MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 28/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 28         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 10 ianuarie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 401 din 15 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

 

Opinie separată

 

Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865

 

Decizia nr. 679 din 17 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 61 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

2.416/2016. - Ordin al ministrului mediului, apelor şi pădurilor privind aprobarea Listei preţurilor de referinţă, pe specii şi sortimente, stabilite pentru anul 2017, pentru a fi folosite la calculul contravalorii materialelor lemnoase prevăzute la art. 22 alin. (6) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 401

din 15 iunie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea Euroavipo - S.A. din Poşta Căinau, judeţul Buzău, în Dosarul nr. 219/42/2015 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.485D/2015, precum şi de aceeaşi societate în Dosarul nr. 457/42/2015 al aceleiaşi instanţe şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.756D/2015.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 10 mai 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu, şi a reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, domnul avocat Mădălin Niculeasa din Baroul Bucureşti, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate din dosarele nr. 1.485D/2015 şi nr. 1.756D/2015 a dispus, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, conexarea Dosarului nr. 1.756D/2015 la Dosarul nr. 1.485D/2015. La aceeaşi dată, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei. Curtea. În conformitate cu dispoziţiile art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 24 mai 2016 când, pentru aceleaşi motive, a amânat pronunţarea pentru data de 15 iunie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

3. Prin încheierile din 5 octombrie 2015 şi 23 noiembrie 2015, pronunţate în dosarele nr. 219/42/2015 şi nr. 457/42/2015, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea Euroavipo - S.A. din Poşta Câlnău, judeţul Buzău, în cauze având ca obiect anularea unor decizii emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia arată, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale întrucât prevăd posibilitatea suspendării contestaţiei în procedura administrativă de către organul de soluţionare competent fără a stabili criterii clare şi obiective în care se poate dispune suspendarea soluţionării contestaţiei, ceea ce impietează asupra principiului previzibilităţii legii, principiu care stă la baza statului de drept. Se mai arată că posibilitatea suspendării nu intervine într-un moment clar definit de lege, cum ar fi începerea urmăririi penale sau punerea în mişcare a acţiunii penale, momente definite în mod clar de către Codul de procedură penală şi care nu depind de atitudinea uneia dintre părţile în proces, ci de organul de cercetare penală, terţ în raport cu litigiul fiscal, aşa cum este cazul în ipoteza reglementată de art. 413 alin.(1) pct. 2 din noul Cod de procedură civilă, ci intervine ori de câte ori organul care a efectuat activitatea de control (din aceeaşi structură administrativă cu organul de soluţionare) a sesizat organele în drept cu privire la existenta indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie adoptată în procedura administrativă.

5. Autoarea excepţiei susţine că noţiunile utilizate de acest text de lege, care definesc condiţiile cumulative în care intervine posibilitatea suspendării soluţionării contestaţiei, şi anume faptul că există „indiciile săvârşirii unei infracţiuni” care ar avea o „înrâurire hotărâtoare” asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă sunt vagi, nu sunt definite pe cale legislativă şi, prin urmare, permit interpretări subiective şi arbitrare, la latitudinea exclusivă a organului de soluţionare competent, fără a putea fi predictibile.

6. De asemenea, în momentul în care mersul procesul uri este afectat prin dezavantajarea uneia dintre părţile participante în raport cu cealaltă parte se încalcă atât principiul egalităţii, cât şi dreptul la un proces echitabil. Procesul echitabil nu poate fi realizat decât în condiţiile în care acesta respectă principiile fundamentale unanim admise care să asigure echilibrul între interesul general al societăţii şi interesele legitime ale fiecărei persoane. Mai mult decât atât, dreptul de acces la o instanţă trebuie să se realizeze într-un termen rezonabil şi previzibil. Statul are şi obligaţia de a lua toate măsurile, inclusiv legislative, pentru ca un proces sa nu dureze excesiv de mult şi să asigure dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale. Or, odată ce intervine suspendarea în temeiul dispoziţiei criticate pentru neconstituţionalitate, Codul de procedură fiscală nu prevede posibilitatea revocării de către organul de soluţionare competent a măsurii suspendării şi nici reluarea soluţionării într-un anumit termen în măsura în care demersurile organelor de cercetare penală depăşesc o anumită durată de timp considerată rezonabilă [în mod similar dispoziţiilor art. 413 alin. (3) din noul Cod de procedură civilă].

7. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi-a exprimat opinia în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Instanţa arată că împotriva deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei se poate formula plângere la instanţa de judecată care exercită controlul judiciar asupra măsurii administrative dispuse. Se mai arată că accesul liber la justiţie nu este îngrădit, întrucât procedura de soluţionare a contestaţiei va fi reluată după soluţionarea sesizării pe latură penală, textul de lege invocat nefiind în dezacord cu prevederile constituţionale menţionate.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (3) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, apreciind că instanţa de contencios constituţional urmează să se pronunţe cu privire la eventuala încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.

10. Guvernul mai arată că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie nu sunt incidente. Raportat la contribuabili, norma se aplică în mod identic tuturor persoanelor aflate în situaţii similare. În ceea ce priveşte eventuala încălcare a principiului accesului liber la justiţie, Guvernul indică jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 1.237 din 18 noiembrie 2008. Referitor la cerinţele de claritate şi precizie pe care un text trebuie să le îndeplinească în vederea respectării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, Guvernul menţionează considerentele Deciziei nr. 1 din 11 ianuarie 2012, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010 şi ale Deciziei nr. 743 din 2 iunie 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantorii împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, concluziile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, care au următorul conţinut: „(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă;”.

14. Curtea constată faptul că dispoziţiile legale criticate au fost abrogate prin art. 354 lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015. Însă, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea va analiza dispoziţiile criticate, având în vedere că ele continuă să producă efecte juridice în dosare.

15. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept şi obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, art.20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi în art. 148 alin. (2)referitor la prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi ale celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate se mai raportează şi la prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi la cele ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, se mai invocă şi nerespectarea art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine faptul că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate, prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.237 din 18 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 15 decembrie 2008, Curtea a constatat că, potrivit art. 205 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia. Astfel, chiar dacă decizia sau, după caz, dispoziţia pronunţată de organul fiscal competent al cărui act administrativ fiscal este atacat are caracter definitiv în sistemul căilor administrative de atac, dreptul le acţiune în instanţă al contribuabilului nu este abolit, cum pretinde autorul excepţiei, fiind chiar reconfirmat şi de art. 215 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală în ceea ce priveşte suspendarea executării actului administrativ fiscal.

17. Textul de lege criticat se referă, aşadar, la procedura de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, şi nu la cea jurisdicţională, a cărei desfăşurare nu este împiedicată sau condiţionată de existenţa celei dintâi, pentru ca accesul liber la justiţie să fie încălcat, aşa cum susţine autorul excepţiei.

18. Totodată, cazul de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, se referă la o situaţie de excepţie, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă. Este firesc ca, în virtutea principiului „penalul ţine în Soc civilul”, procedura administrativă privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată până la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

19. Întrucât criticile de neconstituţionalitate din prezenta cauză privesc aspecte similare cu cele relevate în jurisprudenţa Curţii şi având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei acesteia, considerentele şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, prin raportare la art. 21 din Constituţie.

20. Referitor la art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, Curtea reţine că prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţata în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Or, prevederile legale criticate îndeplinesc condiţiile de claritate şi previzibilitate, ele reglementând cu supleţe suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, aceasta fiind condiţionată de sesizarea organelor în drept de către organul care â efectuat activitatea de control. Organele în drept sunt reglementate de Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia textul legal criticat indică drept moment hotărâtor sesizarea organelor în drept, şi nu declanşarea urmăririi penale sau punerea în mişcare a acţiunii penale, soluţia legiuitorului apare pe deplin justificată, având în vedere că între momentul sesizării organelor în drept şi cele două momente procesuale menţionate se poate scurge un interval de timp în care interesele statului să fie iremediabil prejudiciate.

21. În ceea ce priveşte încălcarea art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, Curtea reţine că a statuat, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. De asemenea, art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Or, dispoziţiile legale criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică.

22. În consecinţă, nu se poate reţine încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept şi obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi a dispoziţiilor invocate din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

23. În ceea ce priveşte invocarea art. 148 alin. (2) din Constituţie, prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, Curtea Constituţională a statuat că folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibilă încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curţi] Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz. Prin prisma condiţionalităţii cumulative enunţate, rămâne la aprecierea Curţii Constituţionale aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăşi de întrebări preliminare în vederea stabilirii conţinutului normei europene. O atare atitudine ţine de cooperarea dintre instanţa constituţională naţională şi cea europeană, precum şi de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuţie aspecte ce ţin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanţe. Însă, având în vedere documentele depuse la dosarele cauzelor, Curtea constată că prevederile invocate ale art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu sunt aplicabile, având în vedere lipsa legăturii cu dreptul Uniunii Europene. Potrivit art. 51 din Cartă, prevederile acesteia se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Euroavipo - S.A. din Poşta Câlnău, judeţul Buzău, în dosarele nr. 219/42/2015 şi nr. 457/42/2015 ale Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 15 iunie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

pentru AUGUSTIN ZEGREAN

În temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,

semnează prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae

 

OPINIE SEPARATĂ

 

1. În dezacord cu soluţia adoptată, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 401 din 15 iunie 2016, considerăm că dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale, fiind contrare art. 21 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie.

2. Potrivit textului legal criticat, organul de soluţionare competent să soluţioneze contestaţia împotriva actului administrativ fiscal poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă. Se reţine că, potrivit art. 218 alin. (2) din cod, numai deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor (aşadar, nu şi cele de suspendare a procedurii administrative) pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii. Pentru a compensa faptul că decizia de suspendare a procedurii nu poate fi atacată şi că această contestaţie nu este suspensivă de executare, legiuitorul a stabilit un remediu prin textul art. 215 din Cod, care prevede dreptul contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, iar instanţa competentă, soluţionând cererea, poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei.

3. Din cele de mai sus constatăm faptul că un act administrativ de suspendare a unei proceduri administrative este sustras controlului judecătoresc. Chiar dacă actul administrativ prin care se soluţionează contestaţia este supus controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, în mod surprinzător, legiuitorul nu a apreciat ca fiind necesară reglementarea acestui drept şi în privinţa deciziilor de suspendare a procedurii administrative, lăsând în sarcina autorităţii administrative o putere discreţionară în a aprecia cu privire la suspendarea soluţionării contestaţiei.

4. Astfel, atunci când decide suspendarea soluţionării contestaţiei, autoritatea administrativă verifică două condiţii sine qua non, după cum urmează: (1) organul care a efectuat activitatea de control să fi sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi (2) infracţiunea respectivă are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă. Prima condiţie are caracter obiectiv (există sau nu o sesizare a organului de control), iar a două condiţie este una esenţialmente subiectivă (caracterul hotărâtor al infracţiunii asupra soluţiei administrative). Se constată că decizia autorităţii administrative competente cu privire la îndeplinirea/neîndeplinirea acestor condiţii este definitivă, eventualele greşeli de apreciere neputând fi contestate în faţa instanţei judecătoreşti. Tot astfel, legea acordă în exercitarea acestei competenţe a autorităţii administrative un caracter opţional, în sensul că, deşi îndeplinite cele două condiţii, autoritatea în cauză poate să nu suspende procedura (prin folosirea cuvântului „poate*). Mai mult, analizând şi situaţia viceversa, se constată că dispunerea măsurii suspendării poate fi realizată chiar în condiţiile în care organul care a efectuat controlul a sesizat în mod vădit şicanatoriu/greşit organele de urmărire penală. Şi în acest caz autoritatea administrativă care soluţionează contestaţia poate suspenda procedura administrativă. Prin urmare, aceste aspecte demonstrează că legea creează premisa unei conduite chiar arbitrare a organului administrativ, conduită nesupusă controlului judecătoresc.

5. Cele de mai sus relevă faptul că nu sunt supuse controlului judecătoresc nici verificarea îndeplinirii celor două condiţii anterior arătate şi nici conduita autorităţii administrative raportat la acestea. Astfel, un eventual exces de putere din partea autorităţii administrative nu poate fi sancţionat în niciun fel. Este un paliativ faptul că persoana care contestă actul administrativ fiscal pentru a evita executarea obligaţiei se poate adresa instanţei de contencios administrativ pentru suspendarea executării actului administrativ în condiţiile plăţii unei cauţiuni. Suspendarea actului pe perioada suspendării procedurii administrative nu are nicio legătură cu privire la temeinicia/legalitatea deciziei de suspendare a procedurii; cu alte cuvinte, deşi are un interes, persoana afectată de decizia de suspendare nu o va putea contesta, ea bucurându-se de o prezumţie absolută de legalitate.

6. Se reţine că remediul efectiv nu este posibilitatea dată persoanei de a cere suspendarea actului administrativ fiscal, ci de a contesta actul administrativ de suspendare a procedurii. Aceste două tipologii de acţiuni trebuie să coexiste în ipoteza normativă a art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală pentru a garanta, în mod efectiv, pe de o parte, efectivitatea accesului liber la justiţie, iar, pe de altă parte, protejarea dreptului de proprietate privată al contestatorului. Statul are obligaţia pozitivă de a institui măsuri adecvate în sensul apărării ambelor drepturi fundamentale în mod efectiv. Faptul că contestatorul poate formula cerere de suspendare a executării nu este decât o măsură necesară pentru salvgardarea temporară/protejarea imediată a dreptului de proprietate privată; în schimb, lipsa posibilităţii contestării chiar a actului administrativ în urma căruia persoana este nevoită să introducă o asemenea cerere de suspendare indică faptul că asistăm la o încălcare a accesului liber la justiţie şi la o fragilizare a dreptului de proprietate, din moment ce statul nu pune la dispoziţia cetăţeanului întregul arsenal de mijloace juridice necesare protejării acestuia, lăsând şi acest drept fără o garanţie eficientă.

7. Desigur, dreptul de acces la justiţie nu este absolut; el poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, restricţiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. În plus, aceste restricţii nu sunt conforme cu art. 6 paragraful 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36). Or, în cazul de faţă, nici nu se poate realiza testul de proporţionalitate anterior indicat din moment ce imposibilitatea atacării deciziei de suspendare a procedurii nu reprezintă o restricţie a accesului liber la justiţie, ci o negare a acestuia, o atingere adusă chiar substanţei dreptului, în acelaşi sens, în materia procedurii disciplinare a judecătorilor/ procurorilor, Curtea a decis că actul Consiliului Superior al Magistraturii de suspendare din funcţie a acestora pe durata procedurii disciplinare trebuie să fie supusă controlului judecătoresc (a se vedea Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016), iar lipsa unei asemenea posibilităţi de contestare a măsurii echivalează cu refuzul recunoaşterii dreptului la acces liber la justiţie (paragraful 30). Aceleaşi consideraţii au fost avute în vedere mutatis mutandis de Curte în materia contestării măsurilor asigurătorii (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016).

8. Curtea de la Strasbourg a stabilit în mod constant, în jurisprudenţa sa, că, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţie, este necesar ca deciziile autorităţilor administrative care nu satisfac cerinţele acestui text convenţional să fie supuse unui control subsecvent exercitat de o autoritate judiciară având plenitudine de jurisdicţie [Hotărârea din 10 februarie 1983, pronunţată în Cauza Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1994, pronunţată în Cauza Ortenberg împotriva Austriei, paragraful 31, Hotărârea din 27 mai 2003, pronunţată în Cauza Crişan împotriva României, paragrafele 24-30, Hotărârea din 16 septembrie 2003, pronunţată în Cauza Glod împotriva României, paragrafele 35-40, sau Hotărârea din 7 februarie 2012, pronunţată în Cauza Backovia împotriva Serbiei, paragraful 46 şi următoarele]. În acelaşi sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 406 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 6 septembrie 2005, Decizia nr. 650 din 10 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 24 iulie 2008, şi Decizia nr. 356 din 24 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2012. Or, în cauza de faţă, se constată că această cerinţă convenţională şi, implicit, constituţională [a se vedea Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, paragrafele 23 şi 24] nu este îndeplinită. Mai mult, perioada în care soluţionarea contestaţiei este suspendată este luată în calcul pentru determinarea caracterului rezonabil al desfăşurării procedurii, mai exact, dacă faptele imputate nu se dovedesc a îndeplini elementele de tipicitate ale infracţiunii, reluarea judecării contestaţiei de către autoritatea administrativă este obligatorie, iar eventuala contestare a acestei decizii pe fond în faţa instanţei judecătoreşti competente va aduce în prim-plan o durată excesivă a procedurilor judiciare din moment ce în calculul acestora intră şi faza administrativă - fază obligatorie pentru ca persoana interesată să acceseze faza judiciară a cauzei - de soluţionare a contestaţiei [Hotărârea din 28 iunie 1978, pronunţată în Cauza Konig împotriva Germaniei, paragraful 98, sau Hotărârea din 2 decembrie 2014, pronunţată în Cauza Siermiriski împotriva Poloniei, paragraful 65, şi, mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 208 din 25 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 27 decembrie 2000].

9. Astfel, apreciem că o măsură luată de către un organ administrativ, care chiar dacă nu soluţionează fondul pretenţiei, dar afectează drepturile/interesele legitime ale persoanei, nu poate rămâne prin ea însăşi definitivă prin imposibilitatea contestării sale pe calea contenciosului administrativ. Este evident că persoana interesată nu poate fi lăsată la bunul plac al administraţiei, aspect care se constată în cauza de faţă, în lipsa controlului judecătoresc.

10. Mai mult, legiuitorul nu poate introduce noi excepţii de la regula contestării actelor administrative, art. 126 alin. (6) din Constituţie fiind singurul sediu al materiei cu privire la actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc; niciun text de lege nu poate să prevadă şi alte excepţii, fără ca prin aceasta să încalce textul constituţional indicat, ale cărui dispoziţii sunt limitative şi imperative [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, Decizia nr. 302 din 1 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 316 din 9 mai 2011, sau Decizia nr. 293 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 4 august 2004].

11. Pentru considerentele mai sus expuse, considerăm că dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate ar fi trebuit admisă.

 

Judecător,

Judecător,

prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru

Daniei Marius Morar

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 404

din 15 iunie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Maria Soare şi Ion Stoleru în Dosarul nr. 4.379/2/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a Vil l-a de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.696D/2015, de Societatea „Rodexim Company” - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 1.689/2/2015/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 108D/2016 şi de Ioan Sion-Covaciu în Dosarul nr. 488/35/2015/al al Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 117D/2016.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 24 mai 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate din dosarele nr. 1.696D/2015, nr. 108D/2016 şi nr. 117D/2016, a dispus, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, conexarea dosarelor nr. 108D/2016 şi nr. 117D/2016 la Dosarul nr. 1.696D/2015. La aceeaşi dată, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 15 iunie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

3. Prin Decizia civilă nr. 9.440 din 18 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 4.379/2/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Maria Soare şi Ion Stoleru într-un dosar având că obiect soluţionarea unei cereri de revizuire.

4. Prin încheierea din 26 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.689/2/2015/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţionali cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Societatea „Rodexim Company” - S.R.L. din Bucureşti într-un dosar având ca obiect soluţionarea unei cereri de revizuire.

5. Prin încheierea din 26 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 488/35/2015/a1, Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Ioan Sion-Covaciu într-un dosar având ca obiect soluţionarea unei cereri de revizuire.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată, în esenţă, că liberul acces la justiţie este încălcat prin recunoaşterea dreptului de a se adresa instanţei de judecată doar persoanelor în a căror cauză s-a invocat şi s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, astfel încât doar aceste persoane îşi pot apăra drepturile şi interesele legitime deduse judecăţii, atât timp cât decizia de admitere a unei astfel de excepţii pronunţată de Curtea Constituţională produce efecte erga omnes.

7. Se mai susţine că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale numai în măsura în care se interpretează că de efectele admiterii excepţiei de neconstituţionalitate beneficiază şi partea care a invocat excepţia de neconstituţionalitate într-un litigiu soluţionat definitiv anterior admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, indiferent de soluţia asupra excepţiei invocată de partea respectivă. În alte condiţii, principiul egalităţii este încălcat prin crearea unui regim privilegiat părţilor din litigiile în care s-a invocat şi s-a admis excepţia de neconstituţionalitate faţă de părţile din procesele în care s-a invocat aceeaşi excepţie, însă excepţia nu a fost admisă sau nu a fost judecată, deşi în ambele situaţii părţile au dat dovadă de aceeaşi diligenţă.

8. Se arată că, prin raportare la art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, se pot delimita două situaţii juridice: persoanele care au invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauzele în care au fost părţi şi persoanele care nu şi-au valorificat acest drept şi nu au dovedit diligenţă prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, admisă ulterior. Aceste situaţii juridice sunt diferite şi se impune aplicarea unui tratament diferenţiat în sensul că de efectele admiterii excepţiei trebuie să beneficieze doar prima categorie, respectiv persoanele care au invocat excepţia de neconstituţionalitate. Deşi sub aspect obiectiv există două situaţii juridice diferite - criteriul distinctiv fiind scopul legii - respectiv situaţia persoanelor care au dat dovadă de diligenţă şi şi-au luat toate garanţiile procesuale prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate şi situaţia persoanelor care au adoptat o conduită procesuală pasivă prin nevalorificarea acestui drept legal, nu există nicio justificare pentru aplicarea aceluiaşi tratament juridic ambelor situaţii comparate. Principiul egalităţii este încălcat şi sub această formă, prin aplicarea aceluiaşi tratament juridic unor situaţii obiective care prin natura lor sunt diferite.

9. Limitarea dreptului de a formula cerere de revizuire doar la sfera persoanelor care au deţinut calitatea de părţi în cauzele în care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată constituie o încălcare flagrantă a principiului constituţional care consacră liberul acces la justiţie al tuturor persoanelor care se află în aceeaşi situaţie juridică.

10. În Dosarul nr. 108D/2016, autoarea susţine că a fost diligentă şi a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale care i-au fost aplicate, dar instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 984 din 22 noiembrie 2012, a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, excepţie pe care a admis-o, ulterior, prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015. Se arată că accesul liber la justiţie este încălcat prin recunoaşterea dreptului de a se adresa instanţei de judecată doar persoanelor în a căror cauză s-a invocat şi s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, astfel încât doar aceste persoane îşi pot apăra drepturile şi interesele legitime deduse judecăţii, atât timp cât decizia de admitere a unei astfel de excepţii pronunţată de Curtea Constituţională produce efecte erga omnes. În cererea de revizuire, autorul a arătat că, deşi a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale care i-au fost aplicate, instanţa judecătorească nu s-a pronunţat cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale.

11. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere că deciziile de admitere a unor excepţii de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României, având putere numai pentru viitor, conform art. 147 alin, (4) din Constituţie. Dreptul de a invoca o excepţie de neconstituţionalitate poate fi valorificat de toate părţile unui proces, în condiţiile legii. Persoanele care şi-au valorificat acest drept şi cele care nu au făcut-o nu se află în aceeaşi situaţie juridică.

12. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, în susţinerea acestui punct de vedere, Înalta Curte arată că prin sintagma „invocate în acea cauză”din cuprinsul textului de lege, principiul egalităţii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, este încălcat.

13. Astfel, se instituie un regim privilegiat părţilor din litigiile în care s-a invocat şi s-a admis excepţia de neconstituţionalitate faţă de părţile din procesele în care s-a invocat această excepţie, însă excepţia nu a fost admisă sau nu a fost judecată, deşi, în ambele situaţii, părţile au dat dovadă de aceeaşi diligenţă.

14. Instanţa apreciază ca fiind relevantă în cauză şi împrejurarea că, în ambele sesizări privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, invocată de Societatea „Rodexim Company” - SRL. În Decizia nr. 984 din 22 noiembrie 2012 şi de Romulus Vasile, Lucian Vasile şi Cătălin Vasile în Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, motivarea a fost similară.

15. Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece aplicarea în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015 ar echivala cu atribuirea de efecte ex tune actului jurisdicţional al Curţii şi ar nega autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătoreşti devenite irevocabile, ceea ce este inadmisibil.

16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

17. Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Acesta reliefează jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013 şi Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013), concluzionând că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o fada praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidenţă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul, aşa încât incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tune actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.

18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile părţii prezente, concluziile scrise depuse de autoarea excepţiei din Dosarul nr. 108D/2016, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate,

20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îi constituie prevederile art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, prevederi ce au următorul conţinut: „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul se poate cere în următoarele cazuri: [..]

10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. “

21. Curtea observă că la data de 15 februarie 2013 au intrat în vigoare majoritatea dispoziţiilor din noul Cod de procedură civilă. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dar şi dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, Curtea urmează să analizeze dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă din 1865, întrucât continuă să îşi producă efecte în cauze.

22. În opinia autorilor excepţiei, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept şi obligativitatea respectării Constituţiei, art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 privind universalitatea drepturilor, art.16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil, art. 22 alin. (1) şi (2) privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 23 alin. (11)-(13) privind libertatea individuală, art. 24 referitor la dreptul la apărare şi în art. 124 privind înfăptuirea justiţiei.

23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine faptul că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate, prin raportare la critici relativ similare, constatând că acestea sunt constituţionale. Astfel, Curtea a statuat în cadrul considerentelor deciziilor sale că revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 322 din Codul de procedură civilă din 1865 sau art. 509 din Codul de procedură civilă poate fi exercitată de cel căruia i s-a admis excepţia şi de cel căruia excepţia i-a fost respinsă ca devenită inadmisibilă, fără a face distincţie că hotărârea a cărei revizuire se cere vizează sau nu fondul. În cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 766 din 5 iunie 2011, citată anterior, sau Decizia nr. 338 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 14 noiembrie 2013). Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată (a se vedea Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragrafele 29 şi 30).

24. De asemenea, prin Decizia nr. 48 din 4 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 15 aprilie 2014, Curtea a statuat, prin raportare la faptul că deciziile de admitere a unor excepţii de neconstituţionalitate pronunţate de instanţa de contencios constituţional nu îşi produc efectele cu privire la procese soluţionate înainte de pronunţarea şi publicarea unor astfel de decizii, că soluţia adoptată de legiuitor este justă, în alte condiţii ajungându-se la afectarea siguranţei circuitului juridic Atât timp cât partea nu manifestă diligenţă şi nu înţelege să ridice o excepţie de neconstituţionalitate în faţa instanţei competente, potrivit legii, şi atât timp cât nu există o decizie de constatare a neconstituţionalităţii publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, dispoziţiile legale aplicabile acelui litigiu beneficiază de prezumţia de constituţionalitate. În momentul în care Curtea constată ca fiind neconstituţionale aceste dispoziţii legale, prezumţia de constituţionalitate este răsturnată, iar dispoziţiile legale respective nu mai pot fi aplicate în acel proces.

25. Prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, instanţa de contencios constituţional a statuat în sensul că o decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate profită, în exercitarea căii de atac a revizuirii, persoanelor care au invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv. Curtea a amintit că a interpretat, pe cale jurisprudenţială, în mod extensiv, dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865 şi ale Codului de procedură penală din 1968, astfel cum acestea au fost modificate şi completate prin Legea nr. 177/2010, lărgindu-le practic sfera de aplicare sub aspectul hotărârilor supuse revizuirii, ţinând cont de faptul că legiuitorul a reglementat calea de atac a revizuirii unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în cauzele în care a fost invocată şi ulterior admisă o excepţie de neconstituţionalitate, în scopul acordării mijloacelor de apărare în vederea realizării drepturilor şi intereselor părţilor în faţa justiţiei.

26. Curtea a constatat că jurisprudenţa sa este o reflectare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor” Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora.

27. În ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că „decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor” (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial - facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (a se vedea Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea J, nr. 525 din 2 august 2007) şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007), Curtea reţine că aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, Curtea reţine că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, astfel cum vom arăta, acele situaţii care au devenit facta praeterita.

28. În aceste condiţii, Curtea reţine că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea reţine că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut.

29. Curtea a reţinut însă că, în mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. Cererea de revizuire urmează a fi soluţionată în acord cu decizia Curţii care modifică sau înlătură, după caz, pentru viitor toate efectele juridice pe care norma neconstituţională le produce cu privire la acel raport juridic. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, „soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nune ale deciziei de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. Efectele unei decizii de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional se întind inter partes numai ex hune, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, şi nu decizia de admitere a Curţii Constituţionale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională. Prin urmare, decizia de admitere a Curţii Constituţionale mediază revizuirea, şi nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii de atac extraordinare, şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios constituţional” (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 19 aprilie 2013, şi Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 21 ianuarie 2014). Totodată, Curtea a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.

30. În schimb, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea reţine că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidenţă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât Curtea a constatat că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tune actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.

31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

32. Distinct de cele de mai sus, Curtea reţine faptul că aspectul reliefat de autorul excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul nr. 117D/2016, potrivit căruia a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale care i-au fost aplicate, dar instanţa judecătorească nu s-a pronunţat cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale, nu are relevanţă pentru controlul de constituţionalitate. Astfel, autorul excepţiei a avut posibilitatea de a formula recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

33. De asemenea, Curtea constată că dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2) privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică şi art. 23 alin. (11)-(13) privind libertatea individuală nu sunt incidente în cauze.

34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Maria Soare şi Ion Stoleru în Dosarul nr. 4.379/2/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII l-a de contencios administrativ şi fiscal, de Societatea „Rodexim Company” - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 1.689/2/2015/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi de Ioan Sion-Covaciu în Dosarul nr. 488/35/2015/a1 al Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă şi constată că prevederile art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII l-a de contencios administrativ şi fiscal, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 15 iunie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

pentru AUGUSTIN ZEGREAN

În temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,

semnează prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 679

din 17 noiembrie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 61 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 61 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Diana Maria Vlad în Dosarul nr. 56/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 290D/2016.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 27 octombrie 2016, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronea, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu prevederile art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru 17 noiembrie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie,

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

3. Prin Sentinţa civilă nr. 7.131 din 22 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 56/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 61 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Diana Maria Vlad cu ocazia judecării unei acţiuni în contencios administrativ având ca obiect obligarea emiterii unui act administrativ.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că, fiind o persoană fizică ce derulează două contracte de închiriere, este discriminată în raport cu cei care derulează minimum 5 contracte de închiriere, având în vedere faptul că veniturile sale realizate ca urmare a acestor 2 contracte nu se iau în calcul la stabilirea cuantumului indemnizaţiei de creştere a copilului, în timp ce aceia care derulează minimum 5 contracte de închiriere beneficiază de acest drept, veniturile obţinute de aceştia fiind încadrate în categoria venituri din activităţi independente. În acest context, consideră că, întrucât veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt impozabile şi supuse plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, acestea trebuie luate în considerare la stabilirea cuantumului indemnizaţiei de creştere a copilului, ca orice alt venit realizat, supus impozitării. Aşa fiind, apreciază că se impune „modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor şi a Normelor de aplicare ale acesteia, bazate pe definirea activităţilor independente din art. 61 alin. (2) din Codul fiscal.”

5. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată, astfel, că din analiza art. 61 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal reiese că prin intermediul acestor prevederi de lege nu se stabileşte sfera veniturilor luate în calcul pentru acordarea unor drepturi patrimoniale, ci se reglementează modalitatea de impozitare a veniturilor persoanelor care au încheiat mai mult de 5 contracte de închiriere, respectiv faptul că aceste venituri sunt incluse în categoria venituri din activităţi independente şi se supun regulilor de stabilire a venitului net pentru această categorie.

8. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Arată că, astfel cum a fost formulată, autoarea excepţiei solicită, în realitate, adoptarea unei noi soluţii legislative, în sensul modificării numărului de contracte de închiriere derulate de o persoană fizică care determină încadrarea acestora în categoria de activitate independentă. Or, acceptarea unei astfel de critici ar echivala cu transformarea instanţei de contencios constituţional într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni art. 61 alin. (1) din Constituţie. Totodată, învederează făptui că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta „se pronunţă numai aspra Constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 61 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulează că „(2) Persoanele fizice care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere la sfârşitul anului fiscal, începând cu anul fiscal următor califică aceste venituri în categoria venituri din activităţi independente şi le supun regulilor de stabilire a venitului net pentru această categorie. În aplicarea acestei reglementări se va emite ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.”

12. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, raportat la criticile autoarei acesteia, formulate din perspectiva veniturilor luate în considerare la stabilirea cuantumului indemnizaţiei pentru creşterea copiilor, Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 10 decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi Normele metodologice din 31 ianuarie 2011 de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 stipulează că beneficiază de drepturile prevăzute de aceste acte normative, fiind considerate persoane îndreptăţite, oricare dintre părinţii fireşti ai copilului/copiilor, oricare dintre soţii cărora li s-a/s-au încredinţat copilul/copiii în vederea adopţiei sau au adoptat copilul/copiii, persoana care are copilul în plasament ori în plasament în regim de urgenţă, asistentul maternal profesionist, numai pentru copiii săi naturali ori adoptaţi, precum şi persoana care a fost numită tutore.

14. În cuprinsul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 se precizează, de asemenea, că persoanele care în ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului au realizat timp de cel puţin 12 luni venituri din salarii şi asimilate salariilor, venituri din activităţi independente, venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultura, supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum şi de o indemnizaţie lunară. Prin urmare, Curtea constată că la stabilirea cuantumului indemnizaţiei sunt luate în considerare veniturile realizate din salarii şi asimilate salariilor, veniturile din activităţi independente, veniturile din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură,

15. Referitor la categoria de venituri incluse în cuantumul indemnizaţiei pentru creşterea copilului, Curtea menţionează că, în sensul art. 55 din Codul fiscal din 2003 [art. 76 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal], veniturile realizate din salarii sunt considerate toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă. Totodată, art. 46 din Codul fiscal din 2003 [art. 67 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal] defineşte veniturile din activităţi independente şi prevede că veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale, veniturile din profesii libere şi veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente. Curtea reţine că exercitarea unei activităţi independente presupune desfăşurarea acesteia în mod obişnuit, pe cont propriu şi urmărind un scop lucrativ. Printre criteriile care definesc preponderent existenţa unei activităţi independente sunt: libera alegere a desfăşurării activităţii, a programului de lucru şi a locului de desfăşurare a activităţii; riscul pe care şi-l asumă întreprinzătorul; activitatea se desfăşoară pentru mai mulţi clienţi; activitatea se poate desfăşura nu numai direct, ci şi cu personalul angajat de întreprinzător în condiţiile legii.

16. Curtea constată că, potrivit art. 16 alin. (2) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, dreptul la indemnizaţia prevăzută de art. 2 alin. (1) din această ordonanţă de urgenţă se suspendă începând cu ziua următoare celei în care beneficiarul realizează venituri supuse impozitului şi copilul nu a împlinit vârsta de 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap. Prin excepţie însă, art. 16 alin. (3) din ordonanţa de urgenţă prevede că plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului nu se suspendă în cazul în care persoana îndreptăţită se află în una sau mai multe dintre următoarele situaţii, şi anume: primeşte diverse sume în baza legii, a contractului colectiv de muncă sau a contractului individual de muncă, acordate în perioada concediului pentru creşterea copilului, altele decât cele rezultate din desfăşurarea efectivă a unei activităţi în perioada de concediu; primeşte indemnizaţii în calitate de consilier local sau judeţean, indiferent de nivelul acestora; realizează, în decursul unui an calendaristic, venituri supuse impozitului, prin desfăşurarea efectivă a unei activităţi în perioada de concediu, al căror nivel nu depăşeşte de trei ori cuantumul minim al indemnizaţiei stabilit la art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010.

17. În contextul criticilor formulate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea precizează că în cuprinsul cap. IV din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, la art. 61 (respectiv art. 83 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal), sunt definite veniturile impozabile din cedarea folosinţei bunurilor, astfel:

„(1) Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile, în bani şi/sau în natură, provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legai, altele decât veniturile din activităţi independente.

(2) Persoanele fizice care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere la sfârşitul anului fiscal, începând cu anul fiscal următor califică aceste venituri în categoria venituri din activităţi independente şi le supun regulilor de stabilire a venitului net pentru această categorie. În aplicarea acestei reglementări se va emite ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

(3) Sunt considerate venituri din cedarea folosinţei bunurilor şi veniturile obţinute de către proprietar din închirierea camerelor situate în locuinţe proprietate personală, având o capacitate de cazare în scop turistic cuprinsă între una şi 5 camere inclusiv.

(4) în categoria venituri din cedarea folosinţei bunurilor se cuprind şi cele realizate de contribuabilii prevăzuţi la alin. (3) care, în cursul anului fiscal, obţin venituri din închirierea în scop turistic a unui număr mai mare de 5 camere de închiriat, situate în locuinţe proprietate personală. De la data producerii evenimentului, respectiv de la data depăşirii numărului de 5 camere de închiriat, şi până la sfârşitul anului fiscal, determinarea venitului net se realizează în sistem real potrivit regulilor de stabilire prevăzute în categoria venituri din activităţi independente.

(5) Veniturile obţinute din închirierea în scop turistic a camerelor situate în locuinţe proprietate personală, având o capacitate de cazare mai mare de 5 camere de închiriat, sunt calificate ca venituri din activităţi independente pentru care venitul net anual se determină pe bază de normă de venit sau în sistem real şi se supun impunerii potrivit prevederilor cap. li din prezentul titlu. “

18. Curtea reţine că prin Ordinul ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale nr. 1.474/2011 pentru aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a unor prevederi din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 52/2011, Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 38/2011, şi din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 50/2011, în anexa nr. 1 intitulată „Instrucţiuni de aplicare a unor prevederi din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 52/2011”, ordin publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360 din 24 mai 2011, la poziţia 16 se precizează faptul că veniturile din chirii sunt venituri din cedarea folosinţei bunurilor şi, potrivit art. 61 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, acestea nu sunt activităţi independente şi nu sunt luate în considerarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului.

19. În situaţia în care persoana îndreptăţită la indemnizaţia pentru creşterea copilului nu are calitatea de salariat, Curtea reţine că, aşa cum reiese din conţinutul normativ al art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, aceasta beneficiază de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum şi de o indemnizaţie lunară, dacă, în ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, a realizat timp de cel puţin 12 luni venituri din activităţi independente, venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură, supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

20. În contextul celor mai sus menţionate, Curtea consideră că indemnizaţia pentru creşterea copilului este un drept al părintelui prin care se suplinesc veniturile pe care acesta nu le mai poate realiza din exercitarea unei profesii, pe durata concediului pentru creşterea copilului. Totodată, problema indemnizaţiei pentru creşterea copilului reprezintă un aspect de politică legislativă asupra căruia legiuitorul este singur îndreptăţit să decidă în funcţie de realităţile social-economice şi demografice ale ţării.

21. De altfel, aşa cum a subliniat Curtea în jurisprudenţa sa, spre exemplu Decizia nr. 455 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 2 iunie 2011, scopul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 a fost acela de a susţine familia în vederea creşterii copilului, iar indemnizaţia pentru creşterea copilului constituie o măsură concretă de protecţie socială, fiind dreptul exclusiv al legiuitorului să stabilească modalitatea de acordare a acesteia, fără a aduce atingere existenţei dreptului în sine. Referitor la natura Indemnizaţiei lunare pentru creşterea copilului, Curtea, în jurisprudenţa sa constantă, exemplu fiind Decizia nr. 7B8 din 27 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 22 noiembrie 2012, sau Decizia nr. 765 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 6 iulie 2011, a statuat că dreptul la indemnizaţia pentru creşterea copilului nu este un drept constituţional, ci constituie una dintre măsurile de protecţie socială instituite de stat prin lege în virtutea rolului de stat social, dar nenominalizate expres în Constituţie. Caracteristic unui astfel de drept este că legiuitorul este liber să aleagă, în funcţie de politica statului, de resursele financiare, de prioritatea obiectivelor urmărite şi de necesitatea îndeplinirii şi a altor obligaţii ale statului consacrate deopotrivă la nivel constituţional, care sunt măsurile prin care va asigura cetăţenilor un nivel de trai decent şi să stabilească condiţiile şi limitele acordării lor. De asemenea, Curtea a reţinut că acordarea indemnizaţiei lunare pentru creşterea copilului este supusă condiţiei ca statul să dispună de resursele financiare pentru a putea acorda şi alte drepturi de asigurări sociale faţă de cele pe care Constituţia le nominalizează în mod expres.

22. Curtea constată că autoarea excepţiei solicită, în concret, modificarea art. 61 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în sensul ca veniturile obţinute din cedarea folosinţei bunurilor din derularea unui număr mai mic de 5 contracte de închiriere să fie şi ele luate în considerare la stabilirea cuantumului privind indemnizaţia de creştere a copilului. În acest context, Curtea reţine faptul că legiuitorul a calificat, în cuprinsul art. 61 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, că veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt acele venituri, în bani şi/sau în natură, provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal, altele decât veniturile din activităţi independente, însă, în cazul persoanelor fizice care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere, acestea au fost calificate ca fiind venituri incluse în categoria veniturilor din activităţi independente.

23. Din analiza conţinutului normativ al art. 61 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Curtea constată faptul că prin intermediul acestor prevederi legiuitorul nu stabileşte sfera veniturilor luate în calcul pentru acordarea unor drepturi patrimoniale, ci reglementează doar modalitatea de impozitare a veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor ale persoanelor care au încheiat mai mult de 5 contracte de închiriere respectiv faptul că aceste venituri sunt incluse în categoria veniturilor din activităţi independente şi se supun regulilor de stabilire a venitului net pentru această categorie.

24. Pe de altă parte, în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 sunt nominalizate condiţiile în care o persoană poate beneficia de concediu pentru creşterea copilului şi de o indemnizaţie lunară, precum şi categoria de venituri care sunt luate în calcul la stabilirea cuantumului acestei indemnizaţii, respectiv veniturile din salarii şi asimilate salariilor, veniturile din activităţi independente, veniturile din activităţi agricole, silvicultură şi pisciculturii, supuse impozitului pe venit, fără a fi incluse în sfera acestor venituri şi cele realizate din cedarea folosinţei bunurilor (realizate din derularea unui număr mai mic de 5 contracte de închiriere, astfel cum doreşte autoarea excepţiei de neconstituţionalitate).

25. Curtea remarcă faptul că în cuprinsul reglementării legale criticate din Codul fiscal legiuitorul a stabilit că numai veniturile din cedarea folosinţei bunurilor din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere sunt calificate ca fiind venituri din categoria veniturilor din activităţi independente, acestea fiind asimilate cu veniturile comerciale, şi considerate a fi obţinute din desfăşurarea cu caracter de regularitate a unei activităţi independente. S-a apreciat faptul că exercitarea unei activităţi independente presupune desfăşurarea acesteia în mod obişnuit (cu caracter de regularitate), pe cont propriu (în esenţă, fără ca persoana care desfăşoară activitatea să fie dependentă de o altă persoană, în ceea ce priveşte remuneraţia sau condiţiile de muncă) şi urmărind un scop lucrativ,

26. Aşa fiind, Curtea apreciază că reglementarea criticată nu reprezintă o încălcare a principiului egalităţii în drepturile persoanelor fizice care obţin venituri din chirii, ci, dimpotrivă, reprezintă doar o schimbare a tratamentului fiscal în funcţie de caracteristicile activităţii prestate, aspect esenţial în respectarea principiului constituţional al justei aşezări a sarcinilor fiscale. Numărul de contracte de închiriere derulate care determină schimbarea categoriei juridice ţine de opţiunea legiuitorului, acesta fiind în măsură să stabilească condiţiile şi limitele în care o activitate desfăşurată de o persoană fizică poate fi considerată ca fiind independentă, în accepţiunea legii fiscale.

27. În acest context, Curtea consideră că prevederile legale criticate nu conţin, în sine, niciun viciu de neconstituţionalitate, având în vedere faptul că art. 61 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal califică doar natura veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere ca fiind venituri din activităţi independente, iar nu regimul aplicabil acestei categorii de venituri sub aspectul includerii/neincluderii sale în stabilirea cuantumului indemnizaţiei lunare pentru creşterea copiilor.

28, Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1- 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Diana Maria Vlad în Dosarul nr. 56/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile ari. 61 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a li-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 noiembrie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL MEDIULUI, APELOR ŞI PĂDURILOR

 

ORDIN

privind aprobarea Listei prafurilor de referinţă, pe specii şi sortimente, stabilite pentru anul 2017, pentru a fi folosite la calculul contravalorii materialelor lemnoase prevăzute la art. 22 alin. (6) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice

 

Având în vedere Referatul de aprobare al Direcţiei politici şi strategii în silvicultura nr. 166.144 din 6 decembrie 2016, în temeiul prevederilor art. 22 alin. (7) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 13 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 38/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul mediului, apelor şi pădurilor emite următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă Lista preţurilor de referinţă, pe specii şi sortimente, stabilite pentru anul 2017, pentru a fi folosite la calculul contravalorii materialelor lemnoase prevăzute la art. 22 alin. (6) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, cu modificările şi completările ulterioare, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul mediului, apelor şi pădurilor,

Cristiana Pasca Palmer

 

Bucureşti, 21 decembrie 2016.

Nr. 2.416.

 

ANEXA

 

LISTA

preţurilor de referinţă, pe specii şi sortimente, stabilite pentru anul 2017, pentru a fi folosite la calculul contravalorii materialelor lemnoase prevăzute la art. 22 alin. (6) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice

 

Nr. crt.

Specia sau grupa de specii

Sortiment*)

Unitatea de măsură

(UM)

Preţul de referinţă

(lei fără TVA/UM)

0

1

2

3

4

1

Răşinoase

Buşteni pentru furnir estetic

mc

369

2

Buşteni pentru furnir tehnic

mc

398

3

Buşteni pentru cherestea

mc

309

4

Lemn rotund pentru celuloză

mc

161

5

Lemn pentru mină

mc

193

6

Lemn pentru PAL, PFL

mc

177

7

Lemn de lucru pentru construcţii

mc

160

8

Lemn de foc

mc

80

9

Cherestea

mc

537

10

Fag

Buşteni pentru furnir estetic

mc

415

11

Buşteni pentru furnir tehnic

mc

377

12

Buşteni pentru cherestea

mc

301

13

Lemn rotund pentru celuloză

mc

179

14

Lemn pentru PAL, PFL

mc

200

15

Lemn de lucru pentru construcţii

mc

156

16

Lemn de foc

mc

115

17

Cherestea

mc

487

18

Stejar, gorun

Buşteni pentru furnir estetic

mc

1782

19

Buşteni pentru furnir tehnic

mc

1814

20

Buşteni pentru cherestea

mc

661

21

Lemn rotund pentru celuloză

mc

194

22

Lemn pentru PAL, PFL

mc

242

23

Lemn de lucru pentru construcţii

mc

200

24

Lemn de foc

mc

94

25

Cherestea

mc

762

26

Cer, gârniţă

Buşteni pentru furnir tehnic

mc

546

27

Buşteni pentru cherestea

mc

374

28

Lemn rotund pentru celuloză

mc

167

29

Lemn pentru PAL, PFL

mc

193

30

Lemn de lucru pentru construcţii

mc

155

31

Lemn de foc

mc

83

32

Salcâm

Buşteni pentru cherestea

mc

294

33

Lemn rotund pentru celuloză

mc

186

34

Lemn pentru mină

mc

224

35

Lemn pentru PAL, PFL

mc

202

36

Lemn de lucru pentru construcţii

mc

227

37

Lemn de foc

mc

120

38

Cireş

Buşteni pentru furnir estetic

mc

702

39

Buşteni pentru cherestea

mc

447

40

Lemn rotund pentru celuloză

mc

164

41

Lemn pentru PAL, PFL

mc

221

42

Lemn de lucru pentru construcţii

mc

191

43

Lemn de foc

mc

166

44

Cherestea

mc

874

45

Paltin

Buşteni pentru furnir tehnic

mc

231

46

Buşteni pentru cherestea

mc

296

 

47

 

Lemn rotund pentru celuloză

mc

186

48

Lemn pentru PAL, PFL

mc

174

49

Lemn de lucru pentru construcţii

mc

199

50

Lemn de foc

mc

109

51

Frasin

Buşteni pentru furnir estetic

mc

506

52

Buşteni pentru furnir tehnic

mc

444

53

Buşteni pentru cherestea

mc

364

54

Lemn rotund pentru celuloză

mc

234

55

Lemn pentru PAL, PFL

mc

101

56

Lemn de lucru pentru construcţii

mc

182

57

Lemn de foc

mc

135

58

Tei

Buşteni pentru furnir estetic

mc

468

59

Buşteni pentru furnir tehnic

mc

405

60

Buşteni pentru cherestea

mc

279

61

Lemn rotund pentru celuloză

mc

113

62

Lemn pentru PAL, PFL

mc

101

63

Lemn de lucru pentru construcţii

mc

138

64

Lemn de foc

mc

100

65

Cherestea

mc

806

66

Plop

Buşteni pentru furnir tehnic

mc

229

67

Buşteni pentru cherestea

mc

170

68

Lemn rotund pentru celuloză

mc

143

69

Lemn pentru PAL, PFL

mc

91

70

Lemn de lucru pentru construcţii

mc

116

71

Lemn de foc

mc

88

72

Cherestea

mc

387

73

Diverse tari**)

Buşteni pentru furnir tehnic

mc

187

74

Buşteni pentru cherestea

mc

234

75

Lemn rotund pentru celuloză

mc

180

76

Lemn pentru mină

mc

240

77

Lemn pentru PAL, PFL

mc

195

78

Lemn de lucru pentru construcţii

mc

171

79

Lemn de foc

mc

100

80

Diverse moi*) **) ***)

Buşteni pentru furnir tehnic

mc

170

81

Buşteni pentru cherestea

mc

149

82

Lemn rotund pentru celuloză

mc

131

83

Lemn pentru PAL, PFL

mc

116

84

Lemn de lucru pentru construcţii

mc

120

85

Lemn de foc

mc

86

86

Brad

Pomi de Crăciun - talia 0,7 - 1,3 m

buc.

20

87

Pomi de Crăciun - talia 1,31 - 2,0 m

buc.

25

88

Pomi de Crăciun - talia 2,01 - 3,0 m

buc.

30

89

Pomi de Crăciun - talia 6,01 -10,0 m

buc.

58

90

Molid

Pomi de Crăciun - talia 0,7 - 1,3 m

buc.

10

91

Pomi de Crăciun - talia 1,31 - 2,0 m

buc.

15

92

Pomi de Crăciun - talia 2,01 - 3,0 m

buc.

20


*) În cazul sortimentelor care nu se regăsesc în listă, se va proceda prin asimilare în cadrul speciei/grupei de specii, pe principiul apropierii valorice a sortimentului.

**) Cuprinde toate speciile neevidenţiate distinct în prezenta anexă, din grupa foioase tari din Lista speciilor şi asimilările de specii ce se admit pentru calculul volumului total şi pe sortimente din anexa nr. 1 la Normele tehnice pentru evaluarea volumului de lemn destinat comercializării, aprobată prin Ordinul ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului nr. 1.651/2000 (nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I).

***) Cuprinde toate speciile neevidenţiate distinct în prezenta anexă, din grupa foioase moi din Lista speciilor şi asimilările de specii ce se admit pentru calculul volumului total şi pe sortimente din anexa nr. 1 la Normele tehnice pentru evaluarea volumului de lemn destinat comercializării, aprobată prin Ordinul ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului nr. 1.651/2000 (nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I).

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.