MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 702/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 702         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 9 septembrie 2016

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 435 din 21 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968

 

Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (1), (2) şi (3) teza a două şi ale art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal

 

Decizia nr. 538 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 188/1999 privind unele măsuri în vederea transmiterii imobilului situat în Bucureşti, Bd. Unirii nr. 37 - Magazinul Junior - din patrimoniul Societăţii Comerciale „Bucureşti” - S.A. în domeniul privat al statului

 

Opinie separată

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

599. - Hotărâre pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici aferenţi obiectivului de investiţii „Consolidare şi amenajare scurgere ape DN 67D km 0+000-42+000”, judeţele Gorj şi Mehedinţi

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

140. - Ordin al ministrului afacerilor interne privind activitatea de management resurse umane în unităţile de poliţie ale Ministerului Afacerilor Interne

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 435

din 21 iunie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968

 

Mona-Maria Pivniceru - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Bogdan Motoi în Dosarul nr. 935/93/2015 al Tribunalului Ilfov - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.690D/2015,

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece termenul de prescripţie a dreptului la acţiune este un termen rezonabil şi respectă exigenţele dreptului la un proces echitabil.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 29 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 935/93/2015, Tribunalul Ilfov - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Bogdan Motoi în dosarul cu numărul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze civile privind repararea prejudiciului pentru eroare judiciară.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că natura juridică a dreptului la repararea pagubei produsă prin erori judiciare este una de răspundere civilă delictuală, iar termenul de prescripţie al unei asemenea acţiuni civile este cel generai de 3 ani. Din acest punct de vedere, legea care stabileşte un drept la acţiune care se prescrie în termen de 18 luni reprezintă o inechitate şi o încălcare a principiului constituţional în faţa legii.

6. S-a mai arătat că libertatea individuală este inviolabilă şi că o acţiune în revendicare este automat imprescriptibilă îh reprezentarea unei încălcări sau violări a acestui drept.

7. Tribunalul Ilfov - Secţia civilă opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece împrejurarea că acţiunea în despăgubiri ce are drept cauză eroarea judiciară este supusă prescripţiei extinctive nu intră în contradicţie cu principiul constituţional al inviolabilităţii individuale. Astfel, dacă încetarea atingerilor nelegale aduse libertăţii individuale poate fi cerută în justiţie oricând, fiind vorba despre un drept personal nepatrimonial imprescriptibil extinctiv, acţiunea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs prin aceste fapte ilicite este supusă prescripţiei extinctive, întrucât tinde la realizarea unui drept patrimonial, dreptul de a primi o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin lezarea libertăţii individuale.

10. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992. să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 506 alin. 2 cu denumirea marginală Acţiunea pentru repararea pagubei din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul conţinut: „Acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504.”

14. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 23 referitor la Libertatea individuală, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, precum şi dispoziţiile art. 5 paragraful 5 referitor la dreptul la reparaţii al oricărei persoane care este victima unei arestări/deţineri ilegale, art. 14 referitor la Interzicerea discriminării, art. 17 referitor la Interzicerea abuzului de drept şi art. 18 referitor la Limitarea folosirii restrângerii drepturilor, toate din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi art. 3 referitor la Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 697 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 16 august 2012, a statuat că dispoziţiile constituţionale invocate nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin condamnarea pe nedrept sau prin privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal de a porni acţiune în repararea pagubei şi niciun termen-limită în care acest drept poate fi exercitat. Art. 52 alin. (3) din Constituţie, care consacră răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, stipulează că „[...] Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii Legea fundamentală lasă, aşadar, la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale, inclusiv a termenelor în care dreptul la reparaţii poate fi exercitat. Aceeaşi idee se regăseşte şi în dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora, „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut fi este imputabilă în tot sau în parte”.

16. Aşa fiind, stabilirea de către legiuitor a unui termen special de prescripţie, în acţiunea pentru repararea de către stat a pagubei suferite În cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, constituie expresia rolului constituţional al acestuia, consfinţit şi de prevederile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, şi nu este de natură să aducă atingere prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Împrejurarea că termenul astfel stabilit este de 18 luni şi nu de 3 ani, nu este o problemă de constituţionalitate, legiuitorul fiind deplin îndreptăţit să stabilească termene şi condiţii în funcţie de particularităţile fiecărei proceduri specifice.

17. Astfel, termenul special de prescripţie de 18 luni, reglementat de textul de lege criticat în prezenta cauză, este un termen de prescripţie a dreptului la acţiune rezonabil, care asigură condiţiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acţiune în justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale, în concordanţă cu prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (aşadar, implicit cu dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie), precum şi cu cele cuprinse în art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, care consacră dreptul la un proces echitabil. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudenţa sa faptul că dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut şi că acesta „poate fi supus la restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie” (Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93).

18. De asemenea, câtă vreme prevederile criticate se aplică deopotrivă tuturor persoanelor aflate în ipoteza acestei norme, nu poate fi primită nici critica potrivit căreia prin dispoziţiile art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 s-ar crea o discriminare între cetăţeni.

19. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şt al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bogdan Motoi în Dosarul nr. 935/93/2015 al Tribunalului Ilfov - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 506 alin, 2 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Ilfov - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 iunie 2016.

 

PREŞEDINTE

MONA-MARIA PIVNICERU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 445

din 28 iunie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (1)f (2) şi (3) teza a două şi ale art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (1), (2) şi (3) şi ale art. 231 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 584/210/2015 al Judecătoriei Chişineu-Criş şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.121D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă şi jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 9 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 584/210/2015, Judecătoria Chişineu-Criş a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (1), (2) şi (3) şi ale art. 231 alin. (2) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării unei cauze privind tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de furt calif cat prevăzuta de art. 228 alin, (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată, autoare a excepţiei, consideră că dispoziţiile art. 159 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la valorile supreme ale statului român, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public şi ale art. 132 alin. (1) privind statutul procurorilor. Astfel, arată că procesul penal este guvernat de principiul oficialităţii, ceea ce înseamnă că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc, ca regulă, din oficiu. 6 excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal, care afectează desfăşurarea lui ulterioară, o reprezintă instituţia împăcării, în actuala reglementare, împăcarea intervine în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se exercită din oficiu, iar nu la plângerea prealabilă, ceea ce înseamnă că - după începerea procesului penal şi punerea în mişcare a acţiunii penale, care sunt atributele exclusive ale procurorului - poate să intervină, în cursul judecăţii, încetarea procesului penal prin voinţa inculpatului şi a persoanei vătămate sau, după caz, a părţii civile, fiind, astfel, cenzurată voinţa procurorului. Acţiunea penală se pune în mişcare, în condiţiile art. 309 din Codul de procedură penală, printre altele - aşa cum reiese din interpretarea per a contrario a art. 314 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală - atunci când există interes public în urmărirea penală a inculpatului. Or, a lăsa persoanei vătămate şi părţii civile opţiunea de a se împăca, respectiv de a înlătura răspunderea penală a inculpatului, cu toate că există interes public în urmărirea acestuia - apreciat ca atare de către procuror - înseamnă o imixtiune nepermisă din partea unei persoane care nu face parte din rândul organelor judiciare în atribuţiile procurorului, cenzurându-se actele acestuia de dispoziţie şi, totodată, limitându-i-se competenţele. În această situaţie, Ministerul Public nu mai poate reprezenta în mod corespunzător, aşa cum prevede art. 131 alin. (1) din Constituţie, interesele generale ale societăţii şi nu mai poate apăra corespunzător ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Nu în ultimul rând, textul criticat intră în contradicţie şi cu art. 132 alin. (1) din Constituţie, pentru că, faptic, procurorul este pus în subordinea inculpatului şi a persoanei vătămate sau, după caz, a părţii civile, având în vedere că aceşti participanţi în procesul penal pot „infirma11 o dispoziţie a procurorului de punere în mişcare a acţiunii penale sau de trimitere în judecată. Această reglementare intră în contradicţie şi cu art. 1 alin. (3) din Constituţie - care prevede că România este stat de drept -, atât timp cât persoane din afara sistemului judiciar pot cenzura actele procurorului şi îl lipsesc pe acesta de posibilitatea de a apăra statul de drept. Mai mult, actuala reglementare nu cuprinde criterii obiective şi raţionale care să facă previzibilă norma juridică, neexistând criterii după care legiuitorul a stabilit pentru ce infracţiuni pentru care urmărirea penală începe din oficiu se poate realiza împăcarea şi pentru care nu se poate realiza împăcarea. Prin această reglementare se încalcă şi art. 16 alin. (1) din Constituţie referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, în contextul în care se creează un tratament juridic diferenţiat pentru situaţii care în funcţie de scopul urmărit nu sunt diferite, având în vedere că pentru anumite infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu se poate realiza împăcarea, în timp ce în cazul altor infracţiuni nu se poate realiza, fără însă ca această diferenţiere să se bazeze pe criterii obiective şi raţionale.

6. Cu privire la dispoziţiile art. 159 alin. (2) din Codul penal, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, apreciază că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât sunt lipsite de claritate şi precizie, ca elemente ale previzibilităţii legii, absolut necesare pentru a asigura calitatea acesteia. Astfel, din textul de lege criticat rezultă - ca efect al împăcării - că, ulterior, nu mai poate fi exercitată o acţiune civilă ce derivă din infracţiunea pentru care s-a stins procesul penal. Această normă de drept substanţial penal intră în contradicţie vădită cu art. 25 alin, (5) din Codul de procedură penală care prevede că, în cazul încetării procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală - inclusiv în situaţia împăcării - instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. Aşadar, din norma de procedură penală menţionată rezultă că ulterior încetării procesului penal, pe cale separată, se poate exercita acţiunea civilă ce derivă din infracţiunea pentru care s-a încetat procesul penal. Or, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative interzice reglementări contradictorii în aceeaşi materie [art. 13 lit. a)] şi permite doar cu titlu de excepţie reglementări cu acelaşi obiect în mai multe acte normative [art. 14 alin. (1)].

7. Referitor la art. 159 alin. (3) teza a două din Codul penal, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, consideră că acest text de lege încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii şi ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, întrucât creează discriminare între inculpaţii care pot beneficia de instituţia retragerii plângerii prealabile şi cei care pot apela la instituţia împăcării. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care în funcţie de scopul urmărit nu sunt diferite. Situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. În cauză, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea au ca efect stingerea acţiunii penale şi lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile în condiţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, momentul până la care se poate realiza împăcarea diferă faţă de momentul până la care poate interveni retragerea plângerii prealabile. Astfel, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, împăcarea poate avea loc până la citirea actului de sesizare, în timp ce retragerea plângerii prealabile poate interveni, conform art. 158 alin. (1) din Codul penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive. Atât timp cât finalitatea acţiunii penale este lăsată la dispoziţia persoanei vătămate şi â părţii civile în cazul retragerii plângerii prealabile, respectiv la dispoziţia persoanei vătămate, a părţii civile şi a inculpatului în cazul împăcării, cele două instituţii producând aceleaşi efecte juridice, simplul fapt că în primul caz începerea urmăririi penale este condiţionată de voinţa unei persoane, iar în al doilea caz de voinţa Ministerului Public nu este suficient pentru a nu reţine că s-a creat un tratament diferenţiat, cu caracter discriminatoriu, între persoanele ce pot apela la aceste două instituţii de drept penal, sub aspectul momentului până la care pot beneficia de respectivele reglementări. Or, în baza egalităţii de tratament juridic, ar trebui ca şi împăcarea să se poată realiza până la rămânerea definitivă a hotărârii penale. În acest sens, menţionează că, potrivit art. 132 alin. 2 din Codul penal din 1969, împăcarea putea interveni până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

8. În fine, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, apreciază că dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, care oferă posibilitatea împăcării în cazul infracţiunii de furt calificat, încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la Statul român, ale art. 15 alin. (1) privind universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public şi ale art. 132 alin. (1) privind statutul procurorilor. Arată, astfel, că incriminarea faptei de furt calificat ocroteşte relaţii sociale care depăşesc, în mod evident, interesul privat al persoanei vătămate. Or, acordarea posibilităţii inculpatului de a se împăca, cu toate că acesta a săvârşit o infracţiune gravă - prin natura relaţiilor sociale ocrotite şi a circumstanţelor agravante reţinute de către legiuitor - încalcă obligaţia Statului, ca „stat de drept”, de a ocroti demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi celelalte valori supreme prevăzute de art. (1) alin. (3) din Constituţie. Totodată, Ministerul Public nu mai poate apăra în mod adecvat, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, interesele generale ale societăţii şi ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, în condiţiile în care acţiunea penală exercitată din oficiu de către procuror poate fi paralizată de voinţa inculpatului, adică a înseşi persoanei a cărei răspundere penală se urmăreşte, şi a persoanei vătămate sau, după caz, a părţii civile. Se încalcă, astfel, şi prevederile art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, voinţa procurorului fiind subordonată voinţei altor participanţi în procesul penal. Conferirea de către legiuitor a posibilităţii împăcării în cazul infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal contravine interesului general de protecţie împotriva săvârşirii de fapte penale şi nu există nicio justificare a acestei politici penale adoptate de legiuitor. Furtul calificat săvârşit în condiţiile art. 229 alin. (1)şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal sancţionează fapte penale de o gravitate deosebită, care exced sferei interesului privat. Dispoziţiile de lege criticate nu ocrotesc numai drepturi subiective nepatrimoniale intim legate de persoana fizică - cu privire la care numai aceasta ar putea aprecia în ce măsură sunt lezate - şi nici nu ocrotesc numai anumite drepturi patrimoniale şi relaţii sociale care fac inoportună intervenţia din oficiu a statului şi care ar justifica lăsarea răspunderii penale a inculpatului la alegerea acestuia şi a persoanei vătămate, respectiv a părţii civile. Se impune păstrarea unui just echilibru între interesul public şi cel privat, iar în acest caz echilibrul este rupt în favoarea interesului privat al inculpatului de a nu răspunde penal. În practică, sunt situaţii în care interesul public impune luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat, prin prisma gravităţii faptei de furt calificat săvârşite, iar, ulterior, intervenind împăcarea părţilor se ajunge la punerea în libertate a inculpatului şi la încetarea procesului penal. Lăsarea posibilităţii încetării procesului penal la aprecierea persoanei vătămate, respectiv a părţii civile, - participant, de cele mai multe ori, fără cunoştinţe de specialitate juridică - nu respectă standardul unui stat de drept.

9. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Cu privire la dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, arată că, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, Curtea Constituţionala s-a pronunţat în sensul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, statuând că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare fusese depăşit. După cum s-a pronunţat, în mod constant, în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională, egalitatea în faţa legii înseamnă aplicarea aceluiaşi regim juridic pentru persoane aflate în situaţii similare, şi nu un regim juridic uniform pentru persoane aflate în situaţii diferite. Art. 16 din Constituţie referitor la egalitatea în drepturi trebuie interpretat în corelare cu art. 4 din Legea fundamentală, care stabileşte criteriile generale de discriminare, şi anume; rasa, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea sau originea socială, or nicio astfel de diferenţiere nu se face în cadrul textului de lege criticat. Dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal nu instituie tratamente discriminatorii pentru anumite categorii de persoane, aplicându-se, în mod nediferenţiat, tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică. De altfel, chiar prevederile constituţionale permit reglementarea infracţiunilor, a pedepselor şi a regimului executării acestora prin lege organică, aşa încât nu se poate susţine încălcarea statului de drept şi nici a atribuţiilor Ministerului Public prin reglementarea unor mijloace de încetare a procesului penal, fie şi pentru infracţiuni pentru care urmărirea penală a început din oficiu. Referitor la dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, arată că legiuitorul a inclus în noul Cod penal posibilitatea împăcării în ipoteza săvârşirii unor infracţiuni apreciate ca fiind grave Reglementarea instituţiei împăcării în cazul anumitor infracţiuni nu trebuie să fie asimilată şi identificată cu lipsa unei protecţii din partea statului şi cu un blocaj în ceea ce priveşte liberul acces la justiţie al persoanei vătămate. Dimpotrivă, posibilitatea împăcării reprezintă o concretizare a exerciţiului liberului acces la justiţie, deoarece dă posibilitatea persoanei vătămate, în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului, de a dispune cu privire la continuarea sau nu a acţiunii penale. Raţiunea Codului penal nu este aceea de a aplica pedepse cu orice preţ şi în orice ipoteză, ci aceea de a crea un cadru legal coherent şi complet, care să permită aplicarea în mod corect şi echitabil a legii penale. Or, în speţă, persoana vătămată este cea în drept să aprecieze dacă autorul infracţiunii trebuie tras la răspundere penală în continuare sau faptul că acesta s-a încadrat în condiţiile prescrise de lege pentru a interveni împăcarea constituie un argument suficient în favoarea reintegrării sociale a infractorului şi în defavoarea continuării procesului penal. În condiţiile în care incriminarea ca infracţiune a unei fapte trebuie să fie determinată de gradul de pericol social generic al acesteia, care este evaluat de legiuitor în mod abstract, luându-se în considerare o multitudine de factori - privind importanţa valorii sociale ocrotite, gravitatea lezării posibile, starea şi dinamica manifestărilor infracţionale vizate, împrejurările în care se pot săvârşi astfel de fapte - şi în contextul în care răspunderea penală este cea mai gravă dintre formele de răspundere juridică şi trebuie să intervină numai dacă celelalte forme de răspundere juridică nu sunt suficiente pentru a asigura protecţia corespunzătoare a valorilor sociale pe care legiuitorul urmăreşte să le ocrotească, consideră că reglementarea actuală este suficientă pentru ocrotirea eficientă a drepturilor constituţionale afectate printr-o infracţiune contra patrimoniului. De altfel, şi legislaţia anterioară permitea, prin art. 210 din Codul penal din 1969, aplicarea instituţiei împăcării părţilor în cazul infracţiunilor de furt simplu sau calificat. Deşi vechea reglementare permitea împăcarea numai între anumite categorii de persoane, totuşi acest lucru nu a atras neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 210 din Codul penal din 1969 pe motiv că într-o astfel de situaţie ar fi fost sacrificate şi încălcate ireversibil principii şi interese publice, generale, care creează o stare de pericol continuu, iminent şi real pentru colectivitate, aşa cum susţine instanţa de judecată, autoare a excepţiei. Mai mult, legiuitorul a reglementat posibilitatea încetării procesului penal ori a neînceperii pentru ipoteza în care lipseşte plângerea prealabilă şi în cazul altor infracţiuni grave, cum este cazul infracţiunii de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) şi (2) din Codul penal, fără să se considere nici în prezent, nici prin raportare la prevederile Codului penal din 1969, ca o astfel de reglementare ar impieta asupra dreptului statului de a trage la răspundere penală inculpatul.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate,

13. Potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 159 alin. (1), (2) şi (3) şi ale art. 231 alin. (2) din Codul penal. Din considerentele încheierii de sesizare, reiese că, în realitate, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, critică, pe de o parte, dispoziţiile cuprinse în alin. (1), (2) şi (3) teza a două din art. 159 al Codului penal, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal - introduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penai, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012 -, însă, numai cu referire la posibilitatea împăcării în cazul faptelor prevăzute la art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra dispoziţiilor art. 159 alin. (1), (2) şi (3) teza a două şi ale art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal, care au următorul cuprins:

- Art. 159 alin. (1), (2) şi (3) teza a doua: (1) împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.

(2) împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.

(3) împăcarea produce efecte [...] dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.;

- Art. 231 alin. (2): „În cazul faptelor prevăzute la [...] art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) [...] împăcarea înlătură răspunderea penală”.

14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la valorile supreme ale statului român şi la principiul legalităţii, ale art. 15 alin. (1) privind universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 131 alin. (1 j referitor la rolul Ministerului Public şi ale art. 132 alin. (1) privind statutul procurorilor.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării unei cauze privind tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, ceea ce înseamnă că dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal cu referire la posibilitatea împăcării în cazul friptelor prevăzute la art. 229 alin. (1) lit. a), c) şi e) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa Instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...].” Prin urmare, ţinând cont de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. a), c) şi e) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal este inadmisibilă.

16. În continuare, Curtea constată că dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a două din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) teza a două din Codul penal, reţinând că împăcarea constituie înţelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă şi suspect/inculpat de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii şi de a renunţa la punerea în mişcare a acţiunii penale sau la continuarea procesului penal. Instituţia împăcării este reglementată prin dispoziţiile art. 159 din Codul penal, articol ce încheie sediul materiei rezervat ansamblului cauzelor care înlătură răspunderea penală. Act bilateral caracterizat prin acordul de voinţă dintre persoanele între care intervine, împăcarea este o cauză care înlătură răspunderea penală în privinţa anumitor infracţiuni şi care stinge şi acţiunea civilă, efecte care se produc dacă împăcarea are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei [art. 159 alin. (1), (2) şi (3) din Codul penal]. Pentru anumite categorii de persoane fizice sunt înscrise anumite cerinţe în alin. (4) al art. 159 din Codul penal, iar pentru persoanele juridice cerinţele sunt prevăzute de alin. (5) şi (6) ale aceluiaşi articol (paragraful 12).

17. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut, cu privire la conţinutul instituţiei împăcării din noul Cod penal, că acesta a fost substanţial reconsiderat faţă de cei din Codul penal din 1969 (art. 132), prin instituirea unor noi condiţii şi introducerea de dispoziţii exprese privind funcţionarea instituţiei în cazul persoanei juridice, remarcându-se, în primul rând, restrângerea sferei infracţiunilor în cazul cărora este aplicabilă. Astfel, potrivit art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres. Instituţia împăcării este incidenţă în cazul următoarelor infracţiuni: furt - art. 228 din Codul penal; furt calificat - art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal; furt de folosinţă - art. 230 din Codul penal - în temeiul art. 231 alin. (2) din Codul penal; însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor - art. 243 din Codul penal; înşelăciunea - art. 244 din Codul penal; înşelăciunea privind asigurările - art. 245 din Codul penal. De asemenea, tot în Codul penal sunt evidenţiate şi alte incriminări, respectiv aceea de la art. 199 alin. (2) referitoare la violenţa în familie, infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196, săvârşite asupra unui membru de familie, când acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu, iar împăcarea înlătură răspunderea penală. Totodată, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 din Codul penal şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 din Codul penal, săvârşite asupra unui membru de familie, împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, şi nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Aşadar, prin noul Cod penal s-a produs răsturnarea regulii valabile în reglementarea anterioară, împăcarea putând interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres (paragrafele 13 şi 14).

18. Un alt element de noutate - constatat de Curte prin Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016 (paragrafele 15 şi 16) - este introdus de dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a două din Codul penal şi vizează momentul procesual până la care poate interveni împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei, ceea ce înseamnă că împăcarea poate interveni în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi în faţa instanţei de fond, dar numai până la citirea actului de sesizare. Referitor la momentul procesual până la care poate interveni împăcarea în situaţiile tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanţei fusese depăşit. Pentru a răspunde exigenţelor principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţie, aşa cum acesta a fost detaliat în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că, până la încetarea situaţiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării Deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I (Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, paragrafele 23 şi 25).

19. Referitor la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări - consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie -, prin Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016 (paragraful 17), Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite.

În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, procesul echitabil nu presupune un drept al părţilor şi al subiecţilor procesuali principali de a dispune, prin împăcare, cu privire la acţiunea penală pusă în mişcare din oficiu, întrucât aceasta este atributul exclusiv al statului, art. 21 alin. (3) din Constituţie reglementând doar modul echitabil de exercitare a ei. Ca atare, reglementarea conţinutului instituţiei împăcării este de competenţa exclusivă a legiuitorului, cărei în considerarea politicii sale penale, poate condiţiona producerea efectelor împăcării de nedepăşirea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanţei, fără a aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Totodată, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, mai sus menţionată, Curtea a statuat că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanţei, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept. În acest sens, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea a reţinut că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, paragraful 21).

20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) teza a două din Codul penal pronunţată de Curte prin Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, citată anterior, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. Pentru motivele arătate mai sus, dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a două din Codul penal, care au o redactare clară, precisă şi previzibilă, nu aduc atingere nici principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

21. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 159 alin. (1) din Codul penal, Curtea constată că este nefondată critica instanţei de judecată, autoare a excepţiei, potrivit căreia textul de lege menţionat încalcă prevederile constituţionale privind valorile supreme ale statului român, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor, pe motiv că, pe de o parte, stingerea acţiunii penale prin împăcare - după punerea în mişcare a acţiunii penale şi, eventual, după trimiterea în judecată a inculpatului, care sunt atribute exclusive ale procurorului -, lipseşte de efecte actele procurorului de punere în mişcare a acţiunii penale, respectiv de trimitere în judecată, iar, pe de altă parte, împăcarea poate interveni doar pentru anumite infracţiuni, fără ca acest tratament diferenţiat să se bazeze pe criterii obiective şi raţionale. În limita atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, dar şi potrivit politicii penale a statului, legiuitorul poate decide, în considerarea importanţei valorilor sociale ocrotite prin normele penale adoptate şi a raporturilor sociale ce se nasc în urma acestor incriminări, pentru care dintre infracţiunile în cazul cărora acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcare şi pentru care dintre aceste infracţiuni împăcarea nu este posibilă (Decizia nr. 293 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 18 iunie 2015, paragraful 20), fără ca, în acest mod, să se aducă vreo atingere principiilor constituţionale privind valorile supreme ale statului român, rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor, principii consacrate de prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 131 alin. (1) şi ale art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

22. Referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 159 alin. (1) din Codul penal a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea nu poate reţine existenţa unei discriminări între persoanele care săvârşesc infracţiuni pentru care legea prevede expres posibilitatea împăcării, ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale, şi persoanele care săvârşesc infracţiuni pentru care nu beneficiază de posibilitatea împăcării, întrucât persoanele respective se află în situaţii diferite, iar tratamentul juridic diferenţiat instituit de legiuitor are la bază criteriul obiectiv al importanţei valorilor sociale ocrotite prin respectivele norme de incriminare.

23. De asemenea, Curtea constată că nu este întemeiată nici critica adusă dispoziţiilor art. 159 alin. (2) din Codul penal prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, pe motivul lipsei de claritate, precizie şi previzibilitate. Din dispoziţiile art. 159 alin. (2) din Codul penal reiese că împăcarea, pe lângă faptul că înlătură răspunderea penală, stinge şi acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, acţiune care constituie un accesoriu al celei penale, astfel că dispoziţiile de lege criticate au o redactare clară, precisă şi previzibilă şi nu fac altceva decât să menţină cerinţele referitoare la caracterul total, necondiţionat şi definitiv al împăcării, cerinţe existente şi în vechea reglementare cuprinsă în art. 132 alin. (1) din Codul penal din 1969. În practica obligatorie a instanţei supreme, s-a statuat, într-un sens care îşi menţine valabilitatea mutatis mutandis, că: „încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat în şedinţa de judecată de aceste părţi, personal sau prin persoane cu mandat special ori prin înscrisuri autentice” (Decizia nr. XXVII din 18 septembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007). Instanţa de judecată, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, invocă, de fapt, existenţa unei eventuale contradicţii între dispoziţiile art. 159 alin. (2)din Codul penal şi cele ale art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, critică ce nu poate fi reţinută, având în vedere că examinarea constituţionalităţii unui text de lege vizează compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituţie sau din actele internaţionale la care România este parte, iar nu compararea dispoziţiilor mai multor legi între ele şi nici coroborarea lor sau posibilele contradicţii din cadrul legislaţiei interne.

24. În fine, nu este fondată nici critica formulată de instanţa de judecată, autoare a excepţiei, cu privire la dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, care oferă posibilitatea împăcării în cazul infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, în sensul că aceste dispoziţii de lege ar încălca prevederile constituţionale privind valorile supreme ale statului român, universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor. Aşa cum s-a arătat şi mai sus, legiuitorul poate decide - în limita atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală şi potrivit politicii penale a statului, având în vedere importanţa valorilor sociale ocrotite prin normele penale adoptate şi raporturile sociale ce se nasc în urma respectivelor incriminări -, care sunt infracţiunile urmărite din oficiu pentru care este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcare (Decizia nr. 293 din 28 aprilie 2015, citată anterior, paragraful 20), fără ca, în acest mod, să se aducă vreo atingere principiilor constituţionale privind valorile supreme ale statului român, universalitatea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor, principii consacrate de prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 15 alin. (1), ale art. 131 alin. (1) şt ale art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

25, Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin, (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. d) lit. a), c) şi e) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 584/210/2015 al Judecătoriei Chişineu-Criş.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 159 alin. (1), (2) şi (3) teza a două şi ale art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Chişineu-Criş şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 28 iunie 2016.

 

PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 538

din 12 iulie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 188/1999 privind unele măsuri în vederea transmiterii imobilului situat în Bucureşti, Bd. Unirii nr. 37 - Magazinul Junior - din patrimoniul Societăţii Comerciale „Bucureşti” - S.A. În domeniul privat al statului

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Bianca Drăghici - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 188/1999 privind unele măsuri în vederea transmiterii imobilului situat În Bucureşti, Bd. Unirii nr. 37 - Magazinul Junior - din patrimoniul Societăţii Comerciale „Bucureşti” - S.A. În domeniul privat al statului, excepţie ridicată de Fundaţia Caritatea, cu sediul în Bucureşti, în Dosarul nr. 34.328/3/2009** al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.Q36D/2015.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 28 iunie 2016, în prezenţa reprezentantului autoarei excepţiei, avocat Bogdan Toma, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, şi a reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronea, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru data de 7 iulie 2016. La data de 7 iulie 2016, Curtea, constatând, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru 12 iulie 2016, dată la care a fost pronunţată prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

3. Prin încheierea din 4 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 34.328/3/2009**, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 188/1999 privind unele măsuri în vederea transmiterii imobilului situat În Bucureşti, Bd. Unirii nr. 37 - Magazinul Junior - din patrimoniul Societăţii Comerciale „Bucureşti” - SA. în domeniul privat al statului. Excepţia a fost ridicată de reclamanta Fundaţia Caritatea, cu sediul în Bucureşti, în calea de atac a apelului, formulat într-o cauză având ca obiect revendicare imobiliară.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia arată, în esenţă, că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 188/1999, s-a dispus cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui revendicare se cere, imobil care nu s-a aflat niciun moment în proprietatea statului şi nici în proprietatea Societăţii „Bucureşti” - S.A., societate înfiinţată în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 8 august 1990, cu modificările ulterioare.

5. De asemenea, autoarea excepţiei susţine că terenul revendicat a fost proprietatea Comunităţii Izraelite de Rit Spaniol din Bucureşti, aspect ce reiese neechivoc din actul de proprietate autentificat de Tribunalul Ilfov cu nr. 613/16.02.1871 şi transcris cu nr. 120/1871, precum şi din Procesul-verbal al Comisiei pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti nr. 28,439/1940. Ulterior, terenul a fost preluat, în mod abuziv, de către statul român, în baza Decretului nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea Statului a Bunurilor bisericilor congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor, ce au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sau profesional. Ca atare, autoarea susţine că preluarea realizată în temeiul acestui Decret nu poate fi apreciată ca fiind făcută cu titlu valabil, în condiţiile în care acest act normativ încălca prevederile constituţionale de la vremea emiterii, prevederi care ocroteau în mod expres dreptul de proprietate privată. Pe cale de consecinţă, faţă de inexistenţa unui titlu valabil, rezultă că terenul în discuţie nu a intrat în niciun moment în proprietatea statului român, care, în realitate, a avut doar calitatea de detentor precar. Totodată, autoarea excepţiei apreciază că împrejurarea că terenul revendicat nu a intrat niciodată, în mod valabil, în proprietatea statului rezultă, de altfel, şi din dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005.

6. Cât priveşte dobândirea terenului de către Societatea „Bucureşti” - S.A., autoarea arată că, potrivit susţinerilor statului român, aceasta s-a realizat în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990. Or, terenul în suprafaţă de 844 mp, preluat abuziv, nu s-a aflat niciodată în patrimoniul statului, neregăsindu-se nici în patrimoniul Societăţii „Bucureşti” - S.A., la momentul constituirii sale în temeiul Legii nr. 15/1990. Prin urmare, de vreme ce terenul în discuţie nu a intrat niciodată în proprietatea Societăţii „Bucureşti” - S.A., rezultă că acesta nu putea fi transferat în domeniul privat al statului, orice act normativ care să statueze în sensul transferului dreptului de proprietate încălcând flagrant prevederile constituţionale exprese care ocrotesc acest drept.

7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă apreciază că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 188/1999 sunt în conformitate cu prevederile art. 44 alin. (1)-(4) din Constituţie. Astfel, arată că argumentele invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate reprezintă, în realitate, critici cu privire la valabilitatea titlului de proprietate al statului român, critici care sunt relevante pe fondul acţiunii în revendicare, cu soluţionarea căreia este învestită instanţa de judecată. Ca atare, aceste critici reprezintă o problemă de interpretare şi aplicare a legii în cazul acţiunii în revendicare, nefiind supuse cenzurii Curţii Constituţionale. În acest sens invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 123 din 10 martie 2015.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul apreciază, în esenţă, că excepţia de neconstituţionalitate invocată este inadmisibilă, întrucât, pe de o parte, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/992, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 188/1999 nefiind actul de care depinde soluţionarea cauzei, iar, pe de altă parte, ceea ce se supune atenţiei Curţii Constituţionale este o problemă de interpretare şi aplicare a legii, în situaţia unei acţiuni în revendicare, în cadrul căreia se analizează şi compară titlurile de proprietate ale părţilor.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autoarei excepţiei şi notele de şedinţă depuse, concluziile procurorului, înscrisurile comunicate de instanţa de judecată, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 188/1999 privind unele măsuri în vederea transmiterii imobilului situat în Bucureşti, Bd. Unirii nr. 37 - Magazinul Junior - din patrimoniul Societăţii Comerciale „Bucureşti” - S.A. În domeniul privat al statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 26 noiembrie 1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 183/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 30 octombrie 2000, având următorul conţinut:

Art. 1. - Se mandatează Fondul Proprietăţii de Stat ca, în calitatea sa de acţionar majoritar la Societatea Comercială «Bucureşti» - S.A, să convoace adunarea generală extraordinară a acţionarilor acestei societăţi comerciale, având pe ordinea de zi diminuarea capitalului social al Societăţii Comerciale «Bucureşti» - S.A. cu valoarea imobilului situat în Bucureşti, Bd. Unirii nr. 37 - Magazinul Junior.

Art. 2. - Fondul Proprietăţii de Stat va da mandat reprezentanţilor săi în Adunarea generală a acţionarilor Societăţii Comerciale «Bucureşti» - S.A. să aprobe, în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990, republicată, diminuarea capitalului social al acestei societăţi comerciale cu valoarea imobilului prevăzut la art. 1, imobil care va trece astfel din patrimoniul Societăţii Comerciale «Bucureşti» - S.A. în domeniul privat al statului.

Art. 3. - Transmiterea imobilului se va face printr-un protocol de predare-preluare, care va fi încheiat între Societatea Comercială «Bucureşti» - S.A. şi Ministerul Justiţiei, în calitate de reprezentant al statului.

Art. 4. - Se mandatează, de asemenea, Fondul Proprietăţii de Stat să îi compenseze la valoarea nominală pe ceilalţi acţionari ai Societăţii Comerciale «Bucureşti» - S.A. cu acţiuni gestionate de acesta la alte societăţii comerciale rentabile.”

13. Autoarea excepţiei apreciază că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 44 alin. (1)-(4) privind dreptul de proprietate privată.

14. Din analiza înscrisurilor aflate la dosar, Curtea observă că litigiul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate are ca obiect o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din Codul civil din 1864, art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie. Prin acţiunea formulată, autoarea excepţiei a chemat în judecată statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren în suprafaţă de aproximativ 500 mp, situat în Bucureşti, Bd. Unirii nr. 39A.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autoarea excepţiei motivează pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 188/1999, din perspectiva unor împrejurări concrete, individualizate la speţa aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

16. Sub acest aspect, în jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 123 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 8 mai 2015, Curtea a statuat Că nu are competenţa de a examina situaţia de fapt, întrucât instanţelor judecătoreşti le revine rolul de a clarifica împrejurările de fapt, instanţa de contencios constituţional fiind învestită prin Legea fundamentală cu competenţa de a aprecia asupra concordanţei dintre prevederile legilor şi ordonanţelor şi dispoziţiile ori principiile constituţionale. Verificarea constituţionalităţii textelor de lege supuse controlului de constituţionalitate se realizează prin raportare la Legea fundamentală, aceasta constituind reperul faţă de care, în virtutea rolului său constituţional, Curtea poate examina constituţionalitatea textelor de lege ce formează obiect al excepţiei. Dacă ar exercita controlul de constituţionalitate prin prisma situaţiilor de fapt particulare, specifice fiecărui litigiu aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti în cursul soluţionării cărora se ridică excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională s-ar substitui instanţei de judecată, riscând să realizeze, astfel, o intruziune în atributele autorităţii judecătoreşti. Cele reţinute de instanţa de contencios constituţional, prin decizia menţionată, se aplică mutatis mutandis şi în prezenta cauză, criticile de neconstituţionalitate formulate de autoarea excepţiei vizând aspecte de interpretare şi aplicare a legii în cadrul unei acţiuni în revendicare.

17. Prin urmare, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 188/1999, astfel cum este motivată, este inadmisibilă.

18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 188/1999 privind unele măsuri în vederea transmiterii imobilului situat în Bucureşti, Bd. Unirii nr. 37 - Magazinul Junior - din patrimoniul Societăţii Comerciale „Bucureşti” - S.A. În domeniul privat al statului, excepţie ridicată de Fundaţia Caritatea, cu sediul în Bucureşti, în Dosarul nr. 34.328/3/2009** al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 12 iulie 2016.

 

PREŞEDINTELE INTERI MAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici

 

OPINIE SEPARATĂ

 

1. În dezacord cu soluţia adoptată cu majoritate de voturi, în Decizia nr. 538 din 12 iulie 2016, consider că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 188/19991 privind unele măsuri în vederea transmiterii imobilului situat în Bucureşti, Bd. Unirii nr. 37 - Magazinul Junior - din patrimoniul Societăţii Comerciale „Bucureşti” - S A. În domeniul privat al statului sunt neconstituţionale, fiind contrare art. 44 alin. (1)-(4) şi art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.

2. Motivul de inadmisibilitate reţinut în decizia pronunţată nu subzistă, întrucât în cauză nu sunt în discuţie doar interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor criticate, ci însuşi conţinutul normativ al acestora, raportat la normele constituţionale invocate.

Aşa cum s-a arătat şi în motivarea excepţiei, prevederile criticate statuează în privinţa dreptului de proprietate al părţii adverse asupra terenului în litigiu. Nu trebuie confundate, însă, analiza şi compararea acestora din perspectiva titlurilor de proprietate ale părţilor - care intră în competenţa instanţei de judecată -, cu examinarea constituţionalităţii lor, care constituie obiectul unei analize distincte în raport cu interpretarea şi aplicarea legii, iar această analiză nu poate fi realizată decât de Curtea Constituţională, în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei

3. Astfel, dincolo de aspectele ce privesc contestarea dreptului sau titlului de proprietate al părţii adverse, invocată şi de instanţa de judecată, însuşi modul de reglementare, prin actul normativ ce face obiectul excepţiei, a situaţiei juridice a imobilului în litigiu, relevă încălcarea dreptului de proprietate.

4. În formularea acestor concluzii trebuie să avem în vedere succesiunea actelor normative care privesc imobilul situat în Bucureşti, Bd. Unirii nr. 37 - Magazinul Junior, imobil care formează obiectul de reglementare al ordonanţei criticate.

Iniţial, în luna iunie 1999, a fost publicată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România2, care prevedea, la art. 1, că imobilele, compuse din construcţii împreună cu terenul aferent, respectiv terenurile intravilane libere, cuprinse în anexa care face parte integrantă din ordonanţa de urgenţă, care au aparţinut comunităţilor (organizaţii, culte religioase) cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România şi au fost trecute după anul 1940 în proprietatea statului român prin măsuri de constrângere, confiscare, naţionalizare sau manevre dolosive, se restituie titularilor sau succesorilor acestora.

Ulterior, în luna octombrie 1999, prin Hotărârea Guvernului nr. 814/19993, lucrarea de interes naţional „Imobil situat în Bucureşti, Bd. Unirii nr. 37, sectorul 3” - magazinul Junior a fost declarată de utilitate publică.

În luna noiembrie 1999, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 188/19994, imobilul situat în Bucureşti, Bd. Unirii nr. 37 - Magazinul Junior - a fost transmis „din patrimoniul Societăţii Comerciale «Bucureşti» - S.A. În domeniul privat al statului”.

Apoi, prin Hotărârea Guvernului nr. 545 din 29 iunie 20005 a fost aprobată trecerea imobilului situat în Bucureşti, Bd. Unirii nr. 37 - Magazinul Junior „din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a statului şi în administrarea Ministerului Justiţiei, în vederea amenajării sale ca sediu pentru instanţele judecătoreşti”.

5. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că imobilul ce constituie obiectul de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 188/1999 a fost preluat în mod abuziv de către statul român, în baza Decretului nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea Statului a Bunurilor bisericilor congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor, ce au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sau profesional.

6. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a demarat procedura administrativă, în baza dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999, arătând că, prin actul de proprietate autentificat de Tribunalul Ilfov cu nr. 613/16.02.1871 şi transcris cu nr. 120/1871 şi Procesul-verbal al Comisiei pentru înfiinţarea cărţilor funciare din Bucureşti nr. 28.439/1940, Comunitatea Izraelită de Rit Spaniol din Bucureşti a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului din Calea Dudeşti nr. 125, iar,în baza Decretului nr. 176/1948, imobilul respectiva fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului. Astfel, Comisia specială de restituire, constituită conform art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999, a emis Nota de constatare din 22 iulie 1999 - act doveditor pentru soluţionarea fazei administrative a retrocedării.

7. Succesiunea actelor normative mai sus menţionate evidenţiază faptul că statul român cunoştea situaţia juridică a imobilului În discuţie şi, totuşi, cu nesocotirea prevederilor constituţionale ale art. 44 alin. (1)-(4), a dispus cu privire la imobilul a cărui revendicare se cere în dosarul în care s-a ridicat prezenta excepţie de neconstituţionalitate. Potrivit Notei de fundamentare, la emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 188 din 26 noiembrie 1999, Guvernul a avut în vedere lipsa acută de spaţii pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii instanţelor judecătoreşti din Bucureşti. Prin urmare, emiterea actului normativ criticat a avut în vedere doar oportunitatea reglementării.

8. În concluzie, fără a clarifica situaţia juridică al imobilului menţionat, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 188/1999 a fost reglementată trecerea sa în domeniul privat al statului. Or, câtă vreme acest imobil avea la data emiterii actului normativ menţionat o situaţie juridică incertă şi, mai mult, fusese demarată o procedură legală şi se întocmiseră acte necesare fazei administrative a retrocedării sale (precum nota de constatare mai-sus amintită), a dispune cu privire la acesta, printr-un act normativ, reprezintă o încălcare vădită a dreptului de proprietate, inclusiv prin raportare la principiul stabilităţii/securităţii raporturilor juridice care constituie, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, o dimensiune fundamentală a statului de drept. Or, existenţa unor soluţii legislative contradictorii încalcă acest principiu (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 18 iunie 2012, şi Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 6 iulie 2012). Mai mult, vădita încălcare a principiului stabilităţii/securităţii raporturilor juridice este relevată şi de abrogarea, câţiva ani mai târziu, în anul 20056, a art.  1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999, anterior menţionat.

9. Referitor la dreptul de proprietate, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a avut prilejul să reafirme principiul constituţional prevăzut de art. 44 alin. (3) al Legii fundamentale, potrivit căruia „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Prin urmare, având în vedere ansamblul prevederilor constituţionale în materie, trebuie reţinut că, în speţă, după anul 1940, bunul imobil respectiv a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, întrucât aparţinea unui cult religios - Comunitatea Izraelită de Rit Spaniol din Bucureşti, iar perpetuarea acestei situaţii, prin acte normative cu putere de lege, contravine prevederilor constituţionale mai sus amintite.

10. De aici se desprinde concluzia în sensul căreia legea nu poate modifica, adăuga sau contraveni dispoziţiilor clare constituţionale. În acest sens, Curtea Constituţională a României a dezvoltat o jurisprudenţa constantă, începând cu Decizia nr. 4 din 3 iulie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 182 din 30 iulie 1992.

11. Totodată, trebuie avut în vedere şi principiul securităţii raporturilor juridice, anterior menţionat, care, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) - potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, iar respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie în România -, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa.

12. Astfel, trebuie menţionate statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că, odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 92, şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României, paragraful 33). Or, în cauză, actul normativ criticat, privit din perspectiva reglementărilor care l-au precedat, relevă şi această lipsă de claritate şi coerenţă, cu efecte directe în planul garantării dreptului de proprietate privată - aspect ce se răsfrânge şi asupra constituţionalităţii actului normativ respectiv.

13. Aceste vicii de neconstituţionalitate trebuiau sancţionate în consecinţă de către Curtea Constituţională - garantul supremaţiei Constituţiei.

14. Faţă de cele expuse mai sus consider că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 188/1999 sunt neconstituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate era admisibilă.

 

Judecător,

conf. univ. dr. Simona-Maya Teodoroiu


1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 26 noiembrie 1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 183/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 532 din 30 octombrie 2000.

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 10 iunie 1999 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005.

3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 11 octombrie 1999.

4 Ordonanţa de urgenţă nr. 188 din 26 noiembrie 1999 privind unele măsuri în vederea transmiterii imobilului situat în Bucureşti, Bd. Unirii, nr. 37 - Magazin Junior - din patrimoniul Societăţii Comerciale „Bucureşti”-S.A. În domeniul privat al statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 26 noiembrie 1999.

5 Hotărârea Guvernului nr. 545 din 29 iunie 2000 privind trecerea în proprietatea publică a statului şi în administrarea Ministerului Justiţiei a unui imobil situat în municipiul Bucureşti, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 5 iulie 2000.

6 Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 633 din 22 iulie 2005.

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici aferenţi obiectivului de investiţii „Consolidare şi amenajare scurgere ape DN 67D km 0+000-42+000”, judeţele Gorj şi Mehedinţi

 

În conformitate cu art. 11 lit. c) şi d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome „Administraţia Naţională a Drumurilor din România”, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 47/2004, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă indicatorii tehnico-economici aferenţi obiectivului de investiţii „Consolidare şi amenajare scurgere ape DN 67D km 0+000-42+000”, judeţele Gorj şi Mehedinţi, din cadrul Proiectului de reconstrucţie a drumurilor afectate de inundaţii, prevăzuţi în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 2. - Finanţarea obiectivului de investiţii prevăzut la art. 1 se realizează din împrumutul Fi 23.371 acordat de Banca Europeană de Investiţii, derulat conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind datoria publică, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 109/2008, cu modificările şi completările ulterioare, şi de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Transporturilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie, precum şi din alte surse legal constituite, conform programelor de investiţii publice aprobate potrivit legii.

Art. 3. - Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A., răspunde de modul de utilizare a sumei prevăzute în anexă, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Ministrul transporturilor,

Petru Sorin Buşe

Viceprim-ministru,

ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Vasile Dîncu

Ministrul finanţelor publice,

Anca Dana Dragu

 

Bucureşti, 24 august 2016.

Nr. 599.

 

ANEXĂ

 

CARACTERISTICILE PRINCIPALE şi INDICATORII TEHNICO-ECONOMICI

aferenţi obiectivului de investiţii: „Consolidare şi amenajare scurgere ape DN 67D km 0+000-42+000”

 

Titular: Ministerul Transporturilor

Beneficiar: Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. - D.R.D.P. Craiova

Amplasament: judeţele Gorj şi Mehedinţi

 

Valoarea totală a investiţiei, inclusiv TVA:

 

80.904*) mii lei

(1 euro = 4,4451 lei/29 ianuarie 2015)

 

 

Din care C+M (inclusiv TVA):

 

70.510 mii lei

Eşalonarea investiţiei (INV/C+M), valori cu TVA

 

 

Anul I

INV

40.452 mii lei

 

C+M

35.255 mii lei

Anul II

INV

40.452 mii lei

 

C+M

35.255 mii lei

Capacităţi:

 

42,00 km, din care:

Lungime totală drum:

 

 

- Pe lungimea de 15,490 km:

 

 

Lăţime: - platformă:

 

9,00 m

- parte carosabilă:

 

7,00 m

- acostamente:

 

2 x 1,00 m

- Pe lungimea de 26,510 km:

 

 

Lăţime: - platformă:

 

8,00 m

- parte carosabilă:

 

6,00 m

- acostamente:

 

2 x 1,00 m

Poduri (clasa E)

 

14 buc., din care:

 

 

3 poduri noi 11 reabilitări poduri

Durata de realizare a lucrărilor:

 

18 luni

 

Factori de risc

Obiectivul se va proteja antiseismic conform Normativului P100-1/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Finanţarea investiţiei

Finanţarea obiectivului de investiţii prevăzut la art. 1 din hotărâre se realizează din împrumutul Fi 23.371 acordat de Banca Europeană de Investiţii, derulat conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind datoria publică, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 109/2008, cu modificările şi completările ulterioare, şi de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Transporturilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie, precum şi din alte surse legal constituite, conform programelor de investiţii publice aprobate potrivit legii.


*) Valoarea se va actualiza potrivit evoluţiei ulterioare a preţurilor.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

 

ORDIN

privind activitatea de management resurse umane în unităţile de poliţie ale Ministerului Afacerilor Interne

 

Având în vedere dispoziţiile art. 10 alin, (5), art. 15 alin. (1) lit. c), art. 21 alin. (8), art. 22 alin. (7), art. 25 alin. (1), art. 263 alin. (5), art. 265, art. 266, art. 54 alin. (2), art. 73 alin. (11), art. 74 şi art. 741 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, CU modificările şi completările ulterioare, ale art. 100 şi 109 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 34 alin. (2), art. 41, art. 176 alin. (3) şi (5) şi art. 339 alin. (3) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 96 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 510/1998 privind aprobarea Metodologiei-cadru pentru gestionarea resurselor umane în administraţia publică centrală,

în temeiul art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul afacerilor interne emite următorul ordin:

Art. 1. - Prezentul ordin conţine prevederi referitoare la:

a) activităţile de analiză a postului şi de întocmire a fişei postului, prevăzute în anexa nr. 1;

b) recrutarea poliţiştilor, prevăzute în anexa nr. 2;

c) selecţionarea poliţiştilor, prevăzute în anexa nr. 3;

d) formarea profesională a poliţiştilor, prevăzute în anexa nr. 4;

e) perioada de stagiu/probă, definitivarea în profesie şi exercitarea tutelei profesionale a poliţiştilor, prevăzute în anexa nr. 5;

f) acordarea gradelor profesionale, înaintarea în gradul profesional următor, precum şi încadrarea în funcţii, prevăzute în anexa nr. 6;

g) proceduri privind naşterea, modificarea, suspendarea şi încetarea raporturilor de serviciu ale poliţiştilor, prevăzute în anexa nr. 7;

h) evaluarea de serviciu a poliţiştilor, prevăzute în anexa nr. 8;

i) sistemul de gestiune a datelor de personal, prevăzute în anexa nr. 9;

j) procedura de notificare privind exercitarea altor funcţii sau activităţi, prevăzute în anexa nr. 10;

k) competenţele de gestiune a resurselor umane, prevăzute în anexa nr. 11.

Art. 2. - Se aprobă modelele, conţinutul şi instrucţiunile de completare a următoarelor formulare:

a) „Chestionar pentru analiza postului”, prevăzut în anexa nr. 12;

b) „Fişa de observaţie a sarcinilor postului”, prevăzută în anexa nr. 13;

c) „Structura fişei postului şi instrucţiuni de completare”, prevăzute în anexa nr. 14;

d) „Programul activităţilor de tutelă profesională”, prevăzut în anexa nr. 15;

e) „Referatul tutorelui”, prevăzut în anexa nr. 16;

f) „Raportul de stagiu”, prevăzut în anexa nr. 17;

g) „Raportul de evaluare a perioadei de stagiu/probă/tutelă profesională”, prevăzut în anexa nr. 18;

h) „Evaluarea de serviciu”, prevăzută în anexa nr. 19;

i) „Evaluare de serviciu - fişa sintetică”, prevăzută în anexa nr. 20;^

j) „îndrumarul de organizare şi desfăşurare a interviului de evaluare”, prevăzut în anexa nr. 21;

k) „îndrumarul de completare a formularului de evaluare de serviciu a poliţiştilor”, prevăzut în anexa nr. 22;

l) „Fişa matricolă”, prevăzută în anexa nr. 23;

m) „Situaţie centralizatoare privind modul de utilizare a competenţelor poliţistului care a frecventat programe de pregătire profesională în străinătate”, prevăzută în anexa nr. 24;

n) „Tabel cu rezultatele obţinute la concurs”, prevăzut în anexa nr. 25;

o) „Model de borderou”, prevăzut în anexa nr. 26.

Art. 3. - Dispoziţiile prezentului ordin se aplică:

a) poliţiştilor;

b) cadrelor militare în rezervă şi în retragere, precum şi veteranilor de război care au avut calitatea de poliţişti;

c) funcţionarilor publici, numai cu privire la dispoziţiile privind gestiunea datelor de personal;

d) personalului contractual, numai cu privire la dispoziţiile privind analiza postului şi gestiunea datelor de personal;

e) elevilor şi studenţilor, numai cu privire la dispoziţiile privind tutela profesională.

Art. 4. - În sensul prezentului ordin, termenii şi expresiile utilizate au următorul înţeles:

a) post (de muncă) - componenta de bază a unei structuri organizatorice, căreia îi este asociat un set de sarcini, îndatoriri şi responsabilităţi ce revin unei anumite persoane şi pentru care Ministerul Afacerilor Interne (MAI) stabileşte, potrivit legii, un raport de serviciu/raport de muncă; în cadrul statului de organizare, postul este unic;

b) funcţie - expresia sintetică şi generalizată a ansamblului de sarcini, îndatoriri şi responsabilităţi de serviciu, desfăşurate permanent, corespunzătoare unei anumite categorii de activităţi din MAI, respectiv rolul, de conducere sau de execuţie, ce revine unei persoane în structura instituţiei; este elementul de generalizare a posturilor asemănătoare; mai multe posturi pot avea în statul de organizare al unităţii aceeaşi funcţie, cum ar fi, de exemplu: şef secţie de poliţie orăşenească, ofiţer psiholog, consilier juridic;

c) funcţie de specialitate - funcţia care implică, între cerinţele de ocupare prevăzute în fişa postului, existenţa unei specializări ori calificări profesionale pentru care MAI nu poate asigura formarea profesională iniţială sau continuă prin reţeaua proprie de instituţii de învăţământ;

d) competenţă de gestiune a resurselor umane - drept conferit de actele normative în vigoare prin care ministrul afacerilor interne, alte persoane care ocupă funcţii de demnitate publică în cadrul MAI sau, după caz, persoanele care ocupă funcţii de conducere realizează managementul resurselor umane;

e) numire în funcţie - manifestarea de voinţă cu caracter unilateral, exercitată în condiţiile legii prin emiterea unui act administrativ de către persoana cu competenţă de gestiune a resurselor umane, având ca finalitate stabilirea funcţiei exercitate de persoana numită;

f) specialitatea studiilor absolvite - specializarea şi, după caz, domeniul de studii universitare sau, în cazul studiilor preuniversitare, profilul de studii obţinute ca efect al absolvirii unei forme de învăţământ;

g) vechime în specialitatea structurii - perioada desfăşurată într-un domeniu, prin raportare la natura activităţilor desfăşurate;

h) instituţie de învăţământ - denumire generică ce include instituţii de învăţământ ale MAI şi alte instituţii de învăţământ care pregătesc personal pentru nevoile MAI.

Art. 5. - Directorul general al Direcţiei generale management resurse umane, denumită în continuare DGMRU, este abilitat să emită precizări referitoare la aplicarea prezentului ordin, precum şi proceduri şi formulare utilizate în activitatea de management resurse umane, al căror conţinut se postează pe site-ul oficial al MAI.

Art. 6. - Anexele nr. 1-26*) fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 7. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin, Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 105/2013 privind activitatea de planificare structurală şi management organizatoric în unităţile Ministerului Afacerilor Interne, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 22 iulie 2013, se modifică după cum urmează:

1. La articolul 26, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

(2) în anexele la regulament se prevăd diagrama de relaţii şi structura organizatorică - reprezentarea grafică.”

2. În anexa nr. 2, la capitolul VI, paragraful al doilea se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Anexe

- Structura organizatorică - reprezentarea grafică

- Diagrama de relaţii

- Alte anexe, dacă este cazul”.

Art. 8. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin îşi încetează aplicabilitatea asupra personalului prevăzut la art. 3 următoarele:

a) Instrucţiunile ministrului de interne nr. 363/2002 privind pregătirea continuă a personalului Ministerului Afacerilor Interne1;

b) Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004 privind unele activităţi specifice domeniului resurse umane în unităţile Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare2;

c) Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 339/2004 privind participarea personalului Ministerului Afacerilor Interne la programe de pregătire profesională în străinătate şi utilizarea ulterioară a acestuia3;

d) Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 600/2005 pentru aprobarea competenţelor de gestiune a resurselor umane ale ministrului administraţiei şi internelor, secretarilor de stat, secretarului general şi şefilor/comandanţilor unităţilor Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare4;

e) Ordinul ministrului internelor şi reformei administrative nr. 665/2008 privind unele activităţi de management resurse umane în unităţile Ministerului Afacerilor Interne, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 11 decembrie 2008, cu modificările şi completările ulterioare;

f) Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 69/2009 pentru aprobarea Ghidului carierei poliţiştilor şi cadrelor militare din Ministerul Afacerilor Interne, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 12 mai 2009, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 9. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin, Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 298/2011 privind procedura şi cazurile de modificare şi/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţiştilor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 28 decembrie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă.

Art. 10. - Procedurile de concurs nefinalizate la data intrării în vigoare a prezentului ordin se finalizează potrivit reglementărilor aflate în vigoare la momentul iniţierii acestora.

Art. 11. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 12. - Prezentul ordin intră în vigoare la data de 10 septembrie 2016.

 

Ministrul afacerilor interne,

Petre Tobă

 

Bucureşti, 2 septembrie 2016.

Nr. 140.


*) Anexele nr. 1-26 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

1 Instrucţiunile ministrului de interne nr. 363/2002 privind pregătirea continuă a personalului Ministerului de Interne nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, deoarece au ca obiect reglementări din sectorul naţional de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.

2 Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004 privind unele activităţi specifice domeniului resurse umane în unităţile Ministerului Afacerilor Interne nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, deoarece are ca obiect reglementări din sectorul naţional de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.

3 Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 339/2004 privind participarea personalului Ministerului Afacerilor Interne la programe de pregătire profesională în străinătate şi utilizarea ulterioară a acestuia nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României. Partea I, deoarece are ca obiect reglementări din sectorul naţional de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.

4 Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 600/2005 pentru aprobarea competenţelor de gestiune a resurselor umane ale ministrului administraţiei şi internelor, secretarilor de stat, secretarului general şi şefilor/comandanţilor unităţilor Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, deoarece are ca obiect reglementări din sectorul naţional de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.