MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 68/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 68         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 26 ianuarie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 652 din 1 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 653 din 8 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996

 

Decizia nr. 654 din 8 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali

 

Decizia nr. 656 din 8 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite

 

ORDONANŢE ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

8. - Ordonanţă de urgenţă privind lansarea în cadrul Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat a Programului de susţinere a internaţionalizării operatorilor economici români, cu finanţare de la bugetul de stat, pentru perioada 2017-2020

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1.218/2016. - Ordin al ministrului mediului, apelor şi pădurilor privind aprobarea Planului de management şi a Regulamentului sitului Natura 2000 ROSCI0188 Parâng şi ale ariilor protejate de interes naţional 2.800 Miru Bora, 2.803 Iezerul Latoriţa, 2.799 Căldarea Gâlcescu, 2.528 Cheile Jieţului şi 2.498 Piatra Crinului

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

Decizie în Cauza Marius Iorga împotriva României

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 652

din 1 noiembrie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dănuţ Tedi Dumitrache în Dosarul nr. 2.262/740/2015 al Judecătoriei Alexandria. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 30D/2016.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 27 octombrie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată. Dosarul a avut primul termen de judecată la data de 22 septembrie 2016, când avocatul autorului excepţiei a solicitat acordarea unui termen de judecată având în vedere că autorul excepţiei se află în stare de detenţie, procedura de citare cu acesta nefiind îndeplinită. Curtea a admis cererea, acordând termen la data de 27 octombrie 2016, când, având în vedere cererea avocatului autorului excepţiei de amânare a pronunţării pentru a depune concluzii scrise, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 1 noiembrie 2016.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

3. Prin încheierea din 8 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.262/740/2015, Judecătoria Alexandria a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dănuţ Tedi Dumitrache cu ocazia soluţionării unui proces penal.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile criticate creează o discriminare prin faptul că în vreme ce toate cazurile de nulitate absolută pot fi invocate în orice stare a procesului, doar cele prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală trebuie invocate până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare. De asemenea, dispoziţiile de lege criticate încalcă dreptul la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie. Prevederile constituţionale nu fac distincţie între diferitele faze ale procesului penal, astfel că şi nulitatea absolută determinată de încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) ar trebui să poată fi invocată în orice stare a procesului.

5. Judecătoria Alexandria apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că instituţia camerei preliminare a fost creată pentru a răspunde exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal şi are ca scop crearea unui cadru legislativ de natură să înlăture durata excesivă a procedurilor în faza de judecată, să asigure legalitatea trimiterii în judecată şt legalitatea administrării probelor. Procedura camerei preliminare cuprinde reguli care elimină posibilitatea restituirii ulterioare, în faza de judecată, a dosarului la parchet, datorită faptului că legalitatea probatoriului şi a trimiterii în judecată sunt soluţionate în această fază. Aşadar, se instituie competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de legalitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. În ceea ce priveşte regimul juridic al nulităţilor se arată că acesta este reglementat, în legislaţia actuală, de art. 197 şi art. 281 din Codul de procedură penală. Astfel, se apreciază că obligaţia invocării nulităţilor absolute din timpul urmăririi penale până la închiderea procedurii în camera preliminară [art. 281 alin. (4) lit. a) coroborat cu art. 282 alin. (4) lit. a)] reprezintă un aspect ce contribuie la celeritatea şi stabilitatea procesului penal, precum şi la degrevarea judecătorului chemat să soluţioneze fondul, a cărui misiune se va reduce doar la analiza probatoriului şi la statuarea asupra temeiniciei acuzaţiilor. Totodată, instanţa a apreciat că nu este interzis inculpatului sau vreunei alte părţi din procesul penal să invoce excepţii cu privire la nulităţile absolute intervenite în cursul urmăririi penale sau al camerei preliminare, ci doar termenul în care acestea pot fi ridicate este limitat la faza camerei preliminare, acesta fiind şi rolul acestei instituţii.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7. Guvernul apreciază că, prin instituirea unor termene imperative pentru efectuarea actelor de procedură ori pentru invocarea unor excepţii sau nulităţi, nu se încalcă dreptul la apărare şi nici dreptul la un proces echitabil, acest aspect ţine de reglementarea procedurii de judecată şi rămâne la aprecierea legiuitorului, în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora competenţa instanţelor şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. De asemenea, întrucât scopul procedurii de cameră preliminară este de a verifica legalitatea competenţei şi a sesizării instanţei, precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, mai înainte de a se trece în faza de judecată, este firesc ca nulitatea absolută decurgând din încălcarea în faza de urmărire penală sau în procedura de cameră preliminară a dispoziţiilor referite de art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) să poată fi invocată numai până la încheierea acestei din urmă proceduri. În final, apreciază că dreptul constituţional la apărare nu este încălcat, întrucât, tocmai ca garanţie a respectării acestui drept, art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea prevederilor referitoare la asigurarea asistenţei juridice, atunci când aceasta este obligatorie conform legii.

8. Avocatul Poporului apreciază că, din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, reiese că inculpatul este nemulţumitele faptul că pe parcursul urmăririi penale nu a beneficiat de asistenţa juridică obligatorie a unui avocat, apreciind astfel că actele de procedură efectuate în această fază procesuală sunt lovite de nulitate absolută, în continuare, făcând referire la dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală şi având în vedere situaţia de fapt şi de drept din dosar, Avocatul Poporului susţine că autorul excepţiei nu se află în ipoteza reglementată de art. 281 alin, (1) lit. f) din Codul de procedură penală, întrucât legea nu prevede asistenţa juridică obligatorie pentru faza procesuală a urmăririi penale. Prin urmare, prevederile art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală nu au incidenţă în speţa dedusă judecăţii de fond, astfel că încălcarea acestora nu poate constitui temei al invocării nulităţii absolute a actelor de urmărire penală efectuate în lipsa unui apărător. Astfel, arată că indiferent de soluţia pronunţată de instanţa de contencios constituţional în prezenta cauză sub aspectul criticilor formulate CU privire la termenul-limită până la care inculpatul poate să conteste o probă administrată în mod nelegal în cursul urmăririi penale, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la soluţionarea fondului cauzei,

9. Astfel, rezultă că excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedura penală nu are incidenţă în cauză, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Arată că, în mod similar celor de mai sus, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 471 din 16 iunie 2015.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile avocatului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: (4) încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f) trebuie Invocată: a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare”,

13. În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi art. 24 referitor la dreptul la apărare. De asemenea sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 3 lit. b) şi c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 11 din Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 14 pct. 3 lit. d) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 48 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

14. Examinând încheierea din 8 decembrie 2015 a Judecătoriei Alexandria, actul de sesizare a instanţei de contencios constituţional, Curtea observă că, în fapt, ca urmare a finalizării urmăririi penale, dosarul de urmărire penală cu numărul unic 959/P/2015 a fost înaintat instanţei de judecată la data de 8 iunie 2015, Judecătorul de cameră preliminară a comunicat rechizitoriul inculpatului, conform art. 344 din Codul de procedură penală, stabilind un termen de 20 de zile pentru invocarea eventualelor neregularităţi ale actului de sesizare a instanţei sau legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. La termenul stabilit de judecătorul de cameră preliminară, inculpatul nu a invocat excepţii de nelegalitate, dându-se termen la care să aibă loc dezbaterile asupra obiectului de cameră preliminară. La termenul din data de 6 noiembrie 2015, apărătorul inculpatului a învederat că a luat cunoştinţă de conţinutul rechizitoriului şi nu contestă legalitatea acestuia. Concluzionând, a precizat că nu are cereri şi excepţii de invocat, solicitând începerea judecăţii. Prin încheierea de cameră preliminară din 6 noiembrie 2015 s-a stabilit primul termen pe fondul cauzei la data de 10 noiembrie 2015. La acest termen, apărătorul ales al inculpatului a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală.

15. În continuare, Curtea reţine că infracţiunea pentru care este inculpat autorul excepţiei este cea prevăzută de art. 335 din Codul penal, respectiv conducerea unui vehicul fără permis de conducere, în forma sancţionată de art. 335 alin. (1), potrivit căruia „Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani”. Totodată, Curtea observă că avocatul autorului excepţiei a arătat că acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, iar pe parcursul urmăririi penale, inculpatul nu a beneficiat de asistenţă juridică, deşi aceasta era obligatorie raportat la persoana inculpatului, nivelul de pregătire profesională, starea fizică şi psihică a acestuia, conform dispoziţiilor art. 90 din Codul de procedură penală, fără a preciza care dintre situaţiile reglementate de acest articol este incidenţă în cauză.

16. Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că inculpatul, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, este nemulţumit de faptul că pe parcursul urmăririi penale nu a beneficiat de asistenţa juridică obligatorie a unui avocat, apreciind astfel că actele de procedură efectuate în această fază procesuală sunt lovite de nulitate absolută.

17. În acest context, examinând cadrul legal în materia asistenţei juridice obligatorii, Curtea observă că dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală instituie trei ipoteze de asistenţă juridică obligatorie a persoanelor care au calitatea de suspect, respectiv de inculpat, şi anume: când este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză; în cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani (deci inclusiv detenţia pe viaţă); în cazul în care instanţa/organul judiciar apreciază că persoana nu şi-ar putea face singură apărarea.

18. Referitor la acest aspect, Curtea a apreciat că obligativitatea desemnării unui apărător din oficiu operează numai în cauzele strict determinate de lege, întrucât numai pe această cale pot fi instituite excepţii de la regula generală a caracterului facultativ al asistenţei juridice, iar stabilirea, extinderea sau restrângerea acestor excepţii este de competenţa exclusivă a legiuitorului (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 232 din 16 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 18 februarie 2000).

19. Or, potrivit dispoziţiilor legale, asistenţa juridică obligatorie, condiţionată de prevederea în legea penală a unei pedepse cu închisoarea mai mare de 5 ani pentru infracţiunea săvârşită, operează numai pentru faza procesuală a judecăţii cauzei, iar nu pentru fazele anterioare - urmărirea penală, respectiv camera preliminară, aşa cum în mod eronat susţine autorul excepţiei de neconstituţionalitate. De asemenea, din analiza documentelor aflate la dosarul cauzei, Curtea observă că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu se regăseşte nici în ipoteza enunţată de art. 90 lit. a), acesta fiind major. Totodată, Curtea reţine că în cauză organul judiciar nu a apreciat că autorul excepţiei nu şi-ar putea face singur apărarea, iar în faza camerei preliminare inculpatul nu a invocat excepţii de nelegalitate. Astfel, Curtea reţine că Codul de procedură penală prevede anumite cazuri în care asistenţa juridică este obligatorie, considerându-se că apărarea este o instituţie de interes social care funcţionează atât în interesul inculpatului, cât şi în interesul asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal. Împrejurarea că legea procesual penală instituie asistenţa juridică obligatorie doar pentru faza de judecată este în deplină conformitate cu dispoziţiile constituţionale care nu prevăd obligativitatea asistenţei juridice în tot timpul procesului penal, ci doar dreptul părţilor de a fi asistate, drept pe care acestea îl pot sau nu exercita.

20. Astfel, având în vedere situaţia de fapt şi de drept din dosar, Curtea apreciază că autorul excepţiei nu se află în ipoteza reglementată de art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, întrucât legea nu prevede asistenţa juridică obligatorie pentru faza procesuală a urmăririi penale. Prin urmare, prevederile art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală nu au incidenţă în speţa dedusă judecăţii de fond, astfel că încălcarea acestora nu poate constitui temei al invocării nulităţii absolute a actelor de urmărire penală efectuate în lipsa unui apărător.

21. Curtea constată că, indiferent de soluţia pronunţată în prezenta cauză sub aspectul criticilor formulate cu privire la termenul-limită până la care inculpatul poate să conteste o probă administrată în mod nelegal în cursul urmăririi penale, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la soluţionarea fondului cauzei. Prin urmare, rezultă că excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală nu are incidenţă în cauză, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmând să respingă excepţia de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă.

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dănuţ Tedi Dumitrache în Dosarul nr. 2.262/740/2015 al Judecătoriei Alexandria.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Alexandria şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 1 noiembrie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 653

din 8 noiembrie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Simina Popescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, excepţie ridicată de Petru Pavel Nicorescu şi Marinela Carmen Nicorescu în Dosarul nr. 2,730/208/2015 al Judecătoriei Caransebeş şi care formează obiectul Dosarului nr. 11D/2016 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 10 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.730/208/2015, Judecătoria Caransebeş a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Petru Pavel Nicorescu şi Marinela Carmen Nicorescu într-o cauză având ca obiect plângerea împotriva încheierii de carte funciară.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece acordă Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (O.C.P.I.) posibilitatea de a dispune în mod arbitrar modificarea evidenţelor privind înscrierea dreptului de proprietate imobiliară, cu posibilitatea modificării unilaterale şi necenzurabile în faţa unei instanţe judecătoreşti, a descrierii şi identificării imobilelor. Contrar art. 16 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul a ridicat O.C.P.I. mai presus de lege când a statuat că acesta nu se citează nici în situaţia plângerilor împotriva încheierilor de carte funciară emise din oficiu, situaţie în care practic nu mai există un alt pârât. În condiţiile în care încheierea de carte funciară atacată cu plângere a fost dată din oficiu de O.C.P.I. şi în cartea funciară nu mai există înscrise alte persoane în contradictoriu cu care să se poată judeca, iar art. 32 din Legea nr. 7/1996 prevede că O.C.P.I. nu poate fi citat, este în afara oricărei discuţii faptul că reclamanţii nu pot sta în judecată, în dubla calitate de reclamant şi de pârât. Prin urmare, autorii apreciază că instituţia plângerii împotriva încheierii de carte funciară are un caracter pur formal şi lipsit atât de utilitate, cât şi de finalitate.

6. Judecătoria Caransebeş apreciază că soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate este utilă cauzei cu care a fost învestită, însă, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde (...) opinia instanţei asupra excepţiei”, această autoritate publică nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate,

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 din Legea nr. 7/1996 este neîntemeiată, sens în care invocă Decizia nr. 72 din 15 octombrie 2007, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionând un recurs în interesul legii, a statuat că Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are calitate procesuală pasivă în cauzele ce au ca obiect plângerile privind cartea funciara întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, adică cele referitoare la căile de atac împotriva încheierilor date cu privire la cererile de înscriere în cartea funciară, întrucât instanţa nu trebuie să stabilească existenţa sau inexistenţa unui drept al Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, ci doar legalitatea şi temeinicia încheierii date în cauză; acesta nu poate fi citat ca parte în proces, singurele persoane susceptibile să aibă calitate procesuală fiind cele prevăzute în dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, respectiv persoanele interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară. Contrar celor susţinute de autorii excepţiei, prevederile cuprinse în Legea nr. 7/1996 oferă posibilitatea celui interesat de a formula cerere de reexaminare a încheierii de admitere sau de respingere a înscrierii în cartea funciară, ce se soluţionează de registratorul-şef, iar împotriva încheierii registratorului-şef se poate formula plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială se află imobilul, fiind astfel respectate exigenţele stabilite de art. 21 şi art. 124 din Constituţie. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu art. 16 alin. (2) din Constituţie precizează că prevederile art. 32 din Legea nr. 7/1996 se aplică în mod egal, fără privilegii şi discriminări, în toate procesele având ca obiect soluţionarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară, a acţiunii în justificare tabulară, în rectificare, precum şi prestaţie tabulară.

9. Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 32 din Legea nr. 7/1996 sunt constituţionale. Invocă Decizia nr. 72 din 15 octombrie 2007, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii, a hotărât că, în cauzele ce au ca obiect plângerile privind cartea funciară, întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, O.C.P.I. nu are calitate procesuală pasivă. Ulterior, această soluţie s-a concretizat într-un text de lege, şi anume art. I pct. 30 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 prin care s-a introdus art. 501 în Legea nr. 7/1996. Prevederile legale criticate dau expresie caracterului necontencios al procedurii de înscriere în cartea funciară reglementate de Legea nr. 7/1996 şi nu creează discriminări între persoanele care se adresează O.C.P.I. Legiuitorul a asigurat cadrul legal ce permite aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor fizice aflate în situaţii juridice similare, în cazul de faţă părţilor implicate în soluţionarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară, a acţiunii în justificare tabulară, în rectificare, precum şi prestaţie tabulară. Nerecunoaşterea calităţii procesuale pasive a oficiului teritorial în soluţionarea cererilor menţionate nu este de natură să afecteze constituţionalitatea textelor respective. Mai arată că textul de lege criticat reprezintă o normă specială, ce derogă de la prevederile generale. În plus, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Sub acest aspect, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a le utiliza, în formele şi în modalităţile instituite de lege. Ca atare, apreciază că specificul domeniului supus reglementării a impus adoptarea unor soluţii diferite faţă de cele din dreptul comun, iar acest fapt nu relevă aspecte de neconstituţionalitate, fiind în deplină concordanţă cu prevederile art. 129 din Constituţie. Celelalte critici de neconstituţionalitate apar ca fiind neîntemeiate, cu atât mai mult cu cât stabilirea conţinutului şi a limitelor dreptului de proprietate constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 32 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 24 septembrie 2015, având următorul cuprins: „Soluţionarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară, a acţiunii în justificare tabulară, în rectificare, precum şi prestaţie tabulară se face fără citarea oficiului teritorial

13. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 alin. (2) din Constituţie privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1), (2) şi (3) privind accesul liber la justiţie, art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei.

14. Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 32 din Legea nr. 7/1996 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 73 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 12 mai 2016, şi Decizia nr. 252 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 9 august 2016, instanţa de contencios constituţional a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate cu acest obiect. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că textul de lege criticat a fost introdus în Legea nr. 7/1996 în anul 2010, după ce în 2007, ca urmare a interpretărilor divergente existente în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti în ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în cauzele ce au ca obiect plângerile împotriva încheierilor de carte funciară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat un recurs în interesul legii introdus în scopul stabilirii unei soluţii unitare la această problemă. Astfel, prin Decizia nr. LXXII din 15 octombrie 2007, Înalta Curte a statuat că Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are calitate procesuală pasivă în cauzele ce au ca obiect plângerile privind cartea funciară întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, adică cele referitoare la căile de atac împotriva încheierilor date cu privire la cererile de înscriere în cartea funciară. Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat soluţia acelor instanţe judecătoreşti care au apreciat că, din moment ce în cauzele care au ca obiect plângeri formulate împotriva încheierilor de carte funciară instanţa nu trebuie să stabilească existenţa sau inexistenţa unui drept al Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, ci doar legalitatea şi temeinicia încheierii date în cauză, acesta nu poate fi citat ca parte în proces, singurele persoane susceptibile să aibă calitate procesuală fiind cele interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară.

15. Ulterior, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2010 privind modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 a fost introdus art. 501, care, după republicarea Legii nr. 7/1996, a devenit art. 32, criticat şi în cauza de faţă.

16. Curtea a reţinut că, potrivit art. 29 din Legea nr. 7/1996, registratorul este învestit cu competenţa de a verifica îndeplinirea unor condiţii limitativ enumerate, referitoare la: respectarea condiţiilor de formă prevăzute de lege pentru încheierea înscrisului; corectitudinea numelui sau denumirii părţilor şi menţionarea codului numeric personal sau, după caz, a numărului de identificare fiscală, codului de înregistrare fiscală ori codului unic de înregistrare; individualizarea imobilului printr-un număr de carte funciară şi a unui număr cadastral sau topografic, după caz; existenţa unei traduceri legalizate, dacă actul nu este întocmit în limba română; existenţa, după caz, a unei copii a extrasului de carte funciară pentru autentificare, a extrasului de carte funciară pentru informare sau a certificatului de sarcini ce a stat la baza întocmirii actului; existenţa dovezii achitării tarifului de publicitate imobiliară; îndeplinirea altor prevederi legale stabilite prin legi speciale, a căror verificare se află în competenţa registratorului.

17. Din această enumerare rezultă că este vorba despre verificarea unor informaţii cu caracter obiectiv, care presupune activităţi de confruntare a actelor depuse de solicitant cu exigenţe legale clare, explicite şi a căror neîndeplinire apare cu uşurinţă ca evidentă. Aşadar, registratorul nu efectuează o analiză internă, subiectivă a cererii, ci se limitează la a cerceta dacă este întrunit un anumit set de condiţii, strict şi inechivoc prevăzute de lege.

18. Potrivit art. 30 din Legea nr. 7/1996, dacă registratorul constată că actele depuse în justificarea cererii de înscriere în cartea funciară, precum şi aceasta din urmă nu întrunesc condiţiile de formă cerute de lege pentru validitatea acestora, va respinge cererea printr-o încheiere motivată. Aceeaşi soluţie va pronunţa şi în cazul în care se solicită înscrierea unui act juridic a cărui nulitate absolută este prevăzută în mod expres de lege sau când nu sunt îndeplinite anumite condiţii speciale prevăzute de reglementările În vigoare.

19. Persoanele interesate sau notarul public pot formula cerere de reexaminare a încheierii de admitere sau de respingere, care se soluţionează prin încheiere de către registratorul-şef din cadrul oficiului teritorial în raza căruia este situat imobilul. Împotriva încheierii registratorului-şef, aceleaşi subiecte de drept pot formula plângere, care va fi soluţionată de judecătoria în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul.

20. Curtea a mai reţinut că activitatea oficiilor de cadastru se rezumă la verificarea unor cerinţe obiective, rolul acestora fiind de a conferi operaţiunii juridice încheiate de părţile raportului juridic generator de drepturi sau obligaţii susceptibile de a fi înscrise în cărţile funciare un anumit formalism, de natură să consolideze opozabilitatea acestuia faţă de terţi.

21. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, Curtea a reţinut, în acord cu jurisprudenţa sa, că, deşi înscrierea în cartea funciară are, potrivit art. 885 alin. (1) şi (2) din Codul Civil, caracter constitutiv de drepturi, acest efect este, totuşi, consecinţa actului juridic încheiat de părţi, oficiul de cadastru nefiind parte în acest raport juridic. Ca atare, nu faţă de acesta ar urma să se stabilească un drept potrivnic cu prilejul soluţionării de către instanţă a plângerii împotriva încheierii de carte funciară, ci numai împotriva persoanei care a fost anterior înscrisă ca titular al dreptului de proprietate. Prin urmare, cadrul procesual în care instanţa va soluţiona plângerea este configurat de coordonatele raportului de drept material dintre părţile actului juridic, instituţia care administrează cartea funciară fiind exterioară acestuia. De altfel, potrivit art. 893 lit. a) din Codul civil, înscrierea unui drept real se poate efectua numai împotriva aceluia care; la înregistrarea cererii, este înscris ca titular al dreptului asupra căruia urmează să fie făcută înscrierea.

22. Având în vedere cele arătate, Curtea a constatat că nu există o poziţie privilegiată a oficiilor de cadastru, ca urmare a lipsei calităţii lor procesuale pasive în procesele având ca obiect plângerile împotriva încheierilor de carte funciară. Principiul constituţional al egalităţii este aplicabil în situaţii identice sau similare, în situaţii juridice obiectiv diferite tratamentul este chiar necesar să fie diferit Or, oficiile de cadastru nu pot fi puse, sub aspect procesual, pe poziţie de egalitate cu părţile din procesele respective.

23. Curtea a mai constatat că nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară ar fi exonerate de răspundere faţă de proprietarii imobilelor ce fac obiectul cadastrului şi cărţii funciare, deşi prin atribuţiile lor administrative pot comite abuzuri. În acest sens, Curtea a observat că art. 915 din Codul civil reglementează răspunderea solidară a oficiului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară de la locul situării imobilului şi a persoanei răspunzătoare de prejudiciul cauzat prin efectuarea de înscrieri inexacte în cartea funciară sau prin eliberarea de extrase de carte funciară cu omisiuni sau menţiuni greşite, într-o asemenea situaţie, persoana prejudiciată se poate îndrepta atât împotriva funcţionarului public vinovat de producerea prejudiciului, cât şi împotriva oficiului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară, dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât considerentele, cât şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

25, Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Petru Pavel Nicorescu şi Marinela Carmen Nicorescu în Dosarul nr. 2.730/208/2015 al Judecătoriei Caransebeş şi constată că prevederile art. 32 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Caransebeş şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 8 noiembrie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Simina Popescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 654

din 8 noiembrie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Simina Popescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, excepţie ridicată de Vasile Băle în Dosarul nr. 1.411/83/2015 al Tribunalului Satu Mare - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 20D/2016 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 18 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.411/83/2015, Tribunalul Satu Mare - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Vasile Băle într-o cauză având ca obiect cererea de anulare a ordinului prefectului prin care s-a constatat încetarea de drept a mandatului de primar.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că modul de formulare a prevederilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 şi, prin urmare, interpretarea care poate fi dată acestuia de instanţele judecătoreşti sunt contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitoare la previzibilitatea legii. Astfel, sintagma „pedeapsă privativă de libertate” din cuprinsul textului de lege criticat nu conferă destinatarilor normei posibilitatea de a-şi adapta conduita, de a se conforma dispoziţiei ei, deoarece creează confuzii între instituţia individualizării pedepsei şi cea a individualizării modului de executare a pedepsei. Invocând reglementări din Codul penal din 1969 în materia executării pedepselor privative de libertate şi aspecte din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind criteriile de calitate a legilor, se susţine că sintagma enunţată anterior nu permite destinatarilor normei să înţeleagă dacă se referă la o pedeapsă executată în penitenciar sau dacă vizează şi pedepsele a căror executare a fost suspendată.

6. Tribunalul Satu Mare - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde (...) opinia instanţei asupra excepţiei [...]”, nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 sunt constituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă. Precizează că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015, a reţinut că, în cazul art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, „legea face referire numai la tipul de pedeapsă aplicată, respectiv privativă de libertate, fără a distinge în funcţie de modul de individualizare a executării pedepsei privative de libertate aplicate.” Prin urmare, constată că motivul invocat de autorul excepţiei nu vizează, în realitate, neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate, ci modul lor de interpretare şi aplicare, ceea ce este de competenţa instanţelor judecătoreşti, iar nu a Curţii Constituţionale.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 7 octombrie 2004, modificate prin Legea nr. 58/2009 pentru modificarea art. 15 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 7 aprilie 2009, având următorul cuprins: „Calitatea de primar şi, respectiv, de preşedinte al consiliului judeţean încetează, de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului în următoarele cazuri: [...]

e) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate”.

12. În opinia autorului excepţiei, textul de lege criticat contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, iar prin mai multe decizii, spre exemplu, Decizia nr. 647 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 17 decembrie 2015, Decizia nr. 393 din 14 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 26 septembrie 2016, şi Decizia nr. 544 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 28 octombrie 2016, instanţa de contencios constituţional a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate cu acest obiect.

14. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a precizat că dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 au constituit obiectul analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 29 iunie 2015, a pronunţat o hotărâre prealabilă, prin care a dat o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: aplicabilitatea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 în cazul condamnării, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, cu aplicarea art. 81-82 din Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul penal din 1969), respectiv cu executarea în alte condiţii decât cele prevăzute de art. 57 alin. (1) din Codul penal din 1969. Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 fac referire numai la tipul de pedeapsă aplicată, respectiv privativă de libertate, fără a distinge în funcţie de modul de individualizare a executării pedepsei aplicate. De asemenea, această instanţă judecătorească a reţinut că suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu închisoarea este doar o măsură de individualizare judiciară a pedepsei, care nu schimbă caracterul privativ de libertate al pedepsei închisorii. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că, dacă legiuitorul ar fi intenţionat ca încetarea de drept a mandatului primarului să opereze doar în cazul condamnării cu executare la o pedeapsă privativă de libertate, ar fi prevăzut în mod expres această ipoteză. În concluzie, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 vizează pedeapsa aplicată, iar nu modul de executare a acesteia.

15. Având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia şi considerentele statuate prin deciziile menţionate mai sus îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

16. De asemenea, Curtea precizează că, prin Decizia sa nr. 536 din 6 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 730 din 21 septembrie 2016, soluţionând obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea prevederilor legale referitoare la încetarea de drept a calităţii de consilier local, de consilier judeţean, de primar sau de preşedinte al consiliului judeţean, în cazul condamnării prin hotărâre judecătorească definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate cu executare. Cu privire la instituţia încetării de drept a mandatului aleşilor locali în cazul unei condamnări penale, Curtea a constatat că valoarea socială protejată este integritatea persoanei care deţine mandatul şi exercită demnitatea publică pentru care a fost aleasă şi pentru care i-a fost acordată încrederea de către alegători. Constatarea ilicitului penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă înlătură prezumţia de nevinovăţie a persoanei acuzate şi plasează prin ea însăşi alesul local în afara cadrului legal de exercitare a funcţiei. De aceea, condamnarea în sine este cea care determină pierderea integrităţii, element fundamental al mandatului electiv fără de care persoana care ocupă respectiva demnitate publică nu mai are legitimitatea de a-şi continua activitatea. Modalitatea de executare a pedepsei aplicate de către instanţa judecătorească nu este decât un mijloc de individualizare a executării pedepsei, care, deşi are un impact direct, negativ asupra activităţii alesului local dacă pedeapsa trebuie executată în regim de detenţie, întrucât este doar o consecinţă a condamnării, vizează indirect valoarea protejată, respectiv integritatea persoanei care deţine mandatul. Condamnarea este cea care determină schimbarea situaţiei juridice a persoanei care exercită demnitatea publică şi o descalifică pe aceasta din punct de vedere legal şi moral pentru ocuparea funcţiei pentru care a fost aleasă. Prezumţiile de nevinovăţie, de bună-credinţă şi de loialitate a acesteia au fost desfiinţate ca efect al hotărârii definitive de condamnare, astfel încât, indiferent de modul de executare al pedepsei, unei astfel de persoane nu i se mai poate încredinţa de către stat exerciţiul autorităţii publice, întrucât, prin condamnarea penală, persoana care ocupă demnitatea publică pierde legitimitatea şi încetează de a mai fi în acord cu interesele generale ale comunităţii care i-a încredinţat mandatul.

17. În aceste condiţii, Curtea reţine că prevederile de lege criticate conţin norme suficient de clare, precise şi previzibile, care permit destinatarilor acestora să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Pe cale de consecinţă, criticile de neconstituţionalitate privind imprecizia normei supuse controlului de constituţionalitate nu pot fi reţinute. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie nu sunt încălcate.

18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Băle în Dosarul nr. 1.411/83/2015 al Tribunalului Satu Mare - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 8 noiembrie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Simina Popescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 656

din 8 noiembrie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Simina Popescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Rompit Impex” - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 36.063/3/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a (fosta Secţie a IX-a) contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 65D/2016 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal răspunde partea Primăria Municipiului Bucureşti, prin avocat Mădălina Truşcă, din cadrul Baroului Bucureşti, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, autoarea excepţiei a comunicat note scrise prin care susţine admiterea criticilor de neconstituţionalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentatului părţii prezente, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie şi arată că nu există elemente de noutate care să justifice reconsiderarea acesteia. Depune note scrise.

5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la prevederile art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă Guvernului nr. 27/2003.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

6. Prin încheierea din 12 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 36.063/3/2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a (fosta Secţie a IX-a) contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Societatea Comercială „Rompit Impex” - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect constatarea aprobării tacite.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă Guvernului nr. 27/2003 sunt neconstituţionale, având în vedere lipsa celui de al doilea grad de jurisdicţie şi imposibilitatea părţilor de a beneficia de garanţia controlului unei „instanţe superioare cu caracter colegial”. Unicul grad de jurisdicţie prevăzut de normele legale criticate instituie o îngrădire a dreptului părţilor de a avea acces liber la justiţie şi de a beneficia de un proces echitabil şi conduce la o negare a imparţialităţii şi egalităţii în faţa justiţiei. De asemenea, se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 129 din Constituţie, de vreme ce sintagma „în condiţiile legii”, din cuprinsul normei fundamentale evocate, nu poate fi interpretată ca o negare a ceea ce Constituţia menţionează, adică posibilitatea de a exercita căile de atac. Posibilitatea exercitării căilor de atac determină în mod direct proporţional restrângerea erorilor de judecată. Având în vedere încălcarea dispoziţiilor constituţionale, confirmată de jurisprudenţa recentă şi divergentă a instanţelor judecătoreşti, rezultă necesitatea introducerii celui de-al doilea grad de jurisdicţie în baza prezumţiei că instanţa de control judiciar, fiind o „instanţă colegială”, va judeca corect în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003,

8. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a (fosta Secţie a IX-a) contencios administrativ şi fiscal apreciază că prevederile de lege criticate nu sunt în dezacord cu dispoziţiile din Legea fundamentală care promovează accesul la justiţie, fără a condiţiona acest aspect de existenţa mai multor grade de jurisdicţie.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, menţionează, mai întâi, că procedura aprobării tacite are ca scop îmbunătăţirea mediului de afaceri în România prin înlăturarea barierelor administrative, responsabilizarea autorităţilor administraţiei publice în vederea respectării termenelor stabilite de lege pentru emiterea autorizaţiilor şi promovarea calităţii serviciilor publice prin simplificarea procedurilor administrative. Reglementarea menţionată a avut ca model proceduri similare din alte state europene, precum şi Recomandarea CE nr. 97/344 din 22 aprilie 1997 pentru îmbunătăţirea mediului de afaceri şi simplificarea procedurilor pentru noile afaceri, în considerarea faptului că procedura aprobării tacite este privită ca o „bună practică” în relaţia dintre administraţia publică şi mediul de afaceri. Prevederea legală supusă controlului de constituţionalitate nu încalcă normele constituţionale care consacră accesul liber la justiţie şi nici art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, acest ultim text convenţional nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac (Decizia nr. 288 din 3 iulie 2003). Accesul liber la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare şi extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate stabili, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994). În plus, posibilitatea oricărei persoane interesate de a se adresa instanţei de judecată competente potrivit legii pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime reprezintă consacrarea principiului constituţional al liberului acces la justiţie, instanţa judecătorească având numai posibilitatea constatării îndeplinirii sau neîndeplinirii cerinţelor stabilite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile reprezentantului părţii prezente, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 25 aprilie 2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 486/2003 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 22 noiembrie 2003, care au următorul cuprins: „Hotărârile se redactează în termen de 10 zile de la pronunţare şi sunt irevocabile

14. Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, „De la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească «definitivă şi irevocabilă» sau, după caz; «irevocabilă» se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească «definitiv㻓.

15. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin prevederilor din Constituţie cuprinse în art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 126 alin. (1) care statuează că „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”şi art. 126 alin. (5) teza a două potrivit cărora „Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii”. Prin raportare la art. 20 din Constituţie - Dreptul internaţional şi dreptul intern, sunt invocate, de asemenea, şi dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţi lor fund a menta le.

16. Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate exercitat prin prisma unor critici similare, iar, prin mai multe decizii, spre exemplu, Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2005, Decizia nr. 1.031 din 9 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 22 septembrie 2009, Decizia nr. 1.009 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 687 din 28 septembrie 2011, Decizia nr. 1.074 din 13 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2013, şi Decizia nr. 531 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 681 din 2 septembrie 2016, Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate cu acest obiect.

17. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că prevederea legală criticată, potrivit căreia hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti în procedura aprobării tacite sunt definitive, nu încalcă prevederile Constituţiei şi nici pe cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare, în principal, la dreptul de acces la justiţie. Astfel, Curtea a reţinut, pe de o parte, că Legea fundamentală nu cuprinde norme care să stabilească felul şi numărul căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, stabilind doar, în art. 129, că acestea se exercită „în condiţiile legii”; pe de altă parte, astfel cum s-a stabilit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se referă la posibilitatea efectivă de a supune judecăţii unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de Convenţie (Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157) şi, în consecinţă, „nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003). Or, îh cazul procedurii aprobării tacite, persoana care se consideră vătămată de o autoritate a administraţiei publice, prin neemiterea unei autorizaţii prevăzute de art. 3 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003, se poate adresa unei instanţe judecătoreşti pentru soluţionarea plângerii sale, fiind astfel îndeplinite fără echivoc cerinţele impuse de art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

18. Totodată, Curtea a statuat de principiu, în jurisprudenţa sa, că accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate stabili, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac (în acest sens, a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

19. Prin Decizia nr. 1.074 din 13 decembrie 2012, precitată, Curtea a subliniat faptul că această concluzie, a constituţionalităţii art. 11 alin. (3) teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 faţă de criticile formulate, nu intră în contradicţie nici cu jurisprudenţa prin care instanţa constituţională a constatat neconstituţionalitatea eliminării controlului judecătoresc al hotărârii pronunţate de judecătorie îh materia contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice, care reprezintă „acuzaţii în materie penală” în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012), nici cu cea prin care aceeaşi instanţă constituţională a reţinut că eliminarea oricărei căi de atac împotriva hotărârilor pronunţate asupra fondului de către judecătorii în cauze al căror obiect îl constituie obligarea la plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv instituie în mod nejustificat un tratament juridic diferit în privinţa exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate asupra fondului cauzei, pentru aceleaşi categorii de litigii, şi anume cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani (Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012).

20. În plus, Curtea a mai reţinut, prin Decizia nr. 531 din 5 iulie 2016, că procedura de judecată prevăzută de ordonanţa de urgenţă criticată pentru constatarea aprobării tacite este una specială, ce derogă de la procedura specifică contenciosului administrativ, derogatorie, la rândul său, de la normele dreptului comun, respectiv Codul de procedură civilă. În acest sens, Curtea a observat că Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, prevede, la art. 20, recursul, drept cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă. Examinând dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003, atât cele care precizează scopul actului normativ, cât şi cele de natură procedurală, Curtea a reţinut că această ordonanţă de urgenţă urmăreşte să soluţioneze cu celeritate acele situaţii ce nu şi-au găsit rezolvarea în conformitate cu prevederile actelor normative ce reglementează tipologia autorizaţiilor la care se poate aplica procedura aprobării tacite. Aşadar, în scopul soluţionării cu celeritate şi al simplificării procedurilor administrative în atare situaţii (când reclamantul a parcurs şi a respectat procedurile şi termenele administrative prevăzute de lege), legiuitorul a prevăzut termene scurte de soluţionare a cererii de constatare a aprobării tacite (30 de zile) sau de redactare a hotărârii (10 zile), a reglementat posibilitatea accesului direct la instanţă, pentru obţinerea documentului oficial prin care se permite desfăşurarea activităţii, prestarea serviciului sau exercitarea profesiei, prin art. 7 alin. (2) şi a înlăturat, de asemenea, posibilitatea exercitării vreunei căi de atac, prin art. 11 alin. (3) teza a două din ordonanţa de urgenţă menţionată. Scopul special al actului normativ criticat justifică, prin urmare, şi condiţiile de procedură speciale, specifice constatării aprobării tacite.

21. Totodată, Curtea a constatat că soluţia legislativă consacrată prin textul de lege criticat este determinată şi de tipul de acţiune promovată la instanţă, acesta fiind în constatarea, şi nu în realizarea unui drept. Astfel, acţiunea în constatare urmăreşte, în cazul de faţă, constatarea existenţei unui drept subiectiv al reclamantului faţă de pârât. De aceea, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa judecătorească sunt, şi acestea, prevăzute în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003, la art. 11 alin. (1) şi (2), astfel: „(1) Dacă instanţa constată existenţa răspunsului autorităţii administraţiei publice sau, după caz, a notificării transmise potrivit art. 6 alin. (4), purtând data poştei de la locul de expediere a corespondenţei sau data la care solicitantul a luat cunoştinţă de răspuns, anterioare expirării termenului legal pentru emiterea autorizaţiei, respinge cererea reclamantului.

(2) în cazul în care instanţa constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă privind aprobarea tacită, pronunţă o hotărâre prin care obligă autoritatea administraţiei publice să elibereze documentul oficial prin care se permite solicitantului să desfăşoare o anumită activitate, să presteze un serviciu sau să exercite o profesie”.

22. Soluţionarea acţiunii în constatare a aprobării tacite se face pe baza documentelor depuse de părţi, respectiv: din partea reclamantului, copia cererii de autorizare purtând numărul şi data înregistrării la autoritatea administraţiei publice pârâte, iar din partea pârâtului, răspunsul sau notificarea adresate solicitantului autorizaţiei, în termenele prevăzute de lege. Confruntând aceste documente cu normele legale incidente, instanţa de judecată constată o situaţie de drept, adică dacă au fost sau nu respectate termenele în care autoritatea publică avea obligaţia să răspundă reclamantului, fără a administra, ca în cazul altor tipuri de acţiuni judecătoreşti, un alt fel de probatoriu, deci fără a se pronunţa asupra unei situaţii de fapt. Astfel, instanţa va respinge cererea, dacă în cauză constată că autoritatea publică şi-a îndeplinit, în termenul legal, obligaţia de a-i răspunde sau a-l notifica pe solicitantul autorizaţiei; în caz contrar, când aceste termene sunt depăşite sau nu există niciun fel de răspuns sau notificare a autorităţii publice pârâte, instanţa judecătorească va admite cererea şi va obliga autoritatea să emită documentul oficial solicitat,

23. Potrivit art. 9 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003, instanţa competentă a soluţiona această acţiune în constatare este tribunalul - secţia de contencios administrativ. O eventuală cale de atac ar fi fost de competenţa curţii de apel, care, reluând soluţionarea pe fond a cauzei, nu ar fi făcut nimic altceva în plus faţă de prima instanţă decât să confrunte, încă o dată, aceleaşi documente depuse de părţi, ajungând la una dintre soluţiile prevăzute de art. 11 alin. (1) şi (2) din ordonanţă. Or, un asemenea demers ar fi contrar însuşi scopului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003, acela de a soluţiona cu celeritate cauza, finalitatea urmărită de reclamant fiind emiterea şi, respectiv, obţinerea actului administrativ vizat. Pe de altă parte, Curtea a mai reţinut că, dacă în situaţia analizată este pe deplin justificată lipsa căii ordinare de atac, persoana interesată poate apela la căile extraordinare de atac, în condiţiile prevăzute de lege.

24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât considerentele, cât şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială „Rompit Impex” - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 36.063/3/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a (fosta Secţie a IX-a) contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 11 alin, (3) din Ordonanţa de urgenţă Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a (fosta Secţie a IX-a) contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 8 noiembrie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Simina Popescu

 

ORDONANŢE ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ

privind lansarea în cadrul Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat a Programului de susţinere a internaţionalizării operatorilor economici români, cu finanţare de la bugetul de stat, pentru perioada 2017-2020

 

În scopul creării unui cadru favorabil pentru valorificarea posibilităţilor actuale de dezvoltare economică a României şi al stimulării mediului de afaceri şi luând în considerare situaţia economică ce impune luarea unor măsuri urgente care să vizeze producătorii autohtoni în cadrul unui program de interes public necesar a fi introdus în Legea bugetului de stat pe anul 2017, prin care să se finanţeze anumite tipuri de activităţi în vederea internaţionalizării operatorilor economici români, şi crearea unor noi instrumente de promovare individuală a acestora; pentru dezvoltarea de noi politici publice necesare relansării economice, reducerii şomajului prin crearea de noi locuri de muncă; pentru promovarea produselor şi serviciilor întreprinderilor mici şi mijlocii pe pieţele externe, stimularea comunicării şi a parteneriatului în afaceri, pregătirea întreprinzătorilor în domeniul tehnicilor de promovare a produselor şi serviciilor pe noi pieţe,

ţinând cont de cele mai sus menţionate şi având în vedere timpul necesar companiilor româneşti de a-si pregăti strategia de promovare şi un plan de afaceri adecvat pentru maximizarea rezultatelor şi a aportului la creşterea economică de peste 3%, prognozată pentru anul 2017, este oportună aprobarea în regim de urgenţă a Programului de susţinere a internaţionalizării operatorilor economici români.

Această reglementare nu ar putea fi amânată întrucât ar genera consecinţe negative deosebite atât asupra dezvoltării de politici publice necesare relansării economice, reducerii şomajului prin crearea de noi locuri de muncă, cât şi în ceea ce priveşte maximizarea rezultatelor la export şi a aportului la creşterea economică de peste 3%, prognozată pentru anul 2017. În temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.

 

Art. 1 - în cadrul Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat se lansează Programul de susţinere a internaţionalizării operatorilor economici români, cu finanţare de la bugetul de stat, denumit în continuare Programul, pentru perioada 2017-2020.

Art. 2. - (1) Suma de la bugetul de stat pentru susţinerea internaţionalizării operatorilor economici români se va aproba distinct în bugetul anual al Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat.

(2) Suma aprobată cu această destinaţie în bugetul Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat nu va putea fi redistribuită în vederea utilizării la alte capitole de cheltuieli.

Art. 3. - Prin Program se finanţează, prin alocaţie financiară nerambursabilă, următoarele tipuri de activităţi în vederea internaţionalizării operatorilor economici români: participări individuale la târguri şi expoziţii internaţionale organizate în străinătate, cu stand propriu; participări individuale la misiuni economice organizate în străinătate; crearea identităţii vizuale a unui operator economic român (marcă, siglă, slogan); realizarea unui site pe internet/aplicaţie pentru mobil, pentru prezentarea activităţii solicitantului şi a produselor promovate, în limba română şi cel puţin într-o limbă de circulaţie internaţională; participări la cursuri de pregătire, în ţară şi/sau în străinătate, în domeniul tehnicilor de promovare a produselor/serviciilor pe noi pieţe; documentare de piaţă şi alte tipuri de activităţi de promovare şi susţinere a internaţionalizării.

Art. 4. - (1) Sumele necesare pentru implementarea Programului se vor asigura anual, cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate cu această destinaţie în bugetul Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat.

(2) Bugetul alocat Programului pentru anul 2017 se constituie prin alocarea unei sume din bugetul Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat, capitolul 80.01 „Acţiuni generale, economice şi de muncă”, titlul „Subvenţii” în valoare de 40.000.000 lei.

(3) Alocaţia financiară nerambursabilă este în cuantum de maximum 50 mii lei/beneficiar, reprezentând maximum 90% din valoarea cheltuielilor eligibile, pentru un număr maxim de 500 de beneficiari anual, care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă şi respectă prevederile normelor de implementare ce vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului.

(4) în cadrul acestui program, fiecare beneficiar poate obţine pe parcursul unui an o alocaţie financiară nerambursabilă totală de maximum 50.000 lei.

Art. 5. - Pentru încadrarea în Program, beneficiarul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) este înregistrat, potrivit Legii societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, republicată, şi îşi desfăşoară activitatea în România;

b) se încadrează în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, în condiţiile Legii nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, cu modificările şi completările ulterioare;

c) nu înregistrează debite la bugetul de stat, respectiv la bugetele locale, atât pentru sediul social, cât şi pentru toate punctele de lucru, la data depunerii cererii de înscriere. Solicitanţii care au datorii eşalonate nu sunt eligibili pentru a accesa Programul;

d) nu a fost subiectul unei decizii de recuperare a unui ajutor de stat sau de minimis sau, în cazul în care a făcut obiectul unei astfel de decizii, aceasta a fost deja executată şi creanţa integrei recuperată, cu penalităţile aferente;

e) nu se află în procedura de executare silită, închidere operaţională, dizolvare, reorganizare judiciară, lichidare, insolvenţă colectivă, insolvenţă, faliment sau suspendare temporară a activităţii şi nu îndeplineşte criteriile prevăzute de lege pentru a fi supus unei proceduri de insolvenţă colectivă la cererea creditorilor lui;

f) nu este considerat în dificultate în sensul liniilor directoare ale Comisiei Europene;

g) produsele/serviciile corespund cu profilul acţiunii la care se solicită participarea;

h) produsele sunt fabricate în România;

i) nu beneficiază de finanţare de la alţi furnizori de minimis pentru acoperirea aceloraşi categorii de cheltuieli eligibile;

j) nu foloseşte ajutorul pentru achiziţionarea de vehicule de transport rutier de mărfuri.

Art. 6. - (1) Prin Program se instituie o schemă de ajutor de minimis. Acordarea ajutoarelor de minimis în cadrul Programului se va face cu respectarea criteriilor privind ajutorul de minimis prevăzute de Regulamentul (UE) nr. 1.407/2013 al Comisiei din 18 decembrie 2013 privind aplicarea articolelor 107 şi 108 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene ajutoarelor de minimis, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 352 din data de 24 decembrie 2013, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat are obligaţia de a monitoriza, raporta şi controla aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă.

(3) Procedurile necesare iniţierii unei noi scheme de ajutor de minimis prevăzute la art. 7 şi 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 20/2015, cu modificările ulterioare, vor fi efectuate până la elaborarea şi aprobarea hotărârii Guvernului prevăzute la art. 8.

Art. 7. - (1) Recuperarea ajutorului de minimis se realizează de către Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 20/2015, cu modificările ulterioare, şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 142/2012, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Ajutorul de minimis care trebuie recuperat include şi dobânda aferentă, datorată de la data plăţii ajutorului până la data recuperării acestuia. Rata dobânzii aplicabile este cea stabilită prin Regulamentul (CE) nr. 794/2004 al Comisiei din 21 aprilie 2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 140 din data de 30 aprilie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu respectarea prevederilor Regulamentului (UE) 2015/1.589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 248 din data de 24 septembrie 2015.

Art. 8. - În termen de maximum 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat va elabora şi va supune aprobării Guvernului normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ce vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului şi vor cuprinde: modalitatea de accesare, sumele alocate fiecărei activităţi, modalitatea de acordare şi decontare a alocaţiei financiare nerambursabile, normele de implementare a schemei de ajutor de minimis.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

Ministrul pentru mediul de afaceri, comerţ şi antreprenoriat,

Florin Nicolae Jianu

Ministrul finanţelor publice,

Viorel Ştefan

 

Bucureşti, 25 ianuarie 2017.

Nr. 8.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL MEDIULUI, APELOR ŞI PĂDURILOR

 

ORDIN

privind aprobarea Planului de management şi a Regulamentului sitului Natura 2000 ROSCI0188 Parâng şi ale ariilor protejate de interes naţional 2.800 Miru Bora, 2.803 Iezerul Latoriţa, 2.799 Căldarea Gâlcescu, 2.528 Cheile Jieţului şi 2.498 Piatra Crinului

. .

Având în vedere Referatul de aprobare nr. 110.768 din 21 iunie 2016 al Direcţiei biodiversitate,

ţinând cont de Decizia etapei de încadrare nr. 582 din 28 decembrie 2015, Avizul Ministerului Culturii nr. 3.436 din 3 iunie 2016, Avizul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 91.267 din 10 iunie 2016, Avizul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice nr. 56.368 din 15 iunie 2016, Procesul-verbal nr. 8 din 10 decembrie 2015 al Consiliului ştiinţific al Administraţiei sitului ROSCI0188 Parâng şi Procesul-verbal al Consiliului consultativ nr. 938 din 2 noiembrie 2015,

în temeiul prevederilor art. 21 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 13 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 38/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul mediului, apelor şi pădurilor emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se aprobă Planul de management al sitului Natura 2000 ROSCI0188 Parâng şi al ariilor protejate de interes naţional 2.800 Miru Bora, 2.803 Iezerul Latoriţa, 2.799 Căldarea Gâlcescu, 2.528 Cheile Jieţului şi 2.498 Piatra Crinului, prevăzut în anexa nr. 1.

Art. 2. - Se aprobă Regulamentul sitului Natura 2000 ROSCI0188 Parâng şi al ariilor protejate de interes naţional 2.800 Miru Bora, 2.803 Iezerul Latoriţa, 2.799 Căldarea Gâlcescu, 2.528 Cheile Jieţului şi 2.498 Piatra Crinului, prevăzut în anexa nr. 2.

Art. 3. - Anexele 1 şi 2*) fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 4. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul mediului, apelor şi pădurilor,

Viorel Traian Lascu,

secretar de stat

 

Bucureşti, 29 iunie 2016.

Nr. 1.218.


*) Anexele nr. 1 şi 2 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, sos. Panduri nr. 1.

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA

 

DECIZIE

în Cauza Marius Iorga împotriva României

 

(Cererea nr. 26.608/09)

 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 20 ianuarie 2015 într-un comitet format din Luis López Guerra, preşedinte, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie, având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 30 aprilie 2009,

având în vedere declaraţia depusă de guvernul pârât la 16 ianuarie 2014, prin care solicita Curţii scoaterea cauzei de pe rol, precum şi răspunsul reclamantului la această declaraţie,

după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:

IN FAPT ŞI PROCEDURA

Reclamantul, domnul Marius Iorga, este un resortisant român, născut în 1960, cu domiciliul în Focşani. Acesta a fost reprezentat în faţa Curţii de doamna A.M. Angheluş, avocat în Bucureşti.

Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de durata nerezonabilă a procesului penal împotriva sa, care, în speţă, a fost de 9 ani şi 5 luni şi a implicat 3 grade de jurisdicţie.

Cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN DREPT

După eşecul negocierilor pentru soluţionarea pe cale amiabilă, prin Scrisoarea din 16 ianuarie 2014, Guvernul a informat Curtea că intenţionează să formuleze o declaraţie unilaterală cu scopul de a soluţiona problema invocată prin cerere. Acesta a solicitat Curţii să scoată cererea de pe rol, în temeiul art. 37 din Convenţie.

Declaraţia era redactată după cum urmează:

„Guvernul declară - prin intermediul prezentei declaraţii unilaterale - că recunoaşte durata excesivă a procedurii interne care face obiectul prezentei cereri în faţa Curţii.

Guvernul se declară dispus să plătească reclamantului Iorga Marius, cu titlu de satisfacţie echitabilă, suma de 2 160 EUR, sumă pe care o consideră rezonabilă în raport cu jurisprudenţa Curţii. Această sumă, care va acoperi orice prejudiciu material şi moral, precum şi cheltuielile de judecată, va fi scutită de orice impozit. Aceasta va fi plătită în lei româneşti, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, în contul bancar indicat de reclamant, în termen de trei luni de la data comunicării deciziei Curţii, pronunţată în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În caz de neplată în termenul stabilit, Guvernul se obligă să plătească, de la expirarea termenului menţionat şi până la momentul plăţii efective a sumei respective, o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Guvernul solicită respectuos Curţii să declare că nu mai este justificată continuarea examinării cererii şi să scoată cererea de pe rol în conformitate cu art. 37 § 1 lit. c) din Convenţie.”

Prin Scrisoarea din 1 martie 2014, partea reclamantă a arătat că nu este de acord cu termenii declaraţiei unilaterale.

Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 37 din Convenţie. În orice stadiu al procedurii, poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanţele permit să tragă una dintre concluziile enunţate la lit. a), b) sau c) ale primului paragraf al acestui articol. Art. 37 § 1 lit. c) îi permite, în special, să scoată o cerere de pe rol dacă: „pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică.”

Curtea reaminteşte, de asemenea, că, în anumite circumstanţe, poate fi indicată scoaterea unei cereri de pe rol în temeiul art. 37 § 1 din Convenţie în baza declaraţiei unilaterale a guvernului pârât, chiar şi în cazul în care reclamantul doreşte continuarea examinării cauzei.

În acest sens, Curtea trebuie să examineze în detaliu declaraţia prin prisma principiilor care consacră jurisprudenţa sa, în special Hotărârea Tahsin Acar [Tahsin Acar împotriva Turciei (întrebare preliminară) (MC), nr. 26.307/95, pct. 75-77, CEDO 2003-VI, şi Sulwihska împotriva Poloniei (dec.) nr. 28.953/03, 18 septembrie 2007].

Curtea şi-a stabilit în multe cauze, dintre care şi cele îndreptate împotriva României, practica în ceea ce priveşte plângerile întemeiate pe încălcarea dreptului de a fi ascultat într-un termen rezonabil [a se vedea, de exemplu, Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30.979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII, Cocchiarella împotriva Italiei (MC), nr. 64.886/01, pct. 69-98, CEDO 2006-V, şi Vlad şi alţii împotriva României, nr. 40.756/06, 41.508/07 şi 50.806/07, pct. 131-133 şi 161, 26 noiembrie 2013].

Ţinând cont de natura concesiilor din declaraţia Guvernului, precum şi de cuantumul despăgubirilor propuse, care sunt conforme cu sumele acordate în cauze similare, Curtea consideră că nu se justifică continuarea examinării cererii [art. 37 § 1 lit. c)].

În lumina consideraţiilor precedente şi ţinând cont în special de jurisprudenţa sa clară şi amplă pe acest subiect, Curtea consideră că respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi protocoalele la aceasta nu impune continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 în fine).

În cele din urmă, Curtea subliniază că, în cazul în care Guvernul nu va respecta termenii din declaraţia sa unilaterală, cererea ar putea fi reintrodusă pe rol în temeiul art. 37 § 2 din Convenţie [Josipovic împotriva Serbiei (dec.), nr. 18.369/07, 4 martie 2008], în consecinţă, este oportună scoaterea cauzei de pe rol.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

Ia act de termenii declaraţiei guvernului pârât cu privire la art. 6 § 1 din Convenţie şi de modalităţile prevăzute pentru a asigura respectarea angajamentelor luate pe această cale.

Decide să scoată cererea de pe rol, în temeiul art. 37 § 1 lit. c) din Convenţie.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 12 februarie 2015.

 

PREŞEDINTE

Grefier-adjunct

LUIS LOPEZ GUERRA

Marialena Tsirli

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.