MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 566/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 566         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 17 iulie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 368 din 30 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

32/363/753/667. - Ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale, al ministrului apelor şi pădurilor, al viceprim-ministrului, ministrul mediului, şi al ministrului sănătăţii pentru completarea Listei produselor de protecţie a plantelor autorizate în vederea aplicării prin pulverizare aeriană, aprobată prin Ordinul viceprim-ministrului, ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale, al ministrului mediului şi schimbărilor climatice şi al ministrului sănătăţii nr. 566/1.445/725/2014

 

ACTE ALE CAMEREI AUDITORILOR FINANCIARI DIN ROMÂNIA

 

48. - Hotărâre privind aprobarea auditorilor financiari care au fost autorizaţi în alt stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European ori în Confederaţia Elveţiană

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 302

din 4 mai 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cristinel Mocioi în Dosarul nr. 3.914/103/2014 al Tribunalului Neamţ - Secţia penală, de Ovidiu Eugen Knobloch. în Dosarul nr. 86/102/2016/a1 al Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, de Budi Rua Doru în Dosarul nr. 1.474/88/2016 al Tribunalului Tulcea - Secţia penală, precum şi de Delia Marina Podea în Dosarul nr. 4.014/108/2016/a1 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală. Excepţia formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.068D/2016, nr. 1.478D/2016, nr. 1.609D/2016 şi nr. 2.320D/2016.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 25 aprilie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 4 mai 2017, când a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

3. Prin încheierea din 26 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.914/103/2014, Tribunalul Neamţ - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cristinel Mocioi, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

4. Prin încheierea din 29 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 86/102/2016/a 1, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ovidiu Eugen Knobloch, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

5. Prin încheierea din 10 august 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.474/88/2016, Tribunalul Tulcea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Budi Rua Doru, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

6. Prin încheierea din 20 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.014/108/2016/a 1, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Delia Marina Podea, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că, deşi regulile privind competenţa organelor de cercetare penală reprezintă reguli de ordine publică, sancţiunea nerespectării lor, în concepţia noii reglementări, este doar nulitatea relativă. Astfel, dispoziţiile criticate sancţionează cu nulitatea absolută doar încălcarea prevederilor privind competenţa instanţelor judecătoreşti, iar nu şi nerespectarea regulilor de competenţă de către organele de cercetare penală, încălcându-se dreptul inculpatului la un proces echitabil, precum şi dreptul acestuia la apărare.

8. Prin faptul că dispoziţiile criticate nu sancţionează cu nulitatea absolută urmărirea penală efectuată de către un organ de urmărire penală necompetent se ajunge la încălcarea prevederilor art. 1 alin, (3) din Constituţie, care prevăd că România este stat de drept, principiu care are la bază două idei fundamentale, respectiv cea de garanţie a libertăţii individului, prin primatul dreptului, şi cea de raţionalizare a actului de exercitare a puterii, prin crearea unui sistem instituţional şi normativ ierarhizat. Aşa fiind, principiul statului de drept se opune arbitrariului, or prin sancţionarea cu nulitatea relativă a urmăririi penale efectuate de către un organ necompetent se reglementează posibilitatea parchetelor de a-şi alege competenţa după propria voinţă. Mai mult, sancţionarea doar cu nulitatea relativă a încălcării dispoziţiilor privind competenţa organului de urmărire penală determină necesitatea dovedirii vătămării, sarcină aproape imposibil de realizat.

9. Autorii excepţiei apreciază, de asemenea, că o altă componentă a statului de drept este aceea a respectării normelor cu forţă juridică superioară şi a supremaţiei legii. Sancţionarea cu nulitatea relativă a efectuării anchetei de către organul necompetent conduce, de fapt, la inaplicabilitatea textului de lege care stabileşte imperativ competenţa organelor de urmărire penală.

10. Totodată, autorii excepţiei susţin că respectarea normelor de competenţă materială reglementate de legiuitor pentru desfăşurarea activităţii de urmărire penală reprezintă una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite în mod obligatoriu pentru ca procesul penal să se desfăşoare în condiţii de legalitate, iar activitatea de urmărire penală să nu devină un act arbitrar. Nesancţionarea încălcării normelor referitoare la competenţa materială a organelor de urmărire penală lasă loc arbitrariului în desfăşurarea acestei activităţi, plasând astfel faza de urmărire penală sub semnul unei legalităţi incerte. Autorii apreciază că regimul nulităţii absolute, instituit prin dispoziţiile criticate, trebuie să aibă o aplicare unitară şi indivizibilă pe parcursul întregului proces penal, indiferent că procesul se află în faza de urmărire penală sau de judecată, doar astfel putându-se asigura respectarea obligatorie a legii, potrivit principiului fundamental reglementat de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

11. Tribunalul Neamţ - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, în condiţiile în care orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sale prin efectuarea actelor de urmărire penală de un organ necompetent poate invoca această nulitate într-un anumit termen. Faptul că această încălcare nu este prevăzută ca o nulitate absolută este justificată de împrejurarea că actele efectuate de un organ necompetent pot fi acceptate de inculpat sau de celelalte părţi, dacă apreciază că prin aceasta nu li s-a produs nicio vătămare a drepturilor de care beneficiază.

12. Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

13. Tribunalul Tulcea - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

14.  Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, în condiţiile în care prin nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi/sau funcţională s-ar putea ajunge la situaţia în care un procuror ce funcţionează în cadrul unui parchet de pe lângă o instanţă să poată efectua acte de urmărire penală sau să delege această atribuţie către lucrători anume desemnaţi, fără ca actele întocmite de acesta cu nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţă să poată atrage nulitatea absolută, ci doar nulitatea relativă, persoana cercetată fiind obligată, în acest caz, să facă dovada unei vătămări.

15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

16. Guvernul, în dosarele nr. 1.068D/2016, nr. 1.478D/2016 şi nr. 1.609D/2016, arată că autorii excepţiei exprimă critici care vizează neincluderea între motivele de nulitate absolută a nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa materială a organelor de urmărire penală; aşadar, prin invocarea excepţiei se contestă nu ceea ce legea prevede, ci ceea ce legea nu prevede, urmărindu-se completarea dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală cu un nou caz de nulitate absolută. Întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.

17. Guvernul, în Dosarul nr. 2.320D/2016, apreciază că cele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015 sunt valabile, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte prezenta cauză, excepţia fiind neîntemeiată. Astfel, dispoziţiile legale criticate sunt conforme şi cu dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Constituţie, câtă vreme art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală nu conţine prevederi care să contravină textelor constituţionale care stabilesc faptul că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.

18. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece autorii excepţiei tind la completarea textului legal, prin adăugirea, în enumerarea cazurilor care atrag nulitatea absolută, a celui privitor la necompetenţa organului de urmărire penală.

19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, concluziile scrise depuse la dosar, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

21. Examinând actele de sesizare, Curtea observă că, în dosarele nr. 1.068D/2016 şi nr. 1.609D/2016, a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar, în dosarele nr. 1.478D/2016 şi nr. 2.320D/2016, a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Având în vedere că nulitatea absolută a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti este reglementată în cuprinsul lit. b) a alin. (1) al art. 281 din Codul de procedură penală, Curtea apreciază că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: „Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: [...] b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legai competente

22. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept, art. 1 alin, (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi în art. 132 referitor la statutul procurorilor. De asemenea sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,

23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că normele care reglementează competenţa organelor judiciare reprezintă o constantă în cadrul reglementărilor procesual penale privind „nulităţile”. Astfel, potrivit art. 98 din Codul de procedură penală din 1936, republicat în broşura din data de 13 februarie 1948, „dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, compunerea instanţei şi prezenţa procurorului, prezenţa inculpatului în cazurile şi formele stabilite de lege, punerea în mişcare a acţiunii penale şi sesizarea instanţei sunt întotdeauna prescrise sub pedeapsa de nulitate. Această nulitate nu poate fi înlăturată în niciun mod; ea poate fi propusă în orice stare a procesului şi trebuie să fie pronunţată chiar din oficiu”

24. În ceea ce priveşte Codul de procedură penală din 1968, Curtea reţine că materia nulităţilor era reglementată în titlul V, capitolul VI, art. 197. Potrivit alin. 2 al art. 197, „Dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei; la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii...”, totodată, alin. 3 al aceluiaşi articol prevedea că „Nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în niciun mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi să ia în considerare chiar din oficiu”.

25. Curtea observă că legiuitorul Codului de procedură penală din 1936 şi al celui din 1968 au avut în vedere atât competenţa materială şi după calitatea persoanei a instanţei de judecată, cât şi cea a organului de urmărire penală. Astfel, din perspectiva competenţei materiale şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, nerespectarea dispoziţiilor procedurale în materie atrăgea întotdeauna sancţiunea nulităţii absolute, aceasta putând fi pusă în dezbatere, inclusiv din oficiu, în orice stare a procesului.

26. Referitor la Codul de procedură penală Intrat în vigoare la 1 februarie 2014, Curtea reţine că nulităţile absolute sunt reglementate la art. 281, dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală dispunând în sensul că „Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: (...)

b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente:”, iar cele ale art. 281 alin. (3) în sensul că „încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) poate ti invocată în orice stare a procesului”. Astfel, Curtea reţine că şi în concepţia noii reglementări nulitatea

absolută se constată din oficiu sau la cerere, încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală putând fi invocată în orice stare a procesului.

27. Din ansamblul dispoziţiilor art. 281 din Codul de procedură penală, Curtea constată că noua reglementare a reformat materia nulităţilor, aducând modificări în conţinutul dispoziţiilor ce reglementează regimul acestora, una dintre aceste modificări privind scoaterea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Astfel, în concepţia noului Cod de procedură penală, nerespectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală atrage sancţiunea nulităţii relative, iar nu a nulităţii absolute.

28. În consecinţă, în prezent, în cazul nerespectării acestor dispoziţii procedurale, devin aplicabile prevederile art. 282 din Codul de procedură penală referitoare la instituţia nulităţii relative. Astfel, încălcarea dispoziţiilor procedurale referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.

29. Curtea observă că, potrivit art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, această nulitate se poate invoca în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; cel mai târziu până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei; până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii. Consecinţa neinvocării nulităţii relative în termenul prevăzut de lege determină acoperirea acestui viciu. De asemenea, viciul se acoperă şi în situaţia în care persoana interesată a renunţat în mod expres la invocarea nulităţii.

30. În acest context, Curtea constată că nulitatea reprezintă sancţiunea procedurală ce invalidează actele procedurale existente, care au luat însă fiinţă prin nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiunea sau cu încălcarea formelor prescrise de lege. Nulităţile pot fi clasificate în nulităţi exprese şi nulităţi virtuale. Nulităţile exprese intervin în cazul încălcării unor dispoziţii legale anume individualizate de legiuitor, iar nulităţile virtuale pot interveni în cazul nerespectării unor dispoziţii legale, altele decât cele individualizate de legiuitor.

31. După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, se deosebesc nulităţi absolute, care intervin în cazurile prevăzute de art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală şi nulităţi relative, care sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidente în cazul încălcării oricărei altei dispoziţii legale decât cele prevăzute în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală (deci altele decât cele a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute).

32. Astfel, Curtea constată că în cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, pe când nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, fără a exista nicio circumstanţiere în ceea ce priveşte necesitatea existenţei unui interes procesual propriu. Totodată, momentul până la care nulitatea poate fi invocată este diferit reglementat, în ceea ce priveşte nulităţile relative fiind incidente dispoziţiile art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, iar în ceea ce priveşte nulităţile absolute sunt incidente dispoziţiile art. 281 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ. Constatarea nulităţii, indiferent dacă aceasta este absolută sau relativă, determină lipsirea de efecte juridice a actului afectat, din momentul efectuării acestuia, iar nu din momentul constatării nulităţii.

33. Referitor la materia nulităţilor, Curtea observă că instanţa de contencios constituţional a constatat că „nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă” (Decizia nr. 113 din 24 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 14 martie 2005; Decizia nr. 403 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 697 din 3 august 2005).

34. Totodată, Curtea a reţinut că nulitatea relativă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal (procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali), că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzut de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. Spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută se caracterizează prin faptul că nu poate fi înlăturată în niciun fel, poate fi invocată în orice stare a procesului penal, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală, care pot fi invocate în condiţiile prevăzute la art. 281 alin. (4) din acelaşi cod, şi poate fi luată în considerare din oficiu. Aceasta determină întotdeauna anularea actelor procesuale şi procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de lege (Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragrafele 19 şi 20).

35. Raportând aceste concluzii la materia aflată în discuţie, Curtea apreciază că trebuie analizat în ce măsură reglementarea cazurilor în care poate fi invocata nulitatea absolută - În speţă eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală - se constituie într-o încălcare a principiilor, valorilor şi exigenţelor constituţionale.

36. Din această perspectivă, Curtea observă că, în prezent, nulitatea absolută intervine în cazul încălcării normelor referitoare la compunerea completului de judecată; competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata â fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; publicitatea şedinţei de judecată; participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie; adică, în cazul încălcării unor norme care au un caracter esenţial în desfăşurarea procesului penal.

37. În legătură cu dispoziţiile referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, Curtea observă că începând cu Codul de procedură penală din 1936 şi până la 1 februarie 2014 (deci pe parcursul unei perioade însemnate de timp) a existat o prezumţie absolută că încălcarea acestor norme produce o vătămare. În doctrină, s-a subliniat faptul că unele dintre dispoziţiile care reglementează desfăşurarea procesului penal au fost selectate de legiuitor şi înscrise în art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, încălcarea lor fiind considerată atât de gravă, încât atrăgea întotdeauna nulitatea actelor efectuate cu încălcarea lor.

38. Astfel, din analiza succesiunii în timp a dispoziţiilor ce reglementează cazurile de nulitate absolută, concluzia care se impune este că, în prezent, legiuitorul a apreciat că încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală nu mai reprezintă o încălcare atât de gravă încât să determine incidenţa nulităţii absolute.

39. Din această perspectivă, Curtea observă că, în analiza scopului pentru care o măsură legislativă a fost adoptată, instanţa de contencios constituţional a avut în vedere fie expunerea de motive a actului respectiv (a se vedea Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014), fie elemente legislative ce conturează scopul avut în vedere de legiuitor (a se vedea Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015). Referitor la reglementarea nulităţilor în noul Cod de procedură penală, Curtea reţine că în Expunerea de motive s-a arătat că „dacă în ceea ce priveşte reglementările privind termenele, cheltuielile judiciare, modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite, proiectul nu aduce modificări semnificative faţă de actuala reglementare, instituţia juridică a nulităţilor actelor procesuale şi procedurale cunoaşte în cuprinsul proiectului câteva modificări menite a sistematiza problematica specifică. Astfel, proiectul propune, ca element de noutate, reglementarea efectelor nulităţii asupra actelor procesuale ori procedurale, precum şi a actelor subsecvente celui lovit de nulitate. Din raţiuni de sistematizare au fost dezvoltate în cuprinsul proiectului, în mod distinct, particularităţile dihotomiei nulitate absolută - nulitate relativă într-o manieră clară, neechivocă”. Astfel, în cauza de faţă, Curtea observă că expunerea de motive care însoţeşte proiectul actului normativ nu face nicio referire la motivul eliminării acestui caz de nulitate absolută.

40. Prin urmare, Curtea apreciază că trebuie stabilit în ce măsură noua reglementare a repoziţionat rolul organului de urmărire penală şi implicit importanţa normelor ce stabilesc competenţele acestuia în procesul penal. Sub aceste aspecte, Curtea reţine că în Expunerea de motive se precizează că „proiectul a regândit poziţia procurorului în cadrul organelor de urmărire penală, precum şi competenţa acestuia. [...] Proiectul are în vedere şi regândirea poziţiei procurorului în cadrul organelor de urmărire penală, precum şi a competenţei acestuia, în sensul întăririi rolului principal al procurorului de a conduce şi supraveghea activitatea de urmărire penală desfăşurată de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare ori de organele de cercetare penală speciale, iar nu de a efectua obligatoriu urmărirea penală

41. Aşa fiind, Curtea observă că dispoziţiile Codului de procedură penală realizează o delimitare clară a funcţiilor judiciare, prin reglementarea, în mod distinct, a etapelor procesului penal şi a competenţei organelor implicate în realizarea lor. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată.

42. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 3 alin. (4) din Codul de procedură penală, în exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Această dispoziţie trebuie coroborată cu cea cuprinsă în art. 285 alin. (1) din acelaşi act normativ, care dispune că urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 55 şi ale art. 56 din Codul de procedură penala, care detaliază categoria organelor de urmărire penală şi competenţa acestora.

43. Astfel, din analiza coroborată a dispoziţiilor legale precitate, Curtea constată următoarele: competenţa funcţională a procurorului este aceea de a efectua urmărirea penală în cauzele prevăzute de lege şi de a conduce şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege; în exercitarea funcţiei de urmărire penală şt de supraveghere a cercetărilor penale, procurorul şi organele de cercetare penală, pe care le supraveghează, au ca atribuţie strângerea probelor al căror rol şi scop este acela de a servi ca temei de trimitere sau netrimitere în judecată; procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată; exercită acţiunea penală; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.

44. În ceea ce priveşte faza urmăririi penale, Curtea reţine că aceasta este cea dintâi etapă a procesului penal, premergătoare judecăţii, ce se desfăşoară conform unei proceduri nepublice şi are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (a se vedea şi Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 19).

45. De asemenea, Curtea constată că, în literatura de specialitate, numeroşi autori au subliniat importanţa urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal. Astfel, în unele opinii se arată că necesitatea de a contracara activitatea infracţională a condus la înfiinţarea unor organe specializate care să realizeze anumite activităţi specifice într-o fază premergătoare desfăşurării judecăţii. Astfel, s-a simţit nevoia înfiinţării unor organe specializate în descoperirea infracţiunilor, identificarea şi prinderea infractorilor în vederea trimiterii lor în judecată. Aceste organe au o competenţă bine determinată prin lege şi îşi desfăşoară activitatea în faza de urmărire penală. În lumina dispoziţiilor Codului de procedură penală în vigoare, urmărirea penală are un conţinut şi o desfăşurare riguros limitate la ceea ce este necesar pentru a atinge scopul acestei faze procesuale şi al procesului penal în general.

46. Astfel, Curtea observă că, potrivit art. 89 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru minori şi familie şi judecătorie funcţionează un parchet, iar, potrivit secţiunii 1 a capitolului II din acelaşi act normativ, pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează, de asemenea, un parchet.

Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 56 alin. (6) din Codul de procedură penală, este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că urmărirea penală în cazul infracţiunilor de o complexitate redusă este prevăzută în competenţa parchetelor ce funcţionează pe lângă judecătorii, pe când, în cazul infracţiunilor complexe, competenţa de a efectua urmărirea penală este dată unor parchete ce funcţionează pe lângă instanţe de grad superior.

47. Totodată, Curtea reţine că accederea în funcţie, precum şi întregul parcurs profesional al procurorilor sunt reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Astfel, promovarea procurorilor se face, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, numai prin concurs organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante existente. De asemenea, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, pot participa la concursul de promovare la parchetele imediat superioare procurorii care au avut calificativul „foarte bine” la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi îndeplinesc anumite condiţii minime de vechime.

48. Aşa fiind, Curtea apreciază că nu poate fi de acceptat ca un parchet ierarhic inferior să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală în cauze care, potrivit legii, sunt date în competenţa unui parchet ierarhic superior. De altfel, chiar dispoziţiile art. 325 din Codul de procedură penală permit preluarea de către un parchet, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, a cauzelor care nu sunt date, potrivit legii, În competenţa sa, dar, numai în cazul în care parchetul care preia cazul este un parchet ierarhic superior celui care are competenţa de a efectua sau supraveghea urmărirea penală.

49. În continuare, din perspectiva competenţei materiale a organelor de urmărire penală, Curtea observă că, de regulă, urmărirea penală este realizată de poliţia judiciară şi de organele de cercetare penală speciale. Cu toate acestea, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 56 alin, (3) din Codul de procedură penală şi, în mod obligatoriu, de procurorul militar în cazul infracţiunilor săvârşite de militari, potrivit art. 56 alin. (4) din acelaşi act normativ. Totodată, potrivit art. 56 alin. (6) din Codul de procedură penală, este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

50. Pe de altă parte, Curtea constată că tocmai importanţa urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal a determinat înfiinţarea unor organe de urmărire penală cu competenţe speciale. Spre exemplu, prin Legea nr. 508/2004 a fost înfiinţată Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în cadrul Ministerului Public, ca structură specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în prezent activitatea acesteia fiind reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016; iar prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 a fost înfiinţată Direcţia Naţională Anticorupţie, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu competenţa de a cerceta infracţiuni de corupţie şi cele asimilate acestora.

51 în acest context, Curtea reţine că înfiinţarea unor structuri specializate presupune şi o anumită competenţă specializată a acestora, strict determinată de lege, astfel că efectuarea sau supravegherea urmăririi penale în cauze care excedează acestei competenţe determină o deturnare a scopului normelor legale ce au stat la baza înfiinţării acestor structuri specializate.

52. Având în vedere aceste aspecte, Curtea observă că, deşi există modificări ale normelor ce guvernează urmărirea penală şi implicit a competenţei de realizare a acesteia, aceste modificări nu au determinat o diminuare a importanţei acestei faze procesuale şi nici a rolului pe care organul de urmărire penală îl ocupă în cadrul procesului penal, astfel încât să se desprindă o justificare rezonabilă a eliminării din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală.

53. În acest context, Curtea reţine că, în doctrină, în ceea ce priveşte noţiunea de competenţă,s-a constatat că aceasta este inseparabilă de organele procesului penal, organele judiciare penale fiind repartizate după criteriile de competenţă prevăzute de lege asupra anumitor infracţiuni sau anumitor acte ori măsuri dintr-o anumită fază a procesului penal. Tocmai această circumstanţiere, delimitare şi repartizare a exerciţiului atribuţiilor organelor judiciare proiectează noţiunea competenţei penale. În acelaşi timp, nici nu s-ar putea imagina exerciţiul acestor atribuţii fără aceste măsuri impuse prin organizarea competenţei, ce determină însăşi capacitatea pe care o au diferitele organe judiciare de a-şi îndeplini funcţiile esenţiale prevăzute de lege, respectiv asupra căror cauze penale, în ce grad şi în ce circumscripţie teritorială îşi pot exercita competenţele.

54. În contextul celor anterior expuse, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că o consecinţă a prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, care prevăd obligativitatea respectării, în România, a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este aceea că legiuitorul trebuie să reglementeze din punct de vedere normativ atât cadrul de desfăşurare a procesului penal, cât şi competenţa organelor judiciare şi modul concret de realizare a fiecărei subdiviziuni, a fiecărei etape a procesului penal. Astfel, Curtea a constatat că legiuitorul trebuie să prevadă cu exactitate obligaţiile pe care le are fiecare organ judiciar, care se impune a fi circumscrise modului concret de realizare a atribuţiilor acestora, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operaţiunilor pe care acestea le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor lor (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragrafele 15, 16).

55. Astfel, Curtea constată că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competenţă, în acest sens, dispoziţiile art. 58 din Codul de procedură penală reglementează instituţia verificării competenţei de către organul de urmărire penală, care este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare, iar dacă constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, fie să dispună de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă, fie să trimită de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.

56. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii - componentă a statului de drept - îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare. În acest sens, Curtea a statuat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 16 iulie 2014, paragraful 17). Cu toate acestea, Curtea apreciază că sarcina legiuitorului nu poate fi considerată îndeplinită doar prin adoptarea unor reglementări relative la competenţa organelor judiciare. Având în vedere importanţa regulilor de competenţă în materia penală, legiuitorului îi incumbă obligaţia de a adopta prevederi care să determine respectarea acesteia în practică, prin reglementarea unor sancţiuni adecvate aplicabile în caz contrar. Aceasta deoarece aplicarea efectivă a legislaţiei poate fi obstrucţionată prin absenţa unor sancţiuni corespunzătoare, precum şi printr-o reglementare insuficientă sau selectivă a sancţiunilor relevante.

57. Astfel, deşi este recunoscut faptul că nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, Curtea apreciază că aceasta trebuie să fie incidenţă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal. Referitor la normele de competenţă, Curtea observă că, pentru buna desfăşurare a activităţii organelor judiciare, se impune respectarea fermă a competenţei lor materiale şi după calitatea persoanei. Nerespectarea normelor legale privind competenţa materială şi după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia. Aceasta este şi explicaţia pentru care încălcarea dispoziţiilor legale privind această competenţă se sancţiona în reglementarea anterioară cu nulitatea absolută.

58. Or, eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală permite aplicarea în procesul penal a unui criteriu subiectiv de apreciere din partea organului de urmărire penală. Astfel, prin nereglementare a unei sancţiuni adecvate în cazul nerespectării de către organul de urmărire penală a competenţei sale materiale şi după calitatea persoanei, legiuitorul a creat premisa aplicării aleatorii a normelor de competenţă pe care le-a adoptat.

59. Pe de altă parte, Curtea reţine că incidenţa nulităţii relative în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală determină în sarcina celui ce o invocă obligaţia dovedirii unui interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, a dovedirii unei vătămări a drepturilor sale prin nerespectarea dispoziţiei, a dovedirii imposibilităţii înlăturării acestei vătămări altfel decât prin desfiinţarea actului.

60. În ceea ce priveşte vătămarea ce trebuie dovedită, Curtea observă că în doctrină s-a apreciat că, deşi legea nu precizează în ce poate consta vătămarea procesuală, aceasta se poate constitui în încălcarea drepturilor pe care le au părţile în procesul penal. Totodată, în doctrină, s-a arătat că se poate defini vătămarea ca atingerea adusă principiilor fundamentale ale procesului penal din care rezultă posibilitatea de a nu se realiza scopul acestuia. De asemenea, s-a menţionat că, prin vătămare, se poate înţelege orice atingere adusă justiţiei sau intereselor legitime ale părţilor. Atingerea se aduce părţilor din proces în cazul în care li se încalcă un drept procesual ori o garanţie procesuală de natură a le asigura apărarea intereselor lor legitime în cursul procesului penal.

61. Aşa fiind, din analiza dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală şi a celor reţinute de doctrină, Curtea constată că, în cazul nulităţii relative, vătămarea se referă la o încălcare a normelor ce are drept consecinţă o afectare a drepturilor procesuale ale persoanei îndreptăţite de a o invoca. Astfel, teoretic, orice încălcare de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate determina o vătămare independent de respectarea regulilor de competenţă ale acestuia. În consecinţă, demonstrarea vătămării va putea fi realizată prin relevarea consecinţelor actului organului de urmărire penală, printr-o modalitate independentă, ce nu implică, întotdeauna, analiza respectării competenţei acestuia. Cu alte cuvinte, încălcarea de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate produce o vătămare, chiar şi atunci când normele de competenţă au fost respectate, situaţie în care vătămarea e mai uşor de dovedit, fiind precis determinată.

62. Or, Curtea constată că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, şi implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situaţie, prezumată iuris et de iure.

63. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.

64. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cristinel Mocioi în Dosarul nr. 3.914/103/2014 al Tribunalului Neamţ - Secţia penală, de Ovidiu Eugen Knobloch, în Dosarul nr. 86/102/2016/a1 al Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, de Budi Rua Doru în Dosarul nr. 1.474/88/2016 al Tribunalului Tulcea - Secţia penală, de Delia Marina Podea în Dosarul nr. 4.014/108/2016/a1 al Curţii de Apei Timişoara - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Guvernului, celor două Camere ale Parlamentului, Tribunalului Neamţ - Secţia penală, Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Tribunalului Tulcea - Secţia penală şi Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 4 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 368

din 30 mai 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia-Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin, (1) şi ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 3.422/108/2015 al Tribunalului Arad - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 64D/2016.

2. Dezbaterile au avut loc la data de 14 martie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea la 4 aprilie şi, respectiv, 27 aprilie 2017. La această dată, constatând că nu sunt prezenţi, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, toţi judecătorii care au participat la dezbateri, Curtea a amânat pronunţarea pentru 9 mai si, respectiv, 30 mai 2017.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

3. Prin încheierea din 16 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.422/108/2015, Tribunalul Arad - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării unei cauze penale referitoare la stabilirea vinovăţiei unui inculpat sub aspectul săvârşirii a 46 de infracţiuni de înşelăciune [art. 244 alin. (2) din Codul penal], a 46 de infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 322 din Codul penal) şi a 46 de infracţiuni de fals informatic (art. 325 din Codul penal),

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine că sintagma „împotriva aceluiaşi subiect pasiv” din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal - care exclude compatibilitatea infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi, excepţie făcând doar situaţiile reglementate de dispoziţiile art. 238 din Legea nr. 187/2012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal) - încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5) privind statul de drept, separaţia şi echilibrul puterilor şi principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 44 alin. (2) teza întâi privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii private în mod egal de lege, indiferent de titular, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 126 alin. (1) şi (3) privind înfăptuirea justiţiei prin instanţele judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind cea care asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. În acest sens, menţionează că, sub reglementarea Codului penal din 1969, practica judiciară a fost în sensul compatibilităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi în cazul infracţiunilor împotriva patrimoniului. Consideră că sintagma criticată încalcă dreptul de apreciere al instanţelor judecătoreşti cu privire la interpretarea şi aplicarea legii, în condiţiile în care instanţele judecătoreşti sunt cele care au competenţa constituţională de a înfăptui justiţia. Arată că, în speţă, deşi cele 138 de acte materiale calificate ca infracţiuni săvârşite în concurs - din care 46 de infracţiuni de înşelăciune [art. 244 alin. (2) din Codul penal], 46 de infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 322 din Codul penal) şi 46 de infracţiuni de fals informatic (art. 325 din Codul penal) - au fost comise în realizarea unei rezoluţii infracţionale comune, instanţa de judecată nu poate reţine că este vorba de 3 infracţiuni în formă continuată (fiecare infracţiune fiind săvârşită prin câte 46 da acte materiale, având în vedere că sunt 46 de subiecţi pasivi), deoarece nu este îndeplinită condiţia unităţii de subiect pasiv, aşa cum se desprinde aceasta din dispoziţiile art. 35 alin, (1)din Codul penal. Astfel, raportat la gradul redus de pericol social al faptelor săvârşite şi având în vedere incidenţa, în speţă, a cauzei speciale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 396 alin, (10) din Codul de procedură penală, dacă instanţa stabileşte pentru fiecare infracţiune în parte câte o pedeapsă cu închisoarea egală cu minimul special redus cu o treime, aceasta înseamnă stabilirea unor pedepse minime cu închisoarea de câte 8 luni pentru fiecare infracţiune de înşelăciune, de câte 4 luni pentru fiecare infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi de câte 8 luni pentru fiecare infracţiune de fals informatic. Potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, la pedeapsa cea mai grea - de 8 luni - se adaugă un spor de o treime din totalul - de 912 luni - al celorlalte pedepse cu închisoare stabilite, ceea ce înseamnă 304 luni, adică un spor obligatoriu de 25 de ani şi 4 luni, astfel că pedeapsa rezultantă este de 26 de ani, pentru un prejudiciu total de 22.801 lei. La aceasta se adaugă o pedeapsă anterioară de 2 ani închisoare, ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei sub supraveghere, inculpatul urmând să execute 28 de ani de închisoare. Dacă, privind individual limitele de pedeapsă, nu se poate afirma că există o disproporţie între pedepsele stabilite şi infracţiunile săvârşite, totuşi, prin aplicarea regulilor concursului de infracţiuni, rezultă o disproporţie vădită, pe de o parte, între pedeapsa individuală cea mai grea şi pedeapsa rezultantă, iar, pe de altă parte, între pedeapsa rezultantă şi ansamblul activităţii infracţionale a inculpatului, inclusiv din perspectiva interesului societăţii de a-l pedepsi suplimentar pentru perseverenţa sa infracţională. Apreciază că o atare agravare a răspunderii penale nu respectă principiul proporţionalităţii între valoarea socială lezată prin infracţiune şi regimul sancţionator aplicabil. Observă că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv” cuprinsă în dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Codul penal - care impune condiţia unităţii subiectului pasiv în cazul infracţiunii continuate - poate duce la aplicarea pedepsei maxime de 30 de ani pentru infracţiuni de mic pericol social (infracţiuni contra patrimoniului, infracţiuni de fals etc.) săvârşite în mod repetat, în timp ce, în cazul uciderii mai multor persoane ca urmare a unei infracţiuni unice de omor calificat, făptuitorul poate primi, în temeiul art. 189 alin. (1) lit. f) din Codul penal, o pedeapsă de la 15 la 25 de ani. Or, în condiţiile în care valoarea socială supremă este viaţa omului, iar câteva sute de furturi din buzunare sunt, în modul cel mai evident, mai puţin grave decât un singur omor săvârşit chiar şi asupra unei singure persoane, reiese o lipsă vădită de proporţionalitate în dozarea pedepsei în raport cu valorile sociale ocrotite de legea penală. Consideră că legiuitorul, în opera sa de individualizare legală a pedepsei, are obligaţia de a respecta principiul proporţionalităţii, ceea ce înseamnă că pedepsele trebuie să fie corelate cu gradul de pericol social abstract al fiecărei infracţiuni în parte, pericol determinat de importanţa valorilor sociale ocrotite, dar şi de măsura în care aceste valori pot fi vătămate.

5. De asemenea, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine că dispoziţiile art. 39 alin, (1) lit. b) din Codul penal - care prevăd că, în cazul concursului de infracţiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor fix, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite - încalcă prevederile constituţionale ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) cu privire la tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 148 alin. (2)-(4) privind aplicarea cu prioritate a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, raportate la prevederile art. 49 paragraful 3 referitor la principiul proporţionalităţii pedepselor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât împiedică instanţa de judecată să individualizeze pedeapsa rezultantă prin adăugarea la pedeapsa cea mai grea a unui spor variabil, de cel mult o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite. Aşadar, neconstituţionalitatea derivă nu din aplicarea obligatorie a unui Spor de pedeapsă în cazul concursului de infracţiuni, ci din imposibilitatea judecătorului de a doza acest spor în limita unei treimi din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite pe lângă pedeapsa cea mai grea. Menţionează că restricţiile generale, automate şi nediferenţiate referitoare la drepturi consacrate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale au fost condamnate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului [Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), paragraful 82]. Arată că, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, dar prin raportare la alte texte constituţionale, atingând numai tangenţial, în cadrul analizei efectuate, principiul proporţionalităţii ce izvorăşte din prevederile art. 53 din Constituţie. Precizează că, în jurisprudenţa sa, Curtea a făcut, în mai multe rânduri, aplicarea principiului proporţionalităţii, de exemplu, prin deciziile nr. 361 din 7 mai 2015 şi nr. 712 din 4 decembrie 2014. În fine, invocă şi considerentele Deciziei nr. LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în domeniul dreptului penal, principiul proporţionalităţii îşi găseşte expresia specifică în criteriile generale de individualizare a pedepselor, în raport cu care la stabilirea şi aplicarea acestora trebuie să se ţină seama atât de gradul de pericol social abstract, astfel cum el este determinat în textul de lege incriminator, cât şi de împrejurările concrete ale săvârşirii faptei şi toate trăsăturile ce îl caracterizează pe infractor.

6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal este neîntemeiată. În acest sens, arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, revenind legiuitorului să prevadă care este conţinutul concursului de infracţiuni, precum şi tratamentul sancţionator aplicabil acestuia. Reglementarea modalităţii de calculare a sporului de pedeapsă în funcţie de totalul pedepselor stabilite pe lângă pedeapsa cea mai grea, precum şi a condiţiilor reţinerii concursului de infracţiuni, nu este de natură a afecta caracterul legal al sancţiunilor penale ori proporţionalitatea acestora, odată ce atât limitele pedepselor aplicabile pentru toate tipurile de infracţiuni, cât şi modalitatea de calculare a sporului aplicabil concursului de infracţiuni sunt expres prevăzute de lege, prin norme clare, accesibile şi previzibile. Sporul obligatoriu adăugat la pedeapsa cea mai grea este o consecinţă a pluralităţii de infracţiuni, iar nu o sporire aleatorie a pedepsei, aceasta fiind aplicată în limitele legale şi cu respectarea criteriilor de individualizare pentru fiecare faptă comisă. Alegerea uneia sau a alteia dintre soluţiile consacrate în diversele sisteme de drept

- absorbţia, cumulul juridic, cumulul aritmetic, sporul obligatoriu, sporul facultativ etc. - reprezintă o opţiune de politică legislativă, ce constituie atributul exclusiv al legiuitorului, în virtutea rolului său constituţional. Astfel, consideră că rolul instanţei de judecată - acela de înfăptuire a actului de justiţie

- este pe deplin realizat şi în cazul în care legea impune aplicarea unui spor obligatoriu de pedeapsă, deoarece instanţa dispune de marja de apreciere necesară şi de posibilitatea de individualizare a pedepselor cu ocazia stabilirii pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal prin raportare la prevederile art. 44 din Constituţie privind dreptul de proprietate privată, apreciază că textul de lege criticat nu are legătură cu acest principiu constituţional, astfel că nu este de natură a afecta aplicarea sa. Arată că, potrivit art. 44 din Constituţie, proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, în timp ce unitatea de subiect pasiv presupune, în cazul infracţiunilor patrimoniale, existenţa aceluiaşi subiect pasiv al diferitelor acte de executare ce intră în conţinutul infracţiunii continuate, iar nu existenţa unei singure persoane fizice sau juridice care este titulară a dreptului de proprietate. Consideră lămuritoare, în acest sens, dispoziţiile art. 238 lit. a) din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora, în aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, condiţia unităţii subiectului pasiv se consideră îndeplinită şi atunci când bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane. Aşadar, aspectele invocate de autoarea excepţiei în ceea ce priveşte raportarea la art. 44 din Constituţia României sunt unele de aplicare a legii, iar nu de constituţionalitate a acesteia. De asemenea consideră că textele art. 35 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu conţin prevederi de natură să reglementeze existenţa unei discriminări, deoarece nu este incident în cauză niciunul dintre criteriile de discriminare reţinute în art. 4 din Constituţie, dispoziţiile de lege criticate aplicându-se nediferenţiat tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică, fără privilegii şi fără discriminări. Arată că principiul egalităţii presupune egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparaţie cu alta. De altfel, aşa cum instanţa de contencios constituţional a stabilit în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, astfel încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit.

8. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 54 din 24 februarie 2015, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, care au următorul cuprins:

- Art. 35 alin. (1): „Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

- Art. 39 alin. (1) lit. b): (1) în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;”.

12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5) privind statul de drept, separaţia şi echilibrul puterilor şi principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 44 alin. (2) teza întâi privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii private în mod egal de lege, indiferent de titular, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor

drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 126 alin. (1) şi (3) privind înfăptuirea justiţiei prin instanţele judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind cea care asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) cu privire la tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 148 alin. (2)-(4) privind aplicarea cu prioritate a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, raportate la prevederile art. 49 paragraful 3 referitor la principiul proporţionalităţii pedepselor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, inclusiv prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015, Decizia nr. 837 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, Decizia nr. 717 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 8 martie 2017, şi prin Decizia nr. 726 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 20 februarie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal.

14. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Codul penal reglementează infracţiunea continuată, adăugând la definiţia consacrată prin prevederile art. 41 alin, 2 din Codul penal din 1969 condiţia săvârşirii infracţiunii împotriva aceluiaşi subiect pasiv. Prin urmare, potrivit actualei reglementări, infracţiunea continuată constă în săvârşirea de către o persoană la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, de acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, fiind, astfel, caracterizată atât prin unitate sub aspectul laturii subiective, cât şi prin unitate de subiect pasiv. Cu privire la acest ultim aspect, în temeiul dispoziţiilor art. 238 din Legea nr. 187/2012, condiţia unităţii subiectului pasiv se consideră îndeplinită şi atunci când bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane, precum şi atunci când infracţiunea a adus atingere unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic (Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015, paragraful 16, Decizia nr. 837 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, paragraful 11, Decizia nr. 717 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 8 martie 2017, paragraful 16, şi Decizia nr. 726 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 20 februarie 2017, paragraful 17).

15. O amplă analiză de drept comparat a noţiunii de «infracţiune continuată” a fost realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Rohlena împotriva Republicii Cehe. Astfel, prin Hotărârea din 27 ianuarie 2015, pronunţată în cauza menţionată, Curtea de la Strasbourg a reţinut că infracţiunea continuată constă în săvârşirea mai multor fapte ce întrunesc elementele aceleiaşi infracţiuni (sau ale unei infracţiuni similare), fapte comise într-o anumită perioadă de timp (paragraful 28). Noţiunea - introdusă în dreptul european în Evul Mediu pentru a pondera regula de drept roman excesiv de severă quod criminae tot poenae, care consacra suma materială a tuturor pedepselor - a cunoscut două abordări diferite. Potrivit unei concepţii subiective - întâlnită în Italia -, infracţiunea continuată reprezenta un grup de fapte unite de o intenţie unică şi de acelaşi „desen infracţional”. Conform concepţiei obiective - dezvoltată, în special, în Germania -, infracţiunea continuată se caracteriza prin intenţia repetată a autorului său de a ataca acelaşi bun sau obiect juridic ori un bun sau obiect juridic similar. Având în vedere că repetarea actelor infracţionale şi existenţa intenţiei infracţionale erau înlesnite de circumstanţe materiale - între altele, legătura de proximitate temporală şi natura obiectului juridic afectat -, s-a considerat că este justificată impunerea unei pedepse mai uşoare. Concepţia obiectivă cu privire la infracţiunea continuată s-a răspândit în toată Europa, fiind adoptată în mai multe legislaţii. Totuşi, pentru a nu da dovadă de prea multă clemenţă faţă de recidivişti, unii legiuitori au limitat aplicarea acestei noţiuni la anumite categorii de infracţiuni (paragraful 30).

16. Cercetarea desfăşurată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în toate cele 47 de state membre ale Consiliului Europei a confirmat, aşadar, existenţa unei tradiţii europene ce consacră noţiunea de „infracţiune continuată” în concepţia sa obiectivă. Majoritatea acestor state au introdus noţiunea respectivă în ordinea juridică internă, fie pe cale de dispoziţii legale exprese, fie prin intermediul practicii judiciare (paragraful 31). Elementele de drept comparat de care a dispus Curtea de la Strasbourg cu privire la existenţa conceptului de „infracţiune continuată” indică o convergenţă puternică între sistemele de drept naţionale ale statelor membre ale Consiliului Europei în acest domeniu. Astfel, pare să existe un larg consens, rezultat dintr-o lungă tradiţie europeană, cu privire la caracteristicile infracţiunii continuate, unitatea juridică a respectivelor fapte ilicite fiind stabilită atât prin elemente obiective (actus reus)r cât şi prin elemente subiective (mens rea): a) autorul trebuie să comită un anumit număr de fapte ilicite contra aceleiaşi valori sociale şi, adesea, victima este aceeaşi; b) este necesar să existe cel puţin o asemănare a modurilor de operare a actelor individuale (modus operandi) sau alte circumstanţe materiale care să unească faptele respective într-un întreg (actus reus); c) între actele distincte trebuie să existe o legătură temporală, aceasta fiind apreciată în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte; d) toate faptele trebuie să prezinte aceeaşi intenţie sau acelaşi „desen infracţional” (mens rea), chiar dacă nu toate au fost plănuite ab initio; e) actele distincte trebuie să întrunească, în mod explicit sau implicit, elementele constitutive ale aceleiaşi/aceloraşi infracţiuni (paragraful 33).

17. În fine, Curtea de la Strasbourg a reţinut, prin hotărârea mai sus menţionată, că pedeapsa stabilită în cazul infracţiunii continuate este, în mod invariabil, mai uşoară decât cea aplicată - potrivit cumulului aritmetic sau juridic - pentru o pluralitate de infracţiuni (paragraful 36).

18. În ceea ce priveşte sistemul de drept românesc, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Codul penal prevăd soluţia incompatibilităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi. Aceasta înseamnă că - în cazul săvârşirii de către o persoană la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni -, dacă nu este îndeplinită condiţia unităţii subiectului pasiv, instanţa nu poate face aplicarea prevederilor art. 35 alin. (1) şi ale art. 36 alin. (1) din Codul penal referitoare la infracţiunea continuată şi

la pedeapsa pentru aceasta, ci devin incidente dispoziţiile art. 38 şi ale art. 39 din Codul penal privind concursul de infracţiuni şi tratamentul lui sancţionator.

19. Curtea observă că - sub reglementarea Codului penal din 1969 - practica instanţelor judecătoreşti a fost în sensul compatibilităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi în cazul anumitor categorii de infracţiuni, cum ar fi infracţiunile contra patrimoniului. Potrivit doctrinei actuale, prin introducerea sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv” în cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din noul Cod penal, legiuitorul a dorit să curme controversa referitoare la unitatea subiectului pasiv al acţiunilor sau inacţiunilor componente ale unei infracţiuni continuate, după cum este vorba de infracţiuni contra persoanei sau contra patrimoniului.

20. Curtea reţine că infracţiunea continuată se sancţionează, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Codul penal, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii, în timp ce tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni este mult mai sever, aşa cum rezultă din prevederile art. 39 alin. (1) din Codul penal. Concursul de infracţiuni, reglementat de prevederile art. 38 din Codul penal, reprezintă o formă a pluralităţii de infracţiuni, alături de recidivă şi de pluralitatea intermediară, care constă fie în săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele sau în comiterea unei infracţiuni pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni [concurs real de infracţiuni - art. 38 alin. (1) din Codul penal], fie în comiterea de către o persoană a unei acţiuni sau a unei inacţiuni, care, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni [concurs formal - art. 38 alin. (2) din Codul penal]. Referitor la tratamentul sancţionator, art. 39 alin. (1) din Codul penal prevede că, în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică o pedeapsă, după cum urmează: a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii; e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse CU amendă, se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).

21. Curtea consideră necesară schimbarea jurisprudenţei sale cu privire la dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Codul penal, ţinând cont de evoluţia legislaţiei, a doctrinei şi a practicii judiciare în materia infracţiunii continuate şi reevaluând impactul dispoziţiilor de lege criticate sub aspectul excluderii aplicării lor în numeroase situaţii în care nu se poate justifica însă, în mod raţional şi obiectiv, incidenţa tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni. Astfel, Curtea constată că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv” din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, care impune condiţia unităţii subiectului pasiv în cazul infracţiunii continuate, creează discriminare în cadrul aceleiaşi categorii de persoane care

săvârşesc la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie cu privire la egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Curtea reţine că apărarea prin mijloace de drept penal a ordinii constituţionale ţine de competenţa Parlamentului, dar intră în atribuţiile Curţii Constituţionale verificarea modului în care politica penală configurată de legiuitor se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în vederea respectării unui just echilibru în raport cu valoarea socială ocrotită (Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, şi Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015).

22. În acest sens, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, în cazul concursului de infracţiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor obligatoriu şi fix, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, astfel că, în situaţia săvârşirii, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unui număr mare de acţiuni sau inacţiuni - care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni -, chiar dacă acestea au un grad redus de pericol social, se ajunge, în practică, la aplicarea unei pedepse disproporţionat de mari în raport cu necesitatea pedepsirii făptuitorului, întrucât, nefiind îndeplinită condiţia unităţii subiectului pasiv, instanţa de judecată nu poate face aplicarea dispoziţiilor privind infracţiunea continuată.

23. Curtea constată că imposibilitatea reţinerii infracţiunii în formă continuată - dacă nu este îndeplinită condiţia unităţii subiectului pasiv în cazul săvârşirii de către o persoană la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni -, având drept consecinţă obligarea instanţei de judecată la aplicarea regulilor concursului de infracţiuni, creează discriminare între autorul faptei şi o persoană care săvârşeşte la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni ca şi în cazul primului făptuitor, însă cu îndeplinirea condiţiei unităţii subiectului pasiv. Curtea observă că persoanele în cauză se află în situaţii similare, din perspectiva gravităţii faptei săvârşite şi a periculozităţii făptuitorului, indiferent dacă este sau nu îndeplinită condiţia unităţii subiectului pasiv. Cu toate acestea, autorii faptelor menţionate beneficiază de un tratament juridic diferit, ce are efect asupra regimului sancţionator aplicabil. Tratamentul diferenţiat nu îşi găseşte însă nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, având în vedere că unitatea subiectului pasiv poate fi un element necunoscut făptuitorului şi, prin urmare, aleatoriu şi exterior voinţei acestuia, astfel încât nu poate constitui un criteriu legal/obligatoriu de diferenţiere între infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni. Astfel, în timp ce unitatea rezoluţiei infracţionale este un criteriu obiectiv, intrinsec, care ţine de procesul cognitiv specific comportamentului infracţional, fiind, implicit, controlabil de către subiectul activ, unitatea subiectului pasiv constituie un criteriu exterior voinţei făptuitorului, independent de acesta, şi, pentru acest motiv, nejustificat.

24. Sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 22, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 22).

25. De asemenea, Curtea Constituţională - făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968,13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mat 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit. paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, paragraful 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24) - a reţinut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie2015, paragraful 25).

26. Din analiza procesului legislativ, Curtea constată că expunerea de motive care a însoţit proiectul noului Cod penal - adoptat prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului - nu face nicio referire la scopul urmărit de legiuitor prin introducerea condiţiei unităţii subiectului pasiv al infracţiunii continuate. De asemenea, analiza noii reglementări în ansamblu nu relevă elemente care să conducă la evidenţierea scopului avut în vedere pentru stabilirea acestui criteriu. În fine, Curtea observă că varianta expunerii de motive a noului Cod penal aflată pe site-ul Ministerului Justiţiei prevede că: „Acceptarea compatibilităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea subiecţilor pasivi deschide calea extinderii nejustificate a domeniului de incidenţă al acesteia în cazuri în care este în mod vădit vorba despre un concurs de infracţiuni, aşa cum se întâmplă în prezent. O astfel de tentaţie va fi cu atât mai mare în viitor, în condiţiile înăspririi tratamentului sancţionator prevăzut de lege pentru concursul de infracţiuni, astfel că soluţia propusă de proiect îşi găseşte pe deplin justificarea”. Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că

prezumarea eludării legii de către instanţele judecătoreşti cu ocazia înfăptuirii actului de justiţie nu poate fi avută în vedere la stabilirea scopului legitim al unei reglementări.

27. Prin urmare, Curtea constată că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv* d i n cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal - care impune condiţia unităţii subiectului pasiv în cazul infracţiunii continuate - creează o diferenţă de tratament juridic în cadrul aceleiaşi categorii de făptuitori, fără a exista vreo justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie cu privire la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări.

28. Consecinţa constatării de către Curte a neconstituţionalităţii sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv” din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este, practic, revenirea la soluţia adoptată de practica judiciară sub reglementarea Codului penal din 1969, în sensul existenţei unei compatibilităţi limitate între infracţiunea continuată şi pluralitatea de subiecţi pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reţinută de la caz la caz de instanţele judecătoreşti, în virtutea rolului constituţional al acestora de a asigura înfăptuirea justiţiei, în acest sens. Curtea observă că, potrivit practicii judiciare cristalizate sub imperiul Codului penal din 1969, pentru a stabili dacă toate acţiunile sau inacţiunile au fost comise în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale sau dacă îşi au sursa în rezoluţii distincte este indispensabilă examinarea tuturor împrejurărilor de fapt şi a condiţiilor în care au fost săvârşite, putând fi avută în vedere, printre alte elemente, şi identitatea persoanei vătămate. De asemenea, alte criterii de stabilire a existenţei infracţiunii continuate ar putea fi: săvârşirea la intervale de timp relativ scurte a acţiunilor componente; comiterea acţiunilor asupra unor bunuri de acelaşi fel; folosirea aceloraşi metode, procedee, mijloace; comiterea acţiunilor în aceleaşi împrejurări sau condiţii, precum şi unitatea de scop. Fiind chemată să se pronunţe asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că „diferenţa de obiect sau de subiect pasiv al infracţiunii nu poate determina pulverizarea unei acţiuni unice sau repetate în timp, îndeplinite în realizarea

aceleiaşi rezoluţii, în tot atâtea infracţiuni autonome concurente câte bunuri sau persoane au făcut obiectul acelei acţiuni” [Decizia nr. XLIX (49) din 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 15 noiembrie 2007].

29. Aşadar, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv” din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, unitatea subiectului pasiv încetează să mai fie o condiţie esenţială a infracţiunii continuate şi redevine un simplu criteriu de stabilire a unităţii rezoluţiei infracţionale, lăsat la aprecierea organelor judiciare.

30. Tot ca efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv* din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, prevederile art. 238 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, prevederi ce delimitează sfera de aplicare a condiţiei unităţii subiectului pasiv, rămân fără obiect de reglementare.

31. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal - care prevăd că, în cazul concursului de infracţiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor fix, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite -, Curtea nu poate reţine critica adusă faţă de prevederile constituţionale ale art. 11 alin, (1) şi (2) şi ale art. 148 alin. (2)-(4) raportate la dispoziţiile art. 49 paragraful 3 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât - potrivit prevederilor art. 51 paragraful 1 din Cartă - dispoziţiile acesteia se adresează statelor membre numai în situaţia în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, ceea ce nu este cazul în speţă.

32. De asemenea nu poate fi primită nici pretinsa încălcare de către dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, deoarece textul constituţional invocat este aplicabil numai în ipoteza în care Curtea constată o restrângere a exercitării unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care însă nu s-a reţinut în cauza de faţă.

33. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin, (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 3.422/108/2015 al Tribunalului Arad - Secţia penală şi constată că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv” din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generat obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Arad - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 30 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE

MINISTERUL APELOR ŞI PĂDURILOR

Nr. 32 din 17 februarie 2017

Nr. 363 din 27 aprilie 2017

 

 

MINISTERUL MEDIULUI

MINISTERUL SĂNĂTĂŢII

Nr. 753 din 16 mai 2017

Nr. 667 din 14 iunie 2017

 

ORDIN

pentru completarea Listei produselor de protecţie a plantelor autorizate în vederea aplicării prin pulverizare aeriană, aprobată prin Ordinul viceprim-ministrului, ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale, al ministrului mediului şi schimbărilor climatice şi al ministrului sănătăţii nr. 566/1.445/725/2014

 

Văzând Referatul de aprobare nr. 268/F din 31.01.2017 al Autorităţii Naţionale Fitosanitare din subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale,

în conformitate cu prevederile art. 9 alin (2) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2012 pentru stabilirea cadrului instituţional de acţiune în scopul utilizării durabile a pesticidelor pe teritoriul României, aprobată prin Legea nr. 63/2013,

în temeiul al art. 9 alin. (5) din Hotărârea Guvernului nr. 30/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, precum şi pentru modificarea art. 6 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1.186/2014 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii pentru Administrarea Sistemului Naţional Antigrindină şi de Creştere a Precipitaţiilor, cu modificările ulterioare, al art. 13 alin. (5) din Hotărârea Guvernului nr. 20/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apelor şi Pădurilor, al art. 13 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 19/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului şi pentru modificarea unor acte normative şi al art. 7 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale, ministrul apelor şi pădurilor, viceprim-ministrul, ministrul mediului, şi ministrul sănătăţii emit prezentul ordin.

Art. I. - Lista produselor de protecţie a plantelor autorizate în vederea aplicării prin pulverizare aeriană, aprobată prin Ordinul viceprim-ministrului, ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale, al ministrului mediului şi schimbărilor climatice şi al ministrului sănătăţii nr. 566/1.445/725/2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 4 septembrie 2014, se completează cu o nouă poziţie, după cum urmează:

 

Produsul comercial

Substanţa activă

Deţinătorul omologării

„FORAY 76 B

Bacillus thuringiensis subsp. kurstaki, tulpina (ABTS-351)

Sumitomo Chemical Agro Europe, Franţa”

 

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

p. Ministrul apelor şi pădurilor,

Petre Daea

Simona Olimpia Negru,

 

secretar de stat

p. Viceprim-ministru, ministrul mediului,

 

Eugen Constantin Uricec,

Ministrul sănătăţii,

secretar de stat

Florian-Dorel Bodog

 

ACTE ALE CAMEREI AUDITORILOR FINANCIARI DIN ROMÂNIA

 

CAMERA AUDITORILOR FINANCIARI DIN ROMÂNIA

 

HOTĂRÂRE

privind aprobarea auditorilor financiari care au fost autorizaţi în alt stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European ori în Confederaţia Elveţiană

 

Având în vedere prevederile:

- art. 6 alin. (3) şi ale art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

- art. 15 alin. (1) şi (3) şi art. 38 din Hotărârea Guvernului nr. 433/2011 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Camerei Auditorilor Financiari din România;

- Hotărârea Consiliului Camerei Auditorilor Financiari din România nr. 164/2010 pentru adoptarea Normelor privind aprobarea auditorilor financiari şi a firmelor de audit din alte state membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European ori Confederaţiei Elveţiei şi din terţe ţări, cu modificările şi completările ulterioare;

- art. 12 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2008 privind auditul statutar al situaţiilor financiare anuale şi al situaţiilor financiare anuale consolidate şi supravegherea în interes public a profesiei contabile, aprobată cu modificări prin Legea nr. 278/2008, cu modificările şi completările ulterioare;

- Hotărârii Consiliului Camerei Auditorilor Financiari din România nr. 51 /2015 privind modalitatea de adoptare a hotărârilor Consiliului Camerei Auditorilor Financiari din România;

ţinând cont de Procesul-verbal întocmit la data de 12 iunie 2017 de Comisia de examinare,

având în vedere Procesul-verbal nr. 4.296 din 19.06.2017 privind votul valabil exprimat de către membrii Consiliului Camerei Auditorilor Financiari din România,

Consiliul Camerei Auditorilor Financiari din România adoptă prezenta hotărâre.

Art. 1. - Se aprobă Lista auditorilor financiari care au fost autorizaţi în alte state membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European ori în Confederaţia Elveţiană şi care au dobândit calitatea şi dreptul de exercitare a profesiei de auditor financiar în România, în urma testului de aptitudini organizat în data de 12 iunie 2017, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 2. - Prezenta hotărâre va fi comunicată Consiliului pentru Supravegherea în Interes Public a Profesiei Contabile pentru aprobarea listei cuprinzând persoanele care au participat la testul de aptitudini în vederea aprobării ca auditori financiari.

Art. 3. - Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Camerei Auditorilor Financiari din România,

Gabriel Radu

 

Bucureşti, 26 iunie 2017.

Nr. 48.

 

ANEXĂ

 

LISTA

auditorilor financiari care au fost autorizaţi în alte state membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European ori în Confederaţia Elveţiană şi care au dobândit calitatea şi dreptul de exercitare a profesiei de auditor financiar în România, în urma testului de aptitudini organizat în data de 12.06.2017

 

Nr. crt.

Numele şi prenumele

Ţara de origine

Institutul străin la care este membru

1.

Antoche Anca Nicoleta

România

The Association of Chartered Certified Accountants

2.

Asimionoaei Bogdan

România

The Association of Chartered Certified Accountants

3.

Bentel Oana

România

The Association of Chartered Certified Accountants

4.

Berbecariu Marinela Carmen

România

The Association of Chartered Certified Accountants

5.

Dutescu Teodora Cristina

România

The Association of Chartered Certified Accountants

6.

Ender Nina Cornelia

România

The Association of Chartered Certified Accountants

7.

Ionaşcu Silvia

România

The Association of Chartered Certified Accountants

8.

Ionica Mihai

România

The Association of Chartered Certified Accountants

9.

Lucaciu Ioana Alexandra

România

The Association of Chartered Certified Accountants

10.

Lungu Paul Cristian

România

The Association of Chartered Certified Accountants

11.

Păduraru Robert Alexandru

România

The Association of Chartered Certified Accountants

12.

Pavel Aliz

România

The Association of Chartered Certified Accountants

13.

Tănăsoaica Ionuţ Adrian

România

The Association of Chartered Certified Accountants

 

Nr. crt.

Numele şi prenumele

Ţara de origine

Institutul străin la care este membru

Notă test

14.

Balazs Arpad

Ungaria

Chamber of Hungarian Auditors

7,50

15.

Juraj Tucny

Slovacia

The Association of Chartered Certified Accountants

8,50

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.