MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 862/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 862         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 28 octombrie 2016

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 544 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) lit. e), art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 17 alin. (5) din Legea 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, precum şi ale art. 57 alin. (2), art. 69 alin. (2) şi (3) şi art. 72 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001

 

Decizia nr. 548 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1.986. - Ordin al ministrului mediului, apelor şi pădurilor privind actualizarea anexei nr. 3 la Legea nr. 212/2015 privind modalitatea de gestionare a vehiculelor şi a vehiculelor scoase din uz

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 13 din 16 mai 2016 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 544

din 12 iulie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) lit. e), art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 17 alin. (5) din Legea 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, precum şi ale art. 57 alin. (2), art. 69 alin. (2) şi (3) şi art. 72 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Simina Popescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) lit. e), art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 17 alin. (5) din Legea 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, precum şi ale art. 57 alin. (2), art. 69 alin. (2) şi (3) şi art. 72 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, excepţie ridicată de Adam Attila Peter în Dosarul nr. 753/119/2015 al Tribunalului Covasna - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.396D/2015 al Curţii Constituţionale,

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 7 iulie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 57 şi art. 58 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 12 iulie 2016, când a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

3. Prin încheierea din 10 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 753/119/2015, Tribunalul Covasna - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) lit. e), art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 17 alin. (5) din Legea 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, precum şi ale art. 57 alin. (2), art. 69 alin. (2) şi (3) şi art. 72 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Adam Attila Peter într-o cauză având ca obiect cererea de anulare a ordinului prefectului prin care s-a stabilit încetarea, înainte de expirarea duratei, a mandatului de primar, suspendarea executării unui act administrativ şi repunerea reclamantului în funcţia de primar.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că, prin Decizia penală nr. 337/2015, Curtea de Apel Braşov a decis suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale şi suspendarea executării pedepselor accesorii. Prefectul judeţului Covasna a emis ordinul a cărui anulare se cere, prin care, enunţând generic decizia de condamnare, a nesocotit o dispoziţie importantă din decizia instanţei judecătoreşti. Astfel, prevederile invocate în ordinul menţionat, respectiv cele din Legea nr. 215/2001 şi Legea nr. 393/2004 nu conţin norme „acoperitoare pentru situaţiile similare din speţă”. În cazul de faţă, o autoritate a administraţiei publice a nesocotit o hotărâre judecătorească definitivă, iar unele prevederi din Legea nr. 215/2001 şi Legea nr. 393/2004 sunt în contradicţie cu Codul penal din 1969 şi, în consecinţă, duc la nerespectarea principiului constituţional privind separaţia şi echilibrul puterilor-legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.

5. Tribunalul Covasna - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, reţinând că separarea celor trei puteri statale, care au organizare proprie, funcţii şi atribuţii specifice nu exclude interdependenţa şi controlul reciproc. Niciuna dintre cele trei puteri nu prevalează asupra celeilalte, nu se subordonează una alteia şi nu îşi asumă prerogative specifice celorlalte, iar, în speţă, emiterea ordinului prefectului prin care s-a constatat încetarea mandatului de primar nu reprezintă o încălcare a prevederilor constituţionale ce consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, sens în care reţine că autorul acesteia nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci susţine, în realitate, aspecte care ţin de interpretarea şi aplicarea legii de către autorităţile publice, precum şi o pretinsă contradicţie a dispoziţiilor de lege criticate cu prevederile Codului penal. Or, potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

8. Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece, prin critica formulată, nu sunt vizate aspecte de natură constituţională, iar întreaga motivare se referă la interpretarea şi modalitatea de aplicare a prevederilor legale criticate, Felul în care dispoziţiile de lege criticate sunt interpretate şi aplicate de instanţa de judecată sau de altă autoritate publică, precum şi problemele referitoare la o eventuală eroare în aplicarea legislaţiei, într-un anumit domeniu, nu sunt aspecte ce aparţin sferei de competenţă a Curţii Constituţionale.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 15 alin. (2) lit. e), art. 16 şi art. 17 alin. (5) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 7 octombrie 2004, modificate prin Legea nr. 58/2009 pentru modificarea art. 15 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 7 aprilie 2009, precum şi ale art. 57 alin. (2), art. 69 alin. (2) şi (3) şi art. 72 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, cu modificările şi completările ulterioare. Prevederile criticate din Legea nr. 393/2004 au următorul cuprins:

- Art. 15 alin, (2) lit. e): „Calitatea de primar şi, respectiv, de preşedinte al consiliului judeţean încetează, de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului în următoarele cazuri: [...] e) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate

- Art. 16: (1) în toate cazurile de încetare înainte de termen a mandatului de primar, prefectul emite un ordin prin care constată încetarea mandatului primarului,

(2) Ordinul va avea la bază un referat semnat de secretarul comunei sau al oraşului, precum şi actele din care rezultă motivul legal de încetare a mandatului.

- Art. 17 alin. (5): „În cazurile prevăzute la art. 15 alin. (2) lit. e)-g) încetarea mandatului poate avea loc numai după rămânerea definitivă şi, după caz, irevocabilă a hotărârii judecătoreşti. “

Prevederile criticate din Legea nr. 215/2001 au următorul cuprins:

- Art. 57 alin. (2): „Viceprimarul este subordonat primarului şi înlocuitorul de drept al acestuia, care îi poate delega atribuţiile sale.”

- Art. 69 alin. (2) şi (3): „(2) Mandatul primarului încetează de drept în condiţiile legii statutului aleşilor locali, precum şi în următoarele situaţii:

a) dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei datorită unei boli grave, certificate, care nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic;

b) dacă acesta nu îşi exercită, în mod nejustificat, mandatul timp de 45 de zile consecutiv.

(3) în cazurile prevăzute la alin. (2), prefectul, prin ordin, ia act de încetarea mandatului primarului.

- Art. 72: (1) în caz de vacanţă a funcţiei de primar, precum şi în caz de suspendare din funcţie a acestuia, atribuţiile ce îi sunt conferite prin prezenta lege vor fi exercitate de drept de viceprimar sau, după caz, de unul dintre viceprimari, desemnat de consiliul local cu votul secret al majorităţii consilierilor locali în funcţie, cu respectarea drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare funcţiei, şi care va primi o indemnizaţie lunară unică egală cu cea a funcţiei de primar pe perioada exercitării funcţiei.

(2) în situaţia prevăzută la alin. (1), consiliul local poate delega, prin hotărâre, din rândul membrilor săi, un consilier local care va îndeplini temporar atribuţiile viceprimarului, cu respectarea drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare funcţiei, şi care va primi o indemnizaţie lunară unică egală cu cea a funcţiei de viceprimar pe perioada exercitării funcţiei.

(3) în situaţia în care sunt suspendaţi din funcţie, în acelaşi timp, atât primarul, cât şi viceprimarul, consiliul local deleagă un consilier local care va îndeplini atât atribuţiile primarului, cât şi pe cele ale viceprimarului, până la încetarea suspendării, cu respectarea drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare funcţiei de primar, şi care va primi o indemnizaţie lunară unică egală cu cea a funcţiei de primar:”

12. În opinia autorului excepţiei, textele de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei şi art. 126 alin. (1) privind instanţele judecătoreşti.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 15 alin. (2) lit. e) şi art. 16 din Legea 393/2004 privind Statutul aleşilor locali au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, Iar prin Decizia nr. 1.522 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 834 din 13 decembrie 2010, instanţa de contencios constituţional a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate. Cu acel prilej, Curtea a reţinut, în esenţă, că, în ceea ce priveşte modalitatea de contestare în justiţie a ordinului prefectului de constatare a încetării de drept a mandatului de primar, procedura specifică de contestare şi de soluţionare a acestor litigii este, în mod firesc, caracterizată prin celeritate, natura cauzelor supuse controlului judecătoresc impunând o rezolvare promptă şi definitivă pentru trecerea la etapa următoare, cea a declanşării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale. Totodată, Curtea a observat că pe parcursul soluţionării contestaţiei de către instanţa de contencios administrativ ambele părţi din litigiu - atât primarul, cât şi prefectul - îşi pot exercita neîngrădit drepturile şi garanţiile procesuale specifice procesului echitabil, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, într-un stat de drept.

14. De asemenea, soluţionând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, prin Decizia nr. 647 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 17 decembrie 2015, Curtea Constituţională a observat că, prin Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat o rezolvare de principiu cu privire aplicabilitatea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul condamnării, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în cazul dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 legea face referire numai la tipul de pedeapsă aplicată, respectiv privativă de libertate, fără a distinge în funcţie de modul de individualizare a executării pedepsei privative de libertate aplicate.” De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ca măsură de individualizare judiciară a pedepsei, nu are ca efect modificarea calificării juridice a pedepsei aplicate, în sensul înlăturării caracterului său privativ de libertate, ci are ca efect provizoriu neexecutarea pedepsei privative de libertate pe perioada termenului de încercare” şi că „dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 vizează pedeapsa aplicată, iar nu modul de executare a pedepsei aplicate.”

15. Referitor la dispoziţiile art. 17 alin. (5) din Legea nr. 393/2004 şi ale art. 57 alin. (2), art. 69 alin. (2) şi (3) şi art. 72 din Legea nr. 215/2001, Curtea observă că aceste norme de lege stabilesc reguli privind încetarea mandatului de primar şi exercitarea de către viceprimar a atribuţiilor primarului, în cazul suspendării acestuia din funcţie sau al vacanţei funcţiei. Astfel, în caz de condamnare prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate, mandatul primarului încetează înainte de termen, în temeiul legii, respectiv al art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 şi al art. 69 alin. (2) din Legea nr. 215/2001. În cazul încetării înainte de termen a mandatului de primar, prefectul emite un ordin prin care constată această împrejurare, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 393/2004. În acelaşi sens, prevederile art. 69 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 stabilesc că prefectul, prin ordin, ia act de încetarea mandatului de primar. În acelaşi timp, Curtea reţine că dispoziţiile art. 69 alin. (4) din Legea nr. 215/2001, asigurând respectarea liberului acces la justiţie, dau posibilitatea primarului de a contesta ordinul prefectului, în faţa instanţei de contencios administrativ.

16. Astfel, Curtea reţine că normele de lege criticate atribuie prefectului rolul de a constata, respectiv de „a lua act” de încetarea mandatului de primar, în anumite cazuri, expres prevăzute de lege, printre care şi cel al condamnării, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate. Aşadar, prefectul îndeplineşte, în temeiul legii, o formalitate necesară în vederea asigurării funcţionării autorităţii administraţiei publice, în condiţii de imparţialitate, fără a fi pusă în discuţie crearea unui raport de subordonare între primar şi prefect şi fără ca prefectul să se substituie unei instanţe judecătoreşti în înfăptuirea justiţiei. Ordinul emis de prefect, în exercitarea acestei atribuţii legale, este un act administrativ de autoritate, cu caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi subiective, în sensul că, prin acesta, se ia act de o situaţie juridică preexistentă, clarificându-se şi definitivându-se, astfel, raporturi juridice stabilite anterior, prin alte acte juridice. Prin urmare, atribuţia legală exercitată de prefect, prin emiterea unui asemenea act administrativ nu modifică situaţii juridice preexistente, cum este, în speţă, cea de condamnare prin hotărâre judecătorească definitivă.

17. În aceste condiţii, Curtea constată că, departe de a constitui o încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (4), art. 124 şi art. 126 din Constituţie, prevederile de lege criticate dau expresie rolului prefectului, în calitate de reprezentant al Guvernului, de a asigura, la nivelul judeţului sau, după caz, al municipiului Bucureşti, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor şi a hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte normative, precum şi a ordinii publice, astfel cum stabileşte art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 24 martie 2008.

18. Distinct de acestea, referitor la susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate în sensul că „o autoritate a administraţiei publice a nesocotit o hotărâre judecătorească definitivă”, Curtea reţine că asemenea aspecte vizează exclusiv probleme privind interpretarea şi aplicarea legii în cauza dedusă judecăţii, ceea ce excedează controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că atribuţia sa de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, statuată de art. 146 lit. d) din Constituţie, nu constă în analizarea conformităţii cu normele fundamentale a anumitor interpretări pe care organe, instituţii sau autorităţi publice competente le dau textelor legale în procesul de aplicare a legii la diferite cazuri şi circumstanţe, ci rezidă în controlul efectuat asupra unei pretinse stări de neconstituţionalitate extrinsecă sau intrinsecă a unui text legal (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 265 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 23 iulie 2013).

19. De asemenea, referitor la susţinerea autorului excepţiei în sensul că „unele prevederi din Legea nr. 215/2001 şi Legea nr. 393/2004 sunt în contradicţie cu Codul penal din 1969”, Curtea precizează, în acord cu jurisprudenţa sa, că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins a fi încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea î, nr. 431 din 21 iunie 2011).

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adam Attila Peter în Dosarul nr. 753/119/2015 al Tribunalului Covasna - Secţia civilă şi constată că prevederile art. 15 alin. (2) lit. e), art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 17 alin. (5) din Legea 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, precum şi ale art. 57 alin. (2), art. 69 alin. (2) şi (3) şi art. 72 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Covasna - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea J.

Pronunţată în şedinţa din data de 12 iulie 2016.

 

PREŞEDINTELE INTERI MAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Simina Popescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 548

din 12 iulie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Marieta Safta - prim-magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, Excepţia a fost ridicată de S.C, Ateliere Centrale - S.A. Crişcior în Dosarul nr. 2,508/97/2014/a1 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia a I l-a civilă, formând obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.539 D/2015.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 7 iulie 2016, părţile fiind legal citate, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, domnul procuror Liviu Drăgănescu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 12 iulie 2016, când a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Decizia nr. 317 din 16 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.508/97/2014/a1, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană. Excepţia a fost ridicată de S.C. Ateliere Centrale - S.A. Crişcior în cadrul recursului declarat împotriva încheierii prin care instanţa de judecată a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de aceasta. Prin Decizia nr. 317 din 16 septembrie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia a II-a civilă a respins recursul ca inadmisibil, sesizând totodată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că normele criticate sunt neconstituţionale, deoarece restrâng calea de atac a recursului doar la încheierile prin care instanţa de judecată învestită cu cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se pronunţă asupra suspendării judecăţii (în sensul că dispune suspendarea judecăţii). Prin faptul că este limitat dreptul la recurs al celui căruia i s-a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se încalcă prevederile constituţionale invocate.

5. Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia a II-a civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că legiuitorul conferă expres dreptul la recurs numai în cazul în care instanţa dispune prin încheiere suspendarea judecăţii procesului ori respingerea cererii de repunere pe rol, deoarece ambele soluţii tind a prelungi durata procesului. Textul criticat nu cuprinde nicio dispoziţie discriminatorie. Regimul juridic diferit constând în aceea că numai încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecăţii poate fi atacată cu recurs separat, în vreme ce încheierea prin care s-a respins cererea de suspendare poate fi atacată doar odată cu fondul, are la bază deosebirea de situaţii care impune soluţii legislative diferite, ambele fiind determinate de asigurarea celerităţii în soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor. Nu se încalcă nici dreptul la apărare, întrucât, chiar dacă încheierea de respingere a cererii de suspendare nu poate fi atacată cu recurs separat, ea poate fi atacată odată cu fondul, conform dispoziţiilor art. 282 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care completează dispoziţiile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009. Totodată, textul legal criticat nu contravine nici principiului priorităţii dreptului comunitar întrucât, în cazurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 340/2009, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este facultativă, în timp ce în cazurile prevăzute de art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este obligatorie. În raport cu soluţia ce se adoptă cu privire la solicitarea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, judecata poate fi suspendată, în cazurile prevăzute la alin, (1) sau suspendarea judecăţii este obligatorie, în cazurile prevăzute la alin. (2).

6. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7. Guvernul a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 5/6,042/2015, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.795 din 10 decembrie 2015, prin care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât este nemotivată. Invocă în acest sens prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Deciziile nr. 1.313 din 14 octombrie 2010 şi nr. 785 din 16 iunie 2011.

8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

9. Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 18 noiembrie 2009, potrivit cărora „încheierea prin cam instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate 11 atacată cu recurs la instanţa superioară, în termen de 72 de om de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluţionează prin încheiem, în camera de consiliu, fără citarea părţilor; hotărârea este definitivă.”

11. În opinia autoarei excepţiei, dispoziţiile legale menţionate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 24 privind dreptul la apărare, „drept care include şi dreptul la un recurs efectiv/la o cale de atac” şi „principiul priorităţii dreptului comunitar, consacrat de art. 20 din Constituţie, prin raportare la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la art. 20 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, potrivit cărora toate persoanele sunt egale în faţa legii.”

12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textul de lege criticat reglementează procedura exercitării şi soluţionării recursului împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii în cazul sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a se pronunţa cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză pe rolul instanţelor de judecată naţionale.

13. În acest sens, dispoziţiile art. 2 alin. (1)-(3) din Legea nr. 340/2009 stabilesc că „(1) instanţa de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. (3) în cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie. “ încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs în condiţiile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, criticate în prezenta cauză cu motivarea că „restrâng” această cale de atac, recursul nefiindu-i „asigurat şi celui căruia i s-a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.”

14. Curtea constată că ipoteza normativă prevăzută de textul criticat este circumscrisă exclusiv măsurii suspendării, fără a se referi şi la soluţia pe care instanţa o pronunţă în sensul admiterii, respectiv respingerii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Desigur că măsura suspendării se dispune/poate fi dispusă numai în situaţia admiterii cererii de sesizare pentru pronunţarea asupra unei întrebări cu titlu preliminar, însă nu această din urmă soluţie pronunţată de instanţă este avută în vedere de legiuitor şi, în mod evident, nici soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

15. Rezultă, aşadar, că criticile formulate se referă la o ipoteză normativă pe care textul nu o prevede. Reglementarea distinctă a unei căi de atac împotriva unei categorii de măsuri dispuse de instanţa de judecată nu poate fi convertită într-un viciu de neconstituţionalitate al reglementării, motivat de faptul că aceeaşi cale de atac ar trebui să fie prevăzută şi în privinţa altor măsuri pentru care partea interesată are deschisă calea dreptului comun în materie. Altfel spus, nu ne aflăm în prezenţa unei eventuale omisiuni legislative cu relevanţă constituţională care să atragă, potrivit distincţiilor realizate în jurisprudenţă Curţii Constituţionale, competenţa instanţei de contencios constituţional de a proceda la corectarea acesteia pe calea controlului de constituţionalitate (a se vedea, pentru distincţia menţionată, de exemplu, Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 28 mai 2010 sau Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 30 aprilie 2014), ci a unei opţiuni a legiuitorului ce dă expresie prevederilor art. 129 din Constituţie, potrivit cărora „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.

16. Faptul că legiuitorul a apreciat ca, din considerente vizând celeritatea soluţionării cauzelor, să ofere o cale de atac, separat de hotărârea de fond, împotriva măsurilor de suspendare a judecăţii în situaţia admiterii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea asupra unei întrebări cu titlu preliminar, nu poate fi interpretat ca o restrângere/imposibilitate a utilizării căilor de atac prevăzute de dreptul comun în privinţa încheierilor prin care se dispun alte măsuri, care pot fi atacate odată cu fondul, cu aceeaşi cale de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii judecătoreşti prin care cauza a fost soluţionată.

17. Cel mult, criticile formulate pot fi interpretate ca o propunere de lege ferenda, asupra căreia însă Curtea iu are competenţa de a se pronunţa. În acest sens sunt prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

18. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, excepţie ridicată de S.C. Ateliere Centrale – S.A. Crişcior în Dosarul nr. 2.508/97/2014/a1 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia a II-a civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 12 iulie 2016.

 

PREŞEDINTELE INTERI MAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Prim-magistrat asistent,

Marieta Safta

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL MEDIULUI, APELOR ŞI PĂDURILOR

 

ORDIN

privind actualizarea anexei nr. 3 la Legea nr. 212/2015 privind modalitatea de gestionare a vehiculelor şi a vehiculelor scoase din uz

 

Având în vedere Referatul de aprobare nr. 101.589/MF din 15 septembrie 2016, în temeiul prevederilor art. 24 din Legea nr. 212/2015 privind modalitatea de gestionare a vehiculelor şi a vehiculelor scoase din uz, precum şi al prevederilor art. 13 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 38/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul mediului, apelor şi pădurilor emite prezentul ordin.

Art. I. - Anexa nr. 3 (a Legea nr. 212/2015 privind modalitatea de gestionare a vehiculelor şi a vehiculelor scoase din uz, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 27 iulie 2015, se modifică şi se înlocuieşte cu anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Prezentul ordin transpune prevederile Directivei nr. 2016/774 a Comisiei din 18 mai 2016 de modificare a anexei II la Directiva 2000/53/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind vehiculele scoase din uz, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 128 din 19 mai 2016.

 

Ministrul mediului, apelor şi pădurilor,

Cristiana Pasca Palmer

 

Bucureşti, 12 octombrie 2016.

Nr. 1.986.

 

ANEXĂ

(Anexa nr. 3 la Legea nr. 212/2015)

 

LISTA

materialelor şi componentelor exceptate de la aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) din lege

 

Nr. crt.

Materiale şi componente

Obiectul şi data de expirare a exceptării

Se etichetează sau se identifică potrivit prevederilor art. 4 alin. (3) din lege

Plumbul ca element de aliere

1.

a) Oţel pentru prelucrări mecanice şi componente din oţel galvanizat în şarjă prin pulverizare la cald cu conţinut de plumb de până la 0,35% în greutate

 

 

 

b) Table din oţel galvanizate continuu cu conţinut de plumb de până la 0,35% în greutate

Vehicule omologate înainte de data de 1 ianuarie 2016 şi piese de schimb pentru aceste vehicule

 

2.

a) Aluminiu pentru prelucrări mecanice cu conţinut de plumb de până la 2% în greutate

Ca piese de schimb pentru vehicule introduse pe piaţă înainte de data de 1 iulie 2005

 

 

b) Aluminiu cu conţinut de plumb de până la 1,5% în greutate

Ca piese de schimb pentru vehicule introduse pe piaţă înainte de data de 1 iulie 2008

 

 

c) Aluminiu cu conţinut de plumb de până la 0,4% în greutate

[1]

 

3.

Aliaj de cupru cu un conţinut de plumb de până la 4% în greutate

 

 

4.

a) Bucşe şi carcase de lagăre

Ca piese de schimb pentru vehicule introduse pe piaţă înainte de data de 1 iulie 2008

 

 

b) Bucşe şi carcase de lagăre în motoare, transmisii şi compresoare de aer condiţionat

Ca piese de schimb pentru vehiculele introduse pe piaţă înainte de 1 iulie 2011

 

Plumb şi compuşi ai plumbului în componente

5.

Baterii

[1]

X

6.

Amortizoare de vibraţii

Vehicule omologate înainte de data de 1 ianuarie 2016 şi piese de schimb pentru aceste vehicule

X

7.

a) Agenţi de vulcanizare şi stabilizatori pentru elastomeri utilizaţi în furtunurile de frână, furtunurile pentru combustibil, furtunurile

pentru ventilarea aerului, piesele din elastomeri/metal ale saşiului şi suporturi de motor

Ca piese de schimb pentru vehicule introduse pe piaţă înainte de data de 1 iulie 2005

 

 

b) Agenţi de vulcanizare şi stabilizatori pentru elastomeri utilizaţi în furtunurile de frână, furtunurile pentru combustibil, furtunurile pentru ventilarea aerului, piesele din elastomeri/metal ale saşiului şi suporturi de motor, cu conţinut de plumb de până la 0,5% în greutate

Ca piese de schimb pentru vehicule introduse pe piaţă înainte de data de 1 iulie 2006

 

 

c) Lianţi pentru elastomeri utilizaţi în aplicaţii de transmisie, cu conţinut de plumb de până la 0,5% în greutate

Ca piese de schimb pentru vehicule introduse pe piaţă înainte de data de 1 iulie 2009

 

8.

a) Plumbul din aliajele de sudură pentru ataşarea componentelor electrice şi electronice la plăcile de circuite electronice şi plumbul din finisajele de la bornele componentelor, altele decât condensatorii electrolitici cu aluminiu, pe contactele componentelor şi pe plăcile de circuite electronice

Vehicule omologate înainte de data de 1 ianuarie 2016 şi piese de schimb pentru aceste vehicule

X[2]

 

b) Plumbul din aliajele de sudură pentru aplicaţiile electrice, cu excepţia sudurii pe plăcile de circuite electronice şi pe sticlă

Vehicule omologate înainte de data de 1 ianuarie 2011 şi piese de schimb pentru aceste vehicule

X[2]

 

c) Plumbul din finisajele de pe bornele condensatorilor electrolitici cu aluminiu

Vehicule omologate înainte de data de 1 ianuarie 2013 şi piese de schimb pentru aceste vehicule

X[2]

 

d) Plumbul utilizat la sudura pe sticlă în senzori de flux de masă de aer

Vehicule omologate înainte de data de 1 ianuarie 2015 şi piese de schimb pentru aceste vehicule

X[2]

 

e) Plumbul în aliaje de lipit cu temperatură de topire înaltă (respectiv aliaje de plumb cu conţinut de plumb de 85% în greutate sau mai mult)

[3]

X [2]

 

f (a) Plumbul din sistemele conforme de conectori cu pini

Vehicule omologate înainte de 1 ianuarie 2017 şi piese de schimb pentru aceste vehicule

X[2]

 

f (b) Plumbul din sistemele conforme de conectori cu pini, altele decât aria de joncţiune a conectorilor cablurilor vehiculului

[3]

X[2]

 

g) Plumbul din aliaje de lipit pentru finalizarea unei conexiuni electrice viabile între purtător şi substratul semiconductorului în carcasele de circuite integrate tip «Flip Chip»

[3]

X[2]

 

h) Plumbul din sudurile de fixare a radiatorului de căldură la ventilatorul de căldură în ansamblurile de semiconductori cu un cip cu dimensiunea zonei de proiecţie de cel puţin 1 cm2 şi cu densitatea curentului nominal de cel puţin 1 A/mm2 în zona cipului de siliciu

Vehicule omologate înainte de 1 ianuarie 2016 şi piese de schimb pentru aceste vehicule

X[2]

 

i) Plumbul din aliaje de lipit pentru aplicaţii electrice pe sticlă, cu excepţia lipiturilor pe sticlă stratificată

Vehicule omologate înainte de 1 ianuarie 2016 şi piese de schimb pentru aceste vehicule

X[2]

 

j) Plumbul din aliajele de lipit pe sticla stratificata

Vehicule omologate înainte de 1 ianuarie 2020 şi piese de schimb pentru aceste vehicule

X [2]

9.

Scaune de supapă

Ca piese de schimb pentru tipurile de motoare dezvoltate înainte de data de 1 iulie 2003

 

10.

a) Componente electrice şi electronice cu conţinut de plumb, inserate în sticlă sau în materiale ceramice, în matrice de sticlă sau de ceramică, în materiale vitroceramice sau într-o matrice vitroceramică

Această exceptare nu vizează utilizarea plumbului în:

- sticla becurilor şi în glazura bujiilor;

- materialele ceramice dielectrice ale componentelor enumerate la poziţia 10 lit. b), c) şi d).

 

X [4] (pentru alte componente decât cele piezoelectrice în motoare)

 

b) Plumbul din materialele ceramice dielectrice de tip PZT (titanat - zirconat de plumb) din condensatori care fac parte din circuite integrate sau din semiconductoare discrete

 

 

 

c) Plumbul din materialele ceramice dielectrice din condensatoare cu o putere nominală mai mică de 125 V c.a. sau 250 V c.c.

Vehicule omologate înainte de data de 1 ianuarie 2016 şi piese de schimb pentru aceste vehicule

 

 

d) Plumbul din materialele ceramice dielectrice pentru condensatoare care compensează variaţiile captatorilor legate de temperatură în cazul sistemelor sonare cu ultrasunete

Vehicule omologate înainte de 1 ianuarie 2017 şi piese de schimb pentru aceste vehicule

 

11.

Iniţiatori pirotehnici

Vehicule omologate înainte de data de 1 iulie 2006 şi piese de schimb pentru aceste vehicule

 

12.

Materiale termoelectrice cu conţinut de plumb utilizate în aplicaţiile electrice ale componentelor automobilelor în vederea reducerii emisiilor de CO2 prin recuperarea căldurii de eşapament

Vehicule omologate înainte de data de 1 ianuarie 2019 şi piese de schimb pentru aceste vehicule

X

Crom hexavalent

13.

a) Acoperiri anticorozive

Ca piese de schimb pentru vehicule introduse pe piaţă înainte de data de 1 iulie 2007

 

 

b) Acoperiri anticorozive ale ansamblurilor formate din şuruburi şi piuliţe pentru şasiuri

Ca piese de schimb pentru vehicule introduse pe piaţă înainte de data de 1 iulie 2008

 

14.

Ca agent anticoroziv pentru sistemele de răcire din oţel cu carbon aplicabile frigiderelor cu absorbţie pentru rulotele auto până la 0,75 % în greutate în soluţia de răcire, cu excepţia cazurilor când este posibilă utilizarea altor tehnologii de răcire (adică sunt disponibile pe piaţă pentru utilizarea la rulotele auto), fără impact negativ asupra mediului, sănătăţii şi/sau siguranţei consumatorului

 

X

Mercur

15.

a) Lămpi cu descărcare pentru faruri

Vehicule omologate înainte de data de 1 iulie 2012 şi piese de schimb pentru aceste vehicule

X

 

b) Tuburi fluorescente utilizate la ecranele de afişaj

Vehicule omologate înainte de data de 1 iulie 2012 şi piese de schimb pentru aceste vehicule

X

Cadmiu

16.

Baterii pentru vehiculele electrice

Ca piese de schimb pentru vehicule introduse pe piaţă înainte de data de 31 decembrie 2008

 


[1] Această exceptare se va reexamina în 2015.

[2] Se dezmembrează în cazul în care, în corelaţie cu poziţia 10 lit. a), se depăşeşte pragul mediu de 60 de grame pe vehicul. Pentru aplicarea acestei clauze, dispozitivele electronice care nu sunt instalate de fabricant pe linia de producţie nu se iau în considerare.

[3] Această exceptare se va reexamina în 2019.

[4] Se dezmembrează în cazul în care, în corelaţie cu poziţiile 8 lit. a)--j), se depăşeşte pragul mediu de 60 de grame pe vehicul. Pentru aplicarea acestei clauze, dispozitivele electronice care nu sunt instalate de fabricant pe linia de producţie nu se iau în considerare.

 

Observaţii:

- Se tolerează într-un material omogen plumb, crom hexavalent şi mercur în concentraţie maximă de 0,1% în greutate şi cadmiu în concentraţie maximă de 0,01% în greutate.

- Se admite reutilizarea nelimitată a părţilor de vehicule care existau pe piaţă la data expirării unei exceptări, întrucât acest aspect nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (1) şi (2) din lege.

- Piesele de schimb introduse pe piaţă după 1 iulie 2003 care sunt folosite pentru vehiculele introduse pe piaţă înainte de data de 1 iulie 2003 sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2)(*),

 

(*) Această clauză nu se aplică maselor pentru echilibrarea roţilor, periilor de grafit pentru motoare electrice şi garniturilor de frână.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

DECIZIA Nr. 13

din 16 mai 2016

 

Dosar nr. 4.324/1/2015

 

Judecător Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Judecător Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Judecător Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Judecător Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Alina Sorinela Macavei - judecător la Secţia I civilă

Eugenia Puşcaşiu - judecător la Secţia I civilă

Elena Floarea - judecător la Secţia I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă

Rodica Susanu - judecător la Secţia I civilă

Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă

Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă

Monica Ruxandra Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă

Gabriela Elena Bogasiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Viorica Trestianu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Rîciu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Simona Camelia Marcu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

LilianaVişan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 4.324/1/2015, la care a fost conexat Dosarul nr. 4.326/1/2015, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 275 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările formulate de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă în dosarele nr. 13.307/63/2014 şi 10.630/63/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicată, prin raportare la prevederile art. 35 din Codul de procedură civilă, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 2.502 din Codul civil şi dispoziţiile în materia care reglementează nediscriminarea.

După prezentarea referatului cauzei, magistratul-asistent a arătat că, prin Decizia nr. 9 din 16 mai 2016*) pronunţată în Dosarul nr. 5/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, pe cale de consecinţă, a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătăţii şi Casei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 50/1990, instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizărilor privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularii şi obiectul sesizărilor

1. Prin încheierea de şedinţă din 8 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 13.307/63/2014, Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicată, raportat la dispoziţiile Ordinului Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătăţii şi Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 50/1990, art. 2.502 din Codul civil, art. 35 din Codul de procedură civilă şi dispoziţiile din materia care reglementează nediscriminarea.

2. La aceeaşi dată a fost înregistrată sub nr. 4.326/1/2015 sesizarea prin care Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a solicitat, prin încheierea din data de 8 octombrie 2015, dată în Dosarul nr. 10.630/63/2014, pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea aceleiaşi probleme de drept.

3. Constatând că încheierea din 8 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 13.307/63/2014 şi încheierea din 8 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 10.630/63/2014, ambele ale Curţii de Apel Craiova, au acelaşi obiect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus conexarea Dosarului nr. 4.326/1/2015 la dosarul nr. 4.324/1/2015.

II. Temeiul Juridic al sesizărilor

4. Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

„Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

5. Art. 268 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită, în continuare Codul muncii, republicat:

„(1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate:

a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă;

b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancţionare disciplinară;

c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariate neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator;

d) pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia;

e) în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

(2) în toate situaţiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data naşterii dreptului”.

6. Art. 35 din Codul de procedură civilă:

„Cei care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege. “

7. Art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865:

„Partea care are interes poate să facă cerere pentru

constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.”

8. Art. 2.502 din Codul civil:

„(1) Dreptul la acţiune este Imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.

(2) în afara cazurilor prevăzute la alin. (1), sunt imprescriptibile drepturile privitoare la:

1. acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel:

2. acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept:

3. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic:

4. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă obiectul său îi constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege.”

9. Ordinul Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătăţii şi Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, denumit în continuare Ordinul nr. 50/1990.

IV. Expunerea succintă a proceselor

10. Prin Cererea înregistrată la data de 22 octombrie 2014, reclamanta A.C. a chemat în judecată pe pârâta S.C. E S.A., solicitând instanţei să constate că activitatea desfăşurată în cadrul unităţii în perioada 1 februarie 1975-1 aprilie 2001 se încadrează în grupa a II-a de muncă, conform Ordinului nr. 50/1990, şi să oblige pârâta să îi elibereze adeverinţă în acest sens.

11. Tribunalul Dolj, prin Sentinţa civilă nr. 2.205 din 13 mai 2015, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea reclamantei, reţinând că aceasta a fost angajata pârâtei începând cu data de 1 februarie 1975, până la data de 1 octombrie 2010, când i-a încetat contractul de muncă conform art. 55 lit. c) şi art. 65 şi următoarele din Codul muncii, republicat. În ce priveşte termenele de prescripţie, Codul muncii, republicat, conţine dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, reglementând termene speciale în care pot fi promovate acţiunile în justiţie. Pentru faptul că acţiunea reclamantei nu se încadrează în cele enumerate limitativ de alin. (1) al art. 268 din Codul muncii, republicat, devin incidente dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, care stabilesc regula generală cu privire la prescripţie în materia conflictelor de muncă. Astfel, termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut pentru formularea acţiunii în justiţie s-a împlinit cu mult înaintea promovării acţiunii.

12. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova.

13. Prin cererea înregistrată la data de 22 iulie 2014 cu nr. 10.630/63/2014, reclamantul B.I. a solicitat instanţei să constate că activitatea desfăşurată în perioada 5 august 1981- 1 ianuarie 2002 se încadrează în grupa a II-a de muncă, conform Ordinului nr. 50/1990, şi să oblige pârâta la eliberarea unei adeverinţe în acest sens.

14. Tribunalul Dolj, prin Sentinţa civilă nr. 2 111 din 7 mai 2015, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte capătul de cerere având ca obiect acţiunea în recunoaşterea grupei de muncă şi a respins cererea ca prescrisă, şi, de asemenea, a respins cererea reclamantului având ca obiect eliberarea adeverinţei, ca neîntemeiată. Dispoziţiile referitoare la prescripţie au caracter imperativ, ceea ce înseamnă că pot fi invocate oricând, de oricine şi în orice stadiu procesual al judecăţii. Acţiunea formulată de către reclamant se încadrează în dispoziţiile prevăzute de art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, în conformitate cu care termenul de prescripţie este de 3 ani de la data naşterii dreptului.

15. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul B. I„ apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova.

V. Motivele de admisibilitate reţinute de titularii sesizărilor

16. Instanţele de sesizare au constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere că, de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, raportat la dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990, art. 2.502 din Codul civil, art. 35 din Codul de procedură civilă şi dispoziţiile din materia care reglementează nondiscriminarea, depinde soluţionarea litigiului.

Problema de drept enunţată este nouă, întrucât, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

VI. Punctul de vedere al completelor de judecată

17. Cele două complete de judecată au reţinut că acţiunea în constatare este acea acţiune prin care reclamantul solicită instanţei doar să constate existenţa unui drept al său faţă de pârât ori, după caz, inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa. Acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă sunt supuse imprescriptibilităţii în temeiul dispoziţiilor art. 35 din noul Cod de procedură civilă, art. 2.502 din Codul civil, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, având în vedere următoarele considerente: Codul civil reglementează atât situaţiile de imprescriptibilitate a dreptului la acţiune, cât şi cazurile în care se instituie termene speciale de prescripţie sau cazuri speciale în care intervine prescripţia; art. 2.502 din Codul civil stabileşte caracterul de excepţie al imprescriptibilităţii dreptului la acţiune şi reglementează cazurile concrete de imprescriptibilitate în materii în care protecţia socială este necesară; sunt considerate ca având caracter imprescriptibil o serie de acţiuni în justiţie, între care şi acţiunea în constatarea existenţei sau inexistentei unui drept.

VII. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

18. Reclamanta A.C. a considerat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu este întemeiată, având în vedere că termenul de prescripţie curge de la data primirii răspunsului la cerere.

19. Reclamantul B.I. a apreciat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în raport cu data introducerii acţiunii nu este întemeiată, având în vedere că termenul de prescripţie curge de la data primirii răspunsului la cerere.

VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie şi punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

20. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţa relevantă pentru problema de drept aflată în examinare.

21. Verificând jurisprudenţa naţională reţinută de instanţele de trimitere, s-au constatat următoarele;

Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale - Decizia civilă nr. 218/2014 - „Cum obiectul cererii îl constituie acordarea unei grupe de muncă pentru o perioadă lucrată în anumite condiţii, nu poate fi vorba de inadmisibilitatea acţiunii, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu urmăreşte dobândirea unor drepturi patrimoniale de la pârâtă, ci recunoaşterea grupei de muncă. O atare acţiune în constatarea desfăşurării activităţii în condiţii de grupă de muncă, raportat la prevederile Ordinului nr. 50/1990, nu este nici inadmisibilă şi nici supusă prescripţiei de 3 ani instituite de Decretul-lege nr. 167/1958, aşa cum greşit reţine instanţa de fond”.

Curtea de Apel laşi - Secţia de conflicte de muncă şi asigurări sociale - Decizia civilă nr. 519 din 9 septembrie 2008 - „în absenţa unei dispoziţii speciale care să reglementeze data la care se naşte dreptul la acţiune, cum este de exemplu cea prevăzută de art. 283 alin. (1) Ut. a) şi b) din Codul muncii, care face trimitere la data comunicării deciziei, dreptul la acţiune se naşte la data la care persoana interesată a cunoscut că dreptul subiectiv pretins a fost încălcat sau nerecunoscut. Dreptul la acţiune al recurentului-reclamant nu era prescris extinctiv..., avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 312 alin. 2 şi 5 din Codul de procedură civilă şi dispoziţiile art. 81 din Legea nr. 168/1999 cu referire la Decizia în interesul legii nr. XXI din 12.06.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.

Curtea de Apel Ploieşti - Decizia civilă nr. 1.783 din 16 noiembrie 2010 – „Acţiunea în constatare este acea acţiune prin care reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui drept subiectiv al său faţă de pârât ori inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa, iar acţiunea în constatare este imprescriptibilă, deoarece reclamantul nu urmăreşte obligarea pârâtului la executarea vreunei prestaţii, ci doar ca instanţa să constatate existenţa sau inexistenţa unui drept subiectiv civil.”

Curtea de Apel Suceava - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale - Decizia civilă nr. 332 din 8 februarie 2011

- „Ca urmare, cererea reclamantului nu reprezintă altceva decât o acţiune în constatare a dreptului său de a beneficia de încadrare în grupa I de muncă pentru activitatea desfăşurată în perioada solicitată, acţiune care este imprescriptibilă, şi nu o acţiune în constituire de drepturi cum s-a reţinut de către prima instanţă77.

Curtea de Apel Craiova - are practică oscilantă în această materie; Decizia civilă nr. 2.739 din 9 iunie 2015 - „Litigiul de faţă se încadrează în categoria conflictelor de muncă, definite la art. 266 din Codul muncii, ... stabilite potrivit prezentului cod; raportul juridic pe care se bazează cererea reclamantului formulată împotriva fostului angajator este, în mod evident, un raport juridic de muncă, el vizează executarea unui contract individual de muncă, deoarece încadrarea unei activităţi, unei funcţii sau a unui loc de muncă în grupe de muncă nu ar putea avea loc niciodată în afara unui raport juridic de muncă; în cauza de faţă sunt aplicabile dispoziţiile speciale privind jurisdicţia muncii, care se aplică cu prioritate faţă de regulile generale din dreptul civil”; Decizia civilă nr. 3 228 din 6 iulie 2015 -„fiind vorba de o acţiune în constatare, aceasta are un caracter imprescriptibil; dreptul de a sesiza sau intenta acţiunea în justiţie, întrucât cu ajutorul lor nu se valorifică nicio pretenţie împotriva cuiva, ci se solicită numai ca instanţa să constate existenţa unui drept subiectiv civil al reclamantului împotriva pârâtului sau, după caz, inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa; or, existenţa sau inexistenţa unui drept ar putea, în principiu, să fie constatată oricând”.

22. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 45.116 din 28 decembrie 2015, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică practica judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizărilor Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă.

IX. Raportul asupra chestiunilor de drept

23. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, iar pe fondul cauzei s-a considerat că acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă, în raport cu dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990, sunt supuse regimului juridic de drept comun al acţiunilor în constatare şi sunt imprescriptibile.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

X.1. Analiza condiţiilor de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile

24. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

- instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

- soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

- chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

- chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

25. Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apei Craiova este legal învestită cu soluţionarea, în ultimă instanţă, a două apeluri în cauze ce au ca obiect constatarea dreptului la încadrarea în muncă în raport cu prevederile Ordinului nr. 50/1990.

26. Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei este îndeplinită, deoarece sesizarea vizează a se lămuri modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, raportat la dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990, art. 2.502 din Codul civil, art. 35 din Codul de procedură civilă şi dispoziţiile din materia care reglementează nediscriminarea. Se urmăreşte, aşadar, a se clarifica dacă o acţiune de genul celei de mai sus se subscrie întotdeauna, în mod necesar şi exclusiv, jurisdicţiei muncii sau se impune a fi analizată ca orice altă acţiune în constatare, care este imprescriptibilă atât sub imperiul legii vechi (art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865), conform doctrinei şi jurisprudenţei, cât şi sub imperiul legii noi, unde caracterul imprescriptibil al unei asemenea acţiuni este stabilit expres prin dispoziţiile art. 2.502 din Codul civil şi, respectiv, prin art. 35 din Codul de procedură civilă.

27. De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Astfel, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată.

28. Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare, iar analiza deciziilor pronunţate oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă. Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective.

29. Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat în mod generic, cu efecte erga omnes, problema care constituie obiect al sesizării. Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind declanşarea procedurii hotărârii prealabile.

X. 2. Pe fondul cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

30. Prin sesizările formulate s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept punctuale, respectiv dacă acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă în raport cu dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990 sunt supuse imprescriptibilităţii în temeiul dispoziţiilor art. 35 din noul Cod de procedură civilă, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865 şi art. 2.502 din Codul civil sau se circumscriu sferei acţiunilor prescriptibile extinctiv în termen de trei ani, conform dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat.

31. Ca expresie a plenitudinii dreptului de a acţiona în justiţie pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime (art. 21 din Constituţia României, respectiv art. 6 din Legea nr. 304/2004), respectiv a efectivităţii drepturilor procesuale ale părţilor, instanţele de sesizare au recunoscut, cu deplină evidenţă, că, şi în materia reglementată de Codul muncii, procesul poate fi declanşat fie printr-o acţiune în constatare (cu condiţia îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate), fie printr-o acţiune în realizare, fiecare dintre acestea cu amprenta specificităţii/particularităţilor raporturilor juridice de muncă.

32. Pentru calificarea acţiunii cu care instanţele de judecată au fost învestite, respectiv, subsecvent, pentru stabilirea regimului juridic al acţiunii în constatare, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii, republicat - „Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod cu dispoziţiile legislaţiei civile”, respectiv dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură civilă - „(1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. (2) De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare

33. În contextul unor dispoziţii identice sau similare celor anterior enunţate, în doctrina de specialitate s-a consacrat ideea că dreptul civil „dă împrumut” normele sale altor ramuri de drept, când acestea nu au norme proprii pentru un caz ori aspect, ori, invers, alte ramuri de drept „iau împrumut” norme de la dreptul civil.

34. În ce priveşte prima chestiune, cea a calificării acţiunii, instanţele de învestire nu pot ignora dispoziţiile art. 29 din Codul de procedură civilă - „Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces”- în raport cu care doctrina de specialitate a subliniat că acţiunea civilă este unitară prin structura ei, dar variată prin formele ei concrete de manifestare (acţiune în constatare, acţiune în realizare etc.). S-a susţinut astfel, că acţiunea civilă implică o varietate de forme, atunci când aceasta este subiectivizată, concretizată, individualizată.

35. În egală măsură, definiţiile date în literatura de specialitate acţiunii în constatare - acţiunea prin care se urmăreşte să se constate existenţa sau inexistenţa unui drept; acţiunea care are ca scop consacrarea judecătorească a existenţei dreptului reclamantului sau a inexistenţei dreptului pârâtului, constatarea existenţei sau inexistenţei unui raport juridic concret - respectiv acţiunii în realizare - acţiunea prin care reclamantul urmăreşte obligarea adversarului la executarea unei obligaţii, acţiunea prin care cel ce îşi afirmă dreptul subiectiv sau interesul juridic protejat cere instanţei obligarea pârâtului la respectarea acestuia, iar, dacă aceasta nu mai este posibilă, atunci să îl oblige la plata despăgubirilor pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat - oferă argumente suficiente şi elocvente instanţelor de învestire pentru alăturarea acţiunii reclamanţilor celor din prima categorie.

36. Pe de altă parte, modul de redactare a pretenţiilor formulate prin cererile de chemare în judecată - în concret, reclamanţii au solicitat să se constate că activitatea desfăşurată în cadrul unităţii angajatoare într-o anumită perioadă determinată de timp se încadrează în grupa a II-a de muncă, conform anexei nr. 2 la Ordinul nr. 50/1990 - se constituie într-un argument solid pentru o evidentă apartenenţă a acţiunilor, respectiv primei categorii de acţiuni.

37. Chiar şi jurisprudenţa instanţelor de judecată (se are în vedere aici jurisprudenţa, aproape unitară, astfel cum aceasta a fost redată pe larg în paragrafele de început ale expunerii de faţă) a fost în sensul includerii acţiunii reclamanţilor în categoria acţiunilor în constatare.

38. Totodată, este important de subliniat că literatura de specialitate s-a exprimat în sensul că, pentru a individualiza o acţiune civilă, trebuie cercetate elementele sale structurale, şi anume părţile, obiectul şi cauza. În ce priveşte obiectul acţiunii, s-a susţinut ca determinarea acestuia se află în strânsă corelaţie cu însăşi natura juridică a acţiunii. Conceptul de obiect al acţiunii civile a fost astfel pus în relaţie cu pretenţia concretă afirmată în justiţie, cu ceea ce s-a pretins efectiv de către reclamant prin cererea dedusă judecăţii - constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, plata unei sume de bani, predarea unui bun etc.

39. Fiind, aşadar, vorba despre o acţiune în constatare, regimul juridic al acesteia este pe deplin reglementat de legislaţia civilă (ce reprezintă dreptul comun în materie şi se aplică în toate cazurile) - Codul de procedură civilă, respectiv Codul civil - la care fac trimitere expresă dispoziţiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii, republicat, şi nicidecum de dispoziţiile art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat.

40. În concret, aceasta înseamnă incidenţa dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, cu titlul marginal „Constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept”, conform cărora „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”. Este important de subliniat că textul de lege sus-citat preia întocmai conţinutul art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, cu singura diferenţă că teza a II-a a articolului a fost completată cu sintagma „pe orice altă cale prevăzută de lege”.

41. Dispoziţiile de drept comun ale Codului civil - dispoziţiile art. 2.502 alin. (2) pot, 2 din Codul civil - prescriu, în termeni expliciţi, imprescriptibilitatea acţiunii în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.

42. În ce priveşte dispoziţiile art. 268 din Codul muncii, republicat, acestea, sub aspectul dedus judecăţii - regimul juridic al acţiunii în constatare - nu specifică, prin niciunul din alineatele sale, normele generale (calitatea de drept comun a Codului de procedură civilă, respectiv a Codului civil).

43. Pentru a ajunge la această concluzie, relevante sunt dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care, în privinţa reglementărilor speciale şi derogatorii, prescriu următoarele: „(1) O reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie”, respectiv „(2) Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care ie instituie.”

44. În literatura de specialitate s-a susţinut că normele speciale sunt aplicabile numai într-o anumită materie, expres stabilită. Fiind derogatorii de la normele generale, ele sunt de strictă interpretare şi, prin urmare, nu pot fi aplicate prin analogie. S-a susţinut totodată că norma specială se aplică ori de câte ori este vorba de un caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale; că legile speciale sunt acelea care prescriu reguli de urmat numai într-o materie determinată; reglementările cu caracter special au ca obiect relaţii sociale cu caracter special, iar acestea presupun subiecte cu calităţi speciale sau aflate în situaţii speciale; raţiunea elaborării normelor speciale este aceea de a reglementa aparte un grup restrâns de relaţii sociale din cadrul aceleiaşi categorii.

45. Aşadar, pentru a putea susţine cu deplin temei teza existenţei unui concurs de legi (coexistenţa a două categorii de norme care guvernează aceeaşi materie şi care, totodată, au putere de aplicare în acelaşi timp), trebuie împlinită condiţia coexistenţei dispoziţiilor generale (care se aplică în toate cazurile şi în orice materie) cu dispoziţiile speciale - dar numai în accepţiunea de reglementări speciale exprese, iar nu implicite, nu deduse prin interpretări arbitrare.

46. Dispoziţiile art. 268 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, republicat, reglementează, sub anumite aspecte, regimul juridic al acţiunilor în realizare (nu şi regimul juridic al acţiunilor în constatare), prin care persoanele interesate, în caz de nevoie, şi-ar putea valorifica drepturile subiective prescriptibile extinctiv, principiul prescriptibilităţii drepturilor de creanţă, indiferent de izvorul lor concret, actul juridic sau faptul juridic stricto sensu, neputând fi contestat.

47. Aceste dispoziţii legale au, într-adevăr, caracter special, date fiind cazurile concrete avute în vedere, dar şi specificitatea soluţiilor legislative instituite. Mai mult, legiuitorul a înţeles să deroge de la dreptul comun şi în materie de prescripţie, sub aspectul duratei termenelor de prescripţie, al datei de la care acestea încep să curgă, al modului de calcul al acestora etc.

48. Cele două alineate ale art. 268 din Codul muncii, republicat, constituie, aşadar, un tot unitar, o singură normă juridică, în primul alineat enumerându-se, doar exemplificativ şi nu limitativ, cererile cele mai reprezentative în materia conflictelor de muncă (particularităţile raporturilor juridice de muncă, ale răspunderii ce poate fi antrenată, dând specificitate acţiunilor în realizare; acţiunea în plata de despăgubiri, acţiunea în constatarea nulităţii contractelor individuale de muncă sau a unor clauze ale acestora, contestarea încetării raporturilor de muncă, acţiunea în răspundere patrimonială etc.), iar, în cel de-al doilea alineat, legiuitorul, folosindu-se de formula cu caracter de generalitate „în toate situaţiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1)”, ilustrează caracterul exemplificativ al enumerării, dar şi ideea, implicită, că legea, oricât de perfectă ar fi, nu ar putea să prevadă toate cazurile la care ar urma să se aplice, date fiind varietatea şi complexitatea faptelor ce pot cădea sub incidenţa dispoziţiilor sale.

49. Dacă s-ar accepta ideea că prin cel de-al doilea alineat al art. 268 din Codul muncii, republicat, legiuitorul ar fi intenţionat să se refere la acţiunea în constatare, respectiv la un regim juridic distinct al acesteia faţă de cel de drept comun, ar însemna să se nesocotească exigenţele dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi, în acelaşi timp, să se acorde câmp larg de acţiune arbitrarului în interpretarea normelor juridice.

50. În concluzie, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 2.502 din Codul civil, respectiv art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă conform dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990 intră în categoria acţiunilor în constatare de drept comun şi sunt imprescriptibile.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizările formulate de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă în dosarele nr. 13.307/63/2014 şi 10.630/63/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 2.502 din Codul civil, respectiv art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă conform dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990 intră în categoria acţiunilor în constatare de drept comun şi sunt imprescriptibile.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2016.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE IULIA

CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad

 


*) Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul Legii nr. 9/2016 nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.