv.

5. În acest scop, un CSD ar trebui să le solicite participanţilor săi să îi aducă la cunoştinţă insolvenţă proprie cât mai curând posibil şi ar trebui să specifice canalele de comunicare prin care ar trebui să se efectueze notificarea respectivă.

6. Imediat ce un CSD a fost informat cu privire la insolvenţă unui participant, acesta ar trebui să transmită informaţiile în cauză, inclusiv detaliile disponibile la momentul respectiv şi sursa de informaţii, către autoritatea sa competentă. Ulterior, CSD-ul ar trebui, cât mai curând posibil, să identifice şi să transmită către autoritatea sa competentă cel puţin informaţiile suplimentare enumerate mai jos:

- tipul de participant care face obiectul insolvenţei survenite [şi anume, informaţii precum statutul juridic, licenţa, activitatea, dacă este sau nu un participant-cheie în temeiul art. 67 din Regulamentul delegat (UE) 2017/392 al Comisiei];

- totalul volumului şi valorii instrucţiunilor de decontare ale participantului în insolvenţă care se află în curs de decontare şi, dacă este posibil, al instrucţiunilor pentru care este posibil să nu se reuşească decontarea, ^valoarea” fiind calculată astfel cum se specifică la art. 42 alin. (2) din Regulamentul delegat (UE) 2017/392 al Comisiei, în ziua insolvenţei;

- tipurile de tranzacţii şi instrumente financiare [utilizând categoriile prevăzute la art. 54 alin. (2) lit. (b) şi, respectiv, art. 42 alin. (1) lit. (d) şi (i) din Regulamentul delegat (UE) 2017/392 al Comisiei] la care se referă instrucţiunile respective;

- după caz, infrastructura comună pentru decontare în care sunt prelucrate instrucţiunile de decontare ale participantului în insolvenţă şi, dacă sunt disponibili, orice alţi indicatori ai activităţilor transfrontaliere ale participantului aflat în insolvenţă;

- dacă este cunoscut de către CSD, numărul clienţilor pe care îi are participantul în insolvenţă şi

- informaţii cu privire la orice riscuri substanţiale pe care le-ar putea atrage după sine o astfel de insolvenţă.

5.1.3 Acţiuni pe care le-ar putea întreprinde un CSD în caz de insolvenţă

7. Un CSD ar trebui să indice în normele şi procedurile sale în cazul insolvenţei acţiunile pe care le-ar putea întreprinde atunci când survine insolvenţă cu privire la fiecare dintre participanţii săi, inclusiv măsurile pe care le-ar putea lua pentru a limita pierderile şi presiunile asupra lichidităţii, atât la momentul insolvenţei participantului, cât şi după momentul respectiv. CSD-ul ar trebui să specifice dacă acţiunile respective sunt automate sau decise în funcţie de fiecare caz.

8. Acţiunile ar putea include, în măsura în care legislaţia aplicabilă permite acest lucru şi, în special, în conformitate cu normele privind caracterul definitiv al decontării definite în Directiva 98/26/CE:

a) modificări aduse practicilor obişnuite de decontare, cum ar fi nepermiterea introducerii de instrucţiuni de decontare suplimentare în sistemele sale de decontare a titlurilor de valoare de către participantul în insolvenţă, suspendarea instrucţiunilor sale de decontare nedefinitive de la decontare, sau restricţionarea anumitor funcţionalităţi care se pot aplica instrucţiunilor de decontare ale participantului respectiv, cum ar fi stabilirea unui termen-limită pentru reciclarea unei instrucţiuni de decontare;

b) utilizarea de către CSD a resurselor financiare: dacă este cazul, CSD-ul ar trebui să specifice în normele şi procedurile sale resursele financiare respective (cum ar fi, în cazul unui CSD fără licenţă bancară, un fond de garantare, dacă este instituit, sau, în cazul unui CSD autorizat să furnizeze servicii auxiliare de tip bancar, garanţiile oferite de participanţii săi), ordinea în care vor fi folosite, precum şi măsurile şi procedurile pentru a aborda reconstituirea la timp a acestor resurse în urma insolvenţei.

9. Normele şi procedurile unui CSD în cazul Insolvenţei ar trebui să specifice consecinţele măsurilor pe care le-ar putea lua acesta în ceea ce priveşte instrucţiunile de decontare şi conturile participanţilor aflaţi în insolvenţă şi ale participanţilor care nu se află în insolvenţă.

5.1.4. Punerea în aplicare a normelor şi procedurilor în cazul insolvenţei

10. CSD-ul ar trebui să specifice criteriile care vor fi luate în considerare în ceea ce priveşte alegerea fiecăreia dintre măsurile enumerate în cadrul normelor şi procedurilor sale în cazul insolvenţei.

11. CSD-ul ar trebui să aibă norme şi proceduri care stabilesc în mod clar responsabilităţile diferitelor părţi, atât în cadrul propriei organizaţii, cât şi, după caz, în afara acesteia, pentru abordarea insolvenţei unui participant, precum şi să ofere formare şi îndrumare personalului său cu privire la modul în care ar trebui puse în aplicare normele şi procedurile în cazul insolvenţei. Normele şi procedurile ar trebui să identifice membri-cheie ai personalului în acest scop, să abordeze aspecte precum comunicaţiile, documentaţia, nevoile în materie de informare şi aspectele legate de accesul la date, precum şi coordonarea cu alte entităţi, inclusiv, după caz, alte infrastructuri ale pieţei şi, pentru CSD-urile care utilizează o infrastructură comună pentru decontare, operatorul infrastructurii respective.

5.1.5. Comunicarea în ceea ce priveşte punerea în aplicare a normelor şi procedurilor în cazul insolvenţei

12. Normele şi procedurile unui CSD în cazul insolvenţei ar trebui să prevadă că:

a) CSD-ul ar trebui să notifice cât mai curând posibil autoritatea sa competentă şi participantul în insolvenţă cu privire la măsurile care urmează a fi luate sau care au fost luate de către CSD ca urmare a insolvenţei;

b) CSD-ul ar trebui să informeze următoarele persoane cât mai curând posibil cu privire la măsurile luate ca urmare a insolvenţei:

            (i) autorităţile sale relevante;

            (ii) ESMA;

            (iii) participanţii săi care nu se află în insolvenţă;

            (iv) locurile de tranzacţionare şi contrapărţile centrale care sunt deservite de CSD;

            (v) operatorul infrastructurii comune pentru decontare care este utilizată de CSD;

            (vi) CSD-urile conectate.

13. Informaţiile furnizate persoanelor la care se face referire la pct. 26 lit. (b) subpct. iii.-vi. nu ar trebui să conţină date cu caracter personal în sensul art. 2 lit. (a) din Directiva 95/46/CE1 (cu excepţia cazurilor în care participantul aflat în insolvenţă este o persoană fizică).

5.2. Testarea periodică şi revizuirea normelor şi procedurilor în cazul insolvenţei unui participant

14. Normele şi procedurile unui CSD în cazul insolvenţei ar trebui să specifice mecanismele şi calendarul pentru testarea eficacităţii şi caracterului practic al acestora.

15. Un CSD ar trebui să efectueze astfel de teste cel puţin anual şi, în orice caz, în urma oricăror modificări de fond aduse normelor şi procedurilor CSD-ului în cazul insolvenţei sau la cererea autorităţii sale competente, utilizând un eşantion relevant din rândul participanţilor săi, al infrastructurilor relevante ale pieţei (CSD-uri, entităţi care decontează operaţiunea aferentă fondurilor băneşti pentru tranzacţiile cu titluri de valoare decontate prin intermediul CSD-ului, contrapărţi centrale şi locuri de tranzacţionare) şi al oricăror altor entităţi (cum ar fi operatorul unei infrastructuri comune pentru decontare utilizate de CSD, părţi terţe cărora li s-a externalizat furnizarea de servicii etc.), după caz, pentru fiecare sistem de decontare a titlurilor de valoare pe care îl gestionează CSD-ul. Autoritatea competentă a CSD-ului poate solicita să ia parte la astfel de teste.

16. Înaintea fiecărui test, un CSD ar trebui să definească parametrii conform cărora ar trebui să se desfăşoare testul, luând în considerare diversele tipuri de participanţi (în ceea ce priveşte volumul, activitatea etc.), participanţii aflaţi în ţări diferite sau cu fusuri orare diferite, participanţii care deţin diferite tipuri de conturi (omnibus sau segregate), infrastructurile relevante ale pieţei, după caz. Un astfel de test ar trebui să includă un exerciţiu de simulare şi un test al procedurilor de comunicare. În cazul în care autoritatea competentă solicită acest lucru, un CSD poate înainta autorităţii sale competente parametrii pe care intenţionează să îi folosească, anterior fiecărui test.

17. În cazul în care un test relevă vreo deficienţă în ceea ce priveşte normele şi procedurile sale în cazul insolvenţei, CSD-ul ar trebui să le modifice în consecinţă. În cazul în care exerciţiul de simulare relevă lipsa de cunoştinţe sau de pregătire pentru aplicarea normelor şi procedurilor în cazul insolvenţei de către participanţii săi sau de către orice alte infrastructuri ale pieţei, CSD-ul ar trebui să se asigure că entităţile respective sunt informate în mod corespunzător şi iau măsuri în vederea eliminării unor astfel de deficienţe.

18. Rezultatele oricărui test şi modificările avute în vedere cu privire la normele şi procedurile sale în cazul insolvenţei, după caz, ar trebui să fie comunicate organului de conducere al CSD-ului, precum şi comitetului său de risc, autorităţii sale competente şi autorităţilor relevante. De asemenea, CSD-ul ar trebui să dezvăluie participanţilor săi măcar un rezumat al rezultatelor testului efectuat, precum şi modificările avute în vedere cu privire la normele şi procedurile sale în cazul insolvenţei, după caz.


1 „«date cu caracter personal» înseamnă orice informaţie referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă («persoana vizată»); o persoană identificabilă este o persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în special prin referire la un număr de identificare sau la unul sau mai multe elemente specifice, proprii identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale”, Directiva 95/46/CE din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.