MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 237/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 237         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 6 aprilie 2017

 

SUMAR

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

395/246. - Ordin al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate privind modificarea anexei nr. 2 la Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1.605/875/2014 privind aprobarea modului de calcul, a listei denumirilor comerciale şi a preţurilor de decontare ale medicamentelor care se acordă bolnavilor în cadrul programelor naţionale de sănătate şi a metodologiei de calcul al acestora

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

ACTE ALE FONDULUI DE GARANTARE A DREPTURILOR DIN SISTEMUL DE PENSII PRIVATE

 

1. - Normă privind majorarea sau diminuarea contribuţiilor anuale datorate Fondului de garantare a drepturilor din sistemul de pensii private

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL SĂNĂTĂŢII

CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE

Nr. 395 din 3 aprilie 2017

Nr. 246 din 31 martie 2017

 

ORDIN

privind modificarea anexei nr. 2 la Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1.605/875/2014 privind aprobarea modului de calcul, a listei denumirilor comerciale şi a preţurilor de decontare ale medicamentelor care se acordă bolnavilor în cadrul programelor naţionale de sănătate şi a metodologiei de calcul al acestora

 

Văzând Referatul de aprobare nr. F.B. 3.097/2017 al Ministerului Sănătăţii şi nr. D.G. 459 din 31 martie 2017 al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate,

având în vedere:

- art. 58 alin. (4) şi (5) şi art. 221 alin. (1) lit. k) şi art. 291 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

- Hotărârea Guvernului nr. 720/2008 pentru aprobarea Listei cuprinzând denumirile comune internaţionale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asiguraţii, cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, precum şi denumirile comune internaţionale corespunzătoare medicamentelor care se acordă în cadrul programelor naţionale de sănătate, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 7 alin, (4) din Hotărârea Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 17 alin. (5) din Statutul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 972/2006, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul sănătăţii şi preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate emit următorul ordin:

Art. I. - Anexa nr. 2 la Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1,605/875/2014 privind aprobarea modului de calcul, a listei denumirilor comerciale şi a preţurilor de decontare ale medicamentelor care se acordă bolnavilor în cadrul programelor naţionale de sănătate şi a metodologiei de calcul al acestora, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 şi 951 bis din 29 decembrie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se înlocuieşte cu anexa*) la prezentul ordin.

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare începând cu luna aprilie 2017.

 

p. Ministrul sănătăţii,

Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate,

Rareş Trişcă,

Marian Burcea

secretar de stat

 


*) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

 

DECIZIA Nr. 18

din 17 octombrie 2016

 

Dosar nr. 11/2016

 

Iulia Cristina Tarcea - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

preşedintele completului Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale

Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă

Carmen Elena Popoiag - judecător la Secţia I civilă

Adina Georgeta Nicolae - judecător la Secţia I civilă

Aurelia Rusu - judecător la Secţia I civilă

Romaniţa Ecaterina Vrînceanu - judecător la Secţia I civilă

Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă

Elena Floarea - judecător la Secţia I civilă

Alina Iuliana Ţuca - judecător la Secţia I civilă

Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secţia a II-a civilă

Constantin Brânzan - judecător la Secţia a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă

Nela Petrişor - judecător la Secţia a II-a civilă

Eugenia Voicheci - judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă

Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă

Simona Camelia Marcu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Gabriela Elena Bogasiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Simona Daniela Encean - judecătoria Secţia penală Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 272 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioara.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat la termenul din 13 iunie 2016 de domnul procuror Liviu Daniel Arcer.

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti a fost reprezentat la acelaşi termen de judecată de doamna judecător Andreea Tabacu.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii la în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti privind competenţa funcţională a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj, Mureş) în soluţionarea litigiilor cu profesionişti, altele decât cele la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, competenţă determinată exclusiv de calitatea de profesionist (fost comerciant) a părţilor procesului civil, în raport şi cu prevederile art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, ţinând seama de lipsa unui criteriu legal pentru atribuirea competenţei în aceste litigii.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că dezbaterile au avut loc la termenul din 13 iunie 2016, când s-a acordat termen la 17 octombrie 2016, deoarece nu s-a întrunit condiţia prevăzută de art. 516 alin. (11) din Codul de procedură civilă privind majoritatea de cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului pentru adoptarea soluţiei asupra recursului în interesul legii.

Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constată că dezbaterile au fost închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii,

ÎNALTA CURTE.

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I Problema de drept care a generat practica neunitară. Orientările jurisprudenţiale divergente

1. La data de 7 martie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin Sesizarea nr. 23/cc din 29 februarie 2016, potrivit Hotărârii nr. 4 din 24 februarie 2016 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Piteşti, cu problema de drept referitoare la competenţa funcţională a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj, Mureş) în soluţionarea litigiilor cu profesionişti, altele decât cele la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, competenţă determinată exclusiv de calitatea de profesionist (fost comerciant) a părţilor procesului civil, în raport şi cu prevederile art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011*, cu modificările şi completările ulterioare, ţinând seama de lipsa unui criteriu legal pentru atribuirea competenţei în aceste litigii.

2. În sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Piteşti s-a arătat că, analizându-se jurisprudenţa la nivelul celor trei curţi de apel (Cluj, Piteşti şi Târgu Mureş), în circumscripţia cărora sunt organizate tribunalele specializate, în materia competenţei în cazul litigiilor dintre profesionişti, în considerarea calităţii acestora, independent de obiectul litigiului, s-a relevat faptul că instanţele nu au un punct de vedere unitar:

- pe de o parte, se consideră că există o categorie de litigii cu profesionişti, determinată numai de calitatea părţilor, profesionişti, independent de obiectul litigiului, care este dată de lege în competenţa tribunalelor specializate (tribunalele Cluj şi Mureş);

- pe de altă parte, se neagă însăşi existenţa unei categorii aparte de litigii cu profesionişti, determinată exclusiv de calitatea părţilor, fără a se ţine seama de obiectul raportului juridic dedus judecăţii, acestea fiind în competenţa instanţelor civile, faţă de intrarea în vigoare a actualului Cod civil, a Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, şi, ulterior, a actualului Cod de procedură civilă şi a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare.

3. Potrivit primei orientări jurisprudenţiale, tribunalele specializate soluţionează litigiile cu profesionişti, indiferent de obiectul cauzei, fără a se ţine seama de criteriile prevăzute în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

4. Similar criteriilor de comercialitate din fostul Cod comercial, se consideră că orice litigiu care are cel puţin o parte profesionist, trebuie soluţionat de tribunalul specializat, fie în primă instanţă, fie în calea de atac, după caz, faţă de prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) raportat la art. 95 pct. I din Codul de procedură civilă.

5. În cadrul Curţii de Apel Cluj şi Curţii de Apel Târgu Mureş, instanţele specializate, învestite direct cu soluţionarea acestei categorii de litigii, au procedat, în general, la constatarea propriei competenţe, în aplicarea art. 130 raportat la art. 131 din Codul de procedură civilă şi la soluţionarea acestora prin hotărâri definitive, tribunalul civil considerându-se competent numai în cauze având ca obiect revendicare sau grăniţuire, în care părţi sunt profesionişti, iar în materia analizată declinând competenţa în favoarea tribunalelor specializate.

6. În cadrul Curţii de Apel Piteşti, de la intrarea în vigoare a actualului Cod civil până în toamna anului 2015 tribunalul civil soluţiona căile de atac exercitate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie, precum şi cauzele în primă instanţă de competenţa tribunalului, în litigiile cu profesionişti, având alte obiecte decât cele prevăzute la art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare. Însă, începând cu momentul menţionat, tribunalul civil şi-a declinat competenţa în favoarea tribunalului specializat care, la rândul său, a declinat competenţa în favoarea tribunalului civil, constatând ivit conflictul negativ de competenţă. Asupra conflictului negativ de competenţă, cele două secţii civile ale Curţii de Apel Piteşti împărtăşesc opinii diferite, reţinute în hotărâri definitive.

7. Pentru justificarea competenţei tribunalului specializat s-a argumentat că noţiunea de profesionist utilizată în art. 3 din Codul civil, definită şi în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, are în vedere şi categoria comercianţilor, reglementată de fostul Cod comercial.

8. S-a reţinut că, în temeiul art. 36 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul sau de calitatea părţilor, prin lege fiind înfiinţate şi tribunalele specializate, care preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care funcţionează.

9. Tribunalele comerciale au preluat la înfiinţare cauzele de natură comercială din competenţa tribunalului civil, potrivit art. 37 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

10. Conform dispoziţiilor Legii nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, secţiile comerciale existente la data intrării în vigoare a actualului Cod civil în cadrul tribunalelor şi curţilor de apel, se vor reorganiza ca secţii civile sau vor fi unificate cu secţiile existente, prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei.

11. În ce priveşte tribunalele comerciale Argeş, Cluj şi Mureş, legea a prevăzut fie reorganizarea ca tribunale specializate, fie ca secţii civile în cadrul tribunalelor Argeş, Cluj şi Mureş, la stabilirea cauzelor de competenţa acestora urmând a se ţine seama de numărul şi natura  cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora şi de volumul de activitate al instanţelor.

12. S-a reţinut că, în prezent, deşi criteriul de delimitare a cauzelor prin raportare la dreptul material şi-a pierdut funcţionalitatea, niciuna dintre normele actualului Cod civil ori ale Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a acestuia nu interzice separarea litigiilor în care cel puţin una dintre părţi are calitatea de profesionist în materia „activităţilor de producţie, comerţ sau prestări de servicii” (expresie care, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, înlocuieşte expresiile „acte de comerţ”, respectiv „fapte de comerţ*) de celelalte litigii care implică profesionişti în alte materii.

13. Domeniul de activitate specific tribunalelor specializate rezulta şi din reglementarea Legii nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, care, la art. 226, prevede că, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum cele enumerate exemplificativ de textul de lege.

14. S-a argumentat că raţiunea legiuitorului a fost aceea de a asigura o continuitate cu privire la tipurile de cauze care intră în competenţa de soluţionare a acestor instanţe, iar nu de a le degreva, altfel fiind de neînţeles menţinerea lor ca instanţe de sine stătătoare, precum şi a schemelor de personal ce le-au fost alocate.

15. În aplicarea acestor prevederi, prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători nr. 654 din 31 august 2011, s-a dispus reorganizarea celor trei tribunale comerciale ca instanţe specializate, care au preluat litigiile din competenţa fostelor tribunale comerciale.

16. Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii are în vedere expres volumul de activitate în materie comercială al fostelor tribunale comerciale, intenţia acestuia fiind dedusă din modalitatea în care a înţeles să justifice soluţia, în sensul menţinerii aceleiaşi competenţe a tribunalelor specializate şi după intrarea în vigoare a actualului Cod civil.

17. Volumul de activitate a fost raportat la un anumit tip de cauze, determinând această reorganizare, neputându-se face abstracţie de acest raţionament în stabilirea competenţei tribunalului specializat.

18. S-a constatat că, deşi Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a pronunţat expres asupra competentei materiale a tribunalelor specializate, a avut în vedere, în mod neechivoc, volumul de activitate al acestor instanţe, volum care include toate cauzele a căror natur㠄comercial㔠era determinată prin aplicarea dispoziţiilor art. 3,4,7,9 şi 56 din Codicele de comerţ din 1887. În consecinţă, intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a transfera competenţa de soluţionare a acestor cauze în favoarea secţiilor civile ale tribunalelor de drept comun, reorganizarea păstrând în favoarea tribunalelor specializate competenţa materială în limitele competenţei fostelor tribunale comerciale.

19. Totodată, nici în Hotărârea nr. 654 din 31 august 2011 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători nu se prevede limitarea competenţei Tribunalului Specializat Argeş la litigiile prevăzute de art. 226 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

20. Distincţia între profesionişti şi neprofesionişti se susţine şi din prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, care se raportează la ambele noţiuni, justificându-se o competenţă diferită.

21. S-a argumentat şi faptul că, în minuta întocmită în urma dezbaterilor reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Justiţiei şi preşedinţilor secţiilor specializate din cadrul curţilor de apel şi ai tribunalelor specializate, în cadrul întâlnirii din 22 mai 2014, de la Târgu Mureş, s-a discutat dacă sfera de competenţă a tribunalelor specializate cuprinde doar litigiile între profesionişti în materie economică (foşti comercianţi) sau cuprinde litigiile generate de activitatea tuturor profesioniştilor. Ca atare, premisa a fost aceea că tribunalul specializat soluţionează în continuare litigiile privind profesioniştii foşti comercianţi, astfel că nu se poate tăgădui competenţa tribunalului specializat în această materie.

22. Un considerent suplimentar este dat de modul în care au fost prevăzute şi organizate obiectele cauzelor în sistemul ECRIS, deoarece pe lângă litigiile la care se referă art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, sunt încadrate în categoria litigiilor cu profesionişti, cu detaliere pe fiecare obiect în parte şi următoarele: acţiune în revendicare (cod 4200), acţiune oblică (cod 4210), acţiune pauliană (cod 4220), acţiune posesorie (cod 4230), nulitate act juridic (cod 4520), obligaţie de a face (cod 4553), obligaţie de a nu face (cod 4557), pretenţii (cod 4620), recunoaştere şi executare hotărâre străină (cod 4660), revendicare (cod 4710), reziliere contract (cod 4720), rezoluţiune contract (cod 4730) etc.

23. Ca atare, s-a reţinut că tribunalele specializate trebuie să soluţioneze din categoria litigiilor cu profesionişti atât litigiile la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi celelalte litigii între profesionişti, foşti comercianţi, indiferent de obiectul acestora (anulare, constatare nulitate, rezoluţiune, reziliere contract, pretenţii băneşti etc.), cu rezerva dată de practica din cadrul Curţii de Apel Cluj, referitoare la revendicare şi grăniţuire.

24. A două orientare a practicii judiciare nu recunoaşte categoria litigiilor cu profesionişti, determinată exclusiv de calitatea acestora, independent de obiectul raportului juridic dedus judecăţii, reţinând că, de lege lata, tribunalele specializate au în competenţă numai litigiile la care se referă art. 226 alin, (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, faţă de lipsa unui criteriu legal de distincţie între profesionişti şi neprofesionişti din perspectiva competenţei materiale funcţionale a instanţelor judecătoreşti.

25. Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţia României, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, astfel că pentru determinarea competenţei tribunalelor specializate este necesară analizarea prevederilor legale în vigoare.

26. Atunci când singura caracteristică a raportului juridic dedus judecăţii, invocată pentru a justifica competenţa tribunalului specializat, este aceea că litigiul se poartă între profesionişti sau, mai mult, între un profesionist şi o persoană fizică obişnuită (de drept civil), prin aplicarea art. 56 din Codul comercial, lipseşte din lege o dispoziţie care să recunoască asemenea competenţe.

27. Categoria de raporturi juridice în discuţie nu mai beneficiază de un regim juridic aparte, după intrarea în vigoare a actualului Cod civil şi abrogarea parţială a Codului comercial de la 1887, prin Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

28. Concepţia monistă asupra raporturilor de drept privat care a abandonat diviziunea dreptului privat în drept civil şi drept comercial, determină concluzia că, de lege lata, dreptul comercial apare cel mult ca o subdiviziune a dreptului civil, însă din perspectiva competenţei instanţelor judecătoreşti nu beneficiază de norme speciale.

29. Într-adevăr, la înfiinţarea tribunalului comercial, în temeiul art. 37 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa acestuia a vizat cauzele comerciale, determinate potrivit art. 3 şi art. 7 din Codul comercial, respectiv faptele de comerţ şi comercianţii, însă aceste criterii au dispărut odată cu adoptarea concepţiei moniste a actualului Cod civil. Prin art. 230 lit. c) din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat parţial Codul comercial (art. 3 şi art. 7 nefiind printre excepţiile la care se referă textul), iar prin art. 219 pct. I din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat art. 2 pct. I lit. a) din Codul de procedură civilă anterior, care se referea la competenţă în cauzele comerciale.

30. Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, prin dispoziţiile tranzitorii, necesare ţâţă de decalajul intrării în vigoare a celor două coduri, a pus de acord noua opţiune a legiuitorului cu regulile de competenţă existente, iar actualul Cod de procedură civilă, faţă de noul Cod civil, nu s-a mai referit la materia comercială şi nu a reglementat expres nici competenţa în materia litigiilor cu profesionişti.

31. Ca atare, dispariţia unui criteriu de drept substanţial a atras ş[ abrogarea normei de competenţă aferentă.

32. Într-adevăr, faţă de modul de reglementare a art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, nu este exclusă de lege ferenda prevederea criteriului calităţii de profesionist a părţii pentru a deferi litigiile vizându-i pe aceştia tribunalelor specializate, însă, de lege lata, atare criteriu lipseşte şi el nu se poate deduce din dispoziţiile în vigoare.

33. Potrivit art. 225 alin. (3) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, cauzele civile şi comerciale aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului civil vor continua să fie soluţionate de aceleaşi complete de judecată, cu respectarea principiului continuităţii, însă în caz de trimitere spre rejudecare, cauza se repartizează conform normelor de organizare judiciară în vigoare la data înregistrării cauzei la instanţa de trimitere.

34. Aceeaşi soluţie trebuie urmată şi pentru cauzele noi, înregistrate după intrarea în vigoare a actualului Cod civil, deoarece art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, se referă la complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, fără a enumera printre acestea litigiile cu profesionişti, indiferent de obiectul lor, referindu-se exclusiv la: cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc; cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului; cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei: cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.

35. Şi art. 227 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, arată că, după intrarea în vigoare a Codului civil, competenţa de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secţiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secţiilor civile reorganizate conform art. 225, dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel.

36. Ca atare, Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, impune existenţa unei prevederi într-o lege specială pentru ca litigiile din competenţa fostelor secţii comerciale să aparţină acestora.

37. Nu se poate reţine că, prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători nr. 654 din 31 august 2011 s-a dat în competenţa tribunalelor specializate şi materia litigiilor cu profesionişti, indiferent de obiect, determinate exclusiv de calitatea părţilor, deoarece potrivit art. 228 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeş, Cluj şi Mureş se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secţii civile în cadrul tribunalelor Argeş, Cluj şi Mureş, în condiţiile art. 226, urmând să se stabilească expres care sunt cauzele de competenţa acestora, ţinând totodată seama de numărul şi natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora, precum şi de volumul de activitate al instanţei.

38. Or, Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători nr. 654 din 31 august 2011 prevede reorganizarea, începând cu data de 1 octombrie 2011, a tribunalelor comerciale Argeş, Cluj şi Mureş ca tribunale specializate şi menţinerea exerciţiului mandatelor preşedinţilor în funcţie pana la data încetării acestora (art. 1). Nu se poate reţine că legea a urmărit menţinerea aceleiaşi sfere de competenţă pentru tribunalele specializate, de vreme ce, în art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, când se stabilesc criteriile pe care le va avea în vedere Consiliul Superior al Magistraturii la stabilirea cauzelor de competenţa acestora, nu se face referire şi la litigiile cu profesionişti, indiferent de obiect, în raport numai de calitatea părţilor, iar, pe de altă parte, chiar hotărârea menţionată nu se referă la acestea în mod expres.

39. De altfel, nici nu ar fi posibilă menţionarea acestor litigii în competenţa tribunalelor specializate, de vreme ce criteriul comercialităţii litigiului nu mai este prevăzut de lege, toate litigiile cu profesionişti fiind, lalo sensu, litigii civile, acolo unde legea a urmărit să stabilească o competenţă aparte trebuind să o prevadă expres.

40. Un alt argument în susţinerea inexistenţei, de lege lata, a acestui criteriu al calităţii de profesionist este dat de faptul că s-a resimţit nevoia adoptării unui act normativ care să prevadă exprese© litigii intră în competenţa tribunalelor specializate, fiind elaborat proiectul de act normativ, care a fost prezentat la întâlnirea reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii şi ai Ministerului Justiţiei cu preşedinţii secţiilor specializate din cadrul curţilor de apel şi ai tribunalelor specializate (Târgu Mureş - 22 mai 2014). Pe lângă cererile prevăzute expres în art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, au fost menţionate: materia asigurărilor, incidentele privind arbitrajul, cererile privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi arbitrate străine, cererile care au ca obiect nulitatea, anularea, încheierea, executarea, rezoluţiunea sau rezilierea contractelor în care cel puţin una dintre părţi are calitatea de profesionist în materie economică.

41. Faptul că la adoptarea Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători nr. 654/2011 a fost avută în vedere încărcătura jurisdicţională a celor trei foste tribunale comerciale, care a impus reorganizarea lor ca tribunale specializate, iar nu ca simple secţii civile în cadrul tribunalelor Argeş, Cluj şi Mureş, nu determină automat concluzia menţinerii competenţei în litigiile analizate, de vreme ce legea nu conferă un asemenea criteriu, iar Consiliul Superior al Magistraturii nu II menţionează în hotărârea sa. Odată cu reorganizarea celor trei tribunale comerciale, nici nu ar fi fost posibilă reducerea competenţei acestora, Consiliul Superior al Magistraturii raportându-se la volumul de activitate înregistrat la data intrării în vigoare a Codului Civil, în condiţiile în care cauzele aflate deja pe rol rămâneau în competenţa acestor instanţe, potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

42. Însă, în discuţie sunt cauzele nou-înregistrate, după intrarea în vigoare a Codului civil, referirea la încărcătura existentă la data intrării în vigoare a actualului Cod civil fiind relevantă numai în raport de menţinerea acestora ca instanţe distincte la acel moment, iar nu în raport de menţinerea în competenţa lor a unor cauze, care se vor înregistra ulterior, care nu prezintă particularităţi de regim juridic ce ar justifica o competenţă specială.

43. Nu se poate constata nici că are temei distincţia între competenţa în soluţionarea litigiilor cu profesionişti în materie economică (foştii comercianţi) şi cea a litigiilor generate de activitatea tuturor profesioniştilor, neputând să se realizeze o distincţie în interiorul unui criteriu inexistent.

44. Modul de evidenţiere a obiectelor cauzelor în sistemul ECRIS nu poate fi invocat cu valoare de izvor de drept, dimpotrivă, acesta trebuie să fie în concordanţă cu dispoziţiile normative în vigoare, includerea în această categorie a tuturor fostelor raporturi juridice dintre comercianţi nefiind realizată în acord cu modificările aduse de Cod civil şi de legea sa de punere în aplicare.

45. În concluzie, problema se reduce la a cunoaşte dacă, în aplicarea şi interpretarea legii, în absenţa unei norme atributive de competenţă, este posibil ca instanţele judecătoreşti Să considere că litigiile cu profesionişti, altele decât cele la care se referă expres legea, sunt în competenţa unei instanţe specializate,

II. Opinia procurorului general

46. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale care formează obiectul prezentului recurs în interesul legii, calitatea de profesionist a părţii nu constituie prin ea însăşi un criteriu pentru stabilirea competenţei tribunalelor/completelor specializate, astfel încât acestea soluţionează, în primul rând, litigiile la care se referă dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, şi, asemănător acestora, doar acele litigii cu privire la care legile speciale stabilesc că sunt de competenţa fostelor tribunale comerciale ori, după caz, de competenţa fostelor secţii comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel, deci nu toate litigiile cu profesionişti, indiferent de obiectul acestora.

47. În susţinerea acestei opinii s-au invocat, în primul rând, argumente rezultate din analiza evoluţiei în timp a reglementărilor în materie, apreciindu-se că aceste reglementări nu marchează doar modificarea unor norme de competenţă în soluţionarea litigiilor comerciale, ci sugerează o veritabilă schimbare de filosofie a legii în ceea ce priveşte dreptul comercial.

48. Astfel, începând cu data de 1 octombrie 2011, prin Legea nr. 287/2009, a fost adoptat actualul Cod civil, prin care se consacră unificarea dreptului civil şi a dreptului comercial în cadrul aceluiaşi cod. Noul Cod civil a realizat schimbarea sistemului de reglementare a dreptului comercial: sistemul autonomiei dreptului comercial a fost înlocuit cu sistemul unităţii dreptului privat, iar noul sistem de reglementare a dreptului comercial este fundamentat pe conceptele de profesionist şi întreprindere.

49. Ulterior intrării în vigoare a Codului civil, caracterul monist al acestuia s-a conturat mult mai bine, pe de o parte, prin modificările/completările aduse prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, urmată de republicarea acestuia, iar, pe de altă parte, prin succesiva adoptare şi intrarea în vigoare a altor acte normative (fie anterior, fie ulterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Codului civil).

50. Schimbarea radicală a concepţiei Codului civil de la 1864, exprimată de ideea dualităţii civil-comercial prin asimilarea principiului monismului în ansamblul normelor de drept civil şi comercial, a impus totodată şi adoptarea, prin legea de aplicare, a unor modificări ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

51. În această evoluţie legislativă a fost menţionată şi Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători nr. 654 din 31 august 2011.

52. S-a arătat că actualul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, vine să desăvârşească concepţia monistă consacrată de noul Cod civil, înlăturând normele de competenţă şi de procedură cu caracter derogatoriu cu privire la ceea ce, sub imperiul Codului de comerţ din 1887, constituia un litigiu comercial, astfel încât, sub imperiul acestui act normativ, nu mai există reguli derogatorii de competenţă şi de procedură pentru aceste categorii de litigii.

53. S-a mai arătat că Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, prin dispoziţiile tranzitorii, necesare faţă de decalajul intrării în vigoare a celor două coduri, a pus de acord noua opţiune a legiuitorului cu regulile de competenţă existente, iar noul Cod de procedură civilă, faţă de noul Cod civil, nu s-a mai referit la materia comercială, ci a reglementat într-o manieră generală competenţa în materia litigiilor cu profesionişti.

54. Argumentele circumscrise noţiunii de profesionist în concepţia monistă a noului Cod civil au vizat împrejurarea că instituţia persoanelor profesioniste, reglementată de noul Cod civil, nu se juxtapune categoriei persoanelor comerciante, ci dispune asupra unui cadru larg de subiecţi, consideraţi profesionişti, indiferent de modul de organizare şi funcţionare sau de scopul lucrativ şi caracterul patrimonial al statutului profesionistului.

55. Rezultă că, în prezent, o componentă de bază a ramurii dreptului civil o constituie subramura dreptului profesioniştilor, subramură ce are ca obiect ansamblul raporturilor juridice (civile) dintre profesionişti, precum şi dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, persoane fizice şi juridice [vizate de art. 3 alin. (1) din Codul civil],

56. În cazul acestui drept al profesioniştilor (subramură a dreptului civil) o pondere importantă, caracteristică, specifică şi determinantă o au raporturile juridice ale profesioniştilor care fac parte din categoria socioprofesională a comercianţilor, întreprinzătorilor şi operatorilor economici [art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 3 din Codul civil] aşadar, a profesioniştilor - operatori economici.

57. Tocmai în considerarea acestei ultime subramuri a dreptului civil român (dreptul profesioniştilor - operatori economici), Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, a fost ulterior modificată şi completată prin art. 224- 229 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 51 din Legea nr. 76/2012, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că au fost desfiinţate secţiile comerciale şi reaşezată structura secţiilor tribunalelor, curţilor de apel şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

58. În aceste condiţii, toate litigiile cu profesionişti au o natură civilă, Iar calitatea de profesionist, independent de alte criterii, nu mai reprezintă un criteriu pentru delimitarea competenţei materiale între judecătorie şi tribunal.

59. Din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă, în primul rând, că înfiinţarea completelor specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora este facultativă, astfel încât se poate conchide că, în ipoteza neînfiinţării acestor complete, pricinile enumerate de text pot fi soluţionate de completele civile „obişnuite”.

60. Totodată, aceeaşi interpretare conduce la concluzia că lista cauzelor prevăzute de art. 226 alin. (1) este exemplificativă, legiuitorul identificând, la momentul adoptării legii, anumite categorii de litigii ce implică o specializare aparte.

61. Caracterul enunţiativ, exemplificativ, al acestei norme legale nu conduce deci la concluzia că ea poate fi extinsă la toate litigiile cu profesionişti, indiferent de obiectul cauzei, cu atât mai mult cu cât printre litigiile enumerate de dispoziţiile art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, nu se regăsesc litigiile cu profesionişti.

62. Prin urmare, faţă de modul de reglementare a prevederilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, calitatea de profesionist a părţii nu constituie prin ea însăşi un criteriu pentru stabilirea competenţei tribunalelor/completelor specializate.

63. De altfel, această soluţie decurge şi din dispoziţiile art. 227 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora, după intrarea în vigoare a Codului civil, competenţa de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secţiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secţiilor civile reorganizate conform art. 225, dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel.

64. Ca atare, Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, impune existenţa unei prevederi într-o lege specială pentru ca litigiile din competenţa fostelor secţii comerciale să aparţină acestora.

65. În consecinţă, s-a apreciat că nu se poate reţine opinia conform căreia legea nouă a urmărit menţinerea aceleiaşi sfere de competenţă pentru tribunalele specializate precum cea a fostelor secţii comerciale, de vreme ce criteriul comercialităţii litigiului nu mai este prevăzut de lege, toate litigiile cu profesionişti fiind, lato sensu, litigii civile, iar acolo unde legea a urmărit să stabilească o competenţă aparte, a trebuii să O prevadă expres.

III. Opiniile exprimate de specialiştii consultaţi

III.1. Centrul de procedură civilă din cadrul Facultăţii de Drept de la Universitatea din Bucureşti - prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu, conf. univ. dr. Traian Cornel Briciu, lect. univ. dr. Claudiu Constantin Dinu, lect. univ. dr. Mirela Stancu, asist. univ. dr. Liviu Gheorghe Zidaru

66. Prin punctul de vedere formulat la data de 20 aprilie 2016 s-a apreciat că este corectă a două orientare a practicii judiciare, aşa cum este prezentată în sesizarea transmisă de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti,

67. Sub aspect terminologic s-a arătat că, în cadrul competenţei jurisdicţionale, distingem competenţa materială (de atribuţie) şi competenţa teritorială. În cadrul competenţei materiale (de atribuţie), doctrina distinge competenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe (de exemplu, judecata în primă instanţă; judecata în apel; judecata în recurs) şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii.

68. În practică, noţiunea de competenţă funcţională este utilizată adeseori pentru a desemna repartizarea cauzelor pe secţii sau complete specializate. În raport cu conceptele doctrinare, în aceste cazuri, este vorba de o competenţă material procesuală, iar nu funcţională. Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte competenţa care revine unor instanţe specializate.

69. Criteriile de stabilire a competenţei materiale (de atribuţie) sunt reprezentate de obiectul, natura sau valoarea litigiului. Aceleaşi reguli se aplică şi pentru determinarea competenţei instanţelor specializate. Aceleaşi criterii-obiectul şi natura litigiilor - sunt confirmate şi de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, atunci când determină modul în care se pot crea secţiile sau completele specializate, aplicabil mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte crearea tribunalelor specializate [art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare].

70. Actualul Cod de procedură civilă şi Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, nu reţin între criteriile de stabilire a competenţei materiale pe cel al calităţii persoanelor implicate în raporturile juridice deduse judecăţii. Operarea cu criteriul calităţii de profesionist a uneia dintre părţile implicate în raportul de drept dedus judecăţii, pentru a determina competenţa materială (de atribuţie) reprezintă o raportare la regula instituită de fostul art. 56 din Codul de comerţ, dar care, în prezent, nu mai are nicio acoperire în dreptul pozitiv.

71. În concluzie, competenţa tribunalelor specializate nu se poate stabili după criteriul calităţii de profesionist a uneia dintre părţile raportului juridic dedus judecăţii, în acest sens fiind următoarele argumente:

- calitatea uneia dintre părţi nu reprezintă criteriu legal de atribuire a competenţei instanţelor; numai natura raportului juridic ar putea constitui un temei pentru stabilirea competenţei instanţelor;

- aplicarea regulii stabilirii competenţei tribunalelor specializate după calitatea de profesionist a uneia dintre părţile raportului juridic dedus judecăţii determină o mărire a competenţei acestor instanţe În raport cu cea anterioară Codului civil actual;

- Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători nr. 654 din 31 august 2011 nu poate crea norme de competenţă, fiind un aspect ce revine exclusiv legiuitorului; de altfel, potrivit art. 122 din Codul de procedură civilă, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor codului;

- modul în care se înregistrează cauzele în sistemul ECRIS nu poate reprezenta un criteriu de stabilire a competenţei; înregistrarea în ECRIS reprezintă efectul stabilirii competenţei, iar nu un criteriu de determinare a acesteia;

- specializarea poate include şi alte domenii decât cele prevăzute la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum litigiile în materia asigurărilor, dar determinarea competenţei trebuie realizată prin lege şi cu respectarea concepţiei actualului Cod civil, care nu mai distinge între obligaţii civile şi comerciale.

III.2. Departamentul de Drept privat din cadrul Facultăţii de Drept de la Universitatea din Bucureşti - prof. univ. dr. Maneta Avram, conf. univ. dr. Flavius Antoniu Baias, conf. univ. dr. Răzvan Dincă, prof. univ. dr. Marian Nicolae, conf. univ. dr. Radu Rizoiu, prof. univ. dr. Valeriu Stoica

72. Prin opinia ştiinţifică formulată la data de 27 aprilie 2016, s-a apreciat că stabilirea competenţei materiale a tribunalelor specializate se face, în baza prevederilor art. 94, art. 95 şi art. 122 din Codul de procedură civilă, precum şi a celor ale art. 226 alin. (1) şi art. 228 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, în funcţie de obiectul sau natura cauzei, iar nu de calitatea de profesionist a uneia din părţile raportului juridic dedus judecăţii.

73. În sprijinul acestei opinii s-a arătat că:

74. În planul dreptului substanţial, toate raporturile juridice dintre profesionişti sau dintre aceştia şi neprofesionişti sunt raporturi civile supuse, în principiu, aceloraşi reguli.

75. Spre deosebire de fostul art. 4 din Codul comercial, actuala reglementare nu mai instituie un criteriu subiectiv (nici măcar subsidiar) de calificare a anumitor acte ca fiind supuse unor reguli speciale (aplicabile profesioniştilor). Chiar şi atunci când ipoteza textului de lege pare a se referi la calitatea de profesionist (criteriu subiectiv), de fapt se are în vedere modul în care este exploatată întreprinderea.

76. În plan procedural, nu mai există litigii comerciale şi nici jurisdicţie comercială. Actualul Cod de procedură civilă prevede, în materia probelor, unele reguli aplicabile exclusiv profesioniştilor [art. 277, art. 280, art. 309 alin. (2) teza a două etc.], dar care nu au efect pe planul competenţei materiale a litigiilor cu profesionişti.

77. Sub aspectul competenţei materiale, aceasta se determină, în toate cazurile, în funcţie de natura sau obiectul litigiului.

78. În lumina dispoziţiilor legale substanţiale şi procesuale menţionate mai sus, rezultă că, de lege lata, litigiile cu profesionişti, adică litigiile între profesionişti sau între aceştia şi neprofesionişti, derivate din acte sau fapte juridice civile, reglementate de actualul Cod civil şi alte legi civile, sunt litigii civile.

79. Toate aceste litigii sunt soluţionate potrivit regulilor de competenţă şi de organizare judiciară în vigoare.

80. Or, din punctul de vedere al competenţei materiale, litigiile sunt de competenţa tribunalelor sau, după caz, a judecătoriilor, potrivit distincţiilor prevăzute de art. 94 şi art. 95 din Codul de procedură civilă.

81. Numai că aceste dispoziţii legale nu conţin criterii de distribuire a competenţei între judecătorii şi tribunale ratione personae, ci exclusiv ratione subiectae materiae, respectiv numai în funcţie de natura sau obiectul cererii sau pretenţiei deduse în judecată,

82. Nu calitatea de profesionist sau neprofesionist determină competenţa, ci natura, obiectul sau valoarea litigiului, după caz.

83. Din punctul de vedere al organizării judiciare, secţiile civile sau completele specializate sunt instituite nu ratione personae, ci ratione materiae, respectiv în funcţie de obiectul, natura sau numărul cauzelor (art. 35-37, art. 39 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare).

84. Aceasta, întrucât specializarea unui judecător nu poate fi şi nici veni în considerarea calităţii persoanei, profesionist sau neprofesionist, ci, aşa cum spune legea, ea este dată de specificul materiei juridice: regimuri matrimoniale, fond funciar, privatizări, achiziţii publice, societăţi, concurenţă, insolvenţă, piaţă de capital etc.

85. În concluzie, s-au reţinut următoarele:

- calitatea uneia dintre părţi nu reprezintă un criteriu legal de atribuire a competenţei instanţelor judecătoreşti, iar competenţa acestora, precum şi procedura de judecată se stabileşte numai prin lege;

- distincţia între competenţa în soluţionarea litigiilor cu profesionişti în materie economică (foşti comercianţi) şi aceea în soluţionarea litigiilor cu alţi profesionişti nu are nicio bază legală în dreptul civil substanţial, care nu distinge între „profesioniştii-comercianţi” şi „profesioniştii-necomercianţi” şi nici nu poate furniza vreun criteriu raţional de stabilire a competenţei tribunalelor specializate;

- competenţa tribunalelor specializate presupune, prin ipoteză, existenţa unor materii specializate (societăţi, insolvenţă, concurenţă neloială etc.), iar nu simpla calitate a părţilor, caz în care competenţa ar deveni una generală, antrenând mărirea considerabilă a volumului de activitate a acestora, iar nicidecum una strict specializată.

III.3. Opinia prof. univ. dr. Ion Turcu

86. Opinia depusă la data de 12 mai 2016 este în sensul Că nu aparţin competenţei instanţelor specializate (comerciale) litigiile, altele decât cele prevăzute la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, având ca obiect bunuri imobile, astfel cum sunt definite în Codul civil, indiferent de calitatea de profesionist a părţilor sau a uneia dintre părţi, aceste litigii fiind de competenţa instanţelor civile ordinare.

III.4. Opinia conf. univ. dr. Eugenia Florescu de la Facultatea de Drept a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu

87. Prin opinia depusă la 2 iunie 2016 s-a apreciat că sunt de competenţa instanţelor specializate litigiile stabilite prin art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi litigiile născute între comercianţi, persoane fizice şi persoane juridice, având ca obiect actele/contractele încheiate şi faptele săvârşite în exercitarea comerţului şi în legătură cu fondul de comerţ sau numai cu o parte din elementele componente ale acestuia.

88. Sunt, de asemenea, în competenţa instanţelor specializate şi litigiile având ca obiect revendicare sau grăniţuire şi oricare alt litigiu născut în legătură cu bunurile ce fac parte din fondul de comerţ al comerciantului.

89. Per a contrario, nu intră în competenţa instanţelor specializate litigiile de drept civil ale cetăţenilor, inclusiv cele purtate de meseriaşi, meşteşugari, artizani şi de alţi titulari ai unor profesii intelectuale şi liberale, nici cele legate de încheierea, modificarea, executarea contractelor civile (al căror izvor juridic nu este activitatea comercială) şi nici cele legate de fapte licite sau ilicite de drept civil.

90. Pentru identitate de raţiune, aceeaşi instanţă, secţie, complete de judecată specializate au competenţă funcţională şi în privinţa acţiunilor în anulare, constatare, nulitate, rezoluţiune, reziliere contract, pretenţii băneşti etc. dacă privesc, prin cauza lor, exercitarea comerţului.

91. Acte normative speciale, precum şi legislaţia Uniunii Europene, la care se adaugă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene instituie un complex de criterii cu relevanţă juridică în stabilirea competenţei funcţionale a instanţei. Aceste criterii oferă distincţia între comercianţii persoane fizice şi persoane juridice al căror statut este supus legii comerciale şi meseriaşi, meşteşugari, artizani, titulari ai unor profesii liberale al căror statut este supus dreptului civil, De asemenea, dreptul pozitiv stabileşte şi alte criterii de distincţie între raporturile juridice, respectiv cauza juridică sau scopul urmărit, forma şi obiectul material al actelor, contractelor încheiate în exercitarea comerţului, iar în privinţa faptelor juridice licite şi ilicite criteriul comerciali taţii este conţinutul lor definit expres prin lege şi numerus clausus al acestora.

92. S-a subliniat că un prim reper fundamental pentru stabilirea instanţei competente este izvorul din care s-a născut raportul de drept material, întrucât stabileşte natura relaţiei dintre părţi (de drept civil, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept administrativ, de drept comercial, de drept al concurenţei etc.), iar legea, actul/contractul, fapta licită sau ilicită care evocă raportul de drept substanţial identifică, pe cale de consecinţă, instanţa competentă şi normele procesuale incidente cauzei.

93. Calitatea pârâtului, parte în raportul juridic dedus judecăţii este un alt reper obiectiv întrucât califică raportul juridic prin statutul său juridic de persoană fizică simplu cetăţean (părinte, copil, locatar, soţ, contribuabil, proprietar etc.) de meseriaş, artizan, salariat, titular al unei profesii liberale, comerciant sau consumator etc. sau de persoană juridică societate comercială, fondaţie, asociaţie, întreprindere socială etc.

94. Aşadar, în manieră directă sau indirectă legislaţia şi jurisprudenţa Uniunii Europene, precum şi legislaţia naţională instituie criteriile ştiinţifice cu ajutorul cărora se stabileşte natura civilă sau comercială a raportului juridic dedus judecăţii şi, implicit, a instanţei competente funcţional.

95. Astfel, au natură comercială litigiile născute în legătură cu actele/contractele/faptele a căror cauză juridică se plasează în comerţ sau care prin lega sunt considerata comerciala (cambia, acţiuni, cont curent, publicitate mincinoasă, abuzul de poziţie dominantă, denigrarea concurentului vătămat etc.) sau al căror obiect material este un bun destinat exploatării comerciale sau care se referă la oricare drept invocat în legătură cu acele bunuri.

96. Comercialitatea raporturilor juridice născute din acte, contracte încheiate şi fapte săvârşite în comerţ se imprimă asupra naturii litigiilor legate de aceste raporturi, iar soluţionarea lor intră în competenţa instanţelor, secţiilor şi/sau completelor de judecată specializate.

III. 5. Opinia prof. univ. dr. Smaranda Angheni de la Universitatea Titu Maiorescu din Bucureşti

97. Punctul de vedere formulat la data de 8 iunie 2016 este în sensul că se impune existenţa instanţelor specializate în soluţionarea litigiilor dintre profesionişti sau dacă cel puţin o parte este profesionist, indiferent de natura sau obiectul litigiului.

98. Totodată, s-a considerat că, pentru evitarea interpretărilor diferite cu privire la competenţa materială a instanţelor judecătoreşti, de lege ferenda, se impune ca legiuitorul să prevadă în mod expres existenţa instanţelor specializate în soluţionarea litigiilor dintre profesionişti.

III. 6. Departamentul de Drept privat din cadrul Facultăţii de Drept de la Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti - prof. univ. dr. Stanciu D. Cărpenaru, prof. univ. dr. Viorel Roş, conf. univ. dr. Vasile Nemeş, lect. univ. dr. Ion Dragne, lect. univ. dr. Dan Alexandru Sitaru, asist. univ. dr. Gabriela Fierbinţeanu

99. Prin opinia înregistrată la 9 iunie 2016 au fost exprimate considerente de drept material cu privire la eventuala interpretare a dispoziţiilor legale ce se pretinde că au general soluţii contradictorii.

100. Opţiunea actualului Cod civil, care nu mai menţine diviziunea tradiţională în raporturi juridice civile şi raporturi juridice comerciale, deşi aparent clară, nu poate ignora nevoia stabilirii concrete a arhitecturii unui sistem monist clădit, totuşi, pe dualitatea comerciant-necomerciant. Deşi se introduce noţiunea de profesionist, în chiar conţinutul art. 3 din Codul civil se prefigurează existenţa unor diferenţe de regim juridic în funcţie de calitatea părţilor raportului juridic obligaţional, profesionişti sau nonprofesionişti [„orice alte subiecte de drept civil”, astfel cum se prevede în art. 3 alin. (1) din Codul civil)].

101. Prin urmare, criteriul principal care ar putea conduce la delimitarea sferei litigiilor de competenţa tribunalelor specializate este cel de profesionist.

102. Criteriile care pot conduce suplimentar la delimitarea competenţei materiale a tribunalelor specializate sunt indicate de art. 227, respectiv art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, un prim criteriu îl constituie legea specială care era atributivă de competenţă anterior intrării în vigoare a Codului civil, funcţie menţinută şi după intrarea în vigoare a Codului civil, cauzele care potrivit legii speciale erau de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel revenind spre competentă soluţionare tribunalelor specializate sau, după caz, secţiilor civile reorganizate. Un al doilea criteriu se regăseşte în dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, care se referă la înfiinţarea completelor specializate în considerarea „obiectului sau naturii litigiilor”, dispoziţiile având un caracter exemplificativ şi nu limitativ.

103. Deşi Codul civil îşi stabileşte ferm domeniul de aplicare în conţinutul art. 3 alin. (1) - raporturi dintre profesionişti dar şi raporturi dintre profesionişti şi orice alt subiect de drept civil - exprimarea legiuitorului este de natură a constitui prin ea însăşi un argument în favoarea recunoaşterii fără echivoc a existenţei unor asemenea raporturi, dar şi a necesităţii delimitării competenţei materiale a instanţelor în cazul unui litigiu dintre profesionişti şi alte subiecte de drept, decurgând din acte sau fapte săvârşite în exerciţiul activităţii profesionale ale celor dintâi.

104. A recunoaşte o nevoie de delimitare a competenţei materiale cu privire la litigiile în care una dintre părţi este profesionist nu contravine concepţiei moniste a Codului civil şi nu derogă de la prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, competenţa rămânând dobândită unei instanţe civile deoarece chiar tribunalele specializate sunt instanţe civile din moment ce, de lege lata, nu mai există deosebire între regulile de competenţă în materie civilă şi cele în materie comercială.

105. Prin considerentele de drept procesual formulate s-a susţinut inadmisibilitatea recursului în interesul legii, deoarece: problema sesizată nu interesează toate instanţele judecătoreşti, ci doar cele trei tribunale specializate; în realitate, soluţiile contradictorii sunt generate de interpretarea diferită a Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători nr. 654/2011; ceea ce se cere este ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să stabilească, în locul legiuitorului care nu a făcut-o, criteriile de determinare a competenţei funcţionale; problema ce se cere a fi dezlegată nu este una de aplicare ori interpretare diferită a unei prevederi legale, ci vidul legislativ care nu poate fi acoperit de instanţa supremă, acesta fiind atributul exclusiv al legiuitorului; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat constant în acest sens şi a respins ca inadmisibile recursurile în interesul legii atunci când i s-a solicitat altceva decât interpretarea în scopul aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti.

III. 7. Direcţia elaborare acte normative din cadrul Ministerului Justiţiei

106. Opinia formulată la data de 10 iunie 2016 este în sensul că legea recunoaşte posibilitatea organizării unor complete, secţii sau tribunale specializate, dar nu în funcţie de calitatea părţilor, ci doar pentru anumite materii cu totul particulare, unde natura sau obiectul litigiilor şi, mai ales, volumul de cauze o impun.

107. Aceasta întrucât, de lege lata, nu există reguli speciale fundamentale de drept material (civil) şi de drept procesual (civil) aplicabile exclusiv profesioniştilor.

108. În lumina Codului civil şi a Codului de procedură civilă există o singură materie de drept substanţial - materia civilă (iar nu materia comercială, funciară, de dreptul familiei etc.), stabilită în funcţie de natura sau obiectul raporturilor patrimoniale şi nepatrimoniale dintre particulari, iar nicidecum în funcţie de calitatea subiectelor de drept - , precum şi norme de procedură civilă uniformizate, edictate fără particularizări vizând calitatea părţilor, de profesionişti sau de neprofesionişti.

109. Or, numai în condiţiile existenţei unor reguli speciale de drept substanţial civil şi de drept procesual civil se poate concepe şi justifica existenţa unor secţii/tribunale specializate.

III. 8. Departamentul de Drept privat din cadrul Facultăţii de Drept de la Universitatea din Bucureşti - prof. univ. dr. Dragoş-Alexandru Sitaru, prof. univ. dr. Gheorghe Piperea, conf. univ. dr. Claudiu-Paul Buglea, conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu, lect. univ. dr. Şerban-Alexandru Stănescu, asist. univ. dr. Teodora Bantaş-Văduva

110. Prin opinia înregistrată la 11 octombrie 2016 s-a apreciat că criteriile legale în baza cărora se configurează categoriile de litigii ce pot justifica înfiinţarea unui tribunal specializat sunt obiectul sau natura cauzei, respectiv oricare caracteristică a litigiului ce are vocaţie să plaseze litigiul sub imperiul unui regim juridic special/derogatoriu.

111. Întrucât calitatea de profesionist a uneia dintre părţile contractante atrage aplicarea unui regim juridic special raporturilor juridice obligaţionale, s-a apreciat că această calitate poate constitui un criteriu de configurare a unei categorii de litigii putând justifica înfiinţarea unui tribunal specializat. Astfel, litigiile implicând prezenţa unui profesionist, în materia raporturilor juridice obligaţionale, pot intra în competenţa funcţională a tribunalelor specializate.

112. În concluzie, ca răspuns la problema de drept identificată în cadrul recursului în interesul legii, s-a apreciat că tribunalele specializate soluţionează, în afara litigiilor menţionate la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare:

- litigiile atribuite de legile speciale fostelor tribunale comerciale, astfel cum se prevede în mod expres în art. 227 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare;

- litigiile în care cel puţin una dintre părţi este profesionist, iar raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile normele din Codul civil referitoare la profesionişti sau la activitatea de producţie/comerţ/prestare de servicii sau din legislaţia specială referitoare la profesionişti sau la activitatea de producţie/comerţ/prestare de servicii;

- având în vedere că noţiunea de profesionist este mai extinsă decât noţiunea de comerciant, cu atât mai mult se impune soluţionarea litigiilor de către instanţele specializate, dat fiind că actualul Cod civil a instituit regimul monist, însă nu a abrogat normele speciale ce impun specializarea respectivă.

IV. Raportul asupra recursului în Interesul legii

113. Punctele de vedere ale judecătorilor-raportori asupra problemei de drept au fost diferite, drept pentru care în cauză au fost întocmite două rapoarte.

114. Soluţia propusă prin unul dintre rapoarte a fost de admitere a recursului în interesul legii şi pronunţării unei decizii în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1), art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, stabilirea competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate se face în funcţie de obiectul sau natura cauzei, iar nu în funcţie de calitatea de profesionist a uneia dintre părţile raportului juridic dedus judecăţii.

115. Prin celălalt raport întocmit în cauză s-a propus ca, în interpretarea şi aplicarea unitară a aceloraşi dispoziţii legale, soluţia asupra recursului în interesul legii să fie în sensul că competenţa materială procesuală a tribunalelor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiului decurgând din exercitarea unei activităţi comerciale, iar nu, în mod exclusiv, de calitatea de comerciant a părţilor.

V. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

116. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, se constată următoarele:

117. Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”

118. Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă patru condiţii ce trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, şi anume: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept (i); această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti (ii); dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive (iii); hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii (iv).

119. Analizând prima dintre condiţiile menţionate se constată că problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii trebuie să fie una reală, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege. Sintagma „problemă de drept trebuie raportată la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă

120. Norma de drept disputată trebuie să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară ori necorelată cu alte dispoziţii legale şi, din acest motiv, să existe posibilitatea de a fi interpretată diferit. Înţelesul unor astfel de norme urmează a li explicat şi determinat prin procedura recursului în interesul legii.

121. Aşadar, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unui recurs în interesul legii trebuie să cuprindă indicarea unei/unor reglementări susceptibile de interpretare ori aplicare diferită şi care au generat o practică judecătorească neunitară.

122. Din acest punct de vedere, potrivit actului de sesizare, problema de drept soluţionată diferit de instanţe este: „competenţa funcţională a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj, Mureş) în soluţionarea litigiilor cu profesionişti, altele decât cele la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, competenţă determinată exclusiv de calitatea de profesionist (fost comerciant) a părţilor procesului civil, faţă şi cu prevederile art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, ţinând seama de lipsa unui criteriu legal pentru atribuirea competenţei în acesta litigii”.

123. Deşi actul de sesizare nu excelează prin rigoare în determinarea obiectului său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a analiza şi evalua întregul conţinut al cererii cu care a fost sesizată şi de a stabili, în raport de acesta, limitele învestirii sale şi necesitatea activării mecanismului de unificare a practicii.

124. De altfel, în mod constant în practica sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că, atunci când actul de sesizare nu formulează precis obiectul recursului în interesul legii, revine completului competent să judece recursul în interesul legii, „sarcina de a determina dacă, prin modul de prezentare a problemei prin care s-a pretins o rezolvare neunitară prin hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta reprezintă o problemă de drept de natură să pună în dezbatere interpretarea şi aplicarea unei/unor reglementări legale”1.

125. Astfel, aşa cum rezultă din cuprinsul actului de sesizare, din modul de prezentare a problemei pentru care s-a dovedit o rezolvare neunitară prin hotărârile judecătoreşti anexate şi din considerentele acestor hotărâri, ceea ce se supune analizei prin prezentul recurs în interesul legii este interpretarea dispoziţiilor art. 226 alin (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare. Se solicită a se stabili dacă, în interpretarea acestor dispoziţii legale, calitatea de profesionist a uneia din părţile raportului juridic dedus judecăţii atrage competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor Specializate, indiferent de natura sau obiectul litigiului.

126. Problema de drept supusă dezbaterii a fost generată de interpretarea şi aplicarea diferite pe care instanţele judecătoreşti le-au făcut în privinţa unor reglementări legale ce s-au dovedit a fi insuficient de dare şi precise, generând în acest fel o practică neunitară.

127. Un prim text de lege care a generat interpretări diferite este art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

128. Întrucât acest articol face trimitere la specializarea judecătorilor şi la necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora, au fost instanţe care au considerat că aceste dispoziţii legale introduc un criteriu legal de atribuire de competenţă, suplimentar celui referitor la natura şi obiectul litigiului, prin aplicarea căruia ar trebui ca tribunalele/secţiile specializate să judece toate litigiile între profesionişti, foşti comercianţi, indiferent de obiectul acestora.

129. Aceste instanţe au apreciat că, interpretând în acest fel dispoziţiile art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, se ajunge la concluzia că tribunalele/secţiile specializate au în competenţă litigii care anterior actualului Cod civil şi actualului Cod de procedură civilă erau date spre soluţionare fostelor instanţe comerciale, ceea ce ar corespunde intenţiei legiuitorului de a păstra continuitatea cu privire la categoriile de litigii ce intră în competenţa de judecată a acestor instanţe. În susţinerea acestei interpretări se invocă şi prevederile art. 225 alin. (1) şi art. 227 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi dispoziţiile art. 37 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

130. Într-o altă orientare jurisprudenţială, rezultată din hotărârile anexate, instanţele au considerat, în interpretarea aceloraşi dispoziţii legale, că o anumită specializare a judecătorilor nu poate constitui un criteriu în determinarea competenţei materiale, în lipsa unor reguli de drept material sau procesual.

131. Aceste instanţe au apreciat că, din cuprinsul art. 223, art. 225 alin. (3), art. 227 şi art. 228 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, nu se poate deduce niciun criteriu legal prin aplicarea căruia litigiile cu profesionişti (foşti comercianţi) să fie date în competenţa tribunalelor comerciale reorganizate ca tribunale specializate.

132. Totodată, dispoziţiile art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, au generat interpretări diferite.

133. Sunt instanţe care au apreciat că prevederile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, ar trebui interpretate în sensul că tribunalele/secţiile specializate ar avea competenţa să judece, pe lângă litigiile la care se referă expres art. 226, toate celelalte cauze cu profesionişti, indiferent de obiectul acestora.

134. Pentru justificarea acestei interpretări s-au invocat argumente legate de intenţia legiuitorului de a păstra volumul de activitate al tribunalelor specializate şi care ar putea fi asigurată numai dacă domeniul de activitate specific acestora nu ar fi limitat la categoriile de litigii prevăzute de art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, ci ar cuprinde toate cauzele cu profesionişti, indiferent de obiect, de faptul că normele Codului civil şi ale Legii nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, nu interzic separarea litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este profesionist, de necesitatea asigurării principiului continuităţii, de adoptarea Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători nr. 654 din 31 august 2011 ori de modul de organizare a obiectelor cauzelor în sistemul ECRIS.

135. S-a apreciat că o astfel de interpretare este în acord cu prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) raportat la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, cu dispoziţiile art. 3 din Codul civil referitoare la noţiunea de profesionist, definită şi în art. 8 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, cu cele ale art. 36 şi art. 37 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

136. Rezultă din hotărârile anexate că sunt şi instanţe care au interpretat diferit art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare şi au considerat că, potrivit acestor dispoziţii legale, criteriile de determinare a competenţei materiale sunt date de natura, obiectul ori valoarea pretenţiei deduse judecăţii, iar nu de calitatea de profesionist a uneia din părţile raportului juridic.

137. Această interpretare neagă existenţa unei categorii aparte de litigii cu profesionişti, determinate exclusiv de calitatea părţilor şi care să atragă o anumită competenţă materială a instanţelor, independent de natura sau obiectul litigiului.

138. Argumentele avute în vedere au vizat lipsa unui criteriu legal de stabilire a competenţei materiale a instanţelor în funcţie de calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, dispariţia distincţiei între litigiile civile şi litigiile comerciale, ca urmare a abrogării Codului de comerţ, efectele Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători nr. 654 din 31 august 2011 care au vizat numai reorganizarea tribunalelor comerciale Argeş, Cluj şi Mureş ca tribunale specializate, nu şi menţinerea competenţei lor în materie comercială în lipsa unei dispoziţii legale care să prevadă criteriul comercialităţii litigiului drept criteriu de stabilire a competenţei materiale, faptul că sistemul ECRIS nu constituie izvor de drept.

 

1A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 18 din 5 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 28 octombrie 2015, şi Decizia nr. 28 din 21 septembrie 2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015.

 

139. Prin umflare, potrivit celor arătate, există o jurisprudenţă neunitară în ceea ce priveşte stabilirea competenţei materiale procesuale a instanţelor/secţiilor specializate, determinată de interpretarea diferită a prevederilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

140. În consecinţă, obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept atrasă de interpretarea diferită pe care instanţele de judecată au făcut-o în privinţa unor norme juridice insuficient de clare şi precise, astfel încât prima condiţie de admisibilitate a recursului în interesul legii este îndeplinită.

141. Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanţelor judecătoreşti răspunde scopului recursului în interesului legii de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, o jurisprudenţă predictibilă.

142. Cea de-a două condiţie de admisibilitate a recursului în interesul legii este ca problema de drept ce face obiectul sesizării să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti.

143. Aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare, sunt instanţe care consideră că există o categorie de litigii cu profesionişti, determinată numai de calitatea părţilor, independent de obiectul litigiului, şi care este dată de lege în competenţa tribunalelor specializate.

În această orientare jurisprudenţială, tribunalele specializate trebuie să soluţioneze atât litigiile la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi celelalte litigii între profesionişti, foşti comercianţi, indiferent de obiectul acestora.

144. Într-o altă orientare jurisprudenţială rezultată din hotărârile anexate se neagă existenţa unei categorii aparte de litigii cu profesionişti, determinată exclusiv de calitatea părţilor, fără a se ţine seama de obiectul raportului juridic dedus judecăţii. Instanţele care împărtăşesc această opinie considera că tribunalele specializate au în competenţă litigii din categoria celor prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, relevante în determinarea competenţei materiale fiind natura şi obiectul pricinii.

145. În consecinţă, în practica judecătorească s-au conturat două orientări jurisprudertţiale diferite, întemeiate pe interpretarea şi aplicarea aceloraşi prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea pronunţării unei decizii care să asigure unitatea de jurisprudenţă.

146. Cât priveşte cea de-a treia condiţie de admisibilitate, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 515 din Codul de procedură civilă, dovada soluţionării diferite a problemei de drept ce face obiectul sesizării trebuie să se facă prin hotărâri definitive, fără ca textul de lege menţionat să impună cerinţa unui anumit număr de hotărâri sau condiţia ca soluţiile diferite să fi fost pronunţate la nivelul instanţelor din întreaga ţară.

147. Şi această condiţie este, de asemenea, îndeplinită în cauză, dat fiind că au fost ataşate actului de sesizare hotărâri judecătoreşti definitive cuprinzând soluţiile jurisprudenţiale neunitare, rezultate din interpretarea diferită a textelor de lege analizate.

148. Totodată, anexele care însoţesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii condiţiei formale ca hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

149. Prin urmare, din perspectiva tuturor aspectelor analizate, recursul în interesul legii este admisibil.

150. Dispoziţiile legale ce formează obiectul recursului în interesul legii sunt următoarele:

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare:

„Art. 226. - (1) Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, În raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc;

b) cererile în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;

c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;

d) cererile privind titlurile de valoare şi alte Instrumente financiare.

(2) La înfiinţarea completelor specializate potrivit alin. (1) se va ţine seama de următoarele criterii:

a) asigurarea unui volum de activitate echilibrat între judecătorii secţiei;

b) specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora;

c) respectarea principiului repartizării aleatorii.

(3) Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prevăzută la alin. (1) îşi va produce efectele de la data intrării în vigoare a Codului civil.”

„Art. 228. - (1) Până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeş, Cluj şi Mureş se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secţii civile în cadrul tribunalelor Argeş, Cluj şi Mureş, în condiţiile art. 226.

(2) La stabilirea cauzelor da competenţa tribunalelor specializate sau, după caz, a secţiilor civile reorganizate potrivit alin. (1) se va ţine seama de numărul şi natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora, precum şi de volumul de activitate al instanţei.”

151. Alte prevederi legale relevante în cauză sunt următoarele:

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare:

„Art. 223. - Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.”

„Art. 225. - (1) Secţiile comerciale existente la data intrării în vigoare a Codului civil în cadrul tribunalelor şi curţilor de apel se vor reorganiza ca secţii civile ori, după caz, vor fi unificate cu secţiile civile existente, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei.

(2) Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prevăzută la alin. (1) îşi va produce efectele de la data intrării în vigoare a Codului civil.

(3) Cauzele civile şi comerciale aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului civil vor continua să fie soluţionate de aceleaşi complete de judecată, cu respectarea principiului continuităţii. În caz de trimitere spre rejudecare, cauza va fi repartizată conform normelor de organizare judiciară în vigoare la data înregistrării cauzei la instanţa de trimitere.”

„Art. 227. - Dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil, competenţa de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secţiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secţiilor civile reorganizate conform art. 225.n

„Art. 230. - La data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă:

( ...) c) Codicele de comerţ din 1887, publicat în Monitorul Oficial nr. 31 din 10 mai 1667, cu excepţia dispoziţiilor art. 46-55, 57, 58 şi 907-935, aplicabile în continuam în raporturile dintre profesionişti, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010, a cărţii a ii-a «Despre comerţul maritim şi despre navigaţie», precum şi a dispoziţiilor art. 948, 953, art. 954 alin. (1) şi art. 955, care se abrogă la data intrării în vigoare a Codului maritim;”.

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

„Art. 36. (...) (3) în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime şi fluviale.”

„Art. 37. - (1) în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înfiinţa tribunale specializate.

(2) Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot funcţiona la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ.

(3) Tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care funcţionează.

(4) Cauzele aflate în curs de judecată la data începerii funcţionării tribunalelor specializate, potrivit art. 142 alin. (1). se vor trimite acestora, pe cale administrativă, din oficiu, spre soluţionare. Tribunalul specializat este competent şi în caz de trimitere spre rejudecare.”

Codul de procedură civilă:

„Art. 94. - Judecătoriile judecă:

1. În primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:

(...) k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti

„Art. 95. - Tribunalele judecă:

1. În primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe:,

152. Problema de drept semnalată de autorul sesizării, care a determinat jurisprudenţa diferită a instanţelor, este dată de interpretarea diferită a dispoziţiilor art. 226 alin, (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, în stabilirea competenţei materiale procesuale a instanţelor/secţiilor specializate.

153. Deşi sesizarea a vizat modalitatea diferită de stabilire a acestei competenţe la nivelul celor trei tribunale specializate, din hotărârile anexate a rezultat că problema s-a pus în termeni asemănători şi atunci când disputa a apărut între secţiile aceluiaşi tribunal sau aceleiaşi curţi de apel.

154. Aceasta, în contextul în care, ca urmare a adoptării actualului Cod civil, prin Legea de punere în aplicare, nr. 71/2011, s-a prevăzut că secţiile comerciale existente în cadrul tribunalelor şi curţilor de apel se vor reorganiza ca secţii civile ori, după caz, vor fi unificate cu secţiile civile existente [art. 225 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare] şi că, dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil, competenţa de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secţiilor civile ale tribunalelor reorganizate potrivit art. 228, respectiv secţiilor civile reorganizate conform art. 225 (art. 227 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare).

155. Prioritar, trebuie menţionat că, deşi sesizarea de recurs în interesul legii face referire la competenţa funcţională a unor instanţe specializate, în realitate, este vizată competenţa materială procesuală, întrucât, aşa cum s-a subliniat în doctrină, în cadrul competenţei jurisdicţionale trebuie distins între competenţă materială (de atribuţie) şi competenţă teritorială, iar în cadrul competenţei materiale se distinge între competenţa materială funcţională, stabilită după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe (de exemplu, judecata în primă instanţă, judecata în apel, judecata în recurs), şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii.

156. Anterior modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare [care a abrogat dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă din 1865, referitoare la competenţa în soluţionarea proceselor şi cererilor în materie comercială], calificarea litigiilor comerciale se făcea, în absenţa unei calificări în acest sens prin normele procesuale civile, cu raportare la normele de drept substanţial conţinute în Codul de comerţ de la 1887 şi în diferite legi speciale. În funcţie de natura comercială sau civilă a pricinii se delimita competenţa între judecătorie şi tribunal, doar în subsidiar aplicându-se criteriul valorii litigiului.

157. În contextul abrogării Codului de comerţ [prin art. 230 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare], nu mai există suport în normele de drept material pentru o astfel de calificare a litigiilor, aptă să atragă o anumită competenţă în favoarea instanţelor specializate.

158. Dimpotrivă, în prezent, sub aspectul dreptului material care generează raporturi juridice pe care se grefează normele de drept procesual referitoare la competenţă, se constată că, potrivit art. 3 din Codul civil vizând aplicarea generală a Codului civil:

„(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.

(2) Sunt consideraţi profesionişti top cei care exploatează o întreprindere.

(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, Indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ,”

159. De asemenea, potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare:

„(1) Noţiunea «profesionist» prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate Să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.

(2) în toate actele normative în vigoare, expresiile «acte de comerţ», respectiv «fapte de comerţ» se înlocuiesc cu expresia «activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii». “

160. Aşadar, toţi profesioniştii, indiferent de statutul lor juridic (întreprinzător, persoană fizică sau juridică, ce desfăşoară o activitate organizată, cu sau fără caracter lucrativ, indiferent că este vorba despre regii autonome, societăţi, companii naţionale, asociaţii, fundaţii, societăţi agricole, liber-profesionişti ori societăţi profesioniste), sunt supuşi regulilor de drept civil, şi nu unor reguli speciale.

161. Ca urmare a adoptării noului Cod civil prin Legea nr. 287/2009 s-a realizat, sub aspect procedural, o primă adaptare a legislaţiei prin abrogarea, conform art. 219 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Codului civil, a dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă anterior (competenţa materială în soluţionarea cererilor şi proceselor în materie comercială), precum şi a prevederilor art. 10 pct. 4 din acelaşi act normativ (competenţa teritorială în soluţionarea cererilor privitoare la obligaţii comerciale).

162. Ulterior, prin intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, s-a prevăzut, conform art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, că judecătoriile judecă în primă instanţ㠄orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti”.

163. De asemenea, tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile, indiferent de obiectul sau calitatea părţilor, care nu sunt date prin lege în competenţa altor Instanţe (art. 95 din Codul de procedură civilă).

164. În mod corespunzător se păstrează această competenţă şi în căile de atac.

165. Rezultă că, potrivit dispoziţiilor procedurale în vigoare, criteriile de determinare a competenţei materiale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenţiei.

166. Intrarea în vigoare a noilor dispoziţii legale a impus şi măsuri de ordin organizatoric, care să asigure implementarea concepţiei actuale a legiuitorului, diferită de reglementarea anterioară.

167. Astfel, potrivit art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată (aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare), se prevede expres că în cadrul curţilor de apel şi în cadrul tribunalelor funcţioneaz㠄secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor*.

168. În mod asemănător, dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc drept criterii în funcţie de care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii obiectul şi natura acestora, prezentând o enumerare exemplificativă a patru categorii de litigii. Se constată că textul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările următoare, nu indică in terminis, în afară de natura şi obiectul litigiului, alte criterii în funcţie de care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate ori, după caz, tribunale specializate.

169. Prevederile art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, fac parte, alături de normele cuprinse în art. 223-227 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, art. 35 alin. (2), art. 36 alin. (3)şi art. 37 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din dispoziţiile de natură organizatorică apte să asigure punerea în aplicare a noului Cod civil, reglementând inclusiv modalitatea în care au fost gestionate dosarele aflate pe rolul fostelor instanţe comerciale la momentul intrării în vigoare a noii reglementări.

170. Totodată, textul art. 227 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie pus în legătură cu normele la care chiar acesta face trimitere, ale art. 225, respectiv art. 228 din aceeaşi lege, din care rezultă criteriile de care se ţine seama la stabilirea cauzelor de competenţa tribunalelor/secţiilor specializate.

171. În ce priveşte invocarea Hotărârii nr. 654 din 31 august 2011 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători, aceasta nu poate crea reguli de competenţă în afara cadrului legal. De altfel, respectivul act administrativ nu face decât să pună în aplicare dispoziţiile conţinute în Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la reorganizarea tribunalelor/secţiilor, ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod civil, şi, ca atare, nu o putea face decât în respectarea reperelor normative menţionate (neidentificându-se, de altfel, în conţinutul acestei hotărâri, alte criterii care să fie avute în vedere în stabilirea competenţei).

172. Tot astfel, referitor la sistemul ECRIS, invocat de unele instanţe ca un argument în stabilirea unei anumite competenţe, se constată că acesta este un simplu sistem tehnic de înregistrare şi evidenţiere a cauzelor, iar nu de distribuire a competenţei între instanţe. Înregistrarea eronată a cauzelor, conform sistemului menţionat, nu este atributivă de competenţă şi nu exonerează instanţa de obligaţia care îi revine de a-şi verifica propria competenţă prin aplicarea criteriilor legale, pe care nu le poate suprima o evidenţă menită doar să reflecte dosarele înregistrate pe rolul instanţei, iar nu să creeze o competenţă în afara normelor legale.

173. Interpretarea în sens contrar, dată de instanţele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din Codul de procedură civilă, conform cărora „reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”, şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora ^competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

174. În realitate, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, pentru determinarea competenţei  materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate, se va ţine seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

175. Din examinarea dispoziţiilor art. 514 şi ale art. 517 din Codul de procedură civilă reiese dreptul completului competent în soluţionarea recursurilor în interesul legii de a dezlega problemele de drept cu care a fost sesizat în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, sens în care deciziile date în această procedură se pronunţă numai în interesul legii. Aşa fiind, nici acest complet nu poate, pe cale de interpretare, să adauge la lege, efect care în speţă s-ar putea realiza în mod nepermis în modalitatea identificării altor criterii la care legiuitorul nu s-a oprit anume în cuprinsul art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

176. Revine în acest scop judecătorului, ca prim interpretai legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate, şi de a aprecia asupra competenţei materiale procesuale proprii în soluţionarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit.

177. Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte următoarele:

Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517* alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2016.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Mihaela Lorena Mitroi

 

ACTE ALE FONDULUI DE GARANTARE A DREPTURILOR DIN SISTEMUL DE PENSII PRIVATE

 

FONDUL DE GARANTARE A DREPTURILOR DIN SISTEMUL DE PENSII PRIVATE

 

NORMĂ

privind majorarea sau diminuarea contribuţiilor anuale datorate Fondului de garantarea drepturilor din sistemul de pensii private

 

În temeiul prevederilor art. 10 pct. I lit. e) şi f), ale art. 17 şi ale art. 36 din Legea nr. 187/2011 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Fondului de garantare a drepturilor din sistemul de pensii private,

Fondul de garantare a drepturilor din sistemul de pensii private emite prezenta normă.

 

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

 

Art. 1. - Prezenta normă stabileşte regulile privind majorarea sau diminuarea contribuţiilor anuale datorate Fondului de garantare a drepturilor din sistemul de pensii private, denumit în continuare Fondul de garantare, în vederea acoperirii necesarului acestuia, pentru compensarea pierderilor participanţilor şi ale beneficiarilor la fondurile de pensii administrate privat şi la fondurile de pensii facultative, denumite în continuare fonduri de pensii private, în perioada de acumulare a contribuţiilor.

Art. 2. - (1) Prevederile prezentei norme se aplică administratorilor fondurilor de pensii administrate privat şi administratorilor fondurilor de pensii facultative, denumiţi în continuare administratori.

(2) Administratorii sunt obligaţi să contribuie anual pentru constituirea şi menţinerea activelor corespunzătoare necesarului Fondului de garantare, conform prevederilor Normei nr. 2/2013 privind calculul actuarial al contribuţiei anuale datorate de administratorii de fonduri de pensii private, Fondului de garantare a drepturilor din sistemul de pensii private, aprobată prin Hotărârea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private nr. 3/2013, denumită în continuare Norma nr. 2/2013, şi reglementărilor aplicabile în vigoare emise de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, denumită în continuare A S F,

Art. 3. - Termenii şi expresiile utilizate în prezenta normă au semnificaţia prevăzută de:

a) art. 4 din Legea nr. 187/2011 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Fondului de garantare a drepturilor din sistemul de pensii private, denumită în continuare Legea nr. 187/2011;

b) art. 3 alin. (2) lit. a) şi h) şi art. 4 alin. (1) din Norma nr. 2/2013.

 

CAPITOLUL II

Majorarea sau diminuarea contribuţiilor anuale datorate Fondului de garantare

 

Art. 4. - (1) Necesarul Fondului de garantare se constituie şi se utilizează cu respectarea prevederilor Legii nr. 187/2011, ale Normei nr. 2/2013, precum şi ale normelor emise în acest scop de către A.S.F.

(2) Necesarul Fondului de garantare este utilizat pentru a asigura sumele necesare majorării valorii activului personal al participantului până la nivelul garantat.

(3) Algoritmii de calcul al majorării sau diminuării contribuţiei şi periodicitatea calculelor obligatorii de revizuire a acestor contribuţii sunt reglementate prin Norma nr. 2/2013.

(4) în raport cu prevederile Legii nr. 187/2011 coroborate cu cele ale Normei nr. 2/2013, în prezenta normă sunt avute în vedere majorări, respectiv diminuări ale contribuţiilor anuale în baza analizei prospective de supraveghere pe bază de riscuri sau în baza analizei reactive în cazul materializării unor riscuri marginale.

(5) Diminuarea contribuţiilor anuale se realizează doar în intervalul dintre data aprobării acestora de către Consiliul de administraţie al Fondului de garantare şi momentul virării de către administratori în conturile Fondului de garantare.

 

SECŢIUNEA 1

Majorarea prospectivă a contribuţiilor anuale

 

Art. 5. - (1) în baza evoluţiei observate a riscurilor implicate, Consiliul de administraţie al Fondului de garantare poate decide, în urma unei analize interne, revizuirea necesarului Fondului de garantare la orice dată considerată oportună.

(2) Consiliul de administraţie al Fondului de garantare poate decide revizuirea integrală a necesarului Fondului de garantare, respectiv recalcularea rezervelor tehnice aferente tuturor fondurilor de pensii private, sau revizuirea parţială a necesarului Fondului de garantare, respectiv recalcularea rezervei tehnice aferente unui fond de pensii private sau a rezervelor tehnice aferente unor fonduri de pensii private care prezintă o evoluţie nefavorabilă a unor riscuri specifice implicate.

(3) Revizuirea necesarului Fondului de garantare, integrală sau parţială, în cazul majorării prospective a contribuţiilor anuale, se realizează conform prevederilor Normei nr. 2/2013.

(4) în cazul în care în urma revizuirii conform alin. (3) rezultă necesitatea suplimentării rezervelor tehnice aferente fondurilor de pensii private sau a unora dintre fondurile de pensii private, Consiliul de administraţie al Fondului de garantare emite, în baza valorilor rezultate din raportul actuarial, decizia de majorare prospectivă a contribuţiei anuale pentru administratorii fondurilor de pensii private în cauză,

Art. 6, - Prin excepţie de la art. 5, în perioada acumulării eşalonate a rezervelor tehnice conform prevederilor art. 20 alin. (1) din Norma nr. 2/2013, Consiliul de administraţie al Fondului de garantare poate decide în urma unei analize interne majorarea contribuţiei fără revizuirea necesarului Fondului de garantare, prin majorarea directă a procentului de acumulare stabilit pentru anul respectiv.

Art. 7. - (1) Consiliul de administraţie al Fondului de garantare emite, în baza rezultatelor analizei interne, decizia de majorare prospectivă a contribuţiei anuale pentru administratorii fondurilor de pensii private în cauză.

(2) Decizia prevăzută la alin. (1) se transmite spre aprobare Consiliului A.S.F., însoţită de raportul actuarial prevăzut la art. 5 alin. (4) sau de analiza internă prevăzută la art. 6.

 

SECŢIUNEA a 2-a

Majorarea reactivă a contribuţiilor anuale

 

Art. 8. - (1) Dacă în urma primirii notificării administratorului special privind suma necesară a fi compensată rezultă că aceasta depăşeşte valoarea necesarului Fondului de garantare, Consiliul de administraţie al Fondului de garantare emite decizia de majorare a contribuţiei anuale în baza unei note interne de constatare. Suma necesar a fi compensată se stabileşte luând în considerare prevederile art. 4 alin. (4) din Norma 2/2013.

(2) Valoarea contribuţiei fiecărui administrator se determină prin împărţirea pro-rata, în funcţie de comisionul anual de administrare aferent anului precedent celui pentru care se datorează contribuţia, a diferenţei dintre valoarea sumei necesară a fi compensată şi necesarul Fondului de garantare disponibil în conturi plus eventualele contribuţii datorate de administratori şi neîncasate.

(3) Decizia prevăzută la alin. (1) se transmite spre aprobare Consiliului A.S.F., însoţită de nota internă de constatare prevăzută la alin. (1).

 

SECŢIUNEA a 3-a

Diminuarea prospectivă a contribuţiilor anuale

 

Art. 9. - (1) în baza schimbărilor survenite asupra evoluţiei riscurilor implicate, Consiliul de administraţie al Fondului de garantare poate decide, în urma unei analize interne, revizuirea necesarului Fondului de garantare la orice dată considerată oportună.

(2) Consiliul de administraţie al Fondului de garantare poate decide revizuirea integrală a necesarului Fondului de garantare, respectiv recalcularea rezervelor tehnice aferente tuturor fondurilor de pensii private, sau revizuirea parţială a necesarului Fondului de garantare, respectiv recalcularea rezervelor tehnice aferente unui fond sau a rezervelor tehnice aferente unor fonduri de pensii private care prezintă o evoluţie favorabilă sau dispariţia unor riscuri specifice implicate.

(3) Revizuirea necesarului Fondului de garantare, integrală sau parţială, în cazul diminuării prospective a contribuţiilor anuale, se realizează conform prevederilor Normei nr. 2/2013.

(4) în cazul în care în urma revizuirii conform alin. (3) rezultă oportunitatea diminuării rezervelor tehnice aferente fondurilor de pensii private sau a unora dintre fondurile de pensii private, Consiliul de administraţie al Fondului de garantare emite, în baza valorilor rezultate din raportul actuarial, decizia de diminuare a contribuţiei anuale pentru administratorii fondurilor de pensii private în cauză.

(5) Decizia de diminuare prospectivă a contribuţiilor anuale se transmite spre aprobare Consiliului A.S.F., însoţită de raportul actuarial prevăzut la alin. (4).

 

SECŢIUNEA a 4-a

Diminuarea reactivă a contribuţiilor anuale

 

Art. 10. - (1) în urma primirii notificării administratorului privind retragerea autorizaţiei de administrare, respectiv a autorizaţiei fondului de pensii private sau avizării modificării prospectului schemei de pensii private în vederea eliminării garanţiei, Consiliul de administraţie al Fondului de garantare emite decizia de diminuare a contribuţiei anuale în baza unei note interne de constatare.

(2) Decizia prevăzută la alin. (1) se transmite spre aprobare Consiliului A.S.F., însoţită de nota internă de constatare prevăzută la alin. (1).

 

CAPITOLUL III

Răspunderea juridică

 

Art. 11. - Nerespectarea obligaţiilor prevăzute de prezenta normă constituie contravenţie şi se sancţionează conform prevederilor art. 30, 31 şi 33 din Legea nr. 187/2011.

 

CAPITOLUL IV

Dispoziţii finale

 

Art. 12. - Prezenta normă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la data publicării.

 

Preşedintele Fondului de garantare a drepturilor din sistemul de pensii private,

Cristian Roşu

 

Bucureşti, 22 martie 2017.

Nr. 1.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.