MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 198/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 198         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 17 martie 2016

 

SUMAR

 

HOTARARI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

148. - Hotărâre privind actualizarea valorilor de inventar ale unor bunuri imobile aflate în domeniul public al statului şi transmiterea acestora din administrarea Direcţiei pentru Agricultură a Judeţului Giurgiu în administrarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Giurgiu

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

115. - Ordin al ministrului mediului, apelor şi pădurilor privind aprobarea Planului de management şi a Regulamentului sitului Natura 2000 ROSCI 0080 Fânaţurile de la Glodeni

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 4 din 10 februarie 2016 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

ACTE ALE OFICIULUI ROMÂN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR

 

20. - Decizie privind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei civile nr. 568A din 20 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 4.454/2/2015

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

HOTĂRÂRE

privind actualizarea valorilor de inventar ale unor bunuri imobile aflate în domeniul public al statului şi transmiterea acestora din administrarea Direcţiei pentru Agricultură a Judeţului Giurgiu în administrarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Giurgiu

 

Având în vedere prevederile art. 21 şi 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice, aprobată prin Legea nr. 493/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al art. 867 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, şi al art. 20 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă actualizarea valorilor de inventar, ca urmare a reevaluării, ale unor bunuri imobile aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Direcţiei pentru Agricultură a Judeţului Giurgiu, potrivit anexei nr. 1.

Art. 2. - Se aprobă transmiterea unor imobile aflate în domeniul public al statului din administrarea Direcţiei pentru Agricultură a Judeţului Giurgiu în administrarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Giurgiu, potrivit anexei nr. 2.

Art. 3. - Predarea-preluarea imobilelor prevăzute la art. 2 se face pe bază de protocol încheiat între părţile implicate, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.

Art. 4. - Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale îşi va actualiza în mod corespunzător datele din evidenţa cantitativ-valorică în termen legal şi, împreună cu Ministerul Finanţelor Publice, va opera modificarea corespunzătoare a anexei nr. 3 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 5. - Anexele nr. 1 şi 2 fac parte integrantă din prezenta hotărâre.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

Achim Irimescu

Ministrul finanţelor publice,

Anca Dana Dragu

 

Bucureşti, 10 martie 2016.

Nr. 148.

 

ANEXA Nr. 1

 

DATELE DE IDENTIFICARE

ale unor bunuri imobile aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Direcţiei pentru Agricultură a Judeţului Giurgiu pentru care se actualizează valorile de inventar ca urmare a reevaluării

 

Nr. crt.

Codul de clasificare şi nr. M.F.P.

Denumirea bunului

Administratorul imobilului

Descrierea tehnică

Adresa

Valoarea de inventar actualizată

(lei)

0

1

2

3

4

5

6

1.

8.28.10

39895

Magazie pesticide

Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Giurgiu C.U.I. 4852439

Suprafaţă construită = 383 mp; cărămidă

Tara: România

Judeţul: Giurgiu

Comuna: Comana Str. - nr. -

26.381

2.

8.28.10

99705

Gard panouri metalice

Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Giurgiu C.U.L 4852439

93,5 m; metal

Tara: România

Judeţul: Giurgiu

Comuna: Comana Str. - nr. -

2.007

3.

8.28.10

99706

Gard împrejmuire plazuri

Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Giurgiu C.U.1.4852439

58 plazuri sârmă

Tara: România

Judeţul: Giurgiu

Comuna: Comana Str. - nr. -

188

4.

8.29.08

99707

Teren aferent construcţii

Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Giurgiu C.U.1.4852439

Suprafaţă teren = 5.990 mp

Ţara: România

Judeţul: Giurgiu

Comuna: Comana Str. - nr. -

6.829

5.

8.28.10

99708

Şosea cimentată

Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Giurgiu C.U.I. 4852439

60 ml

Tara: România

Judeţul: Giurgiu

Comuna: Comana Str. - nr. -

797

 

ANEXA Nr. 2

 

DATELE DE IDENTIFICARE

ale unor bunuri imobile aflate în domeniul public al statului pentru care se schimbi titularul dreptului de administrare

 

Nr. crt.

Codul de clasificare şi nr. M.F.P.

Denumirea

bunului

Locul unde este situat imobilul

Persoana juridică de la care se transmite bunul imobil

Persoana juridică la care se transmite bunul imobil

Caracteristicile tehnice ale bunului imobil care sa transmite

Valoarea de inventar

(lei)

0

1

2

3

4

5

6

7

1.

8.28.10

39895

Magazie pesticide

Tara: România

Judeţul: Giurgiu

Comuna: Comana

Str. - nr. -

Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Giurgiu C.U.I.4852439

Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Giurgiu

C.U.I. 20738836

Suprafaţă construită = 383 mp; cărămidă

26.381

2.

8.28.10

99705

Gard panouri metalice

Ţara: România

Judeţul: Giurgiu

Comuna: Comana

Str. - nr. -

Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Giurgiu C.U.I.4852439

Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Giurgiu

C.U.I. 20738836

93,5 m; metal

2.007

3.

8.28.10

99706

Gard împrejmuire plazuri

Ţara: România

Judeţul: Giurgiu

Comuna: Comana

Str. - nr. -

Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Giurgiu

C.U.I. 4852439

Agenţia de Plăţi şi intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Giurgiu

C.U.I. 20738836

58 plazuri sârmă

188

4.

8.29.08

99707

Teren aferent construcţii

Ţara: România

Judeţul: Giurgiu

Comuna: Comana

Str. - nr. -

Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Giurgiu

C.U.I. 4852439

Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Giurgiu

C.U.I. 20738836

Suprafaţă teren = 5.990 mp

6.829

5.

8.28.10

99708

Şosea cimentată

Ţara: România

Judeţul: Giurgiu

Comuna: Comana

Str. - nr. -

Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Giurgiu

C.U.I. 4852439

Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Giurgiu

C.U.I. 20738836

60 mi

797

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL MEDIULUI, APELOR ŞI PĂDURILOR

 

ORDIN

privind aprobarea Planului de management şi a Regulamentului sitului Natura 2000 ROSCI 0080 Fânaţurile de la Glodeni

 

Având în vedere Referatul de aprobare nr. 108.018/2016 al Direcţiei biodiversitate,

ţinând cont de Decizia SEA nr. 1 din 17 februarie 2014 emisă de Agenţia pentru Protecţia Mediului Vaslui, Avizul Ministerului Culturii nr. 87.593/2015, Adresa Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 210.859/2015, Adresa Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice nr. 64.375/2015 şi Adresa Direcţiei generale păduri nr. 136.825/I.M./2015,

în temeiul prevederilor art. 21 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 13 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 38/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor,

ministrul mediului, apelor şi pădurilor emite prezentul ordin

Art. 1. - Se aprobă Planul de management al sitului Natura 2000 ROSCI 0080 Fânaţurile de la Glodeni, prevăzut în anexa nr. 1.

Art. 2. - Se aprobă Regulamentul sitului Natura 2000 ROSCI 0080 Fânaţurile de la Glodeni, prevăzut în anexa nr. 2.

Art. 3. - Anexele nr. 1 şi 2*) fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 4. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul mediului, apelor şi pădurilor,

Viorel Traian Lascu,

secretar de stat

 

Bucureşti, 22 ianuarie 2016.

Nr. 115.


*) Anexele nr. 1 şi 2 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

 ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

 

DECIZIA Nr. 4

din 10 februarie 2016

 

Dosar nr. 4.455/1/2015/HP/P

 

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală

Luciana Mera - judecător la Secţia penală

Săndel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală

Anca Mădălina Alexandrescu - judecător la Secţia penală

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală

Geanina Cristina Arghir - judecător la Secţia penală

Luminiţa Livia Zglimbea - judecător la Secţia penală

Cristina Rotam Radu - judecător la Secţia penală

 

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie în Dosarul nr. 2.925/110/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă medicul de medicina muncii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui astfel de cabinet individual poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită prin raportare la calitatea de funcţionar potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. 2 din Codul penal de la 1969 sau ale noţiunii de funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Noul cod penal.”

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Mirela Cojocaru, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Justina Codoiu, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curţi de apel, tribunale şi judecătorii, precum şi de către Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În acest context, a arătat că la nivelul instanţelor naţionale s-au conturat două opinii:

Într-o primă opinie s-a susţinut că medicul de medicina muncii care îşi desfăşoară activitatea într-un cabinet individual poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită, prin raportare la calitatea de funcţionar potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. 2 din Codul penal anterior sau la noţiunea de funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Noul cod penal.

În cea de-a două opinie s-a apreciat că medicul de medicina muncii care îşi desfăşoară activitatea într-un cabinet individual nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită, prin raportare la calitatea de funcţionar potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. 2 din Codul penal anterior sau ale noţiunii de funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Noul cod penal.

În continuare, a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat intimatului-inculpat I.C.C., potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

A mai referat că în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vi2ând această problemă de drept, astfel cum rezultă din Adresa Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 3.207/C/3.054/III-5/2015, şi că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus concluzii scrise.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a acordat cuvântul asupra eventualelor cereri sau chestiuni prealabile şi constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat procurorului să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut punctul de vedere exprimat în scris, în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie în Dosarul nr. 2.925/110/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept dedusă judecăţii, este inadmisibilă.

În susţinerea acestei opinii a arătat că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, în sensul că nu există o relaţie de dependenţă între interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o dă problemei de drept cu judecarea căreia a fost învestită şi modul de rezolvare a fondului cauzei de către instanţa care sesizează.

A precizat că inculpatul a fost trimis în judecată pentru complicitate la săvârşirea unei infracţiuni asimilate unei infracţiuni de corupţie, al cărei autor, funcţionar în cadrul Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Bacău, a fost condamnat printr-o hotărâre penală definitivă, împrejurare faţă de care este evident că între determinarea calităţii de funcţionar public a medicului care îşi desfăşoară activitatea într-un cabinet individual de medicina muncii şi soluţionarea pe fond a cauzei care vizează săvârşirea de către acesta a unei infracţiuni de complicitate la o infracţiune asimilată unei infracţiuni de corupţie nu este nicio legătură, forma de participaţie reţinută în sarcina inculpatului prin actul de sesizare a instanţei nefiind condiţionată de calitatea sa de funcţionar sau de funcţionar public.

Totodată, condiţia prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, anterior menţionată, vizează o legătură actuală cu soluţionarea fondului cauzei, nu una eventuală. Or, instanţa care sesizează a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de complicitate la „pretindem şi primire

în îndeplinirea atribuţiilor de supraveghere, de control de operaţiuni comerciale sau financiare de natură a obţine direct foloase necuvenite de la agentul economic privat” prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior în infracţiunea de luare de mită, fără însă a o dispune. În această ipoteză, este discutabil dacă instanţa a avut în vedere fapta pentru care procurorul a dispus trimiterea în judecată, câtă vreme acţiunea penală s-a exercitat în ceea ce-l priveşte pe inculpatul I.C.C. pentru ajutorul pe care l-a dat funcţionarului public din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Bacău, nu pentru fapta sa proprie, săvârşită în calitate de medic de medicina muncii.

Pentru aceste argumente a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie în Dosarul nr. 2.925/110/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă medicul de medicina muncii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui astfel de cabinet individual poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită prin raportare la calitatea de funcţionar potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. 2 din Codul penal de la 1969 sau ale noţiunii de funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Noul cod penal.”

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea de şedinţă din data de 26 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.925/110/2014, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: „dacă medicul de medicina muncii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui astfel de cabinet individual poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită prin raportare la calitatea de funcţionar potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. 2 din Codul penal de la 1969 sau ale noţiunii de funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Noul cod penal.”

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 2.925/110/2014 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie

Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie a fost sesizată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău cu apelul declarat împotriva Sentinţei penale nr. 78/D din 20 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 2.925/110/2014.

Prin Sentinţa penală nr. 78/D din 20 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 2,925/110/2014 s-a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău nr. 896/P/2011 din 13 decembrie 2013 s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor:

- P.V.V., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. 1 din Codul penal anterior raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, constând în aceea că, în perioada octombrie-noiembrie 2010, în mod repetat, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de funcţionar public - asistent medical igienă - în cadrul Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Bacău, având ca atribuţii efectuarea de verificări pe linia securităţii şi medicinei muncii, în virtutea cărora trebuia să constate eventualele deficienţe, să propună remedierea acestora şi să stabilească termene în acest sens şi, după caz, să ia măsurile de sancţionare corespunzătoare, inculpatul a pretins şi a primit diferite sume de bani de la reprezentanţii legali ai S.C. M. W. - S.R.L. Târgu Ocna, S.C. D. - S.R.L. Comăneşti şi S.C. P.G. - S.R.L. Comăneşti, pentru a nu lua măsurile legale şi a face propuneri de sancţionare pentru nerespectarea prevederilor legale privind securitatea şi medicina muncii şi a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, respectiv infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, prevăzută şi pedepsită de art. 25 din Codul penal anterior raportat la art. 290 din Codul penal anterior coroborat cu art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal anterior, constând în aceea că, în perioada iulie 2010-ianuarie 2011, în mod repetat, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de funcţionar public - asistent medical igienă - în cadrul Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Bacău, având ca atribuţii efectuarea de verificări pe linia securităţii şi medicinei muncii, în virtutea cărora trebuia să constate eventualele deficienţe, să propună remedierea acestora şi să stabilească termene în acest sens si, după caz, să ia măsurile de sancţionare corespunzătoare, inculpatul a întocmit sau a intermediat întocmirea pentru agenţii economici privaţi S.C. M. W. - S.R.L. Târgu Ocna, S.C. P.-T. - S.R.L. Bacău, S.C. N. S. - S.R.L. Bacău, S.C. E. T. - S.R.L. Bacău, S.C. P.-T. - S.R.L. Bacău, S.C. H. P. - S.R.L. Sascut, S.C. S. P - S R L. Bacău, S C. P. G. - S.R.L. Comăneşti, S.C. R. - S.R.L. N. Bălcescu, S.C. E. - S.R.L. Mărgineni, S.C. E. - S.R.L. Bacău, S.C. D. - S.R.L. Comăneşti, I.F. C. M., S.C. F. M.- S.R.L. Bacău, S.C. A. S. - S.R.L. Bacău, S.C. D. L. - S.R.L. Bacău a documentaţiei necesare respectării normelor în vigoare privind securitatea şi sănătatea în muncă, în scopul obţinerii unor sume de bani necuvenite şi prin facilitarea obţinerii unor documente fictive ce atestau în mod necorespunzător realităţii efectuarea controalelor medicale periodice, pe baza cărora se determina aptitudinea în muncă;

- I.C.I., pentru complicitate la săvârşirea infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, respectiv infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 26 din Codul penal anterior, raportat la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, şi infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, prevăzută şi pedepsită de art. 290 din Codul penal anterior, coroborat cu art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, totul cu aplicarea prevederilor art. 33 lit. a) din Codul penai anterior, constând în aceea că, în perioada iulie 2010 - ianuarie 2011, în mod repetat, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în baza unei înţelegeri prealabile cu inculpatul P.V.V., în calitate de medic specialist de medicina muncii, a întocmit documentaţia necesară respectării normelor în vigoare privind securitatea şi sănătatea în muncă, în scopul obţinerii unor sume de bani necuvenite, prin completarea în fals, fără examinarea medicală, semnarea şi parafarea fişelor de aptitudini ale angajaţilor agenţilor economici privaţi ai S.C. M. W. - S.R.L. Târgu Ocna, S.C. P.-T. - S.R.L. Bacău, S. C. N. S. - S.R.L. Bacău, S.C. E. T. - S.R.L. Bacău, S.C. P.- T. - S.R.L. Bacău, S.C. H. P. - S.R.L. Sascut, S.C. S. P. - S.R.L. Bacău, S.C. P. G. - S.R.L. Comăneşti, S.C. R. - S.R.L. N. Bălcescu, S.C. E. - S.R.L. Mărgineni, S.C. E. - S.R.L. Bacău, S.C. D. - S.R.L. Comăneşti, I.F. C. M., S.C. F. M. - S.R.L. Bacău, S.C. A. S. - S.R.L. Bacău, S.C. D. L. - S.R.L. Bacău.

Inculpaţii P.V.V. şi C.T.M. au solicitat instanţei, la primul termen de judecată, înainte de citirea actului de sesizare, aplicarea procedurii simplificate prevăzute de art. 3201 din Codul de procedură penală anterior (faţă de aceşti inculpaţi s-a dispus condamnarea prin Sentinţa penală din 11 iunie 2014, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 624 din 16 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bacău).

Inculpatul I.C.I., prin sentinţa penală apelată, a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la pretindere şi primire, în îndeplinirea atribuţiilor de supraveghere şi de control de operaţiuni comerciale său financiare, în mod direct, de foloase necuvenite de la agentul economic privat, prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior, raportat la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, şi pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, prevăzută de art. 290 din Codul penal anterior raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

Pentru a hotărî astfel, cu privire la infracţiunea de complicitate la săvârşirea infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior, raportat la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, instanţa de fond a reţinut că din convorbirile telefonice purtate de inculpatul I.C.I. cu inculpatul P.V.V. În legătură cu predarea-primirea dosarelor şi a fişelor angajaţilor societăţilor comerciale nu rezultă, fără dubiu, că inculpatul I.C.I. a cerut, prin intermediul inculpatului P.V.V,, vreo sumă de bani, că acesta din urmă i-ar fi predat inculpatului I.C.I. banii ceruţi sau alte sume. Percheziţia domiciliară efectuată la cabinetul medical al inculpatului I.C.I. şi în autoturismul acestuia nu a produs dovezi clare, nu au fost găsiţi bani provenind din aceste „încasări”. Toţi martorii care au dat declaraţii pe parcursul urmării penale şi cei audiaţi în faţa instanţei de judecată au arătat că nu-l cunosc pe inculpatul I .C.I,, că nu el a efectuat controalele şi că nu au dat acestuia bani pentru serviciul plătit. Din cele relatate de martori, cu privire la descrierea fizică a „presupusului domn doctor11, rezultă că persoana în cauză era asistentul medical P.V.V Deşi s-ar putea susţine că inculpatul P.V.V. a fost „trimisul” inculpatului I C I. pentru a efectua controlul medical al salariaţilor, nu s-a probat, sub nicio formă, remiterea de bani de către acesta inculpatului I.C.I. pentru serviciul prestat.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, prevăzută de art. 290 din Codul penal anterior, coroborat cu art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, instanţa de fond a reţinut că, potrivit prevederilor art. 290 din Codul penal anterior, „falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Tentativa se pedepseşte”, iar, potrivit art. 288 din Codul penal anterior, falsul se poate realiza „prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice

Potrivit doctrinei penale, elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este alcătuit din două acţiuni săvârşite succesiv şi anume: falsificarea înscrisului sub semnătură privată în vreunul dintre modurile prevăzute în art. 288, adică prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, folosirea înscrisului falsificat ori încredinţarea sa, spre folosire, altei persoane.

Contrafacerea scrierii înseamnă imitarea, reproducerea frauduloasă a scrierii unui act, pentru a face să se creadă că scrierea, astfel cum a fost imitată, este cea originală şi exprimă voinţa autorului actului.

Contrafacerea subscrierii înseamnă imitarea semnăturii persoanei care trebuia să semneze actul, dacă nu ar fi fost falsificat.

Alterarea unui înscris sub semnătură privată înseamnă modificarea materială a redactării textului unui asemenea înscris, prin adăugiri, înlocuiri, ştersături, în orice mod, de cifre, cuvinte, fraze sau chiar prin utilizarea unor procedee de juxtapunere (cum ar fi aducerea unei hârtii cu semnătură originală şi lipirea ei pe partea de jos a textului dactilografiat).

Acţiunea de falsificare, indiferent de modalitatea sub care se înfăptuieşte, constituie element material al infracţiunii numai dacă autorul, după executarea falsului, foloseşte el însuşi înscrisul ori îl încredinţează altei persoane, dar cu finalitatea bine precizată de a-l folosi. Numai săvârşirea cumulativă, dar în mod succesiv, a ambelor acţiuni dă naştere infracţiunii.

Pentru ca falsificarea unui înscris sub semnătură privată, urmată de folosirea acestuia ori de încredinţarea lui altei persoane spre a-l folosi, să poată cădea sub incidenţa legii penale este necesar ca înscrisul falsificat să aibă un conţinut cu relevanţă juridică, să fie apt de a produce consecinţe juridice, să aibă putere probatorie, adică să fie susceptibil de a proba, chiar şi numai într-o anumită măsură, faptul în dovedirea căruia este invocat.

O scriere fără relevanţă juridică, fără semnătură sau fără altă posibilitate de a fi atribuită unei persoane, nu poate constitui obiectul unui fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Caracteristica infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în crearea unei stări de pericol privitoare la încrederea pe care publicul o acordă valorii probante a înscrisurilor sub semnătură privată.

Între acţiunea de falsificare a înscrisului urmată de folosirea sau de încredinţarea spre folosire a acestuia şi starea de pericol trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Forma de vinovăţie specifică infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este intenţia, care trebuie să privească atât acţiunea de falsificare, cât şi acţiunea consecutivă, de folosire a înscrisului fals de către făptuitor sau de încredinţare a acelui înscris unei alte persoane spre folosire, în vederea realizării unei consecinţe juridice. Întrucât subiectul acţionează în vederea unui anumit scop - producerea unei consecinţe juridice - intenţia nu poate fi decât calificată.

Mobilul şi scopul urmărit de autor nu sunt relevante pentru existenţa infracţiunii, ci pentru individualizarea pedepsei. De aceea, instanţa trebuie să se ocupe de scopul imediat prevăzut de lege - producerea unei consecinţe juridice -, nu şi de scopul final avut în vedere de infractor, care poate fi, de exemplu, dobândirea unui folos ilicit sau producerea unei pagube altei persoane.

Elementul subiectiv al infracţiunii este realizat şi în cazul când falsul a fost săvârşit pentru dovedirea unui fapt adevărat, fiindcă un înscris falsificat creează întotdeauna o stare de pericol pentru încrederea publică, însă această împrejurare va fi considerată o circumstanţă atenuantă judiciară.

Din dosarele medicale ataşate rechizitoriului nu s-a putut constata realizarea de către inculpatul I.C.I. a vreunui element material al laturii obiective a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată. Acesta nu a contrafăcut scrierea (ştersături, radieri, modificări fizice ale actelor medicale), nu a contrafăcut semnătura nimănui (nici a vreunui angajat al societăţii comerciale, nici a administratorilor acestora), nu a modificat material conţinutul vreunui act medical prin adăugări, ştersături de cifre, cuvinte sau fraze.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bacău Secţia penală, cauze minori şi familie cu nr. 2.925/110/2014.

Prin încheierea din data 3 septembrie 2015, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor, din oficiu, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de complicitate la „pretindere şi primire în îndeplinirea atribuţiilor de supraveghere, de control de operaţiuni comerciale sau financiare de natură a obţine direct foloase necuvenite de la agentul economic privat”, prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior, raportat la art. 11 alin, (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, în infracţiunea de complicitate la luare de mită, prevăzuta de art. 254 din Codul penal anterior, cu aplicarea 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

Prin încheierea din 15 octombrie 2015, Curtea a constatat că prin încheierea anterioară „s-a consemnat în mod greşit infracţiunea de complicitate la luare de mită şi nu doar luare de mită” şi a admis cererea de amânare a cauzei formulată de intimatul-inculpat pentru a-şi pregăti apărarea cu privire la schimbarea încadrării juridice aşa cum a fost stabilită prin respectiva încheiere.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2015, Curtea de Apel Bacău a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru a statua dacă medicul de medicina muncii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui cabinet individual de medicina muncii are calitatea de subiect al infracţiunii de luare de mită, respectiv dacă are calitatea de funcţionar în sensul art. 147 alin. 2 din Codul penal anterior ori de funcţionar public în sensul art. 175 alin. ( 2) din noul Cod penal.

III. Punctul de vedere al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie a opinat în sensul că medicul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui cabinet individual de medicina muncii are calitatea de funcţionar şi poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită.

Funcţionarul public definit în art. 175 alin, (1) din Codul penal este „persoana care, cu titlu permanent sau temporar; cu sau fără O remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, Stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau Judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integrai sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public

Rezultă că funcţionarul public, astfel cum este definit în cuprinsul art. 175 alin. (1) din Codul penal, poate exercita fie

atribuţii şi responsabilităţi pentru exercitarea prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti, fie atribuţii cu privire la realizarea obiectului de activitate al regiilor autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, fie poate exercita o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură.

Instanţa a avut în vedere interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală care a clarificat, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, situaţia medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, stabilind că acesta are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Astfel, sintagma „funcţie publică de orice natură”, în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de „funcţionar public” este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi articolul unic din Legea pentru modificarea art. 2531 din Codul penal, în cuprinsul acestei decizii se arată că „semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ (...), potrivit legii penale, noţiunile de «funcţionar public» şi de «funcţionar» au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal (...) în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală, supus unui anumit statut şi regim juridic”.

Cu privire la dispoziţiile noului Cod penal, Curtea Constituţională a reţinut, prin decizia anterior menţionată, că „excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidenţă a răspunderii penale în materia infracţiunilor de serviciu şi de corupţie nu constituie un criteriu obiectiv în funcţie de care se poate justifica intervenţia legiuitorului”.

De asemenea, Curtea Constituţională a statuat că „determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice de interes public. “

Dintr-o altă perspectivă, s-a susţinut că „funcţia publică” reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale, iar „interesul public” este acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte.

Aşadar, conceptul de „funcţie publică” se află în strânsă corelaţie cu noţiunea de „interes public”, ambele urmărind satisfacerea trebuinţelor de interes general, în baza prerogativelor constituţionale care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat.

Or, funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării interesului public şi, prin urmare, în exercitarea funcţiei, are îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal.

Noţiunea de „serviciu public9 desemnează fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituţii din administraţia internă împărţită pe secţii, servicii etc.

Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii.

Instanţa a considerat incidente dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, întrucât, aşa cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia sus citată, potrivit art. 175 alin. (2) din Codul penal, nu este suficient ca persoana să exercite un serviciu de interes public, ci trebuie să şi fie învestită ori controlată sau, după caz, supravegheată de autorităţile publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

În plus, învestirea, controlul sau supravegherea din partea autorităţilor publice vizează exclusiv exercitarea de către funcţionar a serviciului public, iar nu dreptul de practicare a profesiei în domeniul de competenţă necesar pentru îndeplinirea serviciului public respectiv. Mai mult, între autoritatea publică şi persoana care exercită serviciul de interes public nu există raporturi de serviciu stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de muncă, pentru că, în acest din urmă caz, respectiva persoană ar fi avut obligaţia să presteze munca sub autoritatea angajatorului, urmând a fi încadrată fie în categoria funcţionarilor publici prevăzuţi de art. 175 alin. (1) din Codul penal - dacă angajatorul este o persoană de drept public -, fie în cea reglementată de art. 308 alin. (1) din Codul penal - dacă angajatorul este o persoană de drept privat.

Un alt argument care pledează pentru calitatea de funcţionar public a medicului care acţionează în cadrul unui cabinet individual de medicină îl constituie criteriul „nefinanţării din fondurile publice

Nefinanţarea din fondurile publice este reţinută drept criteriu pentru delimitarea sferei persoanelor care se încadrează în art. 175 alin. (2) din Codul penal şi în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2/2014 în care se arată că „unele dintre persoanele care exercită profesii liberale sunt considerate «funcţionari publici» în condiţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, atunci când, deşi funcţionează în baza unei legi speciale şi nu sunt finanţate de la bugetul de stat, exercită un serviciu de interes public şi sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorităţi publice”.

IV. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În opinia intimatului-inculpat I.C.I., sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu chestiunea de drept a cărei rezolvare se solicită este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, faţă de împrejurarea Că problema de drept supusă dezlegării nu conduce şi la soluţionarea pe fond a cauzei respective, curtea de apel fiind învestită cu soluţionarea unui apel privind o infracţiune de complicitate la pretindere şi primire, în îndeplinirea atribuţiilor de Supraveghere, de control de operaţiuni comerciale sau financiare, de natură a obţine direct foloase necuvenite de la agentul economic privat.

Pe fondul problemei de drept care face obiectul sesizării, intimatul-inculpat a opinat că medicul de medicina muncii care nu este salariat şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui cabinet medical individual de medicina muncii privat nu poate fi funcţionar public sau funcţionar în sensul art. 147 alin. (1) şi (2) din Codul penal anterior.

Medicul, în general, exercită o profesie liberală. Desfăşurarea profesiei de medic de medicina muncii în cadrul unui cabinet medical individual, înregistrat în Registrul unic al cabinetelor medicale şi autorizat pentru activităţi de medicina muncii, în afara unui contract de muncă, exclude statutul de salariat, angajat, funcţionar public sau funcţionar.

Medicul de medicina muncii îşi desfăşoară activitatea în cadrul cabinetului individual conform pregătirii şi competentelor sale, desfăşurând o activitate medicală, liberală şi independentă. Spre deosebire de funcţionarii publici sau alte persoane cu statut de angajat, atribuţiile medicului de medicina muncii nu se regăsesc în fişa postului.

Serviciile medicale efectuate de către medicul de medicina muncii în cadrul cabinetului individual de medicina muncii sunt exclusiv private, nu se desfăşoară în baza unui contract cu Casa de Asigurări de Sănătate, nu au caracter public, nu sunt la dispoziţia cetăţeanului. Persoanele fizice nu au acces la serviciile cabinetului, acestea fiind prestate numai la solicitarea angajatorului. Medicul nu este obligat să lucreze cu anumite societăţi sau să aibă un anumit program, cum nici societăţile comerciale nu sunt obligate să colaboreze cu un anumit cabinet de medicina muncii sau cu un anumit medic de medicina muncii.

Mai mult, veniturile obţinute de către medicul de medicina muncii în cadrul cabinetului său individual sunt venituri din activităţi independente, impozabile conform Codului fiscal. Acesta nu are atribuţii de serviciu, nu are calitate de salariat, nu are o fişă a postului, ci îşi desfăşoară activitatea conform pregătirii şi competenţelor sale profesionale.

Medicul de medicina muncii din sectorul privat nu exercită nicio activitate în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal anterior, în condiţiile în care cabinetul medical individual nu poate fi asimilat uneia dintre unităţile la care se referă acest text de lege.

De asemenea, medicul de medicina muncii nu exercită un serviciu de interes public, nu este învestit de către o autoritate publică ori printr-o decizie a autorităţii publice şi nici nu este supus controlului sau supravegherii cu privire la îndeplinirea serviciului public, respectiv cu privire la actul medical îndeplinit, conform alin. 2 al art. 145 din Codul penal anterior.

V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a propus respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie în Dosarul nr. 2.925/110/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă medicul de medicina muncii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui astfel de cabinet individual poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită prin raportare la calitatea de funcţionar potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (2) din Codul penal de la 1969 sau ale noţiunii de funcţionar public în sensul art. 175 alin. 2 din Noul cod penal.”

În susţinerea acestei opinii a arătat că inculpatul I.C.I. a fost trimis în judecată în calitate de complice la săvârşirea unei infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie de către inculpatul I.V.V., funcţionar public în cadrul Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Bacău. Acţiunea penală nu a fost exercitată împotriva medicului care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui cabinet individual de medicina muncii pentru comiterea de către acesta a unei infracţiuni de corupţie ori asimilate acesteia în calitate de autor, iar pentru forma de participaţie penală reţinută în sarcina sa este indiferentă determinarea calităţii acestuia de funcţionar public, astfel cum prin încheierea de sesizare se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A precizat că eventuala susţinere că, în cazul schimbării încadrării juridice din complicitate la o infracţiune de corupţie sau asimilată infracţiunilor de corupţie în autorat la aceeaşi infracţiune, judecarea pe fond a cauzei ar fi condiţionată de răspunsul la întrebarea dacă medicul de medicina muncii poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită, nu poate fi primită întrucât, pe de o parte legătura cu soluţionarea cauzei avută în vedere de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală

trebuie înţeleasă ca o condiţionare actuală, iar nu una eventuală, viitoare a soluţiei pe fondul cauzei de lămurirea dată de către instanţa supremă chestiunii de drept cu care a fost sesizată, iar, pe de altă parte, chiar schimbarea încadrării juridice este discutabilă având în vedere că aceasta poate avea loc numai atunci când instanţa reţine ca săvârşită aceeaşi faptă prevăzută în rechizitoriu, chiar dacă sunt adăugate sau înlăturate unele împrejurări care nu schimbă substanţa faptei imputate, în condiţiile în care noua reglementare procesual penală a renunţat la instituţia extinderii acţiunii penale cu privire la alte fapte, prevăzută de Codul de procedură penală anterior.

VI. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel laşi, Curtea de Apel Craiova şi Curtea de Apel Suceava, conturându-se două opinii:

Într-o primă opinie, s-a susţinut că medicul de medicina muncii care îşi desfăşoară activitatea într-un cabinet individual poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită, prin raportare la calitatea de funcţionar potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. 2 din Codul penal anterior sau ale noţiunii de funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal.

În a două opinie, s-a apreciat că medicul de medicina muncii care îşi desfăşoară activitatea într-un cabinet individual nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită, prin raportare la calitatea de funcţionar potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. 2 din Codul penal anterior sau ale noţiunii de funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penai.

VII. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, însă nu a fost transmis niciun punct de vedere

VIII. Jurisprudenţa naţională în materie

La nivelul curţilor de apel şi al instanţelor din subordinea acestora nu au fost identificate hotărâri relevante în problema de drept analizată.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost identificată Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015.

Prin decizia menţionată anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 7.932/102/2012, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzute de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal şi a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

În acest sens, s-a statuat că „în cazul infracţiunii de luare de mită, calitatea de funcţionar public prevăzută pentru subiectul activ este specifică dreptului penal şi trebuie înţeleasă numai în accepţiunea conferită de prevederile părţii generale a codului penal, aşa încât această reglementare specifică nu poate fi înlăturată prin dispoziţii legale speciale, nepenale, care guvernează exercitarea anumitor profesii, cum este şi aceea de medic. Ca atare, dispoziţiile cuprinse în art. 375 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora «medicul nu este funcţionar public» nu sunt de natură să conducă la excluderea acestuia din sfera funcţionarilor publici reglementată de Codul penai, textul referindu-se exclusiv la «natura profesiei de medic şi obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său»“.

IX. Jurisprudenţă relevantă a Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a fost identificată Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi a articolului unic din Legea pentru modificarea art. 2531 din Codul penal şi s-a constatat că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în raport cu criticile formulate.

În cuprinsul deciziei, Curtea Constituţională a statuat că „Semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ”, iar „noţiunile de «funcţionar public» şi de «funcţionar» au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penai”.

X. Jurisprudenţă relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

XI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Direcţia de specialitate din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a opinat în sensul că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia stabilită în art. 475 din Codul de procedură penală, constând în existenţa unei legături de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei.

A susţinut că în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea că interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de soluţionare a cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi art. 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

A apreciat că din conţinutul încheierii de sesizare rezultă că instanţa de apel a pus în discuţie, din oficiu, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie în infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 din Codul penal anterior, dar nu a dispus schimbarea încadrării juridice, ci a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Pe fondul problemei de drept care face obiectul sesizării a opinat în sensul că medicul de medicina muncii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui cabinet medical individual de medicina muncii, în sistem privat, are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal şi, în consecinţă, poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (2) din Codul penal.

XII. Dispoziţii legale incidente

Articolul 16 din Constituţie: Egalitatea în drepturi

„(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege [...]”

Art. 1 alin. (1) din Codul penal: Legalitatea incriminării „Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.” Art. 4 din Codul penal: Aplicarea legii penale de dezincriminare

„Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz. executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.”

Art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal:

„(1) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţia în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

(2) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire,”

Art. 254 din Codul penal anterior: Luarea de mită „Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.” Art. 289 din Codul penal în vigoare: Luarea de mită „(1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri [...]”

Art. 308 din Codul penal în vigoare: Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane

„(1) Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.

(2) în acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.”

Art. 145 din Codul penal anterior

„Prin termenul «public» se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.”

Art. 147 din Codul penal anterior: Funcţionar public şi funcţionar

„Prin «funcţionar public» se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.

Prin «funcţionar» se înţelege persoana menţionată în alin. 1, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.”

Art. 175 din Codul penal: Funcţionar public

„(1) Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;

b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.”

Art. 176 din Codul penal

„Prin termenul public se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.”

Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

„Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome.”

Art. 2 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare:

„(1) Asistenţa de sănătate publică reprezintă efortul organizat al societăţii în vederea protejării şi promovării sănătăţii populaţiei. Asistenţa de sănătate publică se realizează prin ansamblul măsurilor politico-legislative, al programelor şi strategiilor adresate determinanţilor stării de sănătate, precum şi prin organizarea instituţiilor pentru furnizarea tuturor serviciilor necesare.

(2) Scopul asistenţei de sănătate publică îl constituie promovarea sănătăţii, prevenirea îmbolnăvirilor şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.

(3) Strategia sistemului sănătăţii publice urmăreşte asigurarea sănătăţii populaţiei în cadrul unor comunităţi sănătoase.

(4) Asistenţa de sănătate publică este o componentă a sistemului de sănătate publică.

(5) Ministerul Sănătăţii Publice reprezintă autoritatea centrală în domeniul sănătăţii publice.

(6) în cuprinsul actelor normative în vigoare denumirea «Ministerul Sănătăţii» se înlocuieşte cu denumirea «Ministerul Sănătăţii Publice», iar sintagma «ministrul sănătăţii», cu sintagma «ministrul sănătăţii publice».

(7) Asistenţa de sănătate publică este coordonată de către Ministerul Sănătăţii Publice şi se realizează prin toate tipurile de unităţi sanitare de stat sau private, constituite şi organizate conform legii.”

Art. 373 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare:

„Monitorizarea şi controlul exercitării profesiei de medic se realizează de către Colegiul Medicilor din România şi Ministerul Sănătăţii Publice, denumite în continuare autorităţi competente române. “

Art. 375 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare:

(1) în scopul asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, profesia de medic are la baza exercitării sale independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum şi dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical.

(2) Având în vedere natura profesiei de medic şi obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său, medicul nu este funcţionar public şi nu poate fi asimilat acestuia.

(3) În legătură cu exercitarea profesiei şi în limita competenţelor profesionale, medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri privind prescripţia şi recomandările cu caracter medical, avându-se în vedere caracterul umanitar al profesiei de medic, obligaţia medicului de deosebit respect faţă de fiinţa umană şi de loialitate faţă de pacientul său, precum şi dreptul medicului de a prescrie şi de a recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere medical pacientului.”

Art. 379 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare:

„Monitorizarea şi controlul exercitării profesiei de medic se realizează de către CMR şi Ministerul Sănătăţii, denumite în continuare autorităţi competente române.”

Art. 380 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare:

„Profesia de medic are ca principal scop asigurarea stării de sănătate prin prevenirea îmbolnăvirilor, promovarea, menţinerea şi recuperarea sănătăţii individului şi a colectivităţii.”

Art. 1 din Legea nr. 418/2004 privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii:

„Funcţia de medic de medicină a muncii este exercitată numai de medicul specialist sau primar de medicină a muncii, cu drept de liberă practică.”

Art. 3 din Legea nr. 418/2004 privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii:

„Medicul de medicină a muncii poate ocupa un post în sectorul public şi/sau privat, conform pregătirii sale.”

Art. 24 din Legea nr. 418/2004 privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii:

„Medicul de medicină a muncii este membru al Colegiului Medicilor din România şi beneficiază de protecţia şi facilităţile pe care acesta le pune la dispoziţie membrilor săi.”

Art. 27 din Legea nr. 418/2004 privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii:

„Potrivit prevederilor convenţiilor şi recomandărilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii, medicul de medicină a muncii îşi va desfăşura activitatea fără vreo ingerinţă în ceea ce priveşte aplicarea cunoştinţelor sale şi nu i se poate cere să verifice veridicitatea lipsei de la serviciu a angajaţilor pe motive de îmbolnăvire.”

Art. 28 din Legea nr. 418/2004 privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii:

„Medicul de medicină a muncii este subordonat angajatorului pe linie administrativă, iar activitatea sa este în concordanţă cu principiile de etică şi deontologie medicală. Medicul de medicină a muncii apără interesele unităţii, ale angajaţilor şi nu i se poate cere să folosească concluziile medicale în scopuri care prejudiciază angajatul.”

Art. 30 din Legea nr. 418/2004 privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii:

„Prin întreaga sa activitate medicul de medicină a muncii promovează sănătatea, bunăstarea şi securitatea angajaţilor la nivel individual şi colectiv şi contribuie la sănătatea mediului şi a comunităţii.”

Art. 31 din Legea nr. 418/2004 privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii:

„Activitatea medicului de medicină a muncii se desfăşoară în conformitate cu cele mai înalte standarde profesionale, prin respectarea demnităţii umane şi promovarea celor mai înalte principii etice în cadrul politicilor şi programelor de sănătate în muncă.”

Art. 32 din Legea nr. 418/2004 privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii:

„În exercitarea atribuţiilor sale medicul de medicină a muncii este total independent profesional, dovedind integritate şi imparţialitate. Medicul de medicină a muncii adoptă o relaţie bazată pe încredere, confidenţialitate şi echitate cu persoanele cărora le furnizează servicii medicale de sănătate şi securitate în muncă.”

Art. 33 din Legea nr. 418/2004 privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii:

„Medicul de medicină a muncii respectă secretul profesional promovat prin codul deontologic medical,”

Art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale:

„(1) Cabinetul medical este unitatea cu sau fără personalitate juridică, furnizoare de servicii publice, de stat sau private, de asistenţă medicală umană preventivă, curativă, de recuperare şi de urgenţă,

(2) Serviciile de sănătate ale cabinetelor medicale se realizează de medici de medicină generală - medici de familie, medici stomatologi, medici specialişti şi alte categorii de personal medical autorizat.

(3) Profesia de medic, ca profesie liberală, poate fi exercitată în cadrul cabinetului medical în una dintre următoarele forme:

a) cabinet medical individual;

b) cabinete medicale grupate;

c) cabinete medicale asociate;

d) societate civilă medicală.”

Art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale:

(1) în cabinetul medical individual îşi exercită profesia medicul titular, care poate avea ca salariaţi ori colaboratori medici sau orice altă categorie de personal.

(2) Cabinetele individuale se pot grupa formând cabinete medicale grupate, pentru a-şi crea facilităţi economice comune, păstrându-şi individualitatea în relaţiile cu terţii.

(3) Cabinetele individuale se pot asocia formând cabinete medicale asociate, în scopul exercitării în comun a activităţii şi al asigurării accesului permanent al pacienţilor la servicii medicale complete. Medicii titulari ai unor cabinete asociate îşi păstrează drepturile şi responsabilităţile individuale prevăzute de lege.

(4) Societatea civilă medicală este constituită din doi sau mai mulţi medici asociaţi şi poate avea ca salariaţi ori colaboratori medici sau orice altă categorie de personal.”

Art. 3 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale:

„Medicul poate schimba oricând forma de exercitare a profesiei, cu înştiinţarea autorităţii care a avizat înfiinţarea şi înregistrarea cabinetului medical.”

XIII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Judecătorul-raportor a propus respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie în Dosarul nr. 2.925/110/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă medicul de medicina muncii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui astfel de cabinet individual poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită prin raportare la calitatea de funcţionar potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. 2 din Codul penal de la 1969 sau ale noţiunii de funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Noul cod penal.”

XIV. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea curţilor de apel sau a tribunalelor, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a Statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Faţă de cele arătate rezultă că, pentru a fi admisibilă sesizarea în baza dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de articolul anterior menţionat, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

În speţă, se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate În curs de judecată în ultimă instanţă. Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie fiind învestită în Dosarul nr. 2.925/110/2014 cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău împotriva Sentinţei penale nr. 78/D din 20 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Bacău.

De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii.

Cea de-a treia cerinţă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală nu este însă îndeplinită în cauză. Întrucât soluţionarea pe fond a apelului cu care a fost învestită Curtea de Apel Bacău nu depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Astfel, admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale (în speţă) de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului.

Prin sintagma „soluţionarea pe fond a cauzei” folosită de legiuitor în cuprinsul ari. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs, trebuie să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare.

Legătura cu soluţionarea cauzei avută în vedere de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală trebuie înţeleasă ca o condiţionare actuală, iar nu una viitoare, eventuală, a soluţiei pe fondul cauzei de răspunsul dat de instanţa supremă întrebării cu judecarea căreia a fost învestită.

În speţă, se constată că s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului I.C.I. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi art. 290 din Codul penal anterior, coroborat cu art. 17 fit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, toate cu aplicarea prevederilor art. 33 lit. a) din Codul penai anterior, reţinându-se că în perioada iulie 2010 - ianuarie 2011, îl mod repetat, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în baza unei înţelegeri prealabile cu inculpatul P.V.V., în calitate de medic specialist de medicina muncii, a întocmit documentaţia necesară respectării normelor în vigoare privind securitatea şi sănătatea În muncă în scopul obţinerii unor sume de bani necuvenite, prin completarea în fals, fără examinarea medicală, semnarea şi parafarea fişelor de aptitudini ale angajaţilor mai multor agenţi economici privaţi.

Din cele arătate mai sus, rezultă că inculpatul I.C.I. a fost trimis în judecată în calitate de complice la săvârşirea infracţiunii asimilate infracţiunilor de corupţie de către inculpatul P.V.V., funcţionar public în cadrul Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Bacău. Acţiunea penală nu a fost exercitată împotriva medicului care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui cabinet individual de medicina muncii pentru comiterea de către acesta a unei infracţiuni de corupţie sau asimilate acesteia, în calitate de autor, iar pentru forma de participaţie penală reţinută în sarcina inculpatului I.C.I. nu prezintă relevanţă determinarea calităţii acestuia de funcţionar public.

Prin Sentinţa penală nr. 78/D din 20 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Bacău, s-a dispus, în temeiul art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală cu art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului I.C.I., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la pretindere şi primire în îndeplinirea atribuţiilor de supraveghe, de control de operaţiuni comerciale sau financiare de natură a obţine direct foloase necuvenite de la agentul economic privat, prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, iar în temeiul art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, achitarea aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură directă cu infracţiunile de corupţie prevăzute de art. 290 din Codul penal anterior coroborat cu art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

Prin încheierea din data 3 septembrie 2015, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor, din oficiu, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de complicitate la „pretindere şi primire în îndeplinirea atribuţiilor de supraveghere, de control de operaţiuni comerciale sau financiare de natură a obţine direct foloase necuvenite de la agentul economic privat” prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu aplicarea art. 41 alin, 2 din Codul penal anterior în infracţiunea de complicitate la luare de mită.

Prin încheierea din 15 octombrie 2015, curtea a constatat că prin încheierea anterioară „s-a consemnat în mod greşit infracţiunea de complicitate la luare de mită şi nu doar luare de mită” şi a admis cererea de amânare a cauzei formulată de intimatul-inculpat pentru a-şi pregăti apărarea cu privire la schimbarea încadrării juridice aşa cum a fost stabilită prin respectiva încheiere.

Prin încheierea din data de 27 noiembrie 2015, instanţa de apel a pus în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la interpretarea dispoziţiilor privind infracţiunea de luare de mită prevăzuta de art. 254 din Codul penal anterior pentru a se răspunde la întrebarea dacă medicul de medicina muncii, cum este cazul inculpatului, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul cabinetului individual de medicina muncii are sau nu calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită, respectiv să se lămurească chestiunea dacă are calitatea de funcţionar sau funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Astfel, se constată că, deşi apelantul şi intimatul inculpat au formulat concluzii cu privire la cererea de schimbare a încadrării juridice la termenele de judecată din 3 septembrie 2015 şi 15 octombrie 2015, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acesteia.

Or, în condiţiile în care în cauză nu s-a dispus schimbarea încadrării juridice, în sensul reţinerii în sarcina inculpatului a infracţiunii de luare de mită, chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte nu tinde la soluţionarea pe fond a cauzei, curtea fiind învestită la acest moment cu soluţionarea unui apel vizând pretinsa comitere de către inculpatul I.C.I. a infracţiunii prevăzute de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în forma complicităţii, ăl cărei subiect activ nu este calificat şi nu presupune întrunirea calităţii de funcţionar public.

Posibilitatea teoretică şi eventuală a schimbării încadrării juridice dintr-o infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie, pretins comisă în forma complicităţii, într-o infracţiune de corupţie, pretins comisă în calitate de autor, nu poate conduce la constatarea admisibilităţii sesizării, legătura dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei trebuind să fie una actuală, nu viitoare sau eventuală, după cum s-a menţionat anterior.

Pe de altă parte, instanţa de apel, deşi a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de luare de mită în forma prevăzută de art. 254 din Codul penal anterior a formulat, în parte, chestiunea de drept şi a motivat-o exclusiv prin raportare la noţiunea de funcţionar public în sensul art. 175 din Codul penal în vigoare.

Or, principiul aplicării globale a legii penale mai favorabile, instituit cu caracter obligatoriu prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, obligă instanţele de judecată la aplicarea în ansamblu a legii penale mai favorabile, nefiind permisă combinarea prevederilor din legi succesive. Prin urmare, stabilirea calităţii de funcţionar (public) a subiectului activ al infracţiunii de luare de mită incriminată în Partea specială a dispoziţiilor Codului penal se face prin raportare la dispoziţiile penale prevăzute în Partea generală a aceluiaşi cod.

Faţă de cele arătate se constată că rezolvarea chestiunii de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte prin raportare la calitatea de funcţionar public a medicului de medicina muncii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui cabinet individual nu este de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal.

În consecinţă, sesizarea curţii de apel este inadmisibilă, întrucât nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate stabilită în art. 475 din Codul de procedură penală constând în existenţa unei legături de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie în Dosarul nr. 2.925/110/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă medicul de medicina muncii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui astfel de cabinet individual poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită prin raportare la calitatea de funcţionar potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. 2 din Codul penal de la 1969 sau ale noţiunii de funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Noul cod penal.”

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 februarie 2016.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Mirela Cojocaru

 

ACTE ALE OFICIULUI ROMÂN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR

 

OFICIUL ROMÂN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR

 

DECIZIE

privind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei civile nr. 568A din 20 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 4.454/2/2015

 

Ţinând cont de Referatul Secretariatului general al Corpului de arbitri nr. SGCA361 din 8 martie 2016;

în conformitate cu prevederile art. 1312 alin. (9) şi art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare;

în baza prevederilor art. 6 alin. (1) şi art. 7 din Hotărârea Guvernului

nr. 401/2006 privind organizarea, funcţionarea, structura personalului şi dotările necesare îndeplinirii atribuţiilor Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, cu modificările ulterioare, şi ale Deciziei prim-ministrului nr. 427/2012 privind numirea doamnei Irina Lucan-Arjoca în funcţia de director generai adjunct al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, precum şi ale Deciziei prim-ministrului nr. 278/2015 privind exercitarea atribuţiilor directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor,

directorul general adjunct al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor emite prezenta decizie.

Art. 1 - Se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia civilă nr. 568A din 20 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 4.454/2/2015.

Art. 2. - Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi pe site-ul www.orda.ro

 

Directorul general adjunct al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor,

Irina Lucan-Arjoca

 

Bucureşti, 8 martie 2016.

Nr. 20.

 

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREŞTI

SECŢIA A IV- A CIVILĂ

 

DECIZIA CIVILĂ Nr. 568A

 

Şedinţa publică de la data de 20 noiembrie 2015

Dosar nr. 4.454/2/2015

Curtea constituită din:

Preşedinte - Mirela Steluţa Croitoru

Judecător - Liviu Eugen Făget

Grefier - Florinela Jipa

 

Pe rol se află pronunţarea asupra cererii de apel formulate de apelanta Asociaţia pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România împotriva Hotărârii arbitrale nr. 1/27.05.2015, pronunţată în Dosarul de arbitraj nr. 2/2013 de completul de arbitraj, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 401/08.06.2015, în contradictoriu cu intimata Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.

Dezbaterile orale şi concluziile pe fond au avut loc în şedinţa publică de la 04.11.2015, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera şi pentru a da părţilor posibilitatea de a depune concluzii scrise, a amânat pronunţarea la data de 11.11.2015, la

18.11.2015 şi la 20.11.2015, când a hotărât următoarele:

CURTEA,

deliberând asupra apelului civil de faţă, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la ORDA la data de 20.03.2013, UPFR a solicitat iniţierea arbitrajului în vederea stabilirii criteriilor de repartizare a remuneraţiei pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR, pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă, şi a comisionului datorat organismului colector UPFR pe această sursă, pentru perioada 2012-2014.

Prin cererea înregistrată la ORDA la data de 21.03.2013, ADPFR a solicitat iniţierea procedurii de arbitraj având drept obiect stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată între organismele de gestiune colectivă ADPFR şi UPFR pentru operele reproduse după înregistrările sonore, precum şi a comisionului datorat organismului colector UPFR pe această sursă, pentru perioada 2012-2014.

Prin Hotărârea arbitrală nr. 1 din 27 mai 2015 privind stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore, cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă, şi a comisionului datorat organismului colector UPFR pentru perioada 2011--2012, Completul de arbitraj din cadrul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor a luat act de cererea de renunţare la cererea de arbitraj formulată de ADPFR; a respins cererea de restituire a onorariului arbitrilor formulată de ADPFR; a admis în parte excepţia lipsei de obiect a prezentului arbitraj invocată de ADPFR, în ceea ce priveşte perioada 2013-2014; a admis excepţia de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011; a respins excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare a cererii de arbitraj formulate de UPFR la termenul din data de 2 martie 2013; a admis În parte cererea de arbitraj formulată de UPFR şi a stabilit criteriul proporţiei repertoriului gestionat de fiecare din organismele de gestiune colectivă pentru operele reproduse după înregistrări sonore ce revin producătorilor de fonograme din remuneraţia compensatorie pentru copie privată, pentru toate sursele de colectare (radio, tv, internet), pentru perioada 2011-2012; a stabilit că nivelul comisionului datorat organismului de gestiune desemnat colector unic pentru sursa copie privată a operelor reproduse după înregistrări sonore ce revin producătorilor de fonograme este de 5% din sumele colectate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Completul de arbitraj a reţinut următoarele:

Cererile de arbitraj formulate de UPFR şi ADPFR au ca temei juridic prevederile dispoziţiilor art. 1312 alin. (3)-(9) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, şi au ca obiect stabilirea modalităţii de repartizare, în cote procentuale, între organismele de gestiune colectivă ADFPR şi UPFR, a drepturilor producătorilor de fonograme, a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată cuvenite producătorilor de fonograme, titulari de drepturi conexe, pentru operele reproduse după înregistrări sonore, precum şi a comisionului de colectare datorat organismului de gestiune desemnat colector pentru drepturile producătorilor de fonograme pentru perioada 2012- 2014.

Arbitrajul s-a desfăşurat la termenele din data de 27 martie 2013, 2 aprilie 2013, 10 aprilie 2013, 24 aprilie 2013, 9 aprilie 2014, 6 mai 2015, 11 mai 2015, 19 mai 2015.

Dezbaterile pe fond au avut loc la data de 19 mai 2015, fiind consemnate în încheierea de şedinţă care face parte integrantă din prezenta.

Termenul de arbitraj a fost prelungit cu 15 zile, potrivit dispoziţiei directorului ORDA.

Completul, având nevoie de timp pentru a delibera şi a da părţilor posibilitatea de a depune concluzii scrise, a amânat pronunţarea pentru data de 27 mai 2015.

Dezbaterile au avut loc la sediul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), cu participarea tuturor arbitrilor care fac parte din complet.

Având în vedere înscrisurile administrate, dezbaterile şi concluziile părţilor, completul de arbitri constată:

Constituirea iniţială a completului de arbitraj a fost realizată cu respectarea prevederilor art. 1311 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare, părţile fiind convocate pentru tragerea la sorţi în vederea desemnării arbitrilor.

Prin cererea de arbitraj, UPFR a solicitat stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă şi a comisionului datorat organismului colector UPFR pentru perioada 2012-2014.

Prin cererea de arbitraj, ADPFR a solicitat stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrările sonore cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă şi a comisionului datorat organismului colector UPFR pe această sursă, pentru perioada 2012-2014.

La termenul din 27 martie 2013 ADPFR a formulat cerere de recuzare a arbitrului desemnat Voican Maria Mădălina, cerere întemeiată pe prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă. Având în vedere faptul că la acest termen onorariul arbitral nu fusese pus în discuţia părţilor şi achitat, completul nu a putut să se pronunţe asupra cererii de recuzare formulate de ADPFR.

La termenul din data de 2 aprilie 2013 UPFR a precizat cererea de arbitraj în sensul completării acesteia cu solicitarea de a stabili criteriile de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrările sonore cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă şi a comisionului datorat organismului de gestiune colectivă desemnat colector UPFR pe această sursă, inclusiv pentru perioada anului 2011, obiectul dedus judecăţii vizând perioada 2011-2014. La acelaşi termen, UPFR a invocat excepţia de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011 pentru stabilirea proporţiei remuneraţiei cuvenite fiecărui organism de gestiune colectivă din domeniul producătorilor de fonograme din remuneraţiile compensatorii pentru copie privată, prin raportare la dispoziţiile art. 1312 alin. (3) lit. c) şi art. 133 alin. (5) din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare.

ADPFR a depus o cerere prin care a solicitat schimbarea denumirii Dosarului arbitral nr. 2/2013 sub forma „Dosarul arbitral nr. 2/2013 privind stabilirea modalităţii de repartizare, în cote procentuale, între organismele de gestiune colectivă a drepturilor producătorilor de fonograme, ADPFR şi UPFR, a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată cuvenite producătorilor de fonograme, titulari de drepturi conexe, pentru operele reproduse după înregistrări sonore, precum şi a comisionului de colectare datorat organismului de gestiune desemnat colector pentru drepturile producătorilor de fonograme pentru perioada 2012-2014”.

Atât ADFPR, cât şi UPFR au solicitat amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de cererile de arbitraj şi de înscrisurile anexate.

Completul a luat act de cererea ADPFR privind recuzarea doamnei arbitru Maria Mădălina Voican şi a constatat necompetenţa sa funcţională în privinţa cererii de recuzare formulată de ADPFR, dispunând ataşarea înscrisului care consemnează cererea de recuzare la dosarul de arbitraj. În ceea ce priveşte cererea de schimbare a denumirii dosarului formulată de ADFPR, completul o respinge, având în vedere faptul că prezentul dosar de arbitraj nu poartă o denumire, ci este identificat numai prin numărul de înregistrare şi anul înregistrării. Se admit cererile de amânare a arbitrajului formulate de părţi şi se acordă termen data de 10 aprilie 2010.

La termenul din data de 10 aprilie 2013 ADPFR depune note de concluzii prin care solicită respingerea excepţiei de nelegalitate formulate de UPFR la termenul din data de 2 aprilie 2013 şi invocă excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare a cererii de arbitraj formulate de UPFR la acel termen.

UPFR depune întâmpinare împotriva cererii de arbitraj formulate de ADPFR.

ADPFR solicită amânarea cauzei în vederea studierii întâmpinării. Ambele părţi solicită admiterea probei cu înscrisuri.

Completul uneşte ambele excepţii invocate (excepţia nelegalităţii Deciziei ORDA nr. 249/2011 şi excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare a cererii de arbitraj formulate de UPFR la termenul din data de 2 martie 2013) cu fondul cauzei şi stabileşte termen pentru continuarea arbitrajului la data de 24 aprilie 2013.

La termenul din data de 24 aprilie 2013 ADPFR depune o cerere precizatoare a cererii de arbitraj, solicitând indicarea cotelor procentuale cuvenite fiecărui criteriu de repartiţie propus. Completul de arbitraj pune în discuţie cu prioritate suspendarea cauzei, raportat la cererea de recuzare a arbitrului desemnat Voican Maria Mădălina, şi, în temeiul art.413 alin. (1) pct. 1 şi 3 coroborate cu art. 49 alin, (2) din Codul de procedură civilă, suspendă judecarea cererilor de arbitraj până la pronunţarea Tribunalului Bucureşti asupra cererii de recuzare formulate de ADPFR.

La data de 31 martie 2014 UPFR formulează cerere de repunere pe rol a cauzei arbitrale din Dosarul nr. 2/2013, având în vedere soluţionarea definitivă şi irevocabilă a Dosarului nr. 13.626/3/2013 de instanţa Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, în sensul respingerii cererii de recuzare a doamnei arbitru Maria Mădălina Voican.

La termenul din data de 9 aprilie 2014, ADPFR invocă excepţia nelegalei constituiri a completului de arbitraj, motivată de faptul că mandatul unor membri ai completului de arbitraj s-a încheiat, acesta fiind limitat la o perioadă de 3 ani. Reprezentanta UPFR susţine că membrii completului de arbitraj trebuie să finalizeze prezentul dosar.

Preşedintele completului de arbitraj pune în discuţie aspectele referitoare la autoritatea jurisdicţională competentă să soluţioneze excepţia invocată şi situaţia onorariilor în ipoteza admiterii acestei excepţii.

Având în vedere susţinerile părţilor şi motivarea consemnată în încheierea de şedinţă întocmită la data de 9 aprilie 2014, în temeiul art. 547 din Codul de procedură civilă, completul dispune trimiterea dosarului către Tribunalul Bucureşti în vederea soluţionării excepţiei nelegalităţii compunerii completului de arbitraj invocate de ADPFR, reţinând şi opinia separată a domnului arbitru Victor Babiuc.

Prin Sentinţa civilă nr. 499/07.04.2015, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia nelegalei compuneri a completului de arbitraj invocate de ADPFR privind pe doamna Voican Maria Mădălina şi domnii Victor Babiuc şi Dan Cristian Gozia.

Prin Adresa nr. 8.657/22.04.2015, înregistrată la ORDA cu nr. RGII/3.333/22.04.2015, UPFR a solicitat reluarea procedurii de arbitraj. Prin Adresa ORDA nr. RGII/IES/3.406/24.04.2015 Secretariatul general al Corpului de arbitri de pe lângă ORDA a convocat părţile pentru reluarea procedurii de arbitraj, respectiv pentru tragerea la sorţi a 3 arbitri titulari şi 3 arbitri de rezervă, conform art. 1312 din Legea nr. 8/1996, modificată şi completată.

La termenul din data de 6 mai 2015, având în vedere imposibilitatea obiectivă de prezentare a doamnei arbitru Amzar Geta-Gabriela, completul acordă termen pentru data de 11 mai 2015.

La termenul din data de 11 mai 2015, completul a admis cererea de repunere a cauzei pe rol şi a constatat legala sa constituire. Reprezentanţii ADPFR formulează oral o cerere de renunţare la arbitraj, arătând că au depus în acest sens şi un înscris la secretariatul corpului de arbitri.

Reprezentantul UPFR este de acord cu cererea de renunţare formulată de ADPFR şi menţionează că nu mai are alte probe de administrat, urmând să depună concluzii scrise până la termenul stabilit. Completul ia act de cererea de renunţare formulată de ADPFR şi stabileşte termen pentru soluţionarea cauzei la data de 19 mâi 2015.

La termenul din data de 19 mai 2015, completul pune în discuţia părţilor cererea ADPFR cu privire la termenul arbitrajului şi onorariile arbitrilor depusă la data de 14 mai 2015. Reprezentanţii UPFR solicită respingerea acesteia în integralitate potrivit art. 1312 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 8/1996. Completul urmează a se pronunţa asupra acestei cereri odată cu soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect a prezentului arbitraj invocată de ADPFR, completul dispune unirea excepţiei cu fondul cauzei.

Reprezentantul UPFR solicită respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii, admiterea excepţiei de nelegalitate a Hotărârii ORDA nr. 249/2011, precum şi admiterea cererii de arbitraj, aşa cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a da posibilitate ADPFR să depună concluzii scrise, completul amână pronunţarea cauzei până la 27 mai 2015. La termen, UPFR depune concluzii scrise privind excepţiile invocate şi fondul cauzei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, completul arbitral a constatat:

În ceea ce priveşte cererea ADPFR depusă la data de 14 mai 2015, prin care se solicită pronunţarea cu privire la termenul arbitrajului şi onorariile arbitrilor, completul de arbitraj constată respectarea termenului de arbitraj prevăzut de art. 1312 alin. (7) din Legea nr. 8/1996, faţă de împrejurarea că în perioada 24 aprilie 2013-11 mai 2015 cauza a fost suspendată, ca urmare a naşterii unor incidente procedurale, respectiv soluţionării cererii de recuzare a arbitrului Voican Maria Mădălina, formulată de ADPFR, şi, ulterior, a soluţionării excepţiei nelegalei compuneri a completului de arbitraj, invocată de ADPFR.

Ca atare, la calculul termenului arbitrajului se va avea în vedere timpul scurs înainte de suspendare şi timpul scurs după repunerea pe rol a cauzei.

Verificând lucrările dosarului, completul de arbitraj constată că a fost respectat întocmai termenul prevăzut de art. 1312 alin. (7) din Legea nr. 8/1996.

În ceea ce priveşte onorariile arbitrilor stabilite la data de 27 martie 2013, acestea se vor menţine, reducerea cuantumului fiind posibilă doar în situaţia în care arbitrajul se întrerupe fără a se pronunţa o hotărâre, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 599 din Codul de procedură civilă. Restituirea onorariilor achitate nu este, de asemenea, posibilă raportat la faptul că formularea cererii de renunţare la arbitraj a fost făcută ulterior primei zile de înfăţişare în procedura de arbitraj.

Faţă de aceste argumente, completul de arbitraj respinge cererea formulată de ADPFR la 14 mai 2015 ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011, completul de arbitraj constată că prin excepţia invocată UPFR a criticat Decizia ORDA nr. 249/2011 pentru nelegalitate, motivat de faptul că ORDA şi-a depăşit atribuţiile expres prevăzute de Legea nr. 8/1996, dispunând asupra unor drepturi private, respectiv a stabilit că: „pentru anul 2011 proporţia remuneraţiei cuvenită fiecărui organism de gestiune colectivă din domeniul producătorilor de fonograme din remuneraţiile pentru copia privată este: 95% pentru UPFR şi 5% pentru ADPFR”.

ADPFR a solicitat respingerea excepţiei, invocând în acest sens necompetenţa instanţei arbitrate de a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ, competenţa aparţinând în acest caz doar instanţelor de contencios administrativ.

Analizând excepţia invocată şi apărările părţilor, completul de arbitraj constată că, în raport cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual poate fi cercetată oricând pe cale de excepţie de către instanţa învestită cu fondul litigiului.

Completul de arbitraj constituit conform Legii nr. 8/1996 reprezintă „instanţa învestită cu fondul litigiului”, în înţelesul ari. 4 din Legea nr. 554/2004, iar Decizia ORDA nr. 249/2011 reprezintă un act administrativ unilateral ce se circumscrie dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel încât analizarea excepţiei de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011 intră în competenţa funcţională a prezentului complet de arbitraj.

În ceea ce priveşte Decizia ORDA nr. 249/2011, completul constată că aceasta este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 8/1996, întrucât prin emiterea ei s-a procedat la împărţirea remuneraţiei între cele două organisme, fapt ce excede atribuţiilor ORDA expres prevăzute de lege.

În consecinţă, completul de arbitraj admite excepţia de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011, urmând să dea eficienţă la soluţionarea cauzei dispoziţiilor art. 4 alin, (3) din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare a cererii de arbitraj formulate de UPFR la termenul din data de 2 martie 2013, invocată de ADPFR, completul de arbitraj urmează a o respinge ca nefondată, întrucât din conţinutul dispoziţiilor art. 133 din Legea nr. 8/1996 nu rezultă obligativitatea unor negocieri între organismele de gestiune colectivă ca etapă obligatorie prealabilă arbitrajului.

În situaţia protocoalelor ce trebuie încheiate organismele de gestiune colectivă pentru stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii şi a comisionului datorat organismului colector, Legea nr. 8/1996 nu a impus o etapă a negocierilor obligatorie, ci doar un termen de încheiere a acestui protocol de 30 de zile.

Completul constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale cererii precizatoare de arbitraj, respectiv: lipsa unui protocol încheiat între cele două părţi, expirarea termenului de 30 de zile şi cererea de iniţiere a procedurii de arbitraj.

Susţinerea ADPFR potrivit căreia domeniul supus reglementării prin cererea de arbitraj ce formează obiectul prezentului dosar intră sub incidenţa Deciziei ORDA nr. 249/2011 este nefondată, întrucât odată cu admiterea excepţiei de nelegalitate a acestei decizii, ea nu mai este aptă să producă efecte juridice Intre părţi, intervenind astfel necesitatea reglementării modalităţii de repartizare a remuneraţiei compensatorii şi a comisionului datorat organismului colector.

Prin urmare, completul de arbitraj respinge excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare a cererii de arbitraj ca nefondata.

Cu privire la excepţia lipsei de obiect a prezentului arbitraj invocată de ADPFR, completul de arbitraj urmează a o admite în parte, pentru următoarele considerente:

În motivarea excepţiei invocate, ADPFR a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 180/12.02.2015 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 33.489/3/2014 de Secţia a V-a civilă, a fost reglementată situaţia remuneraţiilor compensatorii cuvenite producătorilor de fonograme pentru copia privată pentru anul 2012, iar pentru anii 2013 şi 2014 a fost reglementată prin protocolul publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin Decizia ORDA nr. 173/10.10.2013.

Verificând înscrisurile depuse la dosar, completul de arbitraj constată că excepţia lipsei de obiect este întemeiată în parte, doar în ceea ce priveşte perioada 2013-2014, întrucât aceasta face obiectul protocolului publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin Decizia ORDA nr. 173/10.10.2013.

În ceea ce priveşte anul 2012, completul constată, pe de o parte, că Sentinţa civilă nr. 180/12.02.2015 a Tribunalului Bucureşti invocată de ADPFR nu este definitivă şi nici măcar redactată până la data soluţionării prezentului arbitraj, iar, pe de altă parte, obiectul cererii de chemare în judecată din Dosarul nr. 33.489/3/2014 (restituirea de către ADPFR a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, aferentă perioadei ianuarie-octombrie 2012, pe care UPFR a repartizat-o către ADPFR în baza Deciziei ORDA nr. 72/2012 ce a fost anulată) este diferit de cel al cererii de arbitraj.

Obiectul prezentului arbitraj, determinat în baza cererilor precizatoare depuse de UPFR şi ca urmare a renunţării la cererea de arbitraj formulată de ADPFR, îl constituie stabilirea unor criterii de repartiţie a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele produse după înregistrări sonore, cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă, şi a comisionului datorat organismului colector UPFR pe această sursă, pentru perioada 2011-2012.

Prin urmare, completul de arbitraj admite în parte excepţia lipsei de obiect a arbitrajului pentru perioada 2013-2014.

Cu privire la fondul cauzei:

În primul rând, completul a stabilit obiectul prezentului arbitraj, în funcţie de cererile şi susţinerile părţilor formulate în cursul prezentei proceduri. Prin cererile iniţiale de arbitraj, părţile au solicitat stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore, cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă, şi a comisionului datorat organismului colector UPFR pentru perioada 2012-2014. Ulterior, UPFR a formulat o cerere completatoare prin care a solicitat extinderea arbitrajului şi pentru perioada 2011, cu privire la care completul a respins excepţia inadmisibilităţii formulată de ADPFR, pentru motivele expuse în cadrul prezentei hotărâri, în cursul prezentei proceduri, părţile au încheiat, pentru perioada 2013-2014, Protocolul privind criteriile de repartizare a sumelor cuvenite ADPFR reprezentând remuneraţie compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore pentru perioada 2013-2014, publicat prin Decizia ORDA nr. 173/10.10.2013, iar ADPFR a renunţat la propria cerere de arbitraj. Curtea a apreciat ca întemeiată excepţia de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011 pentru stabilirea proporţiei remuneraţiei cuvenite fiecărui organism de gestiune colectivă din domeniul producătorilor de fonograme din remuneraţiile pentru copia privată. Prin urmare, ca efect al admiterii acestei excepţii, completul va înlătura aplicabilitatea acesteia, în concordanţă cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „în cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost contestată”.

Având în vedere toate aceste aspecte, completul a apreciat că obiectul prezentului arbitraj îl constituie cererea UPFR în vederea stabilirii criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore, cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă, şi a comisionului datorat organismului colector UPFR pentru perioada 2011-2012.

În susţinerea cererii sale, UPFR a propus următoarele criterii de repartizare:

- criteriul utilizării reale a repertoriului membrilor ADPFR ca urmare a copierii muzicii ascultate la posturile de radio, conform studiilor de piaţă;

- criteriul utilizării reale a repertoriului membrilor ADPFR ca urmare a copierii muzicii ascultate la posturile de televiziune conform studiului de piaţă;

- criteriul proporţiei repertoriului gestionat de ADPFR pentru propriii membri, raportat la repertoriul gestionat de UPFR pentru toţi producătorii de fonograme, cu excepţia membrilor ADPFR, denumit în continuare criteriul repertoriilor, aplicabil ca urmare a copierii în mod privat a fonogramelor utilizate pe internet, în mediul privat, în magazine de specialitate şi alte surse.

Pentru susţinerea acestor criterii, UPFR a depus la dosarul de arbitraj două studii de piaţă realizate de Reveal Marketing Research. în anii 2011 şi 2013.

În ceea ce priveşte comisionul datorat colectorului colectiv s-a solicitat stabilirea unei valori de 7%.

Având în vedere susţinerile părţilor, precum şi probele administrate pe parcursul prezentei proceduri, completul a apreciat că pentru stabilirea unor criterii echitabile pentru repartizarea remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore trebuie făcute unele aprecieri esenţiale asupra tipului de utilizare. În materie de copie privată, remuneraţia compensatorie se datorează pentru copia realizată, iar nu pentru suportul pe care o astfel de copie se poate face. Copia privată reprezintă reproducerea în scop de folosinţă personală sau pentru cercul normal al unei familii. În aceste condiţii este aproape imposibil de determinat o pondere a utilizării reale în domeniul copiei private. Dacă în cazul comunicării publice a fonogramelor ar putea exista unele criterii obiective pentru întocmirea unui studiu de piaţă care să ofere o situaţie relevantă a utilizării reale (prin analizarea playlisturilor), în cazul copiei private multitudinea de factori ce nu pot fi cuantificaţi în mod real nu poate susţine un studiu convingător în ceea ce priveşte această utilizare, rezultatele putând varia în funcţie de eşantioanele analizate.

Mai mult decât atât, studiile de piaţă depuse la dosar nu au fost agreate de părţile din prezentul arbitraj nici în privinţa obiectivelor lor, nici în privinţa realizatorilor, un motiv În plus pentru complet de a nu ţine seama de concluziile acestora.

Nici criteriul hologramelor achiziţionate de membrii fiecărui OGC propus de ADPFR nu poate fi luat în considerare, având în vedere că, în materia copiei private, remuneraţia compensatorie se datorează pentru copia realizată, iar nu pentru suportul pe care o astfel de copie se poate face, iar criteriul de repartizare trebuie să fie aplicat unitar, indiferent de sursa de colectare (radio, tv, internet).

În aceste condiţii, completul a apreciat că, având în vedere natura utilizării, se impune a da preferinţă criteriului repertoriilor gestionate de fiecare organism de colectare. Acest criteriu ar da cel mai bine eficienţă caracterului compensator al remuneraţiei aferente copiei private, ar simplifica procedurile de repartizare a remuneraţiei între organisme şi ar reprezenta o distribuire echitabilă a remuneraţiei. În plus s-ar realiza şi o scădere a costurilor aferente procedurilor de repartizare.

În ceea ce priveşte comisionul datorat colectorului colectiv, solicitarea UPFR de stabilire a acestuia la 7% avea în vedere stabilirea criteriului utilizării reale, criteriu ce nu poate fi aplicat în mod obiectiv în domeniul copiei private. Având în vedere că stabilirea criteriului repertoriilor gestionate de fiecare organism de colectare simplifică mecanismele de repartiţie, un nivel al comisionului datorat organismului de gestiune colector de 5% este considerat suficient pentru acoperirea cheltuielilor de repartiţie.

Împotriva Hotărârii arbitrale nr. 1/27.05.2015, pronunţată de Completul arbitral desemnat în Dosarul de arbitraj nr. 2/2013, a formulat apel Asociaţia pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România, în motivarea căruia a susţinut următoarele critici:

Chestiuni prealabile:

Ca urmare a cererilor de iniţiere a arbitrajului formulate de cele două organisme de gestiune colectivă din domeniul producătorilor de fonograme, respectiv ADPFR şi UPFR, cereri înregistrate la ORDA cu nr. RGI1/2.661/21.03.2013 şi, respectiv, RGI1/2.565/20.03.2013, părţile au fost convocate pentru tragerea la sorţi a arbitrilor la data de 25.03.2013 în Dosarul de arbitraj nr. 2/2013.

După desemnarea arbitrilor, la data de 27.03.2013 a fost încheiat Procesul-verbal de constituire a completului arbitral înregistrat cu nr. 398/27.03.2013, prin care a fost stabilit primul termen al arbitrajului - 02.04.2013, onorariul ce urma să fie depus de cele două părţi până la primul termen şi locul arbitrajului în conformitate cu prevederile art. 1312 din Legea nr. 8/1996 şi art. 6 din Regulamentul Corpului de arbitri de pe lângă ORDA, aprobat prin Decizia nr. 270/2010.

Astfel, a fost demarată procedura de arbitraj în Dosarul cu nr. 2/2013, după cum urmează: 2.04.2013 - primul termen al arbitrajului stabilit prin încheierea din data de 27.03.2013; 24.04.2013 - încheierea completului arbitral prin care se dispune suspendarea judecării cererilor de arbitraj. În temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. 1 pct. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă (suspendare facultativă), până la soluţionarea cererii de recuzare a arbitrului Maria Mădălina Voican invocate în cauză - obiect al Dosarului cu nr. 13.626/3/2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti; 1.10.2013 - Hotărâre definitivă nr. 1.846/21.10.2013 în Dosarul cu nr. 13.626/3/2013 având ca obiect recuzare arbitru Maria Mădălina Voican; 09.04.2014 - încheiere a completului arbitral iniţial desemnat prin care se constată necompetent a soluţiona excepţia nelegalei compuneri a completului invocată de ADPFR şi trimite soluţionarea excepţiei Tribunalului Bucureşti în temeiul prevederilor art. 547 din Codul de procedură civilă; 07.04.2015 - Hotărâre definitivă nr. 499/07.04.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul cu nr. 38 497/3/2014 având ca obiect excepţie nelegală compunere a completului arbitral în Dosarul cu nr. 2/2013; 29.04.2015 - Proces-verbal cu nr. RGII/3.553/29.04.2015- tragere la sorţi a 3 arbitri titulari şi 3 arbitri de rezervă în Dosarul de arbitraj cu nr. 2/2013, în care se consemnează un alt obiect al arbitrajului decât cel stabilit de completul arbitral iniţial, ca urmare a cererilor de arbitraj ale celor două părţi formulate în martie 2013. Prin acelaşi proces-verbal, ORDA practic dispune cu privire la excepţia de incompatibilitate formulată de UPFR cu ocazia tragerii la sorţi faţă de unul dintre arbitrii extraşi; 06.05.2015 - încheiere complet arbitral privind amânarea ca urmare a imposibilităţii de prezentare a unuia dintre arbitri; 11.05.2015, 19.05.2015 - termene arbitraj; 27.05.2015 - pronunţarea Hotărârii arbitrale nr. 1/2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea i, nr. 401/08.06.2015 prin Decizia ORDA nr. 58/29.05.2015.

1. Anularea în totalitate a Hotărârii arbitrale nr. 1/27.05,2015, pronunţată de Completul arbitral în Dosarul de arbitraj nr. 2/2013, rejudecarea cererilor de arbitraj formulate în dosar şi respingerea cererii de arbitraj a UPFR ca neîntemeiată

A. Solicită instanţei de apel ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să anuleze în totalitate hotărârea arbitrală atacată, apreciază ca fiind incident în cauză un motiv de nulitate necondiţionată a hotărârii, şi anume cel reglementat prin dispoziţiile art. 176 pct. 4 şi 6 din Codul de procedură civilă - încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la constituirea instanţei şi alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură.

Ca urmare a admiterii de către Tribunalul Bucureşti a excepţiei de nelegală compunere a completului de arbitraj invocate de ADPFR la termenul din 09.04.2004, la data de 29.04.2005 s-a procedat la tragerea la sorţi a arbitrilor ce urmează a soluţiona Dosarul de arbitraj nr. *2/2013, iar prin Procesul-verbal nr. RGH/3.553/29.04.2015 a fost consemnată procedura de desemnare a unui nou complet.

Potrivit prevederilor art. 1312 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 coroborate cu cele ale art. 6 din Regulamentul corpului de arbitri de pe lângă ORDA, aprobat prin Decizia nr. 270/2010, procedura de desemnare a completului arbitral se desfăşoară astfel:

ORDA convoacă părţile în vederea desemnării prin tragere la sorţi a completului de arbitraj constituit din 5 membri, respectiv 3 arbitri de rezervă, iar „absenţa părţilor convocate nu împiedică desemnarea arbitrilor prin tragere la sorţi”.

De asemenea, potrivit art. 6 alin. (4)-(6) din acelaşi regulament: „Tragerea la sorţi se efectuează de directorul general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor sau de persoana desemnată de acesta.

Minuta tragerii la sorţi se afişează pe site-ul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

Arbitrii titulari desemnaţi prin tragere la sorţi şi reprezentanţii părţilor sunt convocaţi la sediul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor; prin secretarul general al corpului de arbitri, ocazie cu care completul de arbitraj stabileşte onorariul brut prin negociere cu părţile, primul termen de arbitraj, dar nu mai târziu de 5 zile socotite de la data acestei întruniri, precum şi locul arbitrajului, informând părţile despre măsurile luate.”

Apelanta susţine că aceste dispoziţii au fost încălcate cu bună ştiinţă, în ciuda sesizărilor sale cu privire la neregularităţile intervenite atât în desemnarea completului, cât şi la continuarea procedurii de arbitraj, neregularităţi pe care completul de arbitraj nu le-a îndreptat până în acest moment.

Învederează instanţei ca prin Procesul-verbal cu nr. RGII/3.553/29.04.2015 se consemnează faptul că obiect al arbitrajului: „stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia pentru operele reproduse după înregistrări sonore cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă, şi a comisionului datorat organismului colector UPFR pentru perioada 2011-2014”, deşi atât pe pagina oficială a autorităţii, cât şi în încheierea completului arbitral din data de 09.04.2013 se poate constată în mod indubitabil că obiect al arbitrajului îl reprezintă remuneraţiile pentru perioada 2012-2014.

Într-adevăr la dosarul cauzei fusese depusă, la termenul din data de 02.04.2013, o cerere precizatoare a UPFR prin care aceasta solicita extinderea perioadei supuse arbitrajului şi la anul 2011. La momentul încheierii procesului-verbal mai sus indicat (29.04.2015), completul arbitral nu se pronunţase asupra acestei cereri a UPFR astfel încât lărgirea cadrului procesual se putea realiza numai de către completul arbitral, şi nu de către ORDA prin actul în care s-a consemnat procedura desemnării completului arbitral.

Mai mult decât atât, subliniază faptul că în cuprinsul procesului-verbal în cauză nu se consemnează prezenţa directorului general al ORDA, care avea obligaţia potrivit prevederilor art. 6 din Regulament sus-citate să efectueze tragerea la sorţi şi nici nu se precizează că, în absenţa sa, ar fi desemnat o altă persoană să efectueze tragerea la sorţi.

În aceste condiţii, conform procesului-verbal menţionat, procedura tragerii la sorţi a fost realizată între „părţi”, respectiv de o singură parte prezentă, UPFR, în absenţa directorului general al ORDA, motiv pentru care consideră că nu s-au respectat prevederile imperative cu privire la tragerea la sorţi şi că nu pot fi garantate imparţialitatea, corectitudinea şi legalitatea întregii proceduri.

Prin acelaşi proces-verbal se consemnează invocarea de către UPFR a excepţiei de incompatibilitate a avocaţilor celor două părţi în arbitraj, respectiv dl Robert Bucur şi dna Andreea Stratula, întemeiată pe considerentul că aceştia se află pe lista Corpului de arbitri de pe lângă ORDA numit prin Ordinul ministrului culturii nr. 2.381/23.07.2013.

Excepţia a fost invocată de UPFR în faţa reprezentantului ORDA, secretar al corpului de arbitri, după părăsirea sălii de către ADPFR, deşi o atare excepţie este propice a fi formulată în faţa completului arbitral.

În cadrul tragerii la sorţi iniţiale, după cum reiese din Procesul-verbal cu nr. RGI1/3.553/29.04.2015, al treilea arbitru al completului a fost extras dl Robert Bucur, dar, la solicitarea UPFR, în absenţa directorului general al ORDA şi a ADPFR, a fost înlocuit din componenţa completului cu un alt arbitru.

Din acest punct de vedere, practic autoritatea a soluţionat o excepţie invocată de UPFR, în absenţa ADPFR, deşi competenţa sa cu privire la procedura de tragere la sorţi a arbitrilor era limitată la dispoziţiile art. 1312 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 coroborate cu cele ale art. 6 din Regulamentul Corpului de arbitri, neregularităţile procedurale şi incidentele cu privire la această procedură urmând a fi supuse atenţiei şi soluţionate de completul arbitral desemnat.

B. Cu privire la termenul legal al arbitrajului, reglementat prin dispoziţiile art. 1312 alin. (7) din Legea nr. 8/1996 şi art. 7 alin. (11) din Regulament, a solicitat să se constate că depăşirea termenului pentru depunerea hotărârii arbitrale reprezintă o neregularitate a hotărârii care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia.

Potrivit prevederilor menţionate mai sus: „Arbitrii au obligaţia ca în termen de 30 de zile de la primul termen al arbitrajului să depună la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor hotărârea cuprinzând forma finală a metodologilor supuse arbitrajul”, termenul putând fi prelungit cu 15 zile în mod excepţional prin decizie a ORDA ca urmare a solicitării motivate a arbitrilor.

În acest sens, din expunerea parcursului arbitrajului se poate lesne constata că: primul termen al arbitrajului este 02.04,2013; judecata fiind suspendată (facultativ) în două rânduri, respectiv la data de 24,04.2013 şi 09.04.2014; judecata a fost reluată la data de 06.05.2015; hotărârea arbitrală fiind pronunţată în data de 27.05.2015.

Astfel, între primul termen al arbitrajului şi data suspendării acestuia au trecut 22 de zile din termenul de 30 de zile în care completul arbitral are obligaţia de a depune la ORDA hotărârea arbitrală.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 413 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 567 alin. (2) din Codul de procedură civilă, suspendarea facultativă intervine de la data pronunţării încheierii de suspendare, în cazul de faţă de la data de

24.04.2013, şi dăinuie până la soluţionarea definitivă a cauzei de care depinde hotărârea din procesul supus suspendării.

Astfel, în speţa de faţă, solicită a se constata că suspendarea facultativă a judecării cauzei a determinat suspendarea termenului de la data de 24.04.2013 până la data de 21,10.2013 când Tribunalul Bucureşti, Dosarul cu nr. 13.626/3/2013, s-a pronunţat definitiv cu privire la cererea de recuzare a arbitrului Maria Mădălina Voican.

Arată faptul că atât UPFR, cât şi arbitrul asupra căruia a fost formulată cererea de recuzare (Maria Mădălina Voican) aveau cunoştinţă de soluţia definitivă din dosarul indicat mai sus, încă de la pronunţare fiind părţi în litigiu.

De asemenea ORDA, care nu asigură numai secretariatul procedurii de arbitraj, ci are obligaţia de a veghea respectarea prevederilor Legii nr. 8/1996 în desfăşurarea arbitrajului, avea la rândul său cunoştinţă de parcursul dosarului şi de soluţia pronunţată.

Se menţionează că UPFR avea la îndemână calea reluării arbitrajului, pentru a se evita depăşirea termenului legal de 30 de zile, însă a înţeles să stea în pasivitate, deşi avea cunoştinţă atât de soluţia pronunţată în Dosarul cu nr. 13.626/3/2013, cât şi de faptul că termenul arbitrajului este suspendat numai până la pronunţarea acestei soluţii, respectiv 21.10.2013.

Consideră că, în aceeaşi măsură, nu poate fi invocată pasivitatea şi cu atât mai puţin culpa sa în depăşirea termenului arbitrajului, întrucât la data de 21.10.2013 ADPFR nu mai avea interesul de a solicita reluarea arbitrajului, având în vedere poziţia sa exprimată în mod expres cu privire la depăşirea termenului arbitrajului, solicitând restituirea sumei plătite cu titlu de onorariu arbitri.

Prin urmare, de la data de 21.10.2013, suspendarea termenului de arbitraj a încetat, acesta reluându-şi cursul, iar perioada scursă anterior suspendării - 22 de zile - fiind inclusă în calculul termenului.

Ar putea aprecia că termenul a fost din nou suspendat de la încheierea din data de 09.04.2014, când completul arbitral s-a declarat necompetent în soluţionarea excepţiei de nelegală compunere şi a trimis cauza spre soluţionare Tribunalului Bucureşti, până la data de 07.04.2015, când instanţa a admis excepţia invocată în litigiu fiind părţi ADPFR, UPFR şi ORDA pentru opozabilitate,

Cu toate acestea, dacă la data de 09.04.2014 termenul era depăşit, astfel încât nu mai putea interveni suspendarea unui termen depăşit din punct de vedere legal, cu atât mai mult la data de 07.04.2015 termenul era depăşit.

La termenul de arbitraj din data de 11.05.2015, ADPFR a adus în atenţia completului arbitral depăşirea termenului arbitrajului de 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii cu 15 zile prin decizie a ORDA, şi a solicitat ca acesta să se pronunţe cu privire la acest aspect, fiind depuse şi solicitări scrise la ORDA.

Cu toate acestea, completul s-a pronunţat asupra termenului arbitrajului prin Hotărârea arbitrală din 27 05.2015, fără a arăta în concret motivele pentru care a constatat că „a fost respectat întocmai termenul prevăzut de art. 1312 alin. 7 din Legea nr. 8/1996 (fila 6, paragraful 6, din hotărâre).

Mai mult decât atât, se face simpla menţiune că «Termenul de arbitra] a fost prelungit cu 15 zile, potrivit dispoziţiei directorului ORDA” (fila 2, paragraful 4, din hotărâre), fără a indica numărul şi data emiterii dispoziţiei, încălcând încă o dată prevederile art. 1312 alin. (7) din Legea nr. 8/1996 şi art. 7 alin. (11) din Regulament, care prevăd în mod neechivoc faptul că prelungirea se dispune prin decizie a directorului general al ORDA, care se publică pe pagina de internet a ORDA sau se comunică părţilor, fapt care nu s-a întâmplat nici până în prezent.

Pentru aceste motive, apreciază că termenul legal al arbitrajului a fost depăşit, prelungirea acestuia nu a fost dispusă conform prevederilor şi procedurilor legale sau a fost dispusă cu încălcarea acestor neregularităţi care nu pot fi înlăturate decât prin anularea actului procedural, respectiv anularea Hotărârii arbitrale nr. 1/27.05.2015 pronunţate în Dosarul de arbitraj nr. 2/2013.

C. Cu ocazia rejudecării, având în vedere renunţarea ADPFR la cererea sa de arbitraj, solicită să se respingă ca neîntemeiată cererea de arbitraj a UPFR precizată la termenul din 06.05.2015 atât cu privire la stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore, cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR, pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă, cât şi cu privire la stabilirea comisionului datorat organismului colector UPFR de 7% pentru perioada 2011- 2012.

C.1. Cu privire la criteriile de repartizare a remuneraţiei, învederează instanţei faptul că în perioada 2011-2012 raporturile dintre cele două organisme de gestiune colectivă au fost reglementate prin deciziile ORDA nr. 249/2011 şi 72/2012, prin care remuneraţiile compensatorii pentru copia privată erau repartizate astfel: 5% pentru ADPFR şi 95% pentru UPFR pentru anul 2011; 10% pentru ADPFR şi 90% pentru UPFR pentru anul 2012.

UPFR a înţeles să atace numai Decizia ORDA nr. 72/2012, anulată în mod definitiv prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3.037/26.06.2014 în Dosarul cu nr. 6.975/2/2012, cu privire la Decizia nr. 249/2011 formulând numai excepţie de nelegalitate în cadrul arbitrajului cu nr. 2/2013.

Solicită să se constate că motivele de nelegalitate ale celor două decizii invocate de UPFR atât în acţiunea în anulare, cât şi pe calea excepţiei de nelegalitate în Dosarul de arbitraj cu nr. 2/2013 privesc în mod exclusiv considerentul că autoritatea nu avea atribuţii şi competenţa de a emite o decizie privind repartizarea remuneraţiilor între cele două organisme, şi nicidecum existenţa sau valoarea prejudiciului produs UPFR prin repartizarea remuneraţiilor potrivit celor două decizii.

Ulterior iniţierii arbitrajului ce a făcut obiectul Dosarului cu nr. 2/2013, ADPFR şi UPFR au încheiat un protocol prin care au stabilit ca remuneraţiile colectate în perioada 2013-2014 între cele două părţi să se împartă astfel: din sumele colectate de UPFR pentru producătorii de fonograme pentru copia privată 5,2% pentru ADPFR şi 94,8% pentru UPFR; comision de colectare ori repartizare de 2% reţinut de UPFR în temeiul protocolului publicat prin Decizia ORDA nr. 77/09.06.2009 (art. 6 din protocol).

Din acest punct de vedere, apare ca formulată cu rea-credinţă şi neîntemeiată cererea precizatoare a cererii de arbitraj a UPFR depusă la termenul din 06.05.2015 ulterior încheierii protocolului, prin care solicita: stabilirea de criterii de repartizare, respectiv procent de 1,72% pentru ADPFR pentru 2011 şi 8% pentru ADPFR pentru anul 2012; comision de colectare datorat organismului colector UPFR pe această sursă de 7% din sumele repartizate către ADPFR pentru perioada 2011-2012.

Pe parcursul desfăşurării arbitrajului, însă pe perioada suspendării, UPFR formulează o cerere de chemare în judecată împotriva ADPFR, prin care solicită în calitate de colector unic al remuneraţiilor compensatorii pentru copia privată pentru domeniul audiovizual şi audio restituirea numai de la membrii ADPFR a remuneraţiilor plătite de UPFR în temeiul Deciziei nr. 72/2012 anulate în mod definitiv, respectiv restituirea procentului de 10% din sumele total încasate şi repartizate către ADPFR ca urmare a anulării actului administrativ.

Cu toate acestea, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei, UPFR a susţinut imposibilitatea de a stabili utilizarea reală a fonogramelor în ceea ce priveşte copia privată, dar că, având în vedere prevederile Deciziei ORDA nr. 249/2011 şi Protocolul încheiat între părţi în data de 21.08.2013 şi publicat prin Decizia ORDA nr. 173/2010, procentul cuvenit ADPFR din sumele total colectate în anul 2012 este aproximativ 5%.

Având în vedere atât aceste susţineri ale UPFR, cât şi apărările formulate de ADPFR în cauză, instanţa admite în parte cererea formulată de UPFR şi obligă apelanta la restituirea numai a jumătate din ceea ce a primit în temeiul Deciziei nr. 72/2012, ceea ce echivalează cu restituirea unui procent de 5% din sumele total încasate şi repartizate de către UPFR.

Această susţinere este conformă inclusiv cu toate discuţiile purtate între cele două organisme pe parcursul negocierilor organizate în decursul anului 2014, în care UPFR este de acord cu aplicarea aceluiaşi procent de 5,2% pentru ADPFR stabilit prin Protocolul din 2013 şi pentru anii 2011 şi 2012, perioadă care constituie obiect al arbitrajului ca urmare a cererii UPFR din 06.05.2015.

Prin urmare, UPFR determină un procent de aproximativ 5% din sumele total colectate pentru producătorii de fonograme cu titlu de remuneraţie compensatorie pentru copia privată ca revenind membrilor ADPFR pentru toată perioada 2011-2014, atât în negocierile directe, cât şi în faţa instanţei de judecată cu ocazia unor acţiuni iniţiate de aceasta.

Cu toate acestea, UPFR, cu rea-credinţă, solicită sau ajunge la alte procente în arbitrajul cu nr. 2/2013, respectiv de 1,72% pentru 2011 şi 1,08% pentru 2012 (fila 2 cerere precizatoare UPFR depusă la termenul din data de 06.05.2015).

Pentru aceleaşi considerente, apreciază că inclusiv formularea excepţiei de nelegalitate a Deciziei 249/2011 este făcută cu rea-credinţă, în condiţiile în care UPFR a pus în aplicare această decizie, iar din întreaga corespondenţă purtată între cele două organisme şi din propunerile avansate în cadrul negocierilor rezultând în mod cert faptul că emiterea actului administrativ atacat nu a cauzat UPFR niciun prejudiciu în realitate procentele stabilite prin decizie, respectiv 5% pentru ADPFR şi 95% pentru UPFR pentru anul 2011, din remuneraţia compensatorie pentru copia privată corespunzând realităţii şi voinţei părţilor exprimate în întâlniri, în faţa ORDA şi a instanţelor de judecată.

Mai mult, raportat la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, precum şi la art. 1312 din Legea nr. 8/1996 şi art. 7 şi 9 din Regulamentul Corpului de arbitri de pe lângă ORDA, aprobat prin Decizia nr. 270/2000, completul arbitral nu îndeplineşte condiţiile legale de competenţă în soluţionarea excepţiilor de nelegalitate invocate împotriva unor acte administrative, atribuţiile sale fiind limitate la prevederile legii speciale.

Astfel că instanţa prevăzută la art. 547 din Codul de procedură civilă era competentă a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate, respectiv Tribunalul Bucureşti, ca urmare a sesizării din partea părţii interesate, procedură pe care UPFR nu a înţeles să o urmeze.

Atât timp cât UPFR, în calitate de parte interesată, nu a sesizat instanţa competentă, apreciază că este de prisos analiza întrunirii condiţiilor de admisibilitate a Deciziei nr. 249/2011 ori analiza motivelor de nelegalitate ale acestei decizii în etapa căii de atac a apelului împotriva hotărârii arbitrale.

C.2. Cu privire la stabilirea comisionului de colectare datorat UPFR, apelanta a solicitat să se constate că UPFR a fost desemnat prin protocolul publicat prin Decizia ORDA nr. 77/09.06.2009 în Monitorul Oficial, nr. 430/24.06.2009 colector unic al remuneraţiei compensatorii pentru copia privată în domeniul sonor şi audiovizual, prin acelaşi protocol stabilindu-se şi comisionul datorat UPFR în calitate de colector unic.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Protocol, reprezintă cheltuieli reale privind colectarea următoarele: „cheltuielile salariale pentru 3 angajaţi (drepturile salariate la care se adaugă toate contribuţiile aferente diferitelor fonduri bugetare); comisioanele bancare; costurile funcţionării a două posturi telefonice şi a unui fax (abonament şi convorbiri telefonice); consumabile (toner, hârtie etc.); cota-parte a cheltuielilor de regie aferente suprafeţei unei camere; cheltuieli judiciare şi de executare silită pentru recuperarea remuneraţiilor şi depunerea raportărilor (taxe de timbru, timbru judiciar, onorarii experţi contabili, onorarii avocaţi, onorarii executori judecătoreşti etc.); cheltuieli poştale; cheltuieli de mentenanţă şi actualizare programe informatice pentru realizarea în format unitar a raportărilor de către utilizatori; cheltuieli de deplasare; cheltuieli pentru mijloace tehnice necesare (calculatoare, inclusiv programele informatice aferente, imprimante, fax, copiatoare, scaner etc.); alte cheltuieli necesare desfăşurării activităţii de colectare a remuneraţiilor datorate de importatorii şi fabricanţii de suporturi şi aparate”. De asemenea, potrivit art. 6 din Protocol, „Cheltuielile reale legate de activitatea de colectare şi repartizare vor fi suportate proporţional cu sumele încasate de toate categoriile de beneficiari şi nu vor depăşi 2% din remuneraţia colectată în acel an”.

Pe cale de consecinţă, prin protocolul mai sus menţionat toate organismele de gestiune colectivă semnatare, inclusiv ADPFR, au convenit ca UPFR să reţină pentru acoperirea cheltuielilor reale de colectare şi repartizare un procent maxim de 2% din sumele total colectate, deci 2% din sumele colectate pentru producătorii de fonograme, echivalent cu 2% din sumele repartizate ADPFR.

Stabilirea în favoarea UPFR a unui comision de colectare distinct ar însemna nu numai crearea unei situaţii discriminatorii pentru ADPFR faţă de restul semnatarilor protocolului, dar şi o contestare a acestui protocol de către UPFR.

Pentru aceleaşi considerente nu a fost stabilit un comision suplimentar de colectare în beneficiul UPFR nici prin deciziile ORDA nr. 249/2011 şi 72/2012, prin care se stabilea modalitatea de împărţire în cote procentuale a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată între ADPFR şi UPFR, şi nici prin Protocolul încheiat între cele două părţi în data de 21.08.2013, publicat prin Decizia ORDA nr. 173/2013, protocol încheiat pentru perioada 2013-2014.

Învederează instanţei faptul că, potrivit situaţiilor disponibile pe pagina de internet a UPFR pentru anii 2011 şi 2012, UPFR a reţinut deja comisioane suplimentare comisionului de 2% din sumele colectate şi cuvenite producătorilor de fonograme după cum urmează: pentru anul 2011, potrivit situaţiei denumite „Situaţia sumelor colectate în 2011 şi repartizate pe categorii de utilizatori”, a colectat pentru producătorii de fonograme pentru copie privată suma de 1.026.895 tei, din care a repartizat, inclusiv către ADPFR, numai jumătate din acestea - 545.506,26 lei şi a reţinut din aceste sume comisionul de 60,113 lei, respectiv aproximativ 11% din sumele repartizate.

Menţionează că UPFR avea dreptul să reţină un procent de maximum 2% din sumele repartizate producătorilor de fonograme, deci 2% din sumele cuvenite şi repartizate ADPFR, dar a reţinut din acestea un comision cu 9% mai mare.

Pentru anul 2012, potrivit situaţiei denumite „Situaţia sumelor colectate în 2012 şi repartizate pe categorii de utilizatori”, UPFR a colectat pentru producătorii de fonograme 1.385.885,87 lei, din care a repartizat, inclusiv către ADPFR, numai jumătate - 796.432 lei şi a reţinut din aceste sume un comision de 91.486 lei, reprezentând aproximativ 11% din sumele repartizate.

De altfel, în apărările UPFR împotriva deciziilor nr. 249/2011 şi nr. 72/2012 atât în cadrul Dosarului nr. 295/2/2012, cât şi în cadrul arbitrajului nr. 2/2013, nu s-a făcut referire niciun moment şi la nestabilirea prin cele două decizii a unui comision suplimentar celui deja reţinut conform protocolului prin Decizia ORDA nr. 77/2009.

Nici în cadrul negocierilor dintre cele două organisme nu a fost solicitat un astfel de comision, organismele fiind de acord cu cel reţinut de UPFR potrivit protocolului menţionat, formulând prima dată o astfel de pretenţie în cadrul arbitrajului cu nr. 2/2013 prin cererea precizatoare la termenul din data de 02.04,2013 în care evaluează comisionul la procentul de 7% din sumele colectate.

Prin urmare, apelanta apreciază că cererea privind stabilirea unui comision de colectare şi repartizare suplimentar în beneficiul UPFR în calitate de colector unic este nelegală, având în vedere că este deja reglementat prin protocolul menţionat anterior, printre semnatare fiind şi apelanta, şi a solicitat respingerea ca neîntemeiată şi nelegală a cererii UPFR de stabilire a unui comision de colectare şi repartizare suplimentar faţă de cel de care a beneficiat şi beneficiază de la semnarea Protocolului din 2009 până în prezent, respectiv de 2% din totalul sumelor colectate.

Având în vedere aceste considerente, a solicitat să se constate că poziţia diametral opusă a UPFR în arbitraj faţă de cea din negocierile purtate între cele două organisme relevă atât lipsa de interes în susţinerea procentelor şi a valorii comisionului solicitat, cât şi lipsa unui prejudiciu real cauzat UPFR prin remuneraţiile stabilite anterior arbitrajului, precum şi exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale de către UPFR.

2. În subsidiar, schimbarea în totalitate a Hotărârii arbitrale nr. 1/27.05.2015, pronunţată de Completul arbitral în Dosarul de arbitraj nr. 2/2013, şi menţinerea aceloraşi criterii de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată folosite în perioada 2011-2012 de către ambele părţi, respectiv criteriul marcajelor holografice aplicate pe fonograme şi eliminarea unui comision suplimentar de colectare în favoarea UPFR

A. Cu privire la stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată între cele două organisme, a solicitat constatarea faptului că hotărârea arbitrată atacată este nelegală prin prisma stabilirii criteriului proporţiei repertoriului gestionat de fiecare din organismele de gestiune colectivă pentru operele reproduse după înregistrări sonore.

Prin stabilirea acestui criteriu sunt încălcate prevederile Legii nr. 8/1996 care la art. 127 alin. (1), ari. 134 alin. (2) lit. d) pentru repartizarea remuneraţiilor reglementează principiul utilizării reale a repertoriului (de fonograme în acest caz), şi nu proporţia repertoriului gestionat.

Doreşte să sublinieze că în conţinutul legii-cadru legiuitorul se raportează numai la utilizarea operelor/produselor purtătoare de drepturi de autor potrivit art. 106 alin. (1) coroborat cu art. 107 alin. (1) din lege numai „pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor cu producătorii de fonograme cu dreptul la o remuneraţie unică echitabilă”, astfel că hotărârea arbitrală apare în contradicţie totală cu prevederile Legii nr. 8/1996 indicate.

Apelanta arată ca dincolo de criteriile propuse în Dosarul de arbitraj cu nr. 2/2013 de ambele părţi până la emiterea Deciziei nr. 249/2011 remuneraţiile compensatorii pentru copia privată erau repartizate prin protocoale între părţi, iar criteriile de repartiţie a remuneraţiilor cuvenite membrilor săi erau determinate potrivit regulilor de repartiţie interne ale UPFR, fiind aceleaşi cu cele aplicabile şi membrilor UPFR.

Potrivit documentului „Criterii de repartiţie (procente) 2010- 2011”, la copie privată audio (pag. 17), se poate constata că pentru genul petrecere-folclor, unde era încadrat şi ADPFR, UPFR alocă 30% din sumele încasate care se repartizau astfel: 80% după numărul de holograme şi 20% coş petrecere folclor, prevederi care sunt menţinute la momentul redactării prezentei.

De asemenea, corespondenţa purtată între cele două organisme arată faptul că acestea au fost de acord ca pentru remuneraţiile compensatorii pentru copia privată să fie utilizat drept criteriu de repartiţie numărul marcajelor holografice aplicate.

Astfel, potrivit acestor criterii, UPFR propunea spre exemplu la data de 23.02.2012 procentul de pe anul 2012 identic celui de 5% pentru anul 2012 identic celui de 5% aplicat în anul 2011.

Pe cale de consecinţă, atât timp cât părţile au fost de acord cu aplicarea criteriului hologramelor pentru perioada 2011- 2012, acesta fiind propus chiar de membrii UPFR şi fiind utilizat pentru repartiţia remuneraţiei compensatorii pentru copia privată atât către membrii ADPFR, cât şi de către membrii ADPFR, apelanta consideră că nu a existat şi nu există niciun prejudiciu cauzat UPFR în utilizarea aceluiaşi criteriu în stabilirea remuneraţiei cuvenite ADPFR pentru anii 2011-2012.

Mai mult, aceiaşi reprezentanţi ai UPFR au susţinut în cadrul arbitrajelor având acelaşi obiect remuneraţia compensatorie pentru copia privată (cuvenită producătorilor de videograme) drept criteriu în funcţie de care trebuie stabilită remuneraţia „procentul de vânzări al materialelor audiovizuale conţinând videoclipuri muzicale, concerte şi orice alte materiale audiovizuale aparţinând caselor de discuri, DVD-uri cu muzică”.

Precizează că, potrivit OG 25/2006, modificată şi completată, orice fonogramă sau videogramă, indiferent de suportul pe care este fixată, anterior introducerii în circuitul comercial, trebuie înscrisă în registrele naţionale speciale administrate de ORDA şi trebuie să conţină aplicat un marcaj holografic distinctiv eliberat de ORDÂ, în caz contrar fonogramele/videogramele neputând fi introduse în circuitul comercial în mod legal.

Procentul din remuneraţia compensatorie pentru copia privată a fost motivat de către UPFR prin proporţia DVD-urilor muzicale vândute în comparaţie cu DVD-urile cu filme (fila 3 din Hotărârea arbitrală din 20.11.2007).

Prin urmare, apreciază că reţinerea CAB în Decizia nr. 264A/02.12.2008 - potrivit căreia stabilind că efectuarea copiilor private este condiţionată implicit de existenţa unor suporturi originale rezultând din vânzări de materiale audiovizuale criteriul procentului vânzărilor apare ca unul relevant şi obiectiv - este relevantă în soluţionarea prezentei cauze şi se aplică obiectului dedus judecaţii, respectiv stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată cuvenite producătorilor de fonograme, având în vedere şi perioada supusă judecăţii - 2011 şi 2012.

B. În ceea ce priveşte stabilirea comisionului de colectare, arată că hotărârea arbitrală atacată este nelegală şi a solicitat instanţei să o schimbe În sensul înlăturării comisionului de colectare în favoarea UPFR, pentru următoarele argumente, în plus faţă de cele prezentate la pct. C2.

Arată că prin protocolul publicat prin Decizia ORDA nr. 77/09.06.2009 în Monitorul Oficial, nr. 30/24.06.2009, prin care UPFR a fost desemnat colector unic al remuneraţiei compensatorii pentru copia privată în domeniul sonor şi audiovizual, s-a stabilit şi comisionul datorat organismului colector - în speţă UPFR - în proporţie de 2% din sumele total colectate.

Având în vedere ca este vorba despre un comision de colectare, iar UPFR a reţinut pentru perioada 2011-2012 un astfel de comision potrivit protocolului menţionat, apreciază ca fiind neîntemeiată şi nelegală stabilirea unui comision de colectare suplimentar.

Nu numai că UPFR nu a explicitat în niciuna din cererile formulate în arbitraj în ce constau cheltuielile de colectare ce s-ar ridica la nivelul a 7% din sumele colectate şi nici nu a adus nicio dovadă în susţinerea solicitării privind stabilirea unui comision suplimentar faţă de cel deja reţinut, cu atât mai puţin dovezi cu privire la temeinicia unui comision de 7%.

Cu toate acestea, completul arbitral s-a pronunţat asupra cererii privind comisionul de colectare suplimentar, stabilind valoarea acestuia la 5% din sumele colectate, în lipsa unor precizări exprese din partea UPFR referitoare la cheltuielile necesare care ar justifica un astfel de comision suplimentar şi a unor dovezi (înscrisuri) în susţinerea acestei cereri.

Mai mult decât atât, în toate negocierile purtate între cele două organisme în perioada 2011-2012 UPFR, prin adrese şi modele de protocol propuse, nu a solicitat un alt comision decât cel de 2% deja stabilit prin Protocolul nr. 77/09.06.2009.

În ipoteza în care pentru producătorii de fonograme procentul de 2% comision stabilit nu ar fi fost îndestulător, ar fi exprimat această nemulţumire până la data iniţierii arbitrajului cu nr. 2/2013.

Aceeaşi poziţie a UPFR a fost exprimată inclusiv în arbitrajele purtate cu UPFAR- ARGOA în anul 2007, în care nu a solicitat un comision suplimentar pentru colectarea şi repartizarea remuneraţiei compensatorii pentru copia privată cuvenite producătorilor de opere audiovizuale/videograme.

De asemenea, în arbitrajul purtat în anul 2012 între UPFR şi UPFAR- ARGOA pentru repartizarea remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, UPFR nu a solicitat un comision de colectare, părţile fiind de acord ca UPFR să repartizeze în mod direct remuneraţiile către UPFR şi UPFAR-RGOA, reţinând numai comisionul de 2% stabilit prin Protocolul nr. 77/09.06.2009.

Având în vedere aceste aspecte, determinarea unui comision de colectare suplimentar în sarcina ADPFR apare nu numai nelegală, dar şi discriminatorie faţă de celelalte organisme de gestiune colectivă semnatare ale Protocolului din 2009 şi beneficiare ale remuneraţiei compensatorii pentru copia privată colectate de UPFR.

Apelanta opinează că cererea UPFR privind stabilirea comisionului de colectare suplimentar şi admiterea de către completul arbitral ar fi fost întemeiată, în măsura administrării unui probatoriu privind atât necesitatea comisionului suplimentar (cheltuieli necesare repartizării către ADPFR a remuneraţiei, cheltuieli ce depăşesc plafonul de 2% din sumele colectate şi datorate apelantei), cât şi valoarea unui eventual comision.

Cu toate acestea, apelanta solicită să se constate că UPFR nu a adus în sprijinul cererii privind stabilirea comisionului nicio dovadă, astfel că hotărârea arbitrală este nelegală cu privire la acest capăt de cerere şi se impune înlăturarea dispoziţiilor hotărârii prin care se stabileşte un comision suplimentar de 5% exclusiv pentru repartizarea remuneraţiei determinate potrivit criteriului repertoriului gestionat de cele două organisme părţi în arbitraj.

Pentru toate considerentele expuse, solicită ca prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză să se dispună:

1. anularea în totalitate a Hotărârii arbitrale nr. 1/27,05.2015, pronunţată de Completul arbitral în Dosarul de arbitraj nr. 2/2013, rejudecarea cererilor de arbitraj formulate în dosar şi respingerea cererii de arbitraj a UPFR ca neîntemeiată;

2. În subsidiar, schimbarea în totalitate a Hotărârii arbitrale nr. 1/27.05.2015, pronunţată de completul arbitral în Dosarul de arbitraj nr. 2/2013, prin stabilirea aceloraşi criterii de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată folosite în perioada 2011-2012 de către ambele părţi, respectiv criteriul marcajelor holografice aplicate pe fonograme, precum şi eliminarea unui comision suplimentar de colectare în favoarea UPFR.

În drept, invocă dispoziţiile Codului de procedură civilă, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

UPFR a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ADPFR ca neîntemeiat şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, pentru următoarele motive:

În fapt, ADPFR solicită în apel anularea Hotărârii arbitrale nr. 1 din 27.05.2015 (publicată în Monitorul Oficial al României prin Decizia ORDA nr. 58/2015), motivat de nelegala constituire a completului de arbitraj şi de depăşirea termenului legal de soluţionare a arbitrajului, iar în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul stabilirii „aceloraşi criterii” de repartiţie a remuneraţiei din copia privată pentru anii 2011-2012 între UPFR şi ADPFR, respectiv criteriul hologramelor (solicitat prin cererea sa de arbitraj la care a renunţat), şi „eliminarea comisionului suplimentar de colectare în favoarea UPFR”.

Apelanta critică nelegala constituire a completului de arbitri faţă de cele reţinute în Procesul-verbal nr. RGI II/ 3553/29.04.2015, întocmit cu ocazia tragerii la sorţi a arbitrilor, în vederea reconstituirii completului de arbitri, ca urmare a Sentinţei civile nr. 499/07.04.2015 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

Apelanta arată că în Procesul-verbal din 29.04.2015 se menţionează la obiectul arbitrajului, fără niciun temei legal, o alta perioadă (2011-2014) decât cea avută în vedere iniţial (2012-2014), deşi admite că cererea precizatoare a cererii de arbitraj, formulată de UPFR la 02.04.2013, precizează inclusiv anul 2011. Consideră totuşi că prin respectiva menţiune s-a lărgit în mod nelegal cadrul procesual.

Această critică este neîntemeiată, întrucât menţiunea privind perioada dedusă judecăţii în legătură cu obiectul arbitrajului este lipsită de relevanţă juridică, o atare menţiune neputând duce la concluzia că obiectul cauzei ar fi fost modificat prin intervenţia directă a ORDA ori fără ca o atare cerere de completare/modificare a obiectului arbitrajului să fi fost supusă dezbaterii. Aşa cum se menţionează şi în cuprinsul procesului-verbal, acesta a fost întocmit de către secretariatul general al corpului de arbitri în vederea tragerii la sorţi a 3 arbitri principali şi a 3 arbitri de rezervă, faţă de dispoziţiile Sentinţei civile nr. 499/07.04.2015 a Tribunalului Bucureşti, nicidecum acesta nu a fost întocmit în vederea modificării ori completării obiectului cauzei în sensul extinderii nelegale a perioadei deduse judecăţii (acesta fiind un capăt de cerere soluţionat de completul arbitral, şi nu de ORDA).

De altfel, se dovedeşte că arbitrii au analizat întinderea obiectului cauzei în raport cu protocolul intervenit între părţi pentru 2013-2014, cu apărările şi susţinerile părţilor faţă de pretenţiile afirmate pentru perioada 2011-2012, drept pentru care ADPFR nu poate pretinde că, prin însăşi menţiunea introductivă din procesul-verbal, s-ar fi extins în mod nejustificat cadrul procesual.

Apelanta mai arată că nu se menţionează în procesul-verbal prezenţa directorului executiv ORDÂ şi nici a reprezentantului desemnat de acesta pentru tragerea la sorţi a arbitrilor, nefiind astfel respectate „prevederile imperative cu privire la tragerea la sorţi” şi nici „garantată imparţialitatea, corectitudinea şi legalitatea întregii proceduri”.

Consideră neîntemeiată critica, formulată cu rea-credinţă, dată fiind conduita apelantei în cadrul respectivei întâlniri. În realitate, astfel cum reiese din conţinutul procesului-verbal, întâlnirea a fost organizată de secretariatul general al corpului de arbitri, departament din cadrul ORDA ce se ocupă de secretariatul procedurilor de arbitraj, cu citarea şi prezenţa ambelor părţi, deci în prezenţa funcţionarului ORDA - secretar general (care a şi întocmit procesul-verbal). Împrejurarea că ADPFR a înţeles să se retragă din cadrul întâlnirii după nenumăratele tentative de intimidare a funcţionarului ORDA, de amânare a tragerii la sorţi a arbitrilor şi de tergiversare a reluării arbitrajului nu poate fi invocată drept o critică ori suspiciune în legătură cu tragerea la sorţi a arbitrilor de către UPFR, în condiţiile în care nu sunt prezentate dovezi concludente în legătură cu încălcarea dreptului la apărare în cadrul acestei proceduri de tragere la sorţi a arbitrilor

Tragerea la sorţi a arbitrilor a fost făcută în condiţii legale de către secretarul general al corpului de arbitri, în conformitate cu art. 1312 alin. (4) şi art. 138 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 8/1996.

„Absenţa” ADF*FR nu poate fi imputată ORDA şi nici UPFR, prin acuzaţiile aduse, în condiţiile în care, deşi a avut posibilitatea de a fi prezentă la convocare, de a observa şi de a obiecta în legătură cu eventuale nereguli procedurale, ADPFR nu şi-a exercitat acest drept la apărare, părăsind întâlnirea sub pretextul că a renunţat la arbitraj, drept pentru care se dovedesc neîntemeiate criticile acesteia relativ la lipsa de corectitudine, de imparţialitate în legătură cu tragerea la sorţi a arbitrilor.

Se mai pretinde că UPFR ar fi invocat „excepţia de incompatibilitate a avocaţilor celor două părţi” (care deţin şi calitatea de arbitri pe lista noului corp de arbitri de pe lângă ORDA), fără a exista un temei legal. În realitate, UPFR a formulat o solicitare legală în sensul de a fi excluşi de la tragerea la sorţi a arbitrilor Robert Bucur şi Andreea Strătulă, care deţin deopotrivă şi calitatea de avocaţi ai părţilor. Corectitudinea secretarului general ORDA a fost dovedită cu această ocazie, relatând despre împrejurarea că Robert Bucur a fost tras la sorţi, însă, la solicitarea UPFR, s-a procedat la extragerea altui arbitru titular, fiind vădită şi de necontestat starea de incompatibilitate a arbitrului Robert Bucur, în condiţiile în care participase la întâlnire în calitate de avocat ales al ADPFR.

Relevant în combaterea criticilor formulate este că ADPFR, la termenul din data de 11.05.2015 (primul termen după suspendare), nu a invocat nicidecum nelegală constituirea completului de arbitraj, deşi acest aspect a fost supus dezbaterii cu ocazia repunerii pe rol a cauzei, în contextul modificărilor intervenite în componenţa completului de arbitri. Raportat la dispoziţiile art. 608 alin. (2), coroborate cu art. 592 alin. (1) şi (3) din NCPC, se poate constata că cererea de anulare a hotărârii arbitrale, din cadrul prezentului apel, poate fi formulată numai în condiţiile în care criticile cu privire la constituirea completului arbitral au fost invocate la primul termen de judecată, când partea a fost legal citată, sub sancţiunea decăderii. Cum, în speţă, primul termen de judecată după data întocmirii procesului-verbal contestat este 11.05.2015, instanţa poate reţine decăderea ADPFR de a mai invoca ca motive de anulare a hotărârii arbitrale criticile de mai sus.

În ce priveşte cererea de anulare a hotărârii arbitrale sub aspectul depăşirii termenului legal de soluţionare a arbitrajului

Apelanta solicită anularea hotărârii întrucât, în opinia sa, a fost depăşit termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 1312 alin. (7) din Legea nr. 8/1996, situaţie pe care o califică drept o neregularitate care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii.

Analizând dispoziţiile art. 608 din NCPC şi pe cele ale art. 1312 alin. (7) din Legea nr. 8/1996, se poate constata că nu poate constitui motiv de anulare a hotărârii arbitrale ipoteza pretinsă de apelantă. Obligaţia arbitrilor de a soluţiona cauza arbitrală în termen de 30 de zile nu este prevăzută sub sancţiunea anulării hotărârii arbitrale, termenul instituit de lege fiind mai degrabă unul de recomandare, similar celui prevăzut de art. 426 alin. (5) din NCPC, după cum s-a reţinut în jurisprudenţa şi practica instanţelor de judecată, singura sancţiune prevăzută de lege pentru nedepunerea în termen a hotărârii arbitrale fiind imposibilitatea ridicării onorariului de către arbitri, sancţiune prevăzută de art. 1312 alin. (7) din Legea nr. 8/1996.

Chiar şi în condiţiile în care această critică nu poate constitui motiv de anulare a hotărârii, intimata învederează instanţei că arbitrii s-au încadrat în termenul prevăzut de lege, prelungind soluţionarea arbitrajului cu 15 zile, inclusiv în considerarea asigurării dreptului la apărare al ADPFR prin acordarea acesteia a unui termen pentru a lua cunoştinţă despre înscrisurile depuse şi pentru a formula note de şedinţă.

Calculul făcut de ADPFR în legătură cu reluarea termenului legal de la data pronunţării Sentinţei civile nr. 1.846/21.10.2013 (din Dosarul nr. 13.626/3/2013), respectiv de la data de 21.10.2013, nu are niciun temei legal, în condiţiile în care termenul începe să curgă de la data repunerii cauzei arbitrale pe rol, în urma unei cereri din partea oricărei părţi. În speţă, repunerea cauzei pe rol a fost dispusă abia la data de 11.05.2015, după ce fusese suspendată începând cu 24.04.2013.

În ce priveşte modificarea hotărârii în sensul stabilirii aceloraşi criterii de repartiţie a remuneraţiei din copia privată pentru anii 2011-2012 între UPFR şi ADPFR, respectiv criteriul hologramelor (solicitat prin cererea sa de arbitraj la care a renunţat), şi eliminarea comisionului suplimentar de colectare în favoarea UPFR

Prealabil, intimata constată că ADPFR formulează o nouă cerere în apel, în sensul de a fi modificată hotărârea şi stabilită o cotă procentuală de 5% ca fiind cota cuvenită acesteia din remuneraţia pentru copie privată pentru anii 2011-2012, motivat de faptul că acest procent ar fi fost consimţit de părţi, sens în care face referire la anumite elemente de fapt, cum ar fi împrejurarea că UPFR nu a formulat la momentul respectiv o cerere de anulare a Deciziei ORDA nr. 249/2011 (fapt ce ar dovedi, în opinia ADPFR, lipsa unui prejudiciu pentru UPFR ca urmare a emiterii respectivei decizii), pretinsa recunoaştere a pretenţiilor ADPFR în cadrul Dosarului nr. 33.489/3/2014, de la

Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a, încheierea protocolului pentru perioada 2013-2014 unde UPFR recunoaşte ADPFR un procent de 5,2%.

Totodată, intimata constată că, în ciuda renunţării la propria cerere de arbitraj, în apel sunt reiterate aceleaşi pretenţii în legătură cu aplicarea criteriului hologramelor, însă de această dată, într-o altă manieră, ce are ca rezultat o cotă de 5%, şi nu de 43,33% cât solicitase iniţial. În acelaşi context, se critică atitudinea de rea-credinţă a UPFR care nu a înţeles să aplice în relaţia cu ADPFR aceleaşi criterii, în condiţiile în care cota cuvenită ADPFR ar fi fost consimţită la 5% din remuneraţia colectată de UPFR din sursa copie privată.

În aceste condiţii, apreciază că pretenţiile ADPFR constituie cereri noi, formulate direct în apel, care nu pot fi primite, potrivit art. 478 alin. (3) din NCPC, urmând a fi respinse în consecinţă.

Cât priveşte pretinsa consimţire a cotei procentuale de 5% pentru 2011-2012, susţinere luată sub forma unei critici în ce priveşte soluţia arbitrilor pe excepţia lipsei de obiect a arbitrajului, consideră că ADPFR face simple speculaţii, neexistând exprimat niciun acord între părţi pentru anii 2011-2012.

Intimata arată că Sentinţa civilă nr. 180/12.02.2015 a Tribunalului Bucureşti (din Dosarul nr. 33.489/3/2014) are ca obiect cererea UPFR (nu a ADPFR) de restituire de către ADPFR a remuneraţiei compensatorii pentru copie privată, aferentă perioadei ianuarie-octombrie 2012, pe care UPFR a repartizat-o către pârâta ADPFR, în baza Deciziei ORDA nr. 72/2012 (anulată de instanţă în baza Sentinţei civile nr. 7.044/11.12.2012 a Curţii de Apel Bucureşti), solicitând practic repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei anulate. Împrejurarea că pretenţiile UPFR au fost admise în parte nu poate constitui o dovadă a cotei cuvenite ADPFR (pretins a fi 5%), mai ales în condiţiile în care soluţia instanţei este nemotivată şi deci nu se cunosc motivele admiterii în parte a cererii. Nu este adevărată nici împrejurarea că UPFR ar fi declarat instanţei că, pentru perioada dedusă judecăţii, s-ar cuveni ADPFR o cotă de 5%, fiind o simplă speculaţie a apelantei.

Faţă de cele menţionate, arbitrii au reţinut în mod just situaţia de fapt, respectiv împrejurarea că Dosarul nr. 33.489/3/2014 are o cauză diferită de cea a arbitrajului şi, prin urmare, nu se pune problema soluţionării cauzei arbitrale prin judecarea cauzei din dosarul respectiv.

Cât priveşte criticile aduse soluţiei arbitrale, acestea se rezumă la aspecte formale, în legătură cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011 (decizie emisă de ORDA prin care aceasta stabilea ilegal repartiţia între UPFR şi ADPFR din copie privată pentru anul 2011), în sensul că, în opinia sa, tribunalul ar fi fost competent să soluţioneze excepţia, şi nu completul de arbitri, iar pe fond, la împrejurarea că soluţia arbitrilor ar încălca principiul utilizării reale a repertoriului (fără a argumenta concret în ce sens).

Aceste critici intimata le consideră neîntemeiate, completul de arbitraj fiind competent să judece excepţia de nelegalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât excepţia invocată este reglementată ca o apărare de fond ce cade în competenţa instanţei învestite cu fondul litigiului, în speţă, completului de arbitraj. Interpretând istoric şi teleologic dispoziţiile Legii nr. 554/2004, rezultă că, prin instanţa învestită cu fondul litigiului” se înţelege orice fel de instanţă, inclusiv cea arbitrală.

Invocă în apărare şi practica constantă a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a considerat completul arbitral instanţă învestită cu soluţionarea fondului litigiului în cazul unui arbitraj între două organisme de gestiune colectivă [în conformitate cu art. 1312 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 8/1996, modificată şi completată], competentă să se pronunţe inclusiv asupra excepţiilor de nelegalitate invocate în faţa sa, Dosarul nr. 4.233/2/2013 (Hotărârea nr. 87/26.03.2014) şi Dosarul nr. 3.860/2/2013* (Hotărârea nr. 147/13.03.2015).

Pe fond criticile sunt neîntemeiate:

În mod just arbitrii au procedat, în prealabil, la stabilirea obiectului arbitrajului, în funcţie de cererile şi susţinerile ambelor părţi, având în vedere pretenţiile UPFR formulate inclusiv pentru 2011 (în legătură cu care s-a invocat excepţia de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011, dar şi excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare), precum şi înţelegerea părţilor pentru perioada 2013-2014 (prin încheierea protocolului publicat în Monitorul Oficial al României prin Decizia ORDA nr. 173/2013), stabilind că perioada dedusă judecăţii prin cererea de arbitraj a UPFR este 2011-2012.

Cum ADPFR a renunţat la cererea sa de arbitraj şi nici nu a formulat întâmpinare la cererea de arbitraj a UPFR, arbitrii au judecat cauza în limitele cu care au fost învestiţi, analizând criteriile propuse de UPFR.

Arbitrii au apreciat în mod just că, în materia copiei private, remuneraţia compensatorie se datorează pentru copia privată, respectiv pentru copia realizată în scop personal sau pentru cercul normal al unei familii, şi nu pentru suportul pe care o astfel de copie se poate face. Din această perspectivă, au apreciat că este aproape imposibil de analizat gradul de utilizare reală a fonogramelor sub forma copiei private, dată fiind multitudinea de factori care determină realizarea copiei private şi care nu pot fi cuantificaţi în mod obiectiv, în condiţiile în care studiile de piaţă nu au fost agreate de ambele părţi. Pentru aceste motive au dat preferinţă criteriului repertoriilor gestionate de fiecare organism de gestiune colectivă, criteriu apreciat ca fiind echitabil, unitar şi de natură să simplifice procedurile de repartizare între cele două organisme de gestiune colectivă.

Arbitrii s-au pronunţat şi asupra criteriului hologramelor propus de ADPFR, în sensul că nu poate fi luat în considerare dată fiind natura copiei private, remuneraţia datorându-se pentru copia realizată, şi nu pentru suportul pe care o astfel de copie se poate face, criteriul propus nefiind unitar. Consideră că cele reţinute de arbitri sunt şi în sensul celor reţinute de practica judiciară (cum este cazul Deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 37A/26.03.2014), potrivit căreia criteriul hologramelor nu este relevant, întrucât numărul hologramelor nu reflectă decât numărul de suporturi de tip CD/DVD/casete audio pe care s-au aplicat aceste holograme, nu şi numărul de astfel de suporturi achiziţionate în vederea realizării copiilor după cele vândute în piaţă (nu măsoară vandabilitatea acestora, ci eventual numărul de suporturi introduse în circuitul comercial).

În lumina celor prezentate, criticile apelantei se dovedesc neîntemeiate, formulate într-o manieră generală, fără a arăta care sunt aspectele criticate în legătură cu adoptarea criteriului proporţiei repertoriilor fiecărui organism de gestiune colectivă. ADPFR se limitează la a prezenta instanţei de apel o alternativă, cea a criteriului hologramelor, pe care, deşi nu au înţeles să o susţină prin cererea lor de arbitraj (la care au renunţat), o reiterează în apel.

Cu privire la comisionul datorat colectorului UPFR pentru sumele repartizate către ADPFR cu titlu de remuneraţie compensatorie pentru copie privată pentru operele reproduse după înregistrările sonore, aferente perioadei 2011-2012, apelanta solicită eliminarea unui comision suplimentar de colectare în favoarea UPFR, argumentând că între cele două organisme de gestiune colectivă s-ar fi stabilit comisionul la valoarea de 2%, potrivit protocolului publicat în Monitorul Oficial al României prin Decizia ORDA nr. 77/2009. Arată că stabilirea comisionului suplimentar de 5% de către arbitri este discriminatorie şi nelegală, mai ales în lipsa unor dovezi din partea UPFR plivind justificarea cheltuielilor pentru care se datorează acest comision.

Intimata UPFR solicită să respingă aceste critici ca neîntemeiate, având în vedere distincţia pe care instanţa urmează s-o facă între comisionul datorat colectorului unic UPFR de toate organismele de gestiune colectivă beneficiare ce reprezintă categoriile de titulari beneficiari ai remuneraţiei (autori de muzică, artişti, producători, autori de opere audiovizuale, producători de opere audiovizuale), stabilit prin protocolul publicat prin Decizia ORDA nr. 77/2009, şi comisionul cuvenit UPFR (care face obiectul prezentei cauze) în relaţia cu ADPFR, ca urmare a repartizării remuneraţiei cuvenite ADPFR, în cadrul aceleiaşi categorii de titulari beneficiari, respectiv producătorii de fonograme.

Comisionul prevăzut de Decizia ORDA nr. 77/2009 este datorat pentru colectarea şi repartizarea remuneraţiei către autorii de opere muzicale (reprezentaţi de UCMR- ADÂ), autorii de opere audiovizuale (reprezentaţi de DACIN-SARA), artiştii interpreţi şi executanţi (reprezentaţi de CREDIDAM), producătorii de înregistrări audiovizuale (reprezentaţi de UPFAR- ARGOA) şi producătorii de fonograme (reprezentaţi de UPFR).

Prezenţa ADPFR ca parte a protocolului amintit este justificată doar din prisma solidarităţii pe care ADPFR a manifestat-o fată de UPFR pentru numirea sa drept colector unic al remuneraţiei pentru copie privată. Împrejurarea că ADPFR este semnatară a protocolului nu poate fi interpretată în sensul că între UPFR şi ADPFR (ambele organisme operând pe acelaşi domeniu de creaţie) s-ar fi stabilit comisionul datorat de ADPFR colectorului unic UPFR pentru repartiţia către ADPFR. Această concluzie este întărită şi de art. 2 alin. 2 din Protocol, care reglementează că, în situaţia coexistenţei mai multor organisme de gestiune colectivă pe acelaşi domeniu de creaţie, remuneraţiile vor fi repartizate de UPFR către organismul de gestiune colectivă stabilit colector unic pentru acel domeniu de creaţie, cu excepţia cazului în care organismele de gestiune colectivă din acel domeniu de creaţie comunică colectorului unic un protocol prin care stabilesc ca plata remuneraţiilor să se facă direct organismelor beneficiare şi proporţia repartizării.

Este evidentă distincţia dintre cele două tipuri de comisioane, respectiv cel datorat colectorului unic de către organismele beneficiare ce reprezintă fiecare în parte câte o categorie de titulari (denumite şi organisme reprezentative) şi cel datorat organismului de gestiune reprezentativ, în relaţia acestuia cu celelalte organisme beneficiare pe acelaşi domeniu de creaţie ori în relaţia lor cu titularii pe care îi reprezintă şi cărora le repartizează mai departe sumele astfel colectate.

În atare condiţii, nu se poate susţine că arbitrii ar fi stabilit un supliment la comisionul prevăzut de Decizia ORDA nr. 71/2009, cum nu se poate susţine nici că ADPFR ar fi obligat la o dublă prestaţie către UPFR (una de 2% şi alta de 5%, care cumulat ar fi de 7%).

În realitate, ADPFR urmează să achite către UPFR doar un comision de 5% din sumele pe care UPFR le va repartiza către aceasta, în baza criteriilor astfel stabilite prin prezenta procedură arbitrală.

Acest comision de 5% este unul echitabil şi justificat din prisma operaţiunilor presupuse de repartiţia sumelor colectate, stabilirea cotelor cuvenite producătorilor de fonograme reprezentaţi de ADPFR, prin raportare la criteriul stabilit de arbitri, analize şi prelucrări de date, întocmirea documentaţiei şi evidenţei financiare distincte, verificarea repertoriului (dacă fonogramele revendicate de ADPFR nu intră în divergenţă cu fonogramele declarate de alţi producători - membri sau nemembri UPFR) etc.

Pentru toate aceste motive, solicită să respingă apelul ADPFR ca neîntemeiat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, art. 471 alin. (5) din noul Cod de procedură civilă.

Analizând sentinţa apelată, în raport cu criticile formulate, precum şi actele şi lucrările dosarului, în raport cu normele legale incidente, Curtea reţine următoarele:

1.A. Invocând dispoziţiile art. 176 pct. 4 şi 6 din Codul de procedură civilă referitoare la nulităţile necondiţionate de producerea unei vătămări, apelanta ADPFR solicită anularea hotărârii arbitrale pentru încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la compunerea completului de arbitri şi a altor cerinţe legale extrinseci actului de procedură, în concret pentru două motive: greşita consemnare a obiectului arbitrajului în Procesul-verbal nr. RGII/3553/29.04.2015 şi nelegalitatea procedurii de tragere la sorţi a arbitrilor.

Din examinarea actelor şi lucrărilor Dosarului de arbitraj nr. 2/2013 Curtea reţine că, urmare a respingerii cererii formulate de ADPFR de recuzare a doamnei arbitru Voicu Maria Mădălina (prin Sentinţa civilă nr. 1.846/21.10.2013, pronunţată în Dosarul nr. 13.626/3/2013 de Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a civilă), completul de arbitraj desemnat iniţial, prin tragerea la sorţi din data de 25.03.2013, a fost convocat în data de

09.04.2014, pentru reluarea procedurii de arbitraj.

La termenul din data de 09.04.2014, ADPFR a formulat excepţia nelegalei compuneri a completului de arbitraj, iar prin Sentinţa civilă nr. 499/7.04.2015, pronunţată în Dosarul nr. 38.497/3/2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis excepţia nelegalei compuneri a completului de arbitraj privind pe dna Maria Voican şi d-nii Victor Babiuc şi Dan Cristian Gozia, pentru considerentul că mandatul acestora a încetat ca efect al numirii unui nou corp de arbitri prin Ordinul ministrului culturii nr. 2.381 din data de 23.07.2013.

Ca urmare a cererii de repunere pe rol formulate la data de

22.04.2015 de UPFR, prin Adresa nr. RGII/IES/3.406/

24.04.2015, Secretariatul general al corpului de arbitri de pe lângă ORDA a convocat părţile pentru reluarea procedurii de arbitraj, respectiv pentru tragerea la sorţi a trei arbitri titulari şi a trei arbitri de rezervă.

Din examinarea Procesului-verbal încheiat în data de

29.04.2015, înregistrat la ORDA sub nr. RG 11/3.553/29.04.2015, publicat pe site-ul ORDA, reiese că reprezentantul ADPFR a declarat faptul că nu va participa la tragerea la sorţi, astfel că desemnarea arbitrilor s-a făcut în absenţa acestei părţi, în conformitate cu dispoziţiile art. 1312 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Cu privire la normele de drept care reglementează procedura de arbitraj, Curtea reţine ca fiind aplicabile dispoziţiile Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea corpului de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, aprobat prin Decizia ORDA nr. 270/2010, precum şi, în completarea acestora, dispoziţiile referitoare la arbitraj din Codul de procedură civilă (în conformitate cu dispoziţiile art. 9 din acest regulament), în măsura în care sunt compatibile cu natura procedurii reglementate prin Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.

Analizând, prioritar, excepţia de decădere din dreptul apelantei de a invoca excepţia de nulitate, apărare invocată de către intimata UPFR prin întâmpinare, Curtea constată că este nefondată. Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 592 alin. (1) din Codul de procedură civilă, orice excepţie privind constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor şi desfăşurarea procedurii până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt. În consecinţă, în aplicarea acestui text de lege, apelanta ADPFR era obligată să invoce orice motiv de nulitate referitor la modalitatea de tragere la sorti cel mai târziu până la termenul din data de 11.05.2015.

Însă Curtea reţine că apelanta ADPFR a dovedit faptul că a invocat aceste neregularităţi înăuntrul termenului legal, prin depunerea la dosarul de apel a Adresei nr. 578/4.05.2015 (intitulată plângere prealabilă); de asemenea, se mai reţine şi rezultatul acţiunii promovate de ADPFR pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII l-a contencios administrativ şi fiscal, care prin Sentinţa civilă nr. 2.307/22.09.2015 a respins acţiunea formulată de reclamanta Asociaţia pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România, privind anularea Procesului-verbal cu nr. RGI1/3.553/29.04.2015 de desemnare a noului complet arbitral în Dosarul arbitral nr. 2/2013, ca inadmisibilă, pe considerentul că legalitatea procesului-verbal contestat de reclamantă poate fi analizată doar în calea de atac prevăzută de lege, respectiv apelul declarat împotriva hotărârii arbitrale.

Analizând primul motiv de nulitate invocat de către apelanta ADPFR, privind nelegala extindere a perioadei supuse arbitrajului de către ORDA, prin Procesul-verbal din data de 29.04.2015, Curtea constată că este nefondat.

În mod greşit susţine apelanta ADPFR faptul că lărgirea cadrului procesual a fost efectuată prin procesul-verbal în discuţie de ORDA, iar nu de completul arbitral. Pentru emiterea Procesului-verbal din data de 29.04.2015, secretarul general al corpului de arbitri şi-a exercitat în mod exclusiv competenţele stabilite în sarcina sa prin dispoziţiile art. 8 alin. 1 lit. e) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea corpului de arbitri de pe lângă ORDA, respectiv atribuţia de a convoca părţile în vederea tragerii la sorţi a arbitrilor (conform Adresei nr. RG 11/3.406/24.04.2015), precum şi atribuţia prevăzută de art. 6 alin. 1 din Regulament, respectiv aceea de a asigura organizarea tragerii la sorţi a arbitrilor, la sediul Oficiului.

În al doilea rând, se constată faptul că asupra cererii formulate la data de 2 aprilie 2013 de către UPFR privind completarea cererii de arbitraj cu solicitarea de a se stabili criteriile de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrările sonore cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă şi a comisionului datorat organismului de gestiune colectivă desemnat colector UPFR pe această sursă, inclusiv pentru perioada anului 2011, s-a pronunţat completul arbitral chiar prin Hotărârea arbitrală nr. 1/2015, ce face obiectul apelului, iar simpla menţionare a perioadei 2011-2014 în cuprinsul procesului-verbal de numire a arbitrilor este lipsită de efecte juridice.

Analizând cel de-al doilea motiv de nulitate, prin care apelanta ADPFR susţine că Procesul-verbal din data de 29.04.2015 este nul întrucât nu se consemnează prezenţa directorului general al ORDA, care avea obligaţia, potrivit prevederilor art. 6 din Regulament, să efectueze tragerea la sorţi, şi nici nu se precizează că, în absenţa sa, ar fi desemnat o altă persoană să efectueze tragerea la sorţi, Curtea constată că este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 4 din Regulament, tragerea la sorţi a membrilor completului de arbitraj se efectuează de directorul general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor sau de o persoană desemnată de acesta. Din examinarea procesului-verbal în discuţie rezultă faptul că tragerea la sorţi a arbitrilor nu a fost efectuată de către directorul general al ORDA, ci de către doamna Daniela Vişoiu, în calitate de secretar general al corpului de arbitri, persoană care a şi redactat procesul-verbal. Cu privire la dovada desemnării acestei persoane de către directorul general al ORDA în vederea participării la tragerea la sorţi, Curtea observă că această atribuţie a secretarului general al corpului de arbitri reiese chiar din cuprinsul Regulamentului. Astfel, art. 5 din Regulament prevede că secretarul general al corpului de arbitri este numit de către directorul general al ORDA, iar printre atribuţiile secretarului astfel desemnat se află (printre altele) şi aceea de a convoca părţile, la sediul ORDA, în vederea constituirii completului de arbitraj (art. 8 alin. 1 lit. b din Regulament) sau aceea de a întocmi procesul-verbal de alcătuire a completului de arbitraj (art. 8 alin. 1 lit. e din Regulament). Apelanta nu a contestat calitatea de secretar general al corpului de arbitri a doamnei Daniela Vişoiu sau numirea acesteia în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Regulament; drept consecinţă aceasta a organizat activitatea de tragere la sorţi a arbitrilor în executarea unei atribuţii regulamentare (art. 5 coroborat cu art. 8 din Regulament) şi legale [art. 138 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 8/1996].

În al treilea rând, apelanta susţine că, deşi competenţa secretarului general al ORDA era limitată doar la efectuarea procedurii de tragere la sorţi a arbitrilor, acesta a soluţionat excepţia de incompatibilitate a avocaţilor celor două părţi în arbitraj (respectiv dl Robert Bucur şi dna Andreea Strătulă), invocată de către UPFR, deşi soluţionarea unei astfel de excepţii intră în competenţa completului de arbitri.

Din examinarea Procesului-verbal din data de 29.04.2015 reiese că, la extragerea celui de-al treilea arbitru titular, a fost extras dl Robert Bucur şi că, la solicitarea UPFR, a fost extras un alt arbitru, în considerarea calităţii de avocat al ADPFR a dlui Robert Bucur,

Apelanta ADPFR nu contestă starea de incompatibilitate a dlui Robert Bucur, ci doar faptul că secretarul general al ORDA nu avea competenţa de a soluţiona excepţia de incompatibilitate a acestuia.

Şi această susţinere este nefondată, faţă de dispoziţiile art. 9 din Regulament şi ale art. 564 din Codul de procedură civilă, care se aplică în completarea dispoziţiilor regulamentare, interpretate astfel încât să se asigure compatibilitatea cu natura procedurii reglementate de Legea nr. 8/1996.

Astfel, potrivit dreptului comun al procedurii de arbitraj, înlocuirea unui arbitru aflat într-una din situaţiile menţionate cu titlu exemplificativ de text (art. 564 din Codul de procedură civilă) se realizează potrivit dispoziţiilor stabilite pentru numirea lui. Prin urmare, constatându-se starea de incompatibilitate a dlui Robert Bucur, încă de la momentul stabilirii componenţei completului de arbitri, numirea unui alt arbitru în locul său s-a realizat, în mod corect, urmându-se aceeaşi procedură pe care Regulamentul o prevedea pentru numirea arbitrilor, adică prin tragere la sorţi. Cum, evident, procedura de tragere la sorţi a arbitrilor nu intră în competenţa completului de arbitri, ci a ORDA prin secretariatul general al corpului de arbitri, este nefondată critica privind depăşirea competenţei acestuia din urmă de a desemna un alt arbitru în locul celui cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate încă de la momentul incipient al tragerii la sorţi.

I.B. Motivul de apel privind nulitatea hotărârii arbitrale pentru depăşirea termenului legal al arbitrajului este nefondat.

Sediul materiei care reglementează termenul legal al arbitrajului, indicat în mod corect de către apelantă, este dat de dispoziţiile art. 1312 alin. (7) din Legea nr. 8/1996 şi art. 7 alin. 11 şi 12 din Regulament, însă apelanta nu a indicat şi existenţa unui text de lege derogatoriu de la dreptul comun al sancţiunilor aplicabile în procesul civil, care ar permite instanţei să aplice sancţiunea nulităţii în cazul întocmirii unui act de procedură cu nerespectarea termenului legal (ştiut fiind că nulitatea sancţionează întocmirea actului de procedură cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, ale acestuia; în timp ce sancţiunea pentru depăşirea unui termen legal este aceea a decăderii sau sancţiunea specifică a caducităţii, în cazul depăşirii termenului în procedura de drept comun a arbitrajului - art. 567, 568 din Codul de procedură civilă).

Textul indicat de către apelantă reglementează ca primă teză (art. 1312 alin. 7 teza I) obligaţia completului de arbitri de a depune la ORDA hotărârea cuprinzând forma finală a metodologiilor supuse arbitrajului, în termen de 30 de zile de la primul termen al arbitrajului, termen ce poate fi prelungit în condiţiile prevăzute la teza a două a textului, iar la teza finală a normei juridice în discuţie prevăzându-se faptul că onorariul arbitrilor se poate ridica de la casieria ORDA numai după depunerea hotărârii arbitrale. Or, din interpretarea textului de lege invocat de către apelantă rezultă că sancţiunea pentru depăşirea de către arbitri a termenului în care au obligaţia de a depune la ORDA hotărârea arbitrală constă în imposibilitatea acestora de a-şi ridica onorariul.

Verificând regularitatea invocării excepţiei de caducitate a arbitrajului, Curtea constată că apelanta ADPFR a dovedit că a invocat-o înăuntrul termenului legal prevăzut de art. 9 din Regulament cu trimitere la art. 568 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin depunerea la dosarul de arbitraj a mai multor adrese, dintre care se reţine Adresa nr. 515/9.04.2015 prin care invoca nerespectarea termenului de depunere a hotărârii arbitrale şi solicita restituirea sumei depuse cu titlu de onorariu, se înţelege, ca efect al caducităţii arbitrajului. Completul arbitral a pus în discuţia părţilor această cerere la termenul din data 19 mai 2015 şi s-a pronunţat asupra ei prin hotărârea arbitrală ce face obiectul apelului de faţă, în sensul respingerii.

În aceste condiţii, excepţia de caducitate a arbitrajului pentru depăşirea termenului legal fiind invocată de către ADPFR în termenul legal, soluţia pronunţată de completul arbitral prin hotărârea arbitrală apelată urmează a face obiectul cenzurii instanţei de apel, în sensul verificării dacă a fost respectat termenul prevăzut de art. 1312 alin. (7) din Legea nr. 8/1996.

Termenul de 30 de zile prevăzut de art. 1312 alin. (7) din Legea nr. 8/1996 începe să curgă de la data primului termen al arbitrajului. Potrivit art. 6 alin. 6 din Regulament, primul termen al arbitrajului este stabilit de completul de arbitraj, evident după stabilirea în prealabil a componenţei completului arbitral.

Apelanta ADPFR susţine că primul termen al arbitrajului a fost în data de 2,04.2013, că judecata a fost suspendată în două rânduri, hotărârea arbitrală fiind pronunţată în data de 27.05.2015.

La termenul din data de 24.04.2013 completul de arbitraj desemnat iniţial, prin tragerea la sorţi din data de 25.03.2013, a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea de către Tribunalul Bucureşti asupra cererii de recuzare a arbitrului desemnat Voica Maria Mădălina.

Apelanta ADPFR susţine că suspendarea dispusă conform încheierii din data de 24.04.2013 a dăinuit doar până la data de 21.10.2013 (dată care reprezintă momentul pronunţării tribunalului asupra cererii de recuzare în considerarea căreia a fost suspendată cauza); iar intimatul UPFR susţine că suspendarea a operat până la momentul repunerii efective pe rol a cauzei arbitrale, respectiv 9.04.2014, în urma cererii de repunere pe rol formulate de UPFR la data de 31.03.2014.

Curtea constată că interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 567 alin. 2 din Codul de procedură civilă este cea susţinută de apelanta ADPFR, textul prevăzând într-un mod clar şi lipsit de echivoc faptul că termenul arbitrajului se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare sau a oricărei altei cereri incidente adresate tribunalului prevăzut la art. 547 din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, este corectă observaţia apelantei conform căreia suspendarea dispusă de completul arbitral prin încheierea din data de 24.04.2013 a durat până la data de 21.10.2013, când a fost soluţionată de către tribunal cererea de recuzare, perioadă care, în conformitate cu dispoziţiile art. 567 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ar trebui să fie exclusă din calculul termenului arbitrajului.

Însă Curtea constată că nu este necesar a se efectua un astfel de calcul, pentru perioada anterioară momentului stabilirii componenţei completului arbitral care a pronunţat hotărârea arbitrată apelată, faţă de specificul procedurii de faţă, specific ce este dat de încetarea calităţii de membri ai corpului de arbitri a trei dintre cei cinci arbitri titulari ce au fost numiţi iniţial, prin tragerea la sorţi din data de 25.03.2013, precum şi a trei dintre arbitrii de rezervă. Această stare de fapt a fost constatată de tribunal prin Sentinţa civilă nr. 499/7.04.2015, în sensul că mandatul d-lor arbitri Voican Maria Mădălina, Victor Babiuc şi Dan Cristian Gozia a încetat ca urmare a numirii unui nou corp de arbitri prin Ordinul Ministerului Culturii nr. 2.381 din 23.07.2013, arbitrii menţionaţi nemairegăsindu-se în lista noului corp de arbitri.

În această situaţie, în care s-a constatat, pe cale judecătorească, nelegala compunere a completului de arbitraj desemnat iniţial, ca urmare a încetării calităţii de arbitru a unora dintre membrii completului, opinia Curţii este în sensul că procedura de arbitraj a fost reluată de la momentul zero, al constituirii completului de arbitri şi stabilirii primului termen al arbitrajului.

Efectul încetării calităţii de arbitru a trei dintre titularii iniţiali ai completului arbitral nu este acela al unei simple suspendări urmate de reluarea cursului procedurii arbitrale în noua componenţă a completului (cum se întâmplă, de regulă, în cazul incidentelor referitoare la recuzarea, abţinerea, revocarea, renunţarea unui arbitru în funcţie, când completul se întregeşte cu arbitrul de rezervă), ci este acela al constituirii unui nou complet arbitral, prin declanşarea, din nou, a procedurii tragerii la sorţi prevăzute de Regulament în scopul constituirii completului arbitral.

În acelaşi sens pledează şi dispoziţiile art. 567 şi 566 din Codul de procedură civilă, care prevăd că termenul arbitrajului începe să curgă de la data constituirii tribunalului arbitral, iar tribunalul arbitral se consideră constituit la data acceptării însărcinării de arbitru

Raţiunea acestei reglementări constă în aceea că acceptarea sarcinii de a face parte din completul arbitral atrage după sine responsabilitatea pronunţării hotărârii arbitrale într-un anumit termen, care începe să curgă de la momentul acceptării însărcinării de arbitru.

Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea corpului de arbitri de pe lângă ORDA derogă de la dreptul comun al procedurii arbitrale doar sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul, respectiv de la primul termen al arbitrajului; or, stabilirea primului termen ai arbitrajului este ulterioară finalizării procedurii de tragere la sorţi a arbitrilor, inclusiv momentului în care aceştia au comunicat ORDA faptul că acceptă numirea în cadrul completului.

De aceea, pentru completul de arbitri care a pronunţat hotărârea arbitrală ce face obiectul apelului, termenul de pronunţare şi de depunere la ORDA a Hotărârii arbitrale a început să curgă de Sa data de 6.05.2015, la care părţile au fost convocate după tragerea la sorţi efectuată în data de 29.04.2015. Hotărârea arbitrală fiind pronunţată în data de 27.05.2015, reiese că a fost respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 1312 alin. (7) din Legea nr. 8/1996.

1.C. În cadrul acestui motiv de apel, apelanta ADPFR solicită respingerea ca neîntemeiată a cererii de arbitraj formulate de UPFR, pentru setul de argumente expuse la acest punct.

În primul rând, apelanta susţine că se impunea respingerea cererii de arbitraj, întrucât UPFR a înţeles să conteste deciziile ORDA nr. 249/2011 şi nr. 72/2012 numai pe considerentul lipsei de competenţă a ORDA, nu şi pe considerentul că procentele stabilite acolo i-ar fi produs vreun prejudiciu prin repartizarea remuneraţiilor conform celor stabilite prin acele decizii.

Critica este nefondată, Curtea constatând că argumentul invocat de către apelantă nu are nicio relevanţă juridică asupra soluţiei pronunţate asupra cererii de arbitraj promovate de UPFR, în condiţiile în care cadrul procesual al acţiunii în contencios administrativ a permis dezlegarea doar a unei probleme referitoare la nulitatea deciziei ORDA pentru motivul nerespectării competenţelor stabilite de Legea nr. 8/1996 în această materie. Soluţionând acţiunea având ca obiect anularea Deciziei nr. 72/2012 emise de ORDA, prin Sentinţa civilă nr. 7.044/11.12.2012, pronunţată în Dosarul nr. 6.295/2/2012, rămasă irevocabilă, instanţa de contencios administrativ a dispus anularea acestui act administrativ, pe considerentul că Legea nr. 8/1996 nu conferă Oficiului pentru Drepturile de Autor competenţa de stabilire a modului de repartizare a remuneraţiei pentru copia privată. S-a arătat că nelegalitatea deciziei contestate constă în aceea că nu a fost respectată procedura prevăzută de Legea nr. 8/1996 pentru stabilirea modului de repartizare a remuneraţiei între organismele de gestiune colectivă, respectiv încheierea unui protocol pe baza acordului de voinţă al părţilor, urmată de procedura arbitrajului în cazul eşuării negocierilor, astfel încât autoritatea administrativă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor nu avea nicio abilitare legală de a emite actul contestat.

Prin urmare, faptul că UPFR nu a invocat în cadrul litigiului având ca obiect anularea Deciziei ORDA nr. 72/2012, respectiv în cadrul excepţiei de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011 şi aspecte de drept substanţial, referitoare la modalitatea de repartizare a remuneraţiei compensatorii având ca sursă copia privată, nu înseamnă că nu poate solicita stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, prin cererea de arbitraj.

În al doilea rând, apelanta ADPFR susţine că netemeinicia cererii de arbitraj formulate de UPFR rezultă din aceea că, între părţi, au intervenit protocoale prin care au stabilit procentele de împărţire a remuneraţiilor colectate în perioada 2013-2014, precum şi din faptul că în cadrul procesului promovat de UPFR împotriva ADPFR privind restituirea remuneraţiilor plătite de UPFR în temeiul Deciziei nr. 72/2012, anulată în mod definitiv (Dosarul nr. 33.489/3/2014), UPFR s-a declarat de acord cu restituirea unui procent de 5% din sumele totale încasate în anul 2012.

Nici această critică nu poate fi primită, deoarece faptul că părţile au ajuns la un acord în ceea ce priveşte modul de repartizare a sumelor cuvenite ADPFR reprezentând remuneraţie compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore pentru perioada 2013-2014 (protocol ce a fost publicat în Monitorul Oficial al României în baza Deciziei ORDA nr. 173/2013) nu echivalează cu încheierea unui acord şi pentru perioada în litigiu în prezenta cauză, în care soluţia depinde, în lipsa unui acord al părţilor, atât de susţinerile şi apărările formulate de părţi, cât şi de probele administrate, în baza cărora se stabileşte situaţia de fapt la care se aplică dispoziţiile legale incidente.

Curtea nu va reţine nici cea de-a două susţinere, deoarece susţinerile şi apărările formulate de către UPFR în cadrul Dosarului nr. 33.489/3/2014 nu pot fi calificate drept acord („protocol*) încheiat între părţi, în înţelesul art. 133 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 - singurul act juridic ce ar fi putut paraliza procedura arbitrală demarată, cum de altfel s-a întâmplat în ceea ce priveşte perioada 2013-2014.

În al treilea rând, apelanta ADPFR susţine că UPFR a formulat excepţia de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011 cu rea-credinţă, întrucât nu a suferit niciun prejudiciu ca urmare a punerii în aplicare a acestei decizii şi că, în realitate, procentul de 5% pentru ADPFR corespundea realităţii şi voinţei părţilor.

Curtea va respinge şi această critică, având în vedere că din actele şi lucrările dosarului a rezultat faptul că scopul urmărit de UPFR în formularea excepţiei de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011 a constat în înlăturarea valorii probatorii a acestui act administrativ, scop cu privire la care Curtea constată că nu denotă rea-credinţă, în condiţiile în care UPFR a susţinut că ORDA a stabilit într-un mod arbitrar procentele de repartizare a remuneraţiei compensatorii între organismele de gestiune colectivă beneficiare în acelaşi domeniu de creaţie şi că Decizia contestată a produs o vătămare intereselor patrimoniale ale producătorilor de fonograme ce sunt membri ai UPFR şi dreptului acestora la o remuneraţie echitabilă pentru copia privată, susţineri care au fost supuse cenzurii completului arbitral şi instanţei de apel, în condiţii de contradictorialitate.

În al patrulea rând, apelanta ADPFR a criticat soluţia pronunţată de completul arbitral prin hotărârea arbitrală ce face obiectul apelului - de admitere a excepţiei de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011 - pe motiv că această excepţie poate fi invocată doar în faţa unei instanţe judecătoreşti, iar nu în faţa completului arbitral, care este o manifestare a jurisdicţiei private, astfel că nu are competenţa legală de a se pronunţa cu privire la legalitatea unui act administrativ emis de o autoritate a statului.

Prin urmare, apelanta a invocat excepţia de necompetenţă generală a completului arbitral de a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011, susţinând în esenţă faptul că arbitrii nu sunt o instanţă judecătorească.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, competentă să se pronunţe asupra excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, de care depinde soluţionarea litigiului pe fond, este „instanţa învestită cu fondul litigiului”.

Întrucât este evident că completul arbitral ce a pronunţat hotărârea arbitrală apelată nu face parte din sistemul instanţelor judecătoreşti, Curtea urmează să analizeze dacă acesta poate fi asimilat unei „instanţe” în sensul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, în raport cu cadrul juridic specific care reglementează instituţia arbitrajului în materia drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, dar şi cu criteriile stabilite în mod constant în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în definirea conceptului de „instanţă”, sens în care Curtea va avea în vedere, cu titlu orientativ, principiile enunţate de CJUE în Hotărârea din data de 31 mai 2005 în Cauza C-53/03 privind pe Synetairismos Farmakopoion Aitolias AAkamanias (Syfait) şi alţii, Panellinios syllogos farmakapothikarion, Interfarm - A. Agelakos & Sia OE şi alţii, K.P. Marinopoulos Anonymos Etairia emporias kai dianomis farmakeftikon proionton şi alţii, împotriva GlaxoSmithKline pic şi GlaxoSmithKLIine AEVE (Hotărârea Syfait); în Hotărârea din data de 12 iunie 2014 în Cauza C-377/13 privind pe Ascendi Beiras Litoral e Alta, Auto Estradas das Beiras Litoral e Alta SA împotriva Autoridade Tributaria e Aduaneira, dar şi în Hotărârea din data de 31 ianuarie 2013, pronunţată în Cauza C-394/11 privind pe Valeri Hariev Belov împotriva CHEZ Elektro Balgaria AD, Lidia Georgieva Dimitrova, Roselina Dimitrova Kostova, Kremena Stoyanova Stoyanova, CHEZ Razpredelenie Balgaria AD, Ivan Kovarzhchik, Atanas Antonov Dandarov, Irzhi Postolka, Vladimir Marek, Darzhavna Komisia (Hotărârea Belov).

În esenţă, potrivit acestei jurisprudenţe, pentru a aprecia dacă un organism are caracterul unei „instanţe”, CJUE ia în considerare un ansamblu de elemente, precum originea legală a organismului, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenţei sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către organism a normelor de drept, precum şi independenţa acestuia. Prin urmare, CJUE califică un anumit organism drept „instanţă” atât în funcţie de criterii structurale, cât şi de criterii funcţionale. Un organism poate fi calificat drept „instanţă” atunci când îndeplineşte o funcţie jurisdicţională, în timp ce atunci când exercită alte funcţii, în special de natură administrativă, această calificare nu îi este recunoscută (de exemplu, Ordonanţa din 26 noiembrie 1999, ANAS, C-192/98, punctul 22).

Aplicând aceste criterii, Curtea reţine că organizarea şi funcţionarea corpului de arbitri care funcţionează pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor are ca temei Legea nr. 8/1996 şi Hotărârea Guvernului nr. 401/2006, fiind, în consecinţă, o formă alternativă de soluţionare a unei categorii de litigii din materia drepturilor de autor şi a drepturilor conexe (prevăzute expres de Legea nr. 8/1996).

Modalitatea de organizare şi funcţionare a corpului de arbitri de pe lângă ORDA, modul de numire a arbitrilor, precum şi regulile de procedură aplicabile procedurii arbitrale surit reglementate prin regulamentul aprobat prin Decizia nr. 270/2010, cu menţiunea că, potrivit art. 9 din Regulament, această procedură se completează cu dispoziţiile referitoare la arbitraj din Codul de procedură civilă, în măsura în care sunt compatibile cu natura procedurii reglementate prin Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.

Ca o primă concluzie, din acest cadru legislativ se observă distincţia crucială între arbitrajul în sens strict (de jurisdicţie alternativă având caracter privat), care se întemeiază pe voinţa părţilor de a sesiza o instanţă nonetatică (privată), şi forma specifică de arbitraj din materia drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, la care părţile sunt obligate să recurgă, prin voinţa legiuitorului.

Prin urmare, competenţa generală a arbitrajului de faţă nu îşi are izvorul în acordul părţilor (clauză de arbitraj), ci în lege, iar părţile nu sunt libere să stabilească principiile de funcţionare ale completului arbitral sau normele de procedură aplicabile.

Chiar dacă componenţa concretă a completului de arbitri se stabileşte în mod distinct, pentru fiecare cauză, acest fapt nu neagă originea legală a funcţionării sale şi nici caracterul permanent, întrucât dreptul părţilor de a solicita constituirea completului arbitral şi modul de numire a arbitrilor rezultă din legislaţie (art. 1312 din Legea nr. 8/1996 şi Regulament).

Potrivit art. 606 din Codul de procedură civilă, hotărârea arbitrală comunicată părţilor este definitivă şi obligatorie, iar potrivit art. 1312 alin. (9) din Legea nr. 8/1996 este executorie de drept până la pronunţarea soluţiei curţii de apel cu privire la menţinerea sau modificarea metodologiilor.

Rezultă că este îndeplinită şi condiţia jurisdicţiei obligatorii a arbitrajului reglementat de Legea nr. 8/1996, fiind gândit ca o alternativă reală la justiţia tradiţională, în scopul soluţionării litigiilor într-un termen mai scurt.

Regulile Codului de procedură civilă referitoare la arbitraj garantează caracterul contradictoriu al procedurii, egalitatea părţilor şi aplicarea normelor de drept, iar dispoziţiile art. 1312 alin. (9) din Legea nr. 8/1996 garantează faptul că încălcarea acestor reguli deschide părţii interesate o cale de atac la instanţă (apelul la Curtea de Apel Bucureşti).

Independenţa arbitrilor rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. 2 şi art. 2 alin. 2 din Regulament (norme ce urmăresc să asigure aspectul extern, independenţa arbitrilor faţă de persoane/instituţii terţe în raport cu litigiul) şi din dispoziţiile art. 547 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 562 şi 563 din Codul de procedură civilă (intitulate marginal „incompatibilitatea arbitrilor”, „cererea de recuzare”, „intervenţia instanţei*), al căror scop constă în asigurarea aspectului intern, a imparţialităţii membrilor completului arbitral şi a lipsei interesului personal în ceea ce priveşte o anumită cauză.

Toate aceste caracteristici esenţiale ale arbitrajului reglementat de Legea nr. 8/1996 - organism independent, care pronunţă soluţii obligatorii şi executorii, în urma unei proceduri contradictorii, care nu este instituit prin voinţa părţilor, ci caracterul obligatoriu al jurisdicţiei sale rezultă din voinţa legiuitorului - constituie tot atâtea motive pentru care Curtea a ajuns la concluzia că specificul arbitrajului de faţă dă posibilitatea asimilării completului arbitral cu „instanţa învestită cu fondul litigiului”, ce are competenţa de a se pronunţa asupra

excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, de care depinde soluţionarea litigiului pe fond.

În al cincilea rând (criticile de la pct. C.2 din motivele de apel), apelanta ADPFR solicită respingerea ca neîntemeiată a cererii de arbitraj formulate de UPFR, în ceea ce priveşte stabilirea comisionului de colectare, susţinând că nu datorează UPFR un comision distinct de cel stabilit prin protocolul publicat prin Decizia ORDA nr. 77/2009, situaţie ce ar echivala cu o discriminare a sa faţă de restul semnatarilor acordului, dar şi cu o contestare a acestui protocol de către UPFR.

Critica este nefondată, Curtea constatând că sunt întemeiate apărările formulate de UPFR la acest punct, conform cărora comisionul solicitat prin prezenta cerere are o natură juridică diferită de cel stabilit prin art. 2 alin. 1 şi art. 6 din protocolul adoptat prin Decizia nr. 77/2009, deoarece în prezenta cauză UPFR nu stă în calitate de colector unic al remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, ci ca beneficiar al acesteia, la fel ca şi apelanta ADPFR.

Într-adevăr, Curtea reţine că remuneraţia compensatorie pentru copia privată este cea prevăzută de Hotărârea arbitrată din data de 13 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României prin Decizia ORDA nr. 86/2006, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 134A/24.05.2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, publicată în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 279/2007.

La momentul adoptării Hotărârii arbitrate din data de 13 aprilie 2006 privind stabilirea modalităţii de repartizare între organismele de gestiune colectivă beneficiare ale remuneraţiei compensatorii pentru copia privată colectată de organisme de colectori unici, organismele colectori unici erau COPYRO (desemnat colector unic al remuneraţiei compensatorii cuvenite titularilor de drepturi pentru copia privată pentru opere reproduse de pe hârtie) şi UPFR (desemnat colector unic al remuneraţiei compensatorii cuvenite titularilor de drepturi pentru copia privată pentru opere reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale), iar organismele de gestiune colectivă beneficiare ale remuneraţiei compensatorii pentru copia privată erau COPYRO, CREDIDAM, DACIN-SARA, UCMR- ADA, UPFAR- ARGOA, UPFR şi VISARTA.

Prin protocolul adoptat prin Decizia ORDA nr. 77/2009 (art. 1) UPFR a fost desemnat colector unic pentru colectarea remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, calitate în care are dreptul la un comision de colectare şi repartizare de 2% din remuneraţia colectată într-un an, comision ce este datorat de organismele de gestiune colectivă beneficiare, reprezentante ale câte unei categorii de titulari: CREDIDAM, DACIN-SARA, UCMR- ADA, UPFAR- ARGOA şi UPFR (organismele de gestiune colectivă COPYRO şi VISÂRTA fiind beneficiare ale remuneraţiei în domeniul operelor reproduse de pe hârtie, respectiv în domeniul artelor vizuale - ce nu fac obiectul prezentei cauze).

Prin urmare, neavând calitatea de organism de gestiune colectivă beneficiar reprezentativ al unei categorii de titulari, ci de organism de gestiune beneficiar în acelaşi domeniu de creaţie ca şi UPFR, apelanta ADPFR nu datorează comisionul de colectare datorat colectorului unic de către organismele de gestiune reprezentative ale categoriilor de titulari (prevăzut la art. 2 alin. 1 şi art. 6 din protocolul adoptat prin Decizia nr. 77/2009), ci doar comisionul de repartizare datorat organismului desemnat colector unic în acelaşi domeniu de creaţie şi în cadrul aceleiaşi categorii de titulari, respectiv producătorii de fonograme.

Comisionul pe care apelanta ADPFR urmează să îl achite UPFR se aplică la sumele pe care UPFR le va repartiza apelantei în baza criteriilor stabilite prin prezenta hotărâre arbitrală, iar nu la totalitatea sumelor colectate de UPFR.

2. La punctul 2 al motivelor de apel, apelanta ADPFR solicită schimbarea pe fond a hotărârii arbitrale apelate, atât în ceea ce priveşte stabilirea criteriului de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată între cele două organisme, cât şi în ceea ce priveşte comisionul datorat UPFR, pentru setul de argumente expuse la acest punct.

În primul rând, apelanta susţine nelegalitatea criteriului de repartizare stabilit de completul arbitral, pe motiv că se încalcă criteriul utilizării reale a repertoriului stabilit cu rang de principiu prin dispoziţiile art. 127 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, susţinând de asemenea incidenţa dispoziţiilor art. 1065 din lege, potrivit cărora legiuitorul se raportează la utilizarea operelor purtătoare de drepturi de autor, coroborate cu cele ale art. 107 alin. (1) din lege.

Critica este nefondată, Curtea constatând faptul că în reglementarea regimului juridic al copiei private legiuitorul nu a stabilit, cu rang de principiu, criteriul utilizării reale a repertoriului, în defavoarea criteriului proporţiei repertoriului gestionat de fiecare dintre organismele de gestiune colectivă, aşa cum în mod greşit susţine apelanta.

În ceea ce priveşte regimul juridic al excepţiei privind copia privată stabilit în dreptul intern, se reţine că sediul materiei este dat de dispoziţiile art. 105 alin. (1) lit. a) din lege, textul art. 106 din lege nefiind incident. Dispoziţiile art. 105 alin. (1) lit. a) din lege reglementează dreptul producătorilor de înregistrări sonore de a autoriza/interzice reproducerea, prin orice mijloc şi sub orice formă, a propriilor înregistrări sonore; pe când art. 1065 reglementează un drept patrimonial distinct al producătorilor de fonograme, acela de a obţine o remuneraţie unică echitabilă pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor, utilizare realizată (prevede în mod expres textul) prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public; or atât radiodifuzarea operei, cât şi comunicarea publică a acesteia nu se confundă cu reproducerea acesteia (astfel cum a fost definită această noţiune la art. 14 din lege).

Dreptului producătorilor de fonograme de a autoriza/interzice reproducerea propriilor înregistrări sonore îi corespunde obligaţia corelativă a utilizatorilor de a se abţine de la reproducerea unei opere protejate, fără permisiunea titularilor.

Însă, în dreptul intern, legiuitorul a reglementat un regim juridic excepţional de Sa „dreptul comun” menţionat mai sus, în sensul că a introdus o limită a exerciţiului drepturilor conexe de autor, prevăzând excepţia privind copia privată. În cadrul acestui regim juridic cu caracter de excepţie, legiuitorul recunoaşte utilizatorilor dreptul de a realiza copii private ale operelor protejate, în condiţiile reglementate prin dispoziţiile art. 107 corelate cu cele ale art. 34 din lege. Conform reglementării, dreptul exclusiv de reproducere al titularilor şi obligaţia corelativă a utilizatorilor de a se abţine de la reproducerea neautorizată a unui obiect protejat se sting, în ceea ce priveşte copiile private, legiuitorul prevăzând în contrapartidă dreptul titularilor la plata unei remuneraţii compensatorii [art. 107 alin, (1) din lege] şi obligaţia corelativă a utilizatorilor de a finanţa această compensaţie echitabilă.

În consecinţă, regimul juridic al excepţiei privind copia privată astfel cum este reglementat de Legea nr. 8/1996, prevede înlocuirea raportului juridic de drept comun cu un nou raport juridic, în care obiectul remuneraţiei compensatorii constă în despăgubirea titularilor pentru prejudiciul cauzat acestora prin realizarea, fără autorizare, a unei copii private după operele lor.

Specificul reglementării rezultă şi din faptul că debitorul acestei obligaţii de despăgubire nu este utilizatorul care realizează copia privată a obiectului protejat, ci fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi şi de aparate prevăzute la art. 34 alin. (2) [art. 107 alin. (2) din lege], iar creditorul obligaţiei de remunerare nu este titularul a cărui operă este reprodusă în copie privată, ci organismul de gestiune colectivă [art. 1231 lit. a) din lege].

În acest context normativ, principiul care rezultă din legislaţia drepturilor de autor şi a drepturilor conexe este acela că nivelul remuneraţiei compensatorii este legat de prejudiciul cauzat titularilor de drepturi ca urmare a realizării copiilor private.

Transpunând acest principiu la speţa de faţă, reiese că nivelul remuneraţiei compensatorii colectate pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore este strâns legat de prejudiciul cauzat titularilor de drepturi, în speţă producătorii de fonograme, ca urmare a realizării copiilor private. Cu alte cuvinte, şi repartizarea remuneraţiei compensatorii între cele două organisme colective beneficiare în cadrul aceleiaşi categorii de creaţie şi în cadrul aceleiaşi categorii de titulari (respectiv producătorii de fonograme) UPFR şi ADPFR este logic să respecte acelaşi principiu, motiv pentru care Curtea constată că în mod corect completul de arbitri a stabilit drept criteriu de repartizare criteriul proporţiei repertoriului gestionat de fiecare dintre organismele de gestiune colectivă, atât timp cât, în final, scopul repartizării este despăgubirea titularilor al căror repertoriu este gestionat de fiecare dintre organismele de gestiune UPFR şi ADPFR.

În ceea ce priveşte invocarea de către apelantă a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din lege, Curtea observă că textul se referă la regulile aplicabile statutului fiecărui organism de gestiune colectivă în parte, iar nu la relaţiile dintre două organisme de gestiune colectivă pe aceeaşi sursă, prevăzând că, cu ocazia repartizării drepturilor colectate către titularii proprii, al căror repertoriu îl gestionează, fiecare organism de gestiune trebuie să respecte regula proporţionalităţii cu utilizarea reală a repertoriului titularilor de drepturi.

În ceea ce priveşte criteriul propus de apelanta ADPFR, al ponderii marcajelor holografice, Curtea constată că scopul actului normativ indicat în susţinerea acestui criteriu, Ordonanţa Guvernului nr. 25/2006 privind întărirea capacităţii administrative a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, este acela al înfiinţării şi administrării de către ORDA a registrelor naţionale în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe, văzute ca instrumente unitare de evidenţă, la nivel naţional, a fonogramelor, videogramelor şi a programelor pentru calculator introduse în circuitul comercial pe teritoriul României, a marcajelor holografice aplicate pe acestea, precum şi a persoanelor fizice autorizate, asociaţiilor familiale şi a persoanelor juridice care desfăşoară activităţi cu fonograme, videograme şi programe pentru calculator pe teritoriul României.

Însă, aşa cum corect susţine intimata UPFR, trebuie să se ţină cont de natura copiei private, în care remuneraţia este datorată pentru copia privată realizată, în timp ce actul normativ şi criteriul hologramelor invocate de către apelantă au în vedere distribuirea/comercializarea originalului sau a copiilor, în forma tangibilă, ale unei fonograme, videograme ori a unui program pentru calculator. Aşa cum s-a arătat în cele ce precedă, cu ocazia dezvoltării regimului juridic al excepţiei privind copia privată, remuneraţia compensatorie este datorată de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi şi aparate, pentru suporturile şi aparatele prevăzute la art. 34 alin. (2) din lege, iar, în concret, Lista suporturilor şi aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore şi audiovizuale a fost publicată, conform Deciziei ORDA nr. 61/2009.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la nivelul comisionului de colectare şi repartizare, Curtea constată că motivele pentru care completul arbitral a stabilit la 5% nivelul comisionului datorat organismului de gestiune desemnat colector unic pentru sursa copie privată a operelor reproduse după înregistrări sonore nu au fost contestate de către apelantă, critica sa la acest punct constând în aceea că UPFR nu a explicitat în niciuna din cererile formulate în arbitraj în ce constau cheltuielile de colectare ce s-ar ridica la nivelul a 7% din sumele colectate şi nici nu a adus nicio dovadă în susţinerea solicitării privind stabilirea unui comision suplimentar faţă de cel deja reţinut.

Susţinerea referitoare la adiţionarea comisionului în discuţie la cel stabilit prin protocolul adoptat prin Decizia ORDA nr. 77/2009 a fost analizată în cele ce precedă, iar critica potrivit căreia comisionul de 5% s-ar aplica la totalul sumelor colectate nu poate fi reţinută, atât timp cât hotărârea arbitrală nu prevede acest lucru, iar UPFR a arătat că el se aplică doar asupra remuneraţiilor cuvenite ADPFR.

În ceea ce priveşte critica privind producerea unor dovezi de către UPFR, Curtea o respinge, constatând că motivul pentru care completul arbitral a stabilit acest cuantum al comisionului este acela al simplificării mecanismelor de repartiţie, în considerarea operaţiunilor presupuse de colectarea şi repartizarea remuneraţiei.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi art. 131 alin. (9) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, Curtea va respinge apelul formulat de apelanta ADPFR, ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, va obliga apelanta la plata sumei de 15.686 lei către intimată, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, dovedite cu factura AS 2015 045 din data de 10.01.2015 şi extrasul de cont.

În temeiul dispoziţiilor art. 1312 alin. (9) din Legea nr. 8/1996, soluţia Curţii de Apel Bucureşti se comunică Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECIDE:

Respinge apelul formulat de apelanta Asociaţia pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România, cu sediul în Bucureşti, str. Traian nr. 2, bloc F-1, sc. 4, ap. 15, sectorul 3, împotriva Hotărârii arbitrale nr. 1/27.05.2015, pronunţată în Dosarul de arbitraj nr. 2/2013 de completul arbitral, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 8 iunie 2015, în contradictoriu cu intimata Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, cu sediul în Bucureşti, bd. Nicolae Titulescu nr. 88B, sectorul 1, ca nefondat.

Obligă apelanta la plata sumei de 15.686 lei către intimată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, azi, 20.11.2015.

 

Preşedinte,

Mirela Steluţa Croitoru

Judecător,

Liviu Eugen Făget

Grefier,

Florinele Jipa

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.