MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 135/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 135         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 22 februarie 2017

 

SUMAR

 

DECRETE

 

251. - Decret privind trecerea în rezervă a unui general-maior cu două stele din Ministerul Apărării Naţionale

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 690 din 24 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor capitolului I - Acordul de recunoaştere a vinovăţiei din titlul IV - Proceduri speciale al părţii speciale a Codului de procedură penală şi, în mod special, a dispoziţiilor art. 480 şi art. 485 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1.246/2016. - Ordin al ministrului mediului, apelor şi pădurilor privind aprobarea Planului de management şi a Regulamentului Parcului Natural Vânători Neamţ şi al siturilor Natura 2000 ROSCI0270 Vânători Neamţ şi ROSPA0107 Vânători Neamţ

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII NAŢIONALE DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI

 

10. - Ordin privind modificarea şi completarea Metodologiei de stabilire a venitului reglementat, a venitului total şi a tarifelor reglementate pentru activitatea de transport al gazelor naturale, aprobată prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei nr. 32/2014

 

ACTE ALE CASEI NAŢIONALE DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE

 

51. - Ordin pentru modificarea anexei nr. 1 la Ordinul preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1/2016 privind aprobarea coordonatorilor naţionali şi a atribuţiilor acestora În vederea coordonării tehnice şi metodologice pentru implementarea programelor naţionale de sănătate curative

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 2 din 25 ianuarie 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

DECRETE

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind trecerea în rezervă a unui general-maior cu două stele din Ministerul Apărării Naţionale

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. b) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare,

având în vedere propunerea ministrului apărării naţionale,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - La data de 28 februarie 2017, domnul general-maior cu două stele Manei Vasile Ioan trece în rezervă.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

 

Bucureşti, 21 februarie 2017.

Nr. 251.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 690

din 24 noiembrie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor capitolului I - Acordul de recunoaştere a vinovăţiei din titlul IV - Proceduri speciale al părţii speciale a Codului de procedură penală şi, în mod special, a dispoziţiilor art. 480 şi art. 485 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu – judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor capitolului I din titlul IV al părţii speciale a Codului de procedură penală, cu privire la acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în ansamblul său, şi, în mod special, a dispoziţiilor art. 479, art. 482 lit. h) şi art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ministerul Public în Dosarul nr. 2.062/284/2015 al Judecătoriei Răcari, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 80 D/2016.

2. La apelul nominal răspunde Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Răcari, prin doamna procuror Mihaela Ioana Georgescu, lipsind cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei, care pune concluzii de admitere a excepţiei. Referitor la admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, se arată că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât a fost invocată în faţa unei instanţe judecătoreşti, respectiv Judecătoria Răcari, are ca obiect o dispoziţie dintr-o lege, respectiv din Codul penal, care era în vigoare în momentul invocării excepţiei, în forma supusă controlului de constituţionalitate, are legătură cu soluţionarea cauzei, aceasta având ca obiect încuviinţarea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de autorul excepţiei, şi a fost ridicată de procurorul de şedinţă. Pe fond, se arată că acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o grefă preluată din sistemul de drept anglo-saxon în sistemul de drept european, grefă incompatibilă cu legislaţia românească, ce încalcă dispoziţiile Legii fundamentale. Se face trimitere la modalitatea de reglementare a instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei în sistemul de drept anglo-saxon, mai exact în Regatul Unit, Statele Unite ale Americii şi statele membre ale Commonwealth, state în care acest acord este privit ca o formă de schimb voluntar, convenabilă ambelor părţi implicate, dar în care instituţia analizată este amplu criticată pentru neajunsul de a putea avea ca efect condamnarea unor persoane nevinovate, însă în privinţa cărora există indicii minime că ar putea fi vinovate de săvârşirea unor infracţiuni. De asemenea, se face referire la modalitatea de reglementare a acordului de recunoaştere a vinovăţiei în Franţa şi în Italia şi se conchide că această instituţie este aplicabilă, în statele membre ale Uniunii Europene în care există, doar în cazul infracţiunilor uşoare, aspect de care nu s-a ţinut cont cu ocazia reglementării acordului de recunoaştere a vinovăţiei în România. Se arată că, potrivit legislaţiei româneşti, la data invocării excepţiei, acordul de recunoaştere a vinovăţiei putea fi încheiat în cazul unor pedepse a căror limită specială maximă era de 7 ani, limită ce a fost înlocuită, ulterior, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, cu cea de 15 ani. Se susţine că, astfel, marea majoritate a infracţiunilor cercetate de organele de urmărire penală cad sub incidenţa acordului de recunoaştere a vinovăţiei. În plus, după modificarea instituţiei criticate prin ordonanţa de urgenţă anterior referită, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor speciale de pedeapsă, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a acestor limite, în cazul pedepsei amenzii. În acest fel, legiuitorul a remediat neajunsul legislativ semnalat în momentul invocării excepţiei de neconstituţionalitate. Cu toate acestea, se arată că, aşa cum Curtea Constituţională a statuat, în mod constant, în jurisprudenţa, spre exemplu, prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, chiar dacă textul de lege criticat a suferit modificări legislative, sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile, ordonanţele şi dispoziţiile din legi sau din ordonanţe, ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Prin urmare, o eventuală respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate ar pune părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curţii Constituţionale. Se subliniază faptul că, în acest caz, inculpatul din cauza în care a fost invocată prezenta excepţie nu va beneficia de reducerea cu o treime a limitelor speciale ale pedepsei, în condiţiile încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei anterior intervenţiei legislative anterior menţionate, la fel ca şi inculpaţii care încheie acorduri ulterior acestor modificări legislative, ajungând să fie discriminat în raport cu aceştia din urmă, Se conchide că textul criticat încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 şi art. 21 alin. (3), precum şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se mai arată că, deşi se permite instanţei să respingă acordul de recunoaştere a vinovăţiei atunci când constată că soluţia la care s-a ajuns prin încheierea acordului între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă, instanţa nu are dreptul de a proceda în mod similar când soluţia stabilită prin acord este prea aspră prin raportare la fapta săvârşită şi la condiţiile comiterii acesteia. Se susţine că acesta este un alt motiv pentru care textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale mai sus enumerate. Se mai susţine că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, întrucât dau posibilitatea procurorului să se subroge în atribuţiile judecătorului, dându-i posibilitatea să analizeze probatoriul şi de a stabili cuantumul pedepsei şi modalitatea de executare a acesteia, judecătorului fiindu-i impus să achieseze la pedeapsa negociată.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă. Se arată că aspectele invocate în susţinerea excepţiei nu vizează constituţionalitatea textelor criticate, ci istoricul şi modalitatea de reglementare a instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei în diferite sisteme de drept. Se arată că dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 53 din 16 februarie 2016, prin care a statuat că neconstituţionalitatea textului criticat nu poate fi dedusă din compararea regimului juridic al acordului de recunoaştere a vinovăţiei cu cel al recunoaşterii învinuirii în cursul judecăţii, întrucât premisele reglementării modului de stabilire a pedepsei în cele două situaţii procesuale sunt diferite. Se susţine că, în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul şi inculpatul pot să cadă de acord asupra cuantumului pedepsei, inculpatul având, astfel, o certitudine cu privire la acest cuantum, pe când, în cazul procedurii recunoaşterii învinuirii, chiar şi în urma reducerii cu o treime a cuantumului pedepsei închisorii, aceasta este stabilită, în mod unilateral de către instanţă. Se observă că, de altfel, ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, legiuitorul a modificat instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei, potrivit criticilor formulate de autorul excepţiei. Cu privire la critica referitoare la art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, se arată că este pusă în evidenţă, de fapt, o lacună legislativă, şi anume imposibilitatea judecătorului de a cenzura acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi în ipoteza în care apreciază că pedeapsa este mult prea severă. Se susţine că nici acesta nu este un aspect de neconstituţionalitate şi că, pentru reglementarea sa, legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că, atâta vreme cât inculpatul a fost de acord cu cuantumul pedepsei stabilit prin acord, este pur speculativ să se aprecieze că acest cuantum este prea mare, pentru a fi cenzurat. Se mai arată că susţinerea potrivit căreia încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei se face conform unor criterii de avere reprezintă un alt aspect de domeniul interpretării şi aplicării legii, în fine, referitor la neconstituţionalitatea reglementării în Codul de procedură penală a instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei, se arată că aceasta este opţiunea legiuitorului, exprimată conform politicii sale penale, în marja de apreciere prevăzută la art. 61 din Constituţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 12 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.062/284/2015, Judecătoria Răcari a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor capitolului I din titlul IV al părţii speciale a Codului de procedură penală, cu privire la acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în ansamblul său, şi, în mod special, a dispoziţiilor art. 479, art. 482 lit. h) şi art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Ministerul Public, într-un dosar având ca obiect soluţionarea unei cauze penale, în care, între autorul excepţiei şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Răcari a fost încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 480 din Codul de procedură penală nu prevăd obligativitatea stabilirii cuantumului pedepsei, în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, prin raportare la limitele speciale de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea cu privire la care este încheiat acest acord reduse cu o treime, fiind, astfel, în discordanţă cu dispoziţiile art. 374 alin. (4) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care prevăd reducerea obligatorie a acestor limite cu o treime, în cazul în care inculpatul recunoaşte învinuirea şi solicită ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale. Se arată că dispoziţiile legale criticate pot genera situaţia în care inculpatului să-i fie aplicată o pedeapsă mult mai grea în cazul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, faţă de pedeapsa ce i-ar putea fi aplicată în cazul recunoaşterii învinuirii, cu toate că, în cadrul ambelor proceduri, acesta recunoaşte laptele reţinute în sarcina sa de organele de urmărire penală. Pentru aceste motive, se susţine că legiuitorul a reglementat un regim juridic diferit pentru persoane aflate în situaţii juridice similare, cu consecinţa încălcării principiului egalităţii în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituţie, dar şi a dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală referitoare la înfăptuirea justiţiei.

7. Se susţine, totodată, încălcarea prin prevederile art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală a normelor constituţionale anterior menţionate, precum şi ale prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât acestea permit instanţei judecătoreşti să respingă acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile în care apreciază că soluţia stabilită este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau cu periculozitatea infractorului, dar nu permit acesteia să procedeze în mod similar în cazul în care constată că soluţia astfel stabilită este extrem de severă, în raport cu aceiaşi factori.

8. Referitor la prevederile capitolului I din titlul IV al părţii speciale a Codului de procedură penală, în ansamblul său, se susţine Că acestea au determinat apariţia la nivelul parchetelor a unei practici judiciare neunitare. Se arată că anumite parchete procedează la stabilirea pedepselor, cu ocazia încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, luând în calcul, în mod exclusiv, posibilităţile financiare ale inculpatului, Prin urmare, se arată că acestea aplică pedeapsa amenzii, în cazul în care inculpatul dispune de resursele materiale necesare pentru a plăti respectiva sumă de bani, sau trimit în judecată, prin emiterea rechizitoriului, în situaţia contrară, urmând ca instanţa să pronunţe o pedeapsă cu închisoarea, cu suspendarea condiţionată a executării acesteia, sau o pedeapsă care să fie executată sub supraveghere.

9. Judecătoria Răcari apreciază că dispoziţiile capitolului I din titlul IV al părţii speciale a Codului de procedură penală, ce reglementează acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în ansamblul său, nu sunt de natură a încălca prevederile art. 16 alin. (1) şi ale art. 124 alin (2) din Constituţie şi că faptul generării de către acestea a unei practici judiciare neunitare la nivelul parchetelor nu reprezintă un aspect de neconstituţionalitate. Pentru acest motiv, verificarea acestor aspecte nu este de competenţa Curţii Constituţionale, ci de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

10. Se susţine, în schimb, că dispoziţiile art. 479 şi art. 482 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) şi art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală, întrucât nu există niciun argument juridic care să justifice reglementarea de către legiuitor, în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, a unui regim sancţionator diferit faţă de cel prevăzut în cazul recunoaşterii învinuirii. Se mai arată că prevederile art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale întrucât nu permit judecătorului să respingă acordul de recunoaştere a învinuirii atunci când constată că pedeapsa stabilită este nejustificat de severă în raport cu gravitatea faptelor săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, încălcând în acest fel, dispoziţiile constituţionale referitoare la independenţa judecătorilor, care sunt, astfel, lipsiţi de posibilitatea de a individualiza pedeapsa stabilită, prin aplicarea prevederilor art. 74 din Codul de procedură penală.

11. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

12. Guvernul opinează că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 99 din 13 februarie 2007, despre care se apreciază că este aplicabilă mutatis mutandis şi în prezenta cauză, arătându-se că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Pe de altă parte, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 726 din 29 octombrie 2015, despre care, de asemenea, se arată că este aplicabilă, în mod corespunzător, şi în prezenta cauză, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

13. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât argumentele aduse în susţinerea acesteia vizează modificarea şi completarea dispoziţiilor legale criticate.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele tor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile capitolului I din titlul IV al părţii speciale a Codului de procedură penală, cu privire la acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în ansamblul său, şi, în mod special, a dispoziţiilor art. 479, art. 482 lit. h) şi art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că sunt criticate, în realitate, prevederile capitolului I - Acordul de recunoaştere a vinovăţiei din titlul IV - Proceduri speciale al părţii speciale a Codului de procedură penală şi, în mod special, dispoziţiile art. 480 şi art. 485 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod,

17. Dispoziţiile art. 480 şi art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală aveau, la data invocării excepţiei de neconstituţionalitate, următorul cuprins:

- Art. 480: „(1) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani.

(2) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie

- Art. 485 alin. (1) lit. b): „(1) Instanţa, analizând acordul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: [...] b) respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului”.

18. Ulterior invocării excepţiei de neconstituţionalitate, prin art. II pct. 120-122 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, dispoziţiile art. 480 şi art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală au fost modificate, având, în prezent, următorul cuprins:

- Art. 480: „(1) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani.

(2) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie.

(3) - Abrogat

(4) Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Pentru inculpaţii minori se va ţine seama de aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.

- Art. 485 alin. (1) lit. b): „(1) Instanţa, analizând acordul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: [...]

b) respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluţia cu privire la care S-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală sau nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului”.

19. Astfel, prin ordonanţa de urgenţă mai sus menţionată, prevederile art. 480 din Codul de procedură penală au fost completate în sensul arătat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. Cum însă, în cauza în care aceasta a fost invocată, produc efecte dispoziţiile legale criticate în forma lor anterioară completării operate prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, Curtea reţine ca obiect al acestei excepţii de neconstituţionalitate prevederile capitolului I din titlul IV al părţii speciale a Codului de procedură penală, cu privire la acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în ansamblul său, şi, în mod special, dispoziţiile art. 480 şi art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în forma avută în vedere la data de 12 noiembrie 2015, data pronunţării încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale.

20. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi şi art. 124 alin. (2) cu privire la înfăptuirea justiţiei.

21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la criticile de neconstituţionalitate formulate cu privire la capitolul I - Acordul de recunoaştere a vinovăţiei din titlul IV - Proceduri speciale al părţii speciale a Codului de procedură penală, Curtea constată că aspectele invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv cele potrivit cărora la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei procurorii iau în considerare, în mod special, resursele materiale de care dispun inculpaţii, în vederea determinării capacităţii acestora de plată a amenzilor penale, nu constituie veritabile argumente de neconstituţionalitate, ci vizează modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale criticate de către organele judiciare.

22. Cu privire la critica de neconstituţionalitate ce are ca obiect dispoziţiile art. 480 din Codul de procedură penală, Curtea constată că, prin Decizia nr. 53 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 12 mai 2016, prin care a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală a reţinut, în esenţă, că acordul de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă o procedură specială ce are ca obiect, conform art. 479 din Codul de procedură penală, recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia. Potrivit art. 478 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, după punerea în mişcarea acţiunii penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către Inculpat. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atât de către procuror, cât şi de către inculpat. Limitele încheierii lui sunt stabilite prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior, iar efectele sunt supuse aceluiaşi aviz.

23. Spre deosebire de acordul de recunoaştere a vinovăţiei, recunoaşterea învinuirii are loc în faza judecăţii în primă instanţă. Aceasta constituie o procedură simplificată de judecare şi soluţionare a cauzei, în cadrul căreia inculpatul recunoaşte situaţia de fapt reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu şi solicită să fie judecat pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale şi a înscrisurilor noi prezentate de părţi şi de persoana vătămată. Conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele completului pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i, totodată, la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin (10) din Codul de procedură penală. Potrivit acestora din urmă, recunoaşterea de către inculpat a învinuirii are ca efect reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi reducerea cu o pătrime a acestor limite în cazul pedepsei amenzii.

24. Curtea a reţinut, de asemenea, că regimul sancţionator prevăzut la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în cazul recunoaşterii învinuirii a fost reglementat prin art. 480 alin. (3) din Codul de procedură penală şi pentru cazul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei. Art. 480 alin. (3) din Codul de procedură penală a fost însă abrogat prin dispoziţiile art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, nefiind astfel niciodată în vigoare.

25. Distinct de cele reţinute prin Decizia nr. 53 din 16 februarie 2016, Curtea constată că, prin art. II pct. 121 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, dispoziţiile art. 480 din Codul de procedură penală au fost completate cu un nou alineat, respectiv alin. (4), conform căreia, în cazul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii, aspect ce acoperă pretinsul viciu de neconstituţionalitate invocat de autorul excepţiei.

26. De asemenea, Curtea constată că, potrivit art. 480 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei, la data pronunţării Deciziei nr. 53 din 16 februarie 2016, putea fi încheiat numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevedea pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani, atunci când, din probele administrate, rezultau suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. Prin art. II pct. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, limita specială maximă a pedepsei pentru care poate fi încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost extinsă de la 7 ani la 15 ani.

27. Curtea reţine că acest din urmă aspect, precum şi reglementarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, îh ansamblul său, chiar şi prin raportare la modalităţile în care acesta este prevăzut în legislaţiile procesual penale ale altor state, reprezintă opţiunea legiuitorului, în acord cu politica sa penală, şi a fost exprimată conform atribuţiei sale constituţionale, stabilite la art. 61 alin (1) din Constituţie, şi în marja de apreciere prevăzută de acesta.

28. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că reglementarea intervenţiei instanţei, prin respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în situaţia în care aceasta constată că, prin acordul încheiat între procuror şi inculpat, s-a ajuns la o soluţie nejustificat de blândă, este expresia încercării legiuitorului de a realiza un just echilibru între aplicarea principiului legalităţii şi cea a principiului oportunităţii. Astfel, textul criticat are ca scop atenuarea caracterului convenţional al acordului de recunoaştere a vinovăţiei, prin sporirea rolului judecătorului în procesul de individualizare a pedepsei, acesta având dreptul de a interveni atunci când pedeapsa stabilită de părţile acordului este disproporţionat de uşoară, prin raportare la gravitatea infracţiunii şi la periculozitatea infractorului.

29. Însă, susţinerea de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate a necesităţii reglementării, în mod corespunzător, a ipotezei stabilirii, prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei, a unei pedepse nejustificat de mari în raport cu aceiaşi doi factori, prevăzuţi la art. 485 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul de procedură penală, apare ca fiind nejustificată, având în vedere scopul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, acela al soluţionării cauzelor penale într-un mod reciproc avantajos atât pentru inculpat, cât şi pentru stat, scop ce reiese din interpretarea sistematică a normelor procesual penale ce reglementează această instituţie.

30. Mai mult, prin aplicarea aceleiaşi metode de interpretare, Curtea constată că, în condiţiile încheierii acordului, inculpatul nu poate fi obligat de către procuror să accepte o soluţie pe care o consideră dezavantajoasă, prin impunerea unei pedepse disproporţionat de mari în raport cu gravitatea infracţiunii şi cu periculozitatea infractorului. De altfel, în situaţia în care inculpatul sau procurorul iniţiază acordul de recunoaştere a vinovăţiei, dar negocierile dintre ei eşuează, neajungându-se la o soluţie reciproc avantajoasă, procesul penal continuă conform regulilor prevăzute în Codul de procedură penală referitoare la urmărirea penală şi la judecată.

31. Având în vedere aceste considerente. Curtea constată că nu poate fi reţinută încălcarea, prin dispoziţiile art. 485 alin, (1) lit. b) din Codul de procedură penală, a principiului constituţional al egalităţii în drepturi şi nici a dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, normele procesual penale în vigoare oferind inculpatului garanţiile necesare evitării situaţiei stabilirii, prin acordul încheiat, a unei pedepse nejustificat de mari.

32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ministerul Public în Dosarul nr. 2.062/284/2015 al Judecătoriei Răcari şi constată că dispoziţiile capitolului I - Acordul de recunoaştere a vinovăţiei din titlul IV - Proceduri speciale al părţii speciale a Codului de procedură penală şi, în mod special, dispoziţiile art. 480 şi art. 485 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Răcari şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 noiembrie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRAL

 

MINISTERUL MEDIULUI, APELOR ŞI PĂDURILOR

 

ORDIN

privind aprobarea Planului de management şi a Regulamentului Parcului Natural Vânători Neamţ şi al siturilor Natura 2000 ROSCI0270 Vânători Neamţ şi ROSPA0107 Vânători Neamţ

 

Având în vedere Referatul de aprobare nr. 110.917 din 27 iunie 2016 al Direcţiei biodiversitate,

ţinând cont de Decizia etapei de încadrare nr. 12/ACC din 13 ianuarie 2011, Avizul Ministerului Culturii nr. 3.903 din 27 iunie 2016, Adresa Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 91.611 din 29 iunie 2016, Adresa Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice nr. 57.689 din 21 iunie 2016, Avizul Consiliului ştiinţific nr. 13/CS din 6 decembrie 2010 şi Procesul-verbal al Consiliului consultativ nr. 1,009 din 30 noiembrie 2010,

în temeiul prevederilor art. 21 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 13 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 38/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul mediului, apelor şi pădurilor emite prezentul ordin,

Art. 1. - Se aprobă Planul de management al Parcului Natural Vânători Neamţ şi al siturilor Natura 2000 ROSCI0270 Vânători Neamţ şi ROSPA0107 Vânători Neamţ, prevăzut în anexa nr. 1.

Art. 2. - Se aprobă Regulamentul Parcului Natural Vânători Neamţ şi al siturilor Natura 2000 ROSCI0270 Vânători Neamţ şi ROSPA0107 Vânători Neamţ, prevăzut în anexa nr. 2.

Art. 3. - Anexele nr. 1 şi 2*) fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 4. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea i.

 

p. Ministrul mediului, apelor şi pădurilor,

Viorel Traian Lascu,

secretar de stat

 

Bucureşti, 30 iunie 2016.

Nr. 1.246.


*) Anexele nr. 1 şi 2 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII NAŢIONALE DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI

 

AUTORITATEA NAŢIONALĂ DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI

 

ORDIN

privind modificarea şi completarea Metodologiei de stabilire a venitului reglementat, a venitului total şi a tarifelor reglementate pentru activitatea de transport al gazelor naturale, aprobată prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 32/2014

 

Având în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 160/2012,

în temeiul dispoziţiilor art. 179 alin. (4) şi (5) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare,

preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, emite următorul ordin:

Art. I. - Metodologia de stabilire a venitului reglementat, a venitului total şi a tarifelor reglementate pentru activitatea de transport al gazelor naturale, aprobată prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 32/2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 26 mai 2014, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 32, alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(4) începând cu 1 octombrie 2017, componenta fixă a venitului total va creşte, faţă de nivelul actual de 60% utilizat la stabilirea tarifelor de rezervare de capacitate, cu 5% anual, până la nivelul de 85% din venitul total.”

2. Articolul 65 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 65. - (1) Venitul total, venitul reglementat şi tarifele de transport se aprobă prin ordin al preşedintelui ANRE înainte şi/sau pe parcursul perioadei de reglementare, pentru fiecare titular de licenţă care desfăşoară activitatea de transport al gazelor naturale.

(2) înainte de începerea perioadei/anului perioadei de reglementare, titularul de licenţă are obligaţia de publicare pe pagina sa de internet cel puţin a informaţiilor prevăzute în anexa nr. 3.”

3. După anexa nr. 2 se introduce o nouă anexă, anexa nr. 3, având cuprinsul prevăzut în anexa la prezentul ordin.

Art. II. - În termen de 10 zile lucrătoare de la data publicării prezentului ordin, titularul de licenţă de operare a sistemului de transport are obligaţia de publicare pe pagina sa de internet a informaţiilor prevăzute la art. I pct. 2, utilizate la determinarea venitului reglementat, a venitului total şi a tarifelor reglementate aprobate pentru activitatea de transport al gazelor naturale prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 39/2016 privind aprobarea venitului reglementat, a venitului total şi a tarifelor de transport pentru activitatea de transport al gazelor naturale prin Sistemul naţional de transport, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 617 din 11 august 2016.

Art. III. - Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi titularii de licenţă de operare a sistemului de transport vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. IV. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei,

Niculae Havrileţ

 

Bucureşti, 15 februarie 2017.

Nr. 10.

 

ANEXĂ

(Anexa nr. 3 la metodologie)

 

Informaţii publicate înainte de începerea perioadei/anului perioadei de reglementare

 

Titularul de licenţă de operare a sistemului de transport publică pe pagina sa de internet, cu cei puţin 30 de zile înainte de începerea perioadei/anului perioadei de reglementare, următoarele informaţii utilizate la determinarea venitului reglementat, a venitului total şi a tarifelor reglementate aprobate de către Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei pentru activitatea de transport al gazelor naturale:

1. informaţii privind parametrii utilizaţi în cadrul metodologiei aplicate de stabilire a venitului reglementat, a venitului total şi a tarifelor reglementate pentru activitatea de transport al gazelor naturale, care sunt legaţi de caracteristicile tehnice ale sistemului de transport, precum:

a) capacitatea tehnică în fiecare punct de intrare şi de ieşire şi ipotezele conexe;

b) capacitatea contractată estimată în fiecare punct de intrare şi de ieşire şi ipotezele conexe;

c) cantitatea şi direcţia fluxului de gaze pentru fiecare punct de intrare şi de ieşire, şi ipotezele conexe, cum ar fi scenariile de cerere şi ofertă pentru fluxul de gaze în perioada de vârf;

d) reprezentarea structurală a reţelei de transport cu un nivel adecvat de detaliu;

e) informaţii tehnice suplimentare cu privire la reţeaua de transport, cum arii lungimea şi diametrul conductelor şi puterea staţiilor de comprimare a gazelor;

2. informaţii privind venitul reglementat şi venitul total:

a) venitul reglementat şi venitul total aprobate conform prezentei metodologii;

b) informaţii referitoare la modificările, de la un an la altul, ale veniturilor prevăzute la lit. a);

c) următorii parametri:

(i) tipurile de active incluse în baza reglementată a activelor şi valoarea lor agregată, pe structura anexei nr. 1;

(ii) costurile de capital şi rentabilitatea acestuia (CAPEX), inclusiv: rata reglementată a rentabilităţii costurilor de capital (ROR) şi metodologia de calculare a acesteia, metodologiile de determinare a valorii iniţiale a activelor, metodologiile de reevaluare a activelor, explicaţii privind evoluţia valorii activelor, perioadele de amortizare şi valoarea amortizării, pe structura anexei nr. 1;

(iii) cheltuielile operaţionale (OPEX);

(iv) costurile preluate direct (CPD);

(v) mecanismele de stimulare şi obiectivele în materie de eficientă:

(vi) indicii de inflaţie;

3. următorii indicatori privind venitul total prevăzut la pct. (2) lit. a):

a) raportul dintre venitul generat de tarifele de transport de rezervare de capacitate şi venitul generat de tarifele de transport volumetrice;

b) raportul dintre venitul generat de tarifele de transport de rezervare de capacitate în toate punctele de intrare şi venitul generat de tarifele de transport de rezervare de capacitate în toate punctele de ieşire;

c) raportul dintre venitul generat din utilizarea reţelei în interiorul sistemului atât în punctele de intrare, cât şi în punctele de ieşire şi venitul generat din utilizarea reţelei între sisteme de transport atât în punctele de intrare, cât şi în punctele de ieşire;

4. următoarele informaţii privind tarifele de transport, însoţite de informaţii relevante legate de determinarea acestora:

a) tarifele de transport de rezervare de capacitate;

b) tarifele de transport volumetrice;

5. un model simplificat, care să permită utilizatorilor reţelei să estimeze posibila evoluţie a venitului total şi a tarifelor de transport, actualizat periodic, însoţit de explicaţia modului de utilizare a acestuia.

 

ACTE ALE CASEI NAŢIONALE DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE

 

CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE

 

ORDIN

pentru modificarea anexei nr. 1 la Ordinul preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 71/2016 privind aprobarea coordonatorilor naţionali şi a atribuţiilor acestora în vederea coordonării tehnice şi metodologice pentru implementarea programelor naţionale de sănătate curative

 

Având în vedere prevederile:

- art. 56 şi art. 278 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

- art. 5 alin. (1) pct. 25 şi 26, art. 8, art. 18 pct. 17 şi art. 37 din Statutul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 972/2006, cu modificările şi completările ulterioare;

- art. 3 alin. (4) din Normele tehnice de realizare a programelor naţionale de sănătate curative pentru anii 2015 şi 2016, aprobate prin Ordinul preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 185/2015, cu modificările şi completările ulterioare;

- Referatul de aprobare al Direcţiei programe curative din cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. PC 71 din 18 ianuarie 2017,

în temeiul dispoziţiilor:

- art. 291 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

- art. 17 alin. (5) din Statutul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 972/2006, cu modificările şi completările ulterioare,

preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate emite următorul ordin:

Art. I.- Anexa nr. 1 la Ordinul preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 71/2016 privind aprobarea coordonatorilor naţionali şi a atribuţiilor acestora în vederea coordonării tehnice şi metodologice pentru implementarea programelor naţionale de sănătate curative, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 124 din 17 februarie 2016, cu modificările ulterioare, se modifică după cum urmează:

- Punctul 7 va avea următorul cuprins:

„7. Programul naţional de tratament al surdităţii prin proteze auditive implantabile (implant cohlear şi proteze auditive)

- Asist. univ. dr. Ştefănescu Horaţiu Eugen - Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara”.

Art. II. - Direcţiile de specialitate din cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, precum şi persoana nominalizată la art. I vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. III. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate,

Gheorghe-Radu Ţibichi

 

Bucureşti, 30 ianuarie 2017.

Nr. 51.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

DECIZIA Nr. 2

din 25 ianuarie 2017

 

Dosar nr. 3.838/1/2016

 

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Rodica Cosma - judecător la Secţia penală

Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală

Daniel Gradinaru - judecător la Secţia penală

Simona Cristina Neniţă - judecător la Secţia penală

Luciana Mera - judecător la Secţia penală

Marius Dan Foitoş - judecător la Secţia penală

Lucia Tatiana Rog - judecător la Secţia penală

Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală

 

Pe rol se află soluţionarea sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penată şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 196/36/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă în interpretarea şi aplicarea formei agravate prevăzute de art. 7 alin (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) este suficient ca făptuitorul să aibă ca atribuţii de serviciu constatarea ori sancţionarea contravenţiilor indiferent dacă infracţiunea de luare de mită nu are legătură cu atribuţiile de serviciu privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor sau reţinerea formei agravate este condiţionată de săvârşirea infracţiunii de luare de mită în legătură cu atribuţiile de serviciu privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi art. 274 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

Conform art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la şedinţa de judecată a participat doamna Aurelia Hirt, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând Obiectul Dosarului nr. 3.838/1/2016 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, la data de 6 ianuarie 2017, a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorul-raportor, doamna judecător Rodica Cosma, care a fost comunicat părţilor din proces, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, la dosar nefiind depuse puncte de vedere din partea acestora privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

În continuare, magistratul-asistent a arătat că la dosar au transmis puncte de vedere Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Timişoara şi Curtea de Apel Piteşti, care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate, fiind conturate două opinii, astfel cum sunt menţionate în raportul depus la dosar.

A mai arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor din domeniul juridic cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, la dosar fiind comunicate puncte de vedere formulate de către Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Craiova.

La data de 12 ianuarie 2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus la dosar Adresa nr. 2.328/C/2.774/II 1-5/2016, prin care s-a adus la cunoştinţă faptul că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa, fiind comunicate, totodată, şi concluzii scrise.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat reprezentantului Ministerul^ Public să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept supusă dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

A învederat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, însă sesizarea nu este admisibilă, întrucât nu îndeplineşte condiţia de noutate. Dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală nu prevăd condiţia noutăţii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura similară în materie civilă, însă această condiţie a fost consacrată şi în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

A mai arătat că aplicarea corectă a dreptului, în chestiunea ce face obiectul sesizării, se impune în mod evident şi nu lasă loc niciunei ambiguităţi cu privire la modul de soluţionare a acesteia.

Astfel, inexistenţa niciunui dubiu asupra interpretării textelor legale în identificarea tipicităţii obiective a infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, este pusă în evidenţă de simpla interpretare gramaticală a dispoziţiei menţionate,care este una de trimitere şi din care rezultă că elementul material al acestei infracţiuni de corupţie are ca cerinţă esenţială realizarea acţiunii/inacţiunii interzise în legătură cu îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public, respectiv în raport cu atribuţiile de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor.

Această concluzie rezultă şi din interpretarea scopului normei, întrucât prin incriminarea variantei agravate legiuitorul a intenţionat să sancţioneze mai sever persoanele care, având îndatoriri de serviciu care presupun un nivel ridicat de încredere din partea destinatarilor acestora, deturnează atribuţiile ce le sunt conferite într-un sens contrar, acela de a obţine foloase necuvenite.

Eventuala ipoteză în care persoana cu atribuţii de constatare/sancţionare a contravenţiilor săvârşeşte fapta de luare de mită în legătură cu alte atribuţii decât cele anterior menţionate nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Astfel, nu este suficient ca subiectul activ să aibă atribuţiile menţionate, ci este necesar ca fapta să fie săvârşită în legătură cu atribuţiile privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, iar dosarul a fost reţinut în pronunţare asupra problemei de drept supuse dezlegării.

ÎNALTA CURTE,

Asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea de şedinţă din 18 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 196/36/2015, în baza art. 475 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă în interpretarea şi aplicarea formei agravate prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) este suficient ca făptuitorul să aibă ca atribuţii de serviciu constatarea ori sancţionarea contravenţiilor indiferent dacă infracţiunea de luare de mită nu are legătură cu atribuţiile de serviciu privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor sau reţinerea formei agravate este condiţionată de săvârşirea infracţiunii de luare de mită în legătură cu atribuţiile de serviciu privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor.”

II. Dispoziţiile legale incidente

- art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014):

„Fapta de luare de mită, prevăzută de art. 254 din Codul penal, dacă a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. (2) din Codul penal, privind săvârşirea infracţiunii de către un funcţionar cu atribuţii de control.”

Textul a fost modificat prin art. 79 din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penai, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, iar în prezentare următorul conţinut:

„Faptele de luare de mită sau trafic de influenţă săvârşite de o persoană care:

a) exercită o funcţie de demnitate publică;

b) este judecător sau procuror;

c) este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor;

d) este una dintre persoanele prevăzute de art. 293 din Codul penal se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de art. 289 sau art. 291 din Codul penal ale cărei limite se majorează cu o treime.”

- art. 254 din Codul penal anterior: „Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.”

III. Expunerea succintă a cauzei

Prin Rechizitoriul nr. 200/P/2013 din 19 februarie 2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, au fost trimişi în judecată:

- inculpatul P.M., pentru săvârşirea infracţiunilor de: luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 6 şi art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu referire la art. 289 alin. (î) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 alin. (1) din Codul penal (11 acte materiale); fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 alin. (1) din Codul penal (11 acte materiale) şi spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, modificată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 alin. (1) din Codul penal;

- inculpata persoană juridică S.C. K. - S.R.L. Constanţa, pentru săvârşirea infracţiunilor de: complicitate la luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 6 şi art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, modificată, cu referire la art. 289 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 alin. (1) din Codul penal (11 acte materiale) şi spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, modificată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 alin. (1) din Codul penal.

Sub aspectul situaţiei de fapt, s-a reţinut faptul că inculpatul P.M., în intervalul 1 noiembrie 2013-8 ianuarie 2014, aflându-se în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ce-i reveneau în calitate de consilier superior în cadrul Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor C. şi medic veterinar în cadrul Circumscripţiei Sanitare Veterinare Zonale C., în baza unei unice rezoluţii infracţionale, în mod repetat, respectiv în 11 rânduri, a pretins, prin intermediul martorilor F.I., B.A., G.C.I. şi B.L.G., şi a primit, prin intermediul coinculpatei S.C. K. - S.R.L. Constanţa, suma totală de 193.477 lei (echivalentul a circa 43.000 euro), cu titlu de mită, de la persoanele juridice S.C. RS.A.T. Ltd. Co. - S.R.L. Constanţa, S.C, A.C.TJ. (România) - S.R.L. Bucureşti, S.C. B.R. - S.R.L. Buzău şi S.C. T. - S.R.L. Constanţa, în schimbul eliberării de certificate veterinare necesare efectuării de către respectivele firme a unor operaţiuni de export sau tranzit de cereale şi furaje în state terţe Uniunii Europene.

S-a mai reţinut în sarcina inculpatului P. M. faptul că, în intervalul 1 noiembrie 2013-8 ianuarie 2014, aflându-se în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ce-i reveneau în calitate de consilier superior îh cadrul Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor C. şi medic veterinar în cadrul Circumscripţiei Sanitare Veterinare Zonale C., în baza unei unice rezoluţii infracţionale, în mod repetat, respectiv în 11 rânduri, a pretins prin intermediul martorilor F.I., B.A., G.C.I. şi B.L.G. şi a primit, prin intermediul coinculpatei S.C. K. - S.R.L. Constanţa, suma totală de 193.477 lei (echivalentul a circa 43.000 euro), cu titlu de mită, de la persoanele juridice S.C. P.SA.T. Ltd. Co. - S.R.L. Constanţa, S.C. A.C.T.I. (România) - S.R.L. Bucureşti, S.C. B.R. - S.R.L. Buzău şi S.C. T. - S.R.L. Constanţa, în schimbul eliberării de certificate veterinare necesare efectuării de către respectivele firme a unor operaţiuni de export sau tranzit de cereale şi furaje în state terţe Uniunii Europene.

Totodată, s-a reţinut în sarcina inculpatului R M. faptul că, în perioada noiembrie 2013-ianuarie 2014, acţionând în baza unei unice rezoluţii infracţionale, prin utilizarea drept paravan a inculpatei S.C. K. - S.R.L. Constanţa, înfiinţată de către membrii familiei sale şi având sediul social declarat la domiciliul său, a disimulat caracterul fraudulos al primirii sumei totale de 193.477 lei (echivalentul a circa 43.000 euro), încasată cu titlu de mită, prin contul bancar al persoanei juridice coinculpate, de la S.C. P.S.A.T. Ltd. Co. - S.R.L. Constanţa, S.C. A.C.T.I. (România) - S.R.L. Bucureşti, S.C. B.R. - S.R.L. Buzău şi S.C. T. - S.R.L. Constanţa, creând aparenţa încasării legale a banilor cu titlu de contravaloare a unor servicii de dezinfecţie la bordul navelor, neprestate în realitate, suma mai sus menţionată fiind utilizată, exclusiv, în interesul personal al inculpatului şi al membrilor familiei sale.

De asemenea, s-a reţinut în sarcina aceluiaşi inculpat faptul că, în perioada de referinţă, acţionând în baza unei unice rezoluţii infracţionale şi în calitate de administrator de fapt al coinculpatei S.C. K. - S.R.L. Constanţa, a emis un număr de 11 facturi fiscale, prin care se atesta în mod fictiv prestarea de către emitent a unor lucrări de dezinfecţie la bordul unor nave maritime.

Cu privire la inculpata S.C. K. - S.R.L. Constanţa, s-a reţinut faptul că, în perioada noiembrie 2013-ianuarie 2014, în calitate de persoană juridică administrată în fapt de către inculpatul P.M., l-a sprijinit pe acesta la săvârşirea infracţiunii de luare de mită descrise anterior, atât prin furnizarea formularelor de facturi fiscale emise în mod fictiv în numele său, cât şi prin asigurarea posibilităţii încasării în mod repetat, în contul său bancar deschis la Raiffeisen Bank, Agenţia Mercur Constanţa, a sumei totale de 193.477 lei, primite de către coinculpat cu titlu de mită.

S-a mai reţinut în sarcina inculpatei S.C. K. - S.R.L. Constanţa faptul că, în perioada de referinţă, a servit drept paravan coinculpatului P. M, în scopul disimulării caracterului fraudulos al primirii de către acesta a sumei totale de 193.477 lei (echivalentul a circa 43.000 euro), încasată cu titlu de mită de la S.C. P.S.A.T. Ltd. Co. - S.R.L. Constanţa, S.C. A. C.T.I. (România) - S.R.L. Bucureşti, S.C. B.R. - S.R.L. Buzău şi S.C. T. - S.R.L. Constanţa, inculpata contribuind, astfel, în mod nemijlocit, la crearea aparenţei încasării legale a banilor cu titlu de contravaloare a unor servicii de dezinfecţie la bordul navelor, neprestate în realitate, suma mai sus menţionată fiind utilizată exclusiv în interesul personal al coinculpatului şi al membrilor familiei sale.

Constatând întemeiată acuzaţia penală, Tribunalul Constanţa, prin Sentinţa penală nr. 63 din 29 decembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 196/36/2015, a dispus condamnarea inculpatului persoană fizică la diferite pedepse cu închisoarea, în regim privativ de libertate, precum şi condamnarea inculpatei persoană juridică la diferite pedepse cu amenda penală, aplicând şi pedeapsa complementară a suspendării activităţii pe o perioadă de 6 luni, prevăzută de art. 531 alin. (3) lit. b) din Codul penal anterior şi pedeapsa complementară a afişării sau difuzării hotărârii de condamnare, prevăzută de art. 531 alin. (3) lit. e) din Codul penal anterior, în extras de 3 ori în ziarul Telegraf de Constanţa şi de 3 ori la postul de televiziune Neptun TV, pe cheltuiala inculpatei persoană juridică.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa şi inculpaţii P. M. şi S.C. K. - S.R.L. Constanţa.

Expunerea pe scurt a chestiunii de drept

Problema de drept ridicată în cauză decurge din necesitatea de a se stabili: „Dacă în interpretarea şi aplicarea formei agravate prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) este suficient ca făptuitorul să aibă ca atribuţii de serviciu constatarea ori sancţionarea contravenţiilor indiferent dacă infracţiunea de luare de mită nu are legătură cu atribuţiile de serviciu privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor sau reţinerea formei agravante este condiţionată de săvârşirea infracţiunii de luare de mită în legătură cu atribuţiile de serviciu privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor.”

IV. Punctul de vedere al instanţei care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită

Curtea de Apel Constanţa a apreciat, în opinie majoritară, că dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014), trebuie interpretate în sensul că făptuitorul se pedepseşte cu o pedeapsă sporită atunci când acesta a luat mită în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor sale de constatare şi sancţionare a contravenţiei şi nu când are în fişa postului atribuţii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, însă fapta de luare de mită nu a avut nicio legătură cu aceste atribuţii, în opinia minoritară, Curtea de Apel Constanţa a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014), indiferent dacă fapta de luare de mită are sau nu legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului, pentru reţinerea dispoziţiilor menţionate fiind suficientă întrunirea cerinţei ca făptuitorul să aibă calitatea de a constata sau sancţiona contravenţii.

V. Punctul de vedere al procurorului şi al părţilor cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită

Procurorul a arătat că, în opinia sa, instanţa, în raport cu datele concrete ale cauzei, poate aprecia dacă se impune a fi reţinută şi agravanta prevăzută de art. 254 alin. (2) din Codul penal, cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014).

Apărarea a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, însuşindu-şi punctul de vedere exprimat în considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

VI. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în această materie, au fost conturate două opinii, după cum urmează: în opinie majoritară, s-a apreciat că pentru reţinerea formei agravate a infracţiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) este necesar ca pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea unor sume de bani sau alte foloase să aibă legătură cu atribuţiile de serviciu ale subiectului activ/subiectului pasiv adiacent, privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor, ori constatarea, urmărirea sau judecarea infracţiunilor.

În esenţă, s-a apreciat că dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014), reprezintă o normă de trimitere care se completează, sub aspectul elementelor constitutive, cu prevederile art. 254 alin. (1) din Codul penal anterior. Reţinerea formei agravate este condiţionată de săvârşirea infracţiunii de luare de mită în legătură cu atribuţiile de serviciu privind constatarea şi sancţionarea contravenţiilor.

Dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) nu derogă, sub aspectul condiţiilor de săvârşire a faptei de luare de mită, de la prevederile art. 254 alin. (1) din Codul penal anterior, ci se completează cu acestea.

În acest sens, s-au pronunţat următoarele instanţe: Curtea de Apel Cluj; Curtea de Apel Bacău (Sentinţa penală nr. 22/P din 10 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. 4.681/103/2013); Curtea de Apel Timişoara; Curtea de Apel Braşov; Curtea de Apel Bucureşti; Curtea de Apel Craiova; Tribunalul Ialomiţa; Tribunalul Ilfov; Judecătoria Alexandria; Judecătoria Roşiori de Vede; Judecătoria Turnu Măgurele, (Decizia penală nr. 240/A din 19 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 28/122/2011; Sentinţă penală nr. 287 din 8 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa în Dosarul nr. 4.724/98/2009: Sentinţă penală nr. 169 din 12 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa în Dosarul nr. 5.596/98/2010; Sentinţa penală nr. 312/2011 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa în Dosarul nr. 2.439/98/2011; Sentinţa penală nr. 352 din 1 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa în Dosarul nr. 1,476/98/2011; Sentinţa penală nr. 210 din 20 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa în Dosarul nr. 3.713/98/2012); Tribunalul Timiş; Curtea de Apel Alba Iulia (Sentinţa penală nr. 118 din 15 septembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul 5.210/197/2014; Decizia penală nr. 166 din 16 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 5.210/197/2014; Sentinţa penală nr. 96 din 14 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. 2.646/97/2016; Decizia penală nr. 886/A din 13 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 2.646/97/2016); Curtea de Apel Galaţi; Tribunalul Constanţa (Sentinţa penală nr. 631 din 29 decembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 1.379/118/2014); Tribunalul Tulcea (Sentinţa penală nr. 259 din 20 decembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 2.268/88/2011); Tribunalul Argeş; Tribunalul Vâlcea (Sentinţa penală nr. 120 din 25 septembrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 3.240/90/2013, Sentinţa penală nr. 136 din 16 octombrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 9.271/90/2013); Judecătoria Luduş; Judecătoria Miercurea-Ciuc.

În opinie minoritară, s-a reţinut că forma agravată nu este condiţionată de săvârşirea infracţiunii de luare de mită în legătură cu atribuţiile de serviciu ale subiectului activ/subiectului pasiv adiacent, fiind suficient ca făptuitorul să aibă atribuţii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor.

În esenţă, s-a reţinut că, dacă actul în vederea îndeplinirii căruia funcţionarul a săvârşit acţiunea sau inacţiunea, care defineşte elementul material, nu intră în competenţa sa, în atribuţiile sale de serviciu, nu este realizată latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită. Actul care excedează competenţei funcţionarului nu devine act de serviciu, nici în cazul în care este îndeplinit la locul de muncă şi în timpul programului de lucru.

S-a apreciat că dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) nu se referă la efectuarea unui act în exercitarea atribuţiilor de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, ci la efectuarea unui act de către o persoană care are atribuţii în acest sens.

Au adoptat această interpretare următoarele instanţe: Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală;

Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, Tribunalul Olt; Judecătoria Târnăveni.

Nu au fost depuse hotărâri judecătoreşti care să susţină această interpretare.

VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 673 din 12 iunie 2008 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 559 din 24 iulie 2008, a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, reţinându-se, în esenţă, că aceste dispoziţii se constituie într-o normă de trimitere uzitată de tehnica legislativă, nefiind încălcate dispoziţii constituţionale.

Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este un act de legiferare a răspunderii penale printr-o normă care plasează univoc, în sistemul infracţional, fapta de luare de mită săvârşită de un subiect activ circumstanţiat.

Reglementarea internă satisface şi exigenţele Convenţiei, care impune ca legea penală să nu se aplice de o manieră extensivă în dezavantajul acuzatului, în special prin analogie, situaţie care nu se regăseşte în dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Infracţiunea este clar definită de lege, astfel încât făptuitorul poate să ştie care sunt acţiunile sau omisiunile care pot angaja răspunderea sa penală.

VIII. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia penală nr. 4.976 din 24 octombrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în Dosarul nr. 148/119/2006, s-a reţinut că expresia „atribuţii de control”, al cărei conţinut nu este explicat în Codul penal, trebuie înţeleasă, potrivit sensului acceptat al unor cuvinte uzuale, ca o activitate completă de verificare şi analiză a unor situaţii sau sectoare în vederea urmăririi evoluţiei acestora şi care se desfăşoară, pentru moment ori periodic, în baza unor sarcini şi atribuţii concrete, menţionate expres în fişa postului sau în lege.

Dispoziţiile art. 254 alin. (2) din Codul penal au în vedere pe funcţionarul cu atribuţii de control, care, în exercitarea acestora, pretinde sau acceptă bani ori alte foloase necuvenite, tocmai pentru a nu îndeplini un act legal, legat de exercitarea atribuţiilor de control.

În acelaşi sens, prin Decizia penală nr. 24 din 11 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. 2.216/1/2012, s-a reţinut că dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie se referă la o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor.

Pentru a fi incidente aceste reglementări, este necesar să se constate că activitatea subiectului activ al infracţiunii se circumscrie atribuţiilor enunţate anterior,

IX. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară a solicitat, în principal, respingerea sesizării ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia de noutate.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a invocat faptul că, deşi art. 475 din Codul de procedură penală, nu prevede condiţia noutăţii, aceasta a fost consacrată în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Astfel, condiţia noutăţii se analizează în raport cu jurisprudenţa instanţei supreme, cu excluderea celei configurate de hotărârile prealabile şi hotărârile în recursul în interesul legii, precum şi cu jurisprudenţa relevantă şi constantă a celorlalte instanţe. Condiţia noutăţii este determinată atât de o reglementare nou-intrată în vigoare, cât şi de o reglementare deja existentă, dar asupra căreia instanţele nu s-au pronunţat printr-o interpretare adecvată, reflectată într-o practică judiciară consacrată. Dacă există o asemenea practică, caracterul de noutate se pierde.

În jurisprudenţa penală s-a apreciat că lipseşte caracterul de noutate al chestiunii de drept, de pildă atunci când situaţia a fost rezolvată în mod identic, atât în noile dispoziţii procesual penale, cât şi în reglementările procesuale anterioare (Decizia nr. 3 din 10 februarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 16 martie 2016).

În opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară, aplicarea corectă a dreptului, în chestiunea ce face obiectul judecăţii, este evidentă şi nu lasă locul niciunei ambiguităţi cu privire la modul de soluţionare a acesteia. Inexistenţa niciunui dubiu asupra interpretării textelor legale în identificarea tipicităţii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, anterior modificării prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, este pusă în evidenţă de simpla interpretare gramaticală a dispoziţiei menţionate, care este una de trimitere.

Pe fondul sesizării s-a apreciat că subiectul activ al infracţiunii de luare de mită trebuie să aibă atribuţiile menţionate în normă, fiind necesar ca fapta să fie săvârşită în legătură cu atribuţiile privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor.

X. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

Universitatea din Bucureşti - Facultatea de Drept - a apreciat că problema de drept supusă analizei impune lămurirea a două aspecte: primul are în vedere legătura între calitatea subiectului activ şi atribuţiile de serviciu ale acestuia, în general, în cadrul infracţiunii de luare de mită (varianta-tip), iar cea de-a două are în vedere legătura între calitatea subiectului activ şi atribuţiile de serviciu ale acestuia, în particular, în cazul variantei agravate prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014).

Cu privire la primul aspect se reţine, în esenţă, că infracţiunea de luare de mită, în varianta-tip, are şi a avut în vedere un subiect activ circumstanţiat, fie în persoana funcţionarului public, sub incidenţa actualului Cod penal, fie în persoana funcţionarului, sub incidenţa Codului penal anterior. Această calitate reprezintă o condiţie necesară cu privire la existenţa subiectului activ al infracţiunii. Calitatea de subiect activ se află însă într-o legătură de interdependenţă cu o condiţie esenţială pentru existenţa obiectivă a infracţiunii. Această condiţie este ca fapta să se realizeze în legătură cu atribuţiile de serviciu concrete ale funcţionarului public.

Condiţia ataşată laturii obiective a infracţiunii, respectiv ca fapta să se raporteze la atribuţiile de serviciu ale subiectului activ este, aşadar, obligatorie. Atribuţiile de serviciu concrete ale subiectului activ reprezintă o condiţie a laturii obiective a infracţiunii, în sensul că fapta trebuie să se raporteze la aceste atribuţii concrete.

În ceea ce priveşte legătura între calitatea subiectului activ şi atribuţiile de serviciu ale acestuia, în particular, în cazul variantei agravate prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) se reţine că, în acest caz, regula descrisă la punctul anterior se aplică mutatis mutandis şi în cazul variantei agravate, ce se referă la fapta săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor.

În acest caz, subiectul activ este (dublu) circumstanţiat, fiind un funcţionar (conform Codului penal anterior) care, în plus, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor. Aceasta este condiţia necesară cu privire la existenţa subiectului activ, în această variantă agravată. În acelaşi timp, pentru existenţa infracţiunii, în varianta agravată, este necesar ca fapta să se raporteze, exclusiv, atribuţiilor de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor.

Universitatea din Craiova - Facultatea de Drept – a apreciat că reţinerea formei agravate prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) este condiţionată de săvârşirea infracţiunii de luare de mită în legătură cu atribuţiile de serviciu ale subiectului activ/subiectului pasiv adiacent, respectiv acelea privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor.

Raţiunea incriminării formei agravate porneşte de la ideea că, în cazul funcţionarului public cu atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, atingerea adusă bunei desfăşurări a activităţii de serviciu şi prestigiului unităţii în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul - ce reprezintă valoarea socială ocrotită de lege - este mult mai gravă de vreme ce un funcţionar, cu astfel de atribuţii, nesocoteşte regulile unui comportament corect care îi sunt impuse de funcţia deţinută.

În cazul în care persoana cu atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor pretinde ori primeşte bani care nu i se cuvin, dar în legătură cu exercitarea altor atribuţii, care nu au legătură cu atribuţiile de constatare/sancţionare a contravenţiilor, în sarcina subiectului activ se va reţine forma simplă a infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) din Codul penal.

XI. Raportul judecătorului asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se reţin următoarele:

A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei, în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Din examinarea normei de procedură rezultă că, în prealabil, în cadrul analizării admisibilităţii sesizării, se impune verificarea a patru condiţii, şi anume:

1) să existe o cauză în curs de judecată;

2) cauza să se afle pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului;

3) chestiunea de drept invocată să fie indispensabilă soluţionării pe fond a cauzei respective;

4) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Din această perspectivă, se constată ca fiind îndeplinite cumulativ cele patru condiţii impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

În mod special, cu privire la cea de-a treia condiţie, se impune a se reţine că de interpretarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) depinde soluţionarea pe fond a cauzei, prin reţinerea săvârşirii infracţiunii de luare de mită de un subiect activ circumstanţiat.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Problema de drept ce face obiectul prezentei analize constă în aceea dacă: reţinerea formei agravate prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) este condiţionată de săvârşirea infracţiunii de luare de mită în legătură cu atribuţiile de serviciu privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor sau este suficient ca făptuitorul să aibă ca atribuţii de serviciu constatarea sau sancţionarea contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, chiar dacă infracţiunea de luare de mită nu are legătură cu aceste atribuţii.

Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) prevedea c㠄fapta de luare de mită, prevăzută de art. 254 din Codul penal, dacă a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. (2) din Codul penal, privind săvârşirea infracţiunii de către un funcţionar cu atribuţii de control “.

Potrivit art. 254 alin. (1) din Codul penai anterior (forma în vigoare anterior anului 2014), „fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi”.

Din analiza dispoziţiilor legale enunţate anterior se observă Că legiuitorul, pe lângă modalitatea-tip a infracţiunii de luare de mită, a reglementat şi o modalitate agravată, prevăzută în alin. (2), modificat şi completat cu dispoziţiile art. 7 alin, (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014), determinată de calitatea specială impusă subiectului activ nemijlocit (autorului), aceea de funcţionar cu atribuţii şi competenţe speciale.

Potrivit acestei reglementări, infracţiunea de luare de mită este calificată, atrăgând un regim sancţionator mai sever, atunci când fapta a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor,

Prin urmare, ceea ce agravează infracţiunea de luare de mită este calitatea specială a subiectului activ nemijlocit, determinată prin atribuţiile acestuia de constatare sau sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor.

Dar reţinerea formei agravate presupune, în mod obligatoriu, îndeplinirea condiţiilor de incriminare ale variantei-tip a infracţiunii de luare de mită, fiind extinsă doar sfera subiectului activ.

Din această perspectivă şi în forma agravată, fapta de luare de mită este săvârşită în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau cu scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, dar nu a oricăror îndatoriri, ci doar a acelora care se circumscriu competenţelor subiectului activ, respectiv funcţionarului cu atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor.

În ceea ce priveşte actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire, întârziere, se pretinde, se primeşte, se acceptă sau nu se resping bani sau alte foloase necuvenite - ca şi condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii - trebuie să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, adică să fie un act privitor la îndatoririle de serviciu ale acestuia sau un act contrar acestor îndatoriri.

În înţelesul art. 254 din Codul penal anterior, prin act se înţelege orice activitate care trebuie efectuată de funcţionar în conformitate cu îndatoririle, atribuţiile, competenţele de serviciu ale acestuia. Este un act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului, cel care se înscrie în limitele competenţei sale, cel care cade în sarcina acestuia în conformitate cu normele care reglementează serviciul respectiv ori este inerent naturii lui.

Sintetizând, prin „act privitor la îndatoririle de serviciu” se înţelege actul care are legătură cu atribuţiile de serviciu ale subiectului activ al infracţiunii de luare de mită.

Reţinem, în raport cu obiectul sesizării, elementele de particularitate prevăzute de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014), care consacră o calificare specială a subiectului activ al infracţiunilor prevăzute de art. 254, 256 şi 257 din Codul penal anterior.

Astfel, fapta de luare de mită prevăzută de art. 254 din Codul penal anterior, dacă a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. (2) din Codul penal anterior, privind săvârşirea infracţiunii de către un funcţionar cu atribuţii de control.

În alineatul 2 al aceluiaşi articol se stipulează că fapta de dare de mită săvârşită faţă de una dintre persoanele care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor sau faţă de un funcţionar cu atribuţii de control se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 255 din Codul penal anterior, al cărui maxim se majorează cu 2 ani.

În ambele ipoteze, ne aflăm în prezenţa unor variante speciale ale infracţiunilor din Codul penal, elementul de particularitate fiind calificarea subiectului activ, respectiv a subiectului pasiv adiacent, în funcţie de atribuţiile de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de atribuţiile de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor.

Conform art. 15 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, persoana care are, potrivit legii, atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor este acea persoană anume prevăzută în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia.

Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului de Interne, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de primarul general al municipiului Bucureşti, precum şi de alte persoane prevăzute în legi speciale.

De asemenea, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului de Interne constată contravenţii privind: apărarea ordinii publice; circulaţia pe drumurile publice; regulile generale de comerţ; vânzarea, circulaţia şi transportul produselor alimentare şi nealimentare, ţigărilor şi băuturilor alcoolice; alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotărâre a Guvernului.

De asemenea, persoanele care au atribuţii de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor sunt acele persoane stabilite de Codul de procedură penală sau de o lege specială.

Analizând dispoziţiile legale enunţate anterior, se constată că varianta agravată a infracţiunii de luare de mită este incidenţă doar în ipoteza în care pretinderea, primirea, acceptarea ori nerespingerea promisiunii, respectiv darea de mită, se realizează în legătură directă cu atribuţiile persoanei care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau de judecare a infracţiunilor.

Aceste atribuţii trebuie să derive din lege, fiind nesocotite de subiectul activ al infracţiunii, care a pretins, a primit ori a acceptat promisiunea de bani sau alte foloase, sau de subiectul pasiv adiacent.

Prin urmare, dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) au în vedere, exclusiv, persoana care comite fapta în exercitarea atribuţiilor sale, de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor.

Pentru a fi incidente aceste norme, este necesar şi obligatoriu să se constate că fapta reţinută în sarcina subiectul activ se circumscrie atribuţiilor la care textul face referire. Aceste atribuţii se înscriu - astfel cum s-a arătat şi dezvoltat anterior -, întotdeauna, în sfera de activitate sau de competenţă a subiectului activ/pasiv adiacent, care îi conferă capacitatea de a efectua în mod valabil acte sau activităţi cu privire la constatarea sau sancţionarea contravenţiilor ori constatarea, urmărirea sau judecarea infracţiunilor.

În plus, interpretarea textului, în sensul arătat, satisface, pe deplin, şi condiţia previzibilităţii normei, astfel încât persoana căreia i se adresează poate să anticipeze care sunt acţiunile sau omisiunile ce pot atrage răspunderea penală în condiţii agravate.

În concluzie, dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) se aplică, exclusiv, atunci când infracţiunea de luare de mită a fost săvârşită de către subiectul activ în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor sale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 196/36/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă în interpretarea şi aplicarea formei agravate prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) este suficient ca făptuitorul să aibă ca atribuţii de serviciu constatarea ori sancţionarea contravenţiilor indiferent dacă infracţiunea de luare de mită nu are legătură cu atribuţiile de serviciu privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor sau reţinerea formei agravate este condiţionată de săvârşirea infracţiunii de luare de mită în legătură cu atribuţiile de serviciu privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor” şi, în consecinţă, stabileşte că:

Dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) se aplică doar în ipoteza în care infracţiunea de luare de mită a fost săvârşită de făptuitor în legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestuia privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2017.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Aurelia Hirt


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.