MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 192/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 192         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 15 martie 2016

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 833 din 3 decembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate În mod abuziv în perioada regimului comunist în România

 

Opinie separată

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

140. - Ordin al ministrului mediului, apelor şi pădurilor privind aprobarea Planului de management al sitului Natura 2000 ROSCI0362 - Râul Gilort

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 2 din 26 ianuarie 2016 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 833

din 3 decembrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 5.373/3/2015. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.418D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor prin care aceasta solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.419D/2015, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicată din oficiu de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 19.566/3/2015.

4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor prin care aceasta solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.419D/2015 la Dosarul nr. 1.418D/2015, care a fost primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că dispoziţiile de lege criticate instituie un criteriu obiectiv de stabilire a competenţei instanţei ce soluţionează contestaţiile formulate în temeiul art. 33 şi art. 34 din Legea nr. 165/2013, şi anume sediul entităţii învestite. Astfel cum a reţinut şi instanţa de contencios constituţional, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

7. Prin încheierile din data de 7 septembrie 2015 pronunţate în Dosarul nr. 5.373/3/2015 şi Dosarul nr. 19.566/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, cu ocazia soluţionării unor cauze civile având ca obiect „anulare act - Legea nr. 165/2013”.

8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă susţine că textul criticat instituie, în principiu, o cale de atac împotriva deciziilor emise de entităţile implicate în procedura restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi, implicit, împotriva deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, atât cu privire la invalidarea măsurilor, cât şi cu privire la acordarea de puncte în compensare. Ca urmare a modalităţii în care a fost stabilită instanţa competentă din punct de vedere teritorial, prin raportare la sediul entităţii emitente, s-a creat situaţia în care toate deciziile de invalidare şi de compensare prin puncte pentru toate legile reparatorii în materia proprietăţii şi pentru toată ţara vor fi contestate numai la Tribunalul Municipiului Bucureşti, deoarece Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor are sediul în municipiul Bucureşti. Autorul excepţiei arată că, pe de-o parte, dosarele în această materie necesită, pentru soluţionare, un probatoriu relativ complex, eventualele expertize trebuind să se realizeze prin comisie rogatorie, imobilele în cauză aflându-se pe tot teritoriul ţării, iar, pe de altă parte, părţile vor fi nevoite să se deplaseze în Bucureşti sau să angajeze apărători, ceea ce va presupune costuri suplimentare faţă de situaţia alternativă şi firească, în care competenţa ar fi fost atribuită tribunalelor în raza cărora se află imobilele în cauză.

9. În continuare, apreciază că scopul vizat de normele constituţionale ale art. 124 alin. (2) şi art. 126 alin. (1) şi (2) este acela de a asigura un sistem judiciar omogen şi elaborat ca o structură articulată, atât pe verticală (prin prisma exercitării căilor de atac), cât şi pe orizontală (printr-o acoperire uniformă a teritoriului ţării). De asemenea, prevederile constituţionale ale art. 124 şi 126 trebuie citite în lumina garanţiilor generale asigurate prin art. 16 şi 21 din Constituţie şi prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

10. Plecând de la aceste premise, instanţa susţine că trebuie verificat dacă normele procedurale edictate de către legiuitor sunt disproporţionate cu obiectivul urmărit, transformând dreptul într-unul iluzoriu/teoretic. În acest sens, prin deciziile nr. 266 din 7 mai 2014 şi nr. 462 din 17 septembrie 2014, instanţa de contencios constituţional a dezvoltat un test de proporţionalitate, potrivit căruia orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Aplicând cele reţinute la cauza de faţă, instanţa apreciază că deşi în abstracto măsura legislativă este adecvată scopului urmărit, prin efectele pe care le creează aceasta nu reprezintă o măsură adecvată şi necesară. În acest sens, Tribunalul reţine că, potrivit art. 111 din Codul de procedură civilă (dreptul comun în materia competenţei teritoriale a instanţei care soluţionează cereri privind persoane juridice de drept public, acestea din urmă aflate în postura de pârât), stabileşte drept instanţă competentă, alternativ, fie pe cea de la domiciliul/sediul reclamantului, fie pe cea de la sediul pârâtului. De aceea, Tribunalul apreciază că opţiunea legiuitorului pentru această măsură, prin prisma finalităţii sale, nu era necesară pentru atingerea scopului urmărit.

11. Având în vedere cele expuse, instanţa apreciază că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în măsura în care stabilesc o competenţă teritorială exclusivă în sarcina Tribunalului Bucureşti, nu satisfac cerinţele de constituţionalitate şi convenţionalitate cu privire la egalitatea în drepturi şi liberul acces la instanţă, soluţia legislativă aleasă nerespectând condiţia necesităţii şi proporţionalităţii.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13. Avocatul Poporului apreciază că, analizate dintr-o perspectivă mai largă, problemele expuse de Tribunalul Bucureşti În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate relevă, mai degrabă, aspecte ce ţin de aplicarea normelor criticate raportate la o eventuală situaţie de fapt, dar şi de administrare a justiţiei, şi anume încărcarea excesivă a completurilor de judecată în urma activităţii desfăşurate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin emiterea unor decizii. Un astfel de context nu poate constitui temei pentru ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate şi excedează competenţei Curţii Constituţionale, în condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”,

14. Prevederile de lege criticate sunt menite să contureze cu claritate cadrul legal al exercitării accesului liber la justiţie al beneficiarilor Legii nr. 165/2013. În plus, dispoziţiile legale criticate stabilesc un criteriu obiectiv în stabilirea competenţei instanţei de judecată care soluţionează contestaţiile împotriva acestor decizii, şi anume sediul entităţii emitente a deciziei, în acord cu prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală. De asemenea, apreciază că nu este nesocotit nici principiul egalităţii în faţa legii, întrucât normele criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei, fără a institui discriminări.

15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu următorul conţinut: „Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.”

18. Instanţa de judecată susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor de lege criticate, Curtea observă că acestea reprezintă norme de procedură prin care este reglementată competenţa secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii de a soluţiona contestaţia împotriva deciziilor emise de entităţile învestite de lege, în continuare, Curtea reţine că potrivit art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este entitatea învestită de lege cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii, iar potrivit art. 17 din lege are, în principal, următoarele competenţe: validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii; dispune emiterea deciziilor de compensare a imobilelor; asigură coordonarea procesului de licitare/atribuire a imobilelor din Fondul naţional al terenurilor agricole şi al altor imobile; ia alte măsuri legale necesare aplicării prezentei legi. În exercitarea atribuţiilor sale, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art. 21 alin. (9) şi art. 25 din lege, emite decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv sau decizie de invalidare.

20. De asemenea, Curtea observă, pe de-o parte, că dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 165/2013 prevăd anumite termene de soluţionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor înaintea intrării în vigoare a legii - 20 mai 2013 - şi a celor transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a legii, iar, pe de altă parte, că decizia emisă cu respectarea prevederilor art. 34, precum şi refuzul autorităţii de a soluţiona cererea pot fi atacate, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii,

21. Curtea reţine că, din coroborarea dispoziţiilor din Legea nr. 165/2013 mai sus menţionate, rezultă că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, precum şi refuzul acesteia de a soluţiona cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietăţii vor putea fi contestate numai la secţia civilă a Tribunalului Municipiului Bucureşti. Curtea constată că, astfel, se reglementează competenţa exclusivă a unei singure instanţe cu privire la soluţionarea acestor cauze.

22. Cu privire la modul de stabilire a competenţei instanţelor de judecată, Curtea observă că aceasta nu este singura situaţie în care legiuitorul a reglementat o competenţă exclusivă a unei instanţe. Astfel, de exemplu, potrivit art. 4 alin. (4), art. 10 alin. (2) şi art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, acţiunea în constatarea calităţii de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia ori contestaţia împotriva adeverinţei prevăzute la art. 8 lit. b) şi art. 9 din aceeaşi ordonanţă se introduce la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. De asemenea, potrivit art. 283 alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, instanţa competentă să soluţioneze plângerea formulată împotriva deciziei pronunţate de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor privind procedurile de atribuire de servicii şi/sau lucrări aferente infrastructurii de transport de interes naţional, aşa cum este definită de legislaţia în vigoare, este Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

23. O atare soluţie legislativă vizând competenţa exclusivă a unei singure instanţe de soluţionare a anumitor cauze a făcut obiectul criticilor de neconstituţionalitate, Curtea constatând, de exemplu prin Decizia nr. 530 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 24 iunie 2009, şi Decizia nr. 1.420 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 859 din 6 decembrie 2011, că o astfel de reglementare este în consonanţă cu Legea fundamentală, deoarece art. 126 alin. (1) şi (2) din Constituţie statuează că justiţia se realizează prin instanţele judecătoreşti, a căror competenţă este stabilită numai prin lege. În înţelesul acestei norme constituţionale, legiuitorul este singurul abilitat să reglementeze, prin lege, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, fără alte restricţii decât cele rezultate din celelalte prevederi ale Constituţiei sau din actele normative internaţionale prevăzute în art. 20 din Legea fundamentală.

24. Totodată, Curtea a stabilit, de exemplu prin Decizia nr. 731 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 22 decembrie 2015, că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a tuturor celor interesaţi dea utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege, nicio lege neputând exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale astfel instituite vreo categorie sau grup social.

25. În continuare, Curtea reţine că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la data de 12 octombrie 2010, a Hotărârii în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. Cu acel prilej, instanţa europeană a constatat că prevederile legislative complexe şi modificările ce le-au fost aduse de-a lungul timpului s-au tradus printr-o practică judiciară neconstantă şi au generat o incertitudine juridică generală în ceea ce priveşte interpretarea noţiunilor esenţiale referitoare la drepturile foştilor proprietari, ale statului şi ale terţilor dobânditori ai bunurilor imobile naţionalizate (paragraful 221). De asemenea, instanţa europeană a apreciat că obiectivele impuse prin hotărârea pe care a pronunţat-o ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire existent, cu privire la care s-au constatat anumite lipsuri, şi prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză (paragraful 232).

26. Astfel, Curtea Constituţională apreciază că, pe lângă dezideratul unei mai bune administrări a justiţiei, prin reglementarea criticată legiuitorul român a avut ca scop şi realizarea obiectivului de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii în materia restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, creând premisele unor practici judiciare constante prin reglementarea unui cadru normativ corespunzător.

27. Având în vedere cele anterior expuse, precum şi faptul că nicio dispoziţie din Legea fundamentală sau din actele normative internaţionale invocate nu prevede interdicţia instituirii unei anumite instanţe care să fie competentă să judece o cauză, ci numai dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, Curtea urmează să respingă excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în dosarele nr. 5.373/3/2015 şi nr. 19.566/3/2015 şi constată că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 3 decembrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

OPINIE SEPARATĂ

 

În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România trebuia admisă pentru următoarele motive:

Astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 833 din 3 decembrie 2015, din coroborarea dispoziţiilor art. 3 pct. 4 lit. g), art. 17, art. 21 alin. (9), art. 25, art. 34 şi art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 rezultă că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, precum şi refuzul acesteia de a soluţiona cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietăţii vor putea fi contestate numai la secţia civilă a Tribunalului Municipiului Bucureşti, reglementându-se, astfel, competenţa exclusivă a unei singure instanţe cu privire la soluţionarea acestor cauze.

Observăm, astfel cum s-a arătat şi în decizia precitată, că soluţia legislativă vizând competenţa exclusivă a unei singure instanţe de soluţionare a anumitor cauze a făcut obiectul criticilor de neconstituţionalitate Curtea respingând excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, Curtea a invocat prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (1) şi (2) arătând că, în înţelesul acestei norme constituţionale, legiuitorul este singurul abilitat să reglementeze, prin lege, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, fără alte restricţii decât cele rezultate din celelalte prevederi ale Constituţiei sau din actele normative internaţionale prevăzute în art. 20 din Legea fundamentală.

Cu toate acestea, apreciem că instanţa de contencios constituţional trebuia să aibă în vedere, astfel cum a reţinut în Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, că instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti trebuie realizată de către legiuitor orientându-se după principiul est modus în rebus, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului. Totodată, Curtea a statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 436 din 26 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.263 din 28 decembrie 2004, că potrivit art. 126 alin, (2) din Constituţie legiuitorul are libertatea de a stabili competenţa instanţelor de judecată şi normele de procedură judiciară, cu condiţia implicită de a nu contraveni aftor norme şi principii constituţionale.

Cu alte cuvinte, deşi legiuitorul se bucură de competenţa exclusivă de a stabili normele privind procedura de judecată, această competenţă nu este absolută, limitele libertăţii de reglementare fiind determinate de obligativitatea respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală şi prin actele juridice internaţionale la care România este parte (în acest sens, Decizia nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005).

Astfel, apreciem că, la momentul reglementării competenţei exclusive a secţiei civile a Tribunalului Municipiului Bucureşti cu privire la soluţionarea cauzelor în materia restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, legiuitorul trebuia să ia în considerare elementele de fapt şi de drept existente tocmai pentru ca norma de procedură să nu intre în coliziune cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Legiuitorul trebuia să aibă în vedere, pe de-o parte, numărul mare şi complexitatea cauzelor în această materie, precum şi dispersia teritorială a bunurilor revendicate, iar, pe de altă parte, capacitatea efectivă a instanţei judecătoreşti de a soluţiona aceste cauze într-o manieră eficientă şi într-un termen rezonabil.

Referitor la numărul cauzelor în materia restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, observăm că legiuitorul avea cunoştinţă despre numărul mare al acestora, chiar în expunerea de motive la lege menţionând că cererile de restituire rămase nesoluţionate până la momentul adoptării Legii nr. 165/2013 sunt în număr de aproximativ 200.000, aflate în diverse stadii de soluţionare la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale sau la nivelul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. De asemenea, prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.632 din 22 octombrie 2015, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a comunicat că, la data de 9 octombrie 2015, sunt înregistrate la Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi nesoluţionate 43.826 de dosare constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 şi 8.516 de dosare constituite în temeiul legilor fondului funciar, iar în perioada 17 mai 2013-9 octombrie 2015 au fost soluţionate 4.243 de dosare constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 şi 3.023 de dosare constituite în temeiul legilor fondului funciar.

În ceea ce priveşte complexitatea acestor cauze, observăm că aceasta a fost remarcată de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Astfel, în Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, paragraful 188, instanţa europeană a reţinut că se vede confruntată cu cauze dificile, ce relevă o complexitate politică, istorică şi faptică ţinând de o problemă ce ar fi trebuit să fie rezolvată de toate autorităţile care au răspunderea deplină de a găsi o soluţie adecvată. De asemenea, în Hotărârea din 29 aprilie 2014 pronunţată în Cauza Preda şi alţii împotriva României, paragraful 118, instanţa de la Strasbourg a arătat că este conştientă de complexitatea factuală a cauzelor, care au legătură cu proceduri judiciare şi/sau administrative de restituire sau despăgubire privind bunuri care au intrat în patrimoniul statului în timpul regimului comunist. Această complexitate se datorează timpului scurs de la deposedarea suferită de victime, cât şi evoluţiei soluţiilor politice şi juridice avute în vedere de la căderea regimului.

În ceea ce priveşte capacitatea efectivă a instanţei judecătoreşti, reţinem că, prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.630 din 21 octombrie 2015, Tribunalul Bucureşti a comunicat că, în cadrul acestuia, completele care soluţionează cauze în materie civilă sunt constituite în cadrul secţiilor III (17 completuri), IV (16 completuri) şi V (17 completuri), cu un total de 50 de completuri. Judecătorii care compun cele 50 de completuri de fond în materie civilă sunt planificaţi în şedinţe de judecată şi în componenţa unor completuri specializate (minori şi familie, proprietate intelectuală, fond funciar etc.), precum şi în compunerea unor completuri care soluţionează cauzele în căile de atac. De asemenea, cele 50 de completuri soluţionează, pe lângă cererile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 165/2013, toate cererile date în competenţa tribunalului în primă instanţă potrivit art. 95 din Codul de procedură civilă raportat la art. 94 din acelaşi act normativ, ca urmare a faptului că, în conformitate cu noua reglementare, tribunalul a devenit instanţa cu plenitudine de competenţă în primă instanţă în materie civilă. Totodată, pe rolul secţiilor civile III-V ale Tribunalului Bucureşti s-a înregistrat, în perioada ianuarie-septembrie 2014, un număr de 15.594 de dosare, iar în perioada ianuarie-septembrie 2015 un număr de 18.854 de dosare, ceea ce reprezintă o creştere cu 20% a numărului de dosare.

Pe lângă aceste aspecte, reiese că, din perspectiva dispersiei teritoriale a bunurilor revendicate, administrarea probelor în cadrul soluţionării cauzelor ce privesc bunuri aflate în afara Bucureştiului se va putea realiza, potrivit art. 261 din Codul de procedură civilă, doar prin comisie rogatorie.

Astfel, având în vedere situaţia de fapt existentă putem conchide că dispoziţia de lege criticată va avea ca efect o supraîncărcare a rolului Tribunalului Municipiului Bucureşti care va genera o tergiversare a înfăptuirii actului de justiţie în materia restituirii încălcându-se principiul judecării cauzelor într-un termen rezonabil.

În ceea ce priveşte dreptul la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, reţinem că acesta este consacrat atât de prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) teza a doua, cât şi de dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Referitor la analiza termenului rezonabil, observăm că instanţa europeană a statuat că caracterul rezonabil al termenului se analizează în concreto, în raport cu circumstanţele speciale ale fiecărei cauze şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţă (Hotărârea din 24 februarie 2009 pronunţată în Cauza Abramiuc împotriva României, paragraful 103, Hotărârea din 27 iunie 2000 pronunţată în Cauza Frydlender împotriva Franţei, paragraful 43).

În sensul jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, caracterul rezonabil al unei proceduri se analizează în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate în jurisprudenţă instanţei de contencios european al drepturilor omului, în special gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente, precum şi al importanţei pentru părţi a obiectului procedurii (a se vedea Hotărârea din 24 februarie 1992 pronunţată în Cauza Pierazzini împotriva Italiei, paragraful 16; Hotărârea din 27 iunie 2000 pronunţată în Cauza Frydlender împotriva Franţei, paragraful 43; Hotărârea din 6 aprilie 2000 pronunţată în Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei, paragraful 19).

Din această perspectivă, observăm că în interpretarea textului constituţional al art. 21 alin. (3) teza a două referitor la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, Curtea Constituţională a adoptat aceeaşi analiză făcând aplicarea acestor criterii la textele de lege supuse controlului de constituţionalitate. În acest sens, menţionăm cu titlu exemplificativ Decizia nr. 528 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 24 ianuarie 2014 şi Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010.

În continuare, reţinem că în analiza caracterului rezonabil al judecării cauzelor trebuie avute în vedere momentul de la care începe să curgă perioada ce trebuie luată în considerare şi momentul la care aceasta se împlineşte. Astfel, în materie „civilă”, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când posibilitatea sesizării unei jurisdicţii este condiţionată de normele de drept intern, în mod obligatoriu, de parcurgerea unei asemenea proceduri (Hotărârea din 26 septembrie 2000 pronunţată în Cauza J.B. Împotriva Franţei, paragraful 17). În aceasta situaţie, dies a quo este ziua când a fost sesizată autoritatea administrativă competentă.

Din această perspectivă, observăm că în materia procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România persoanele interesate sunt obligate la parcurgerea unor proceduri administrative obligatorii 1.

Astfel, apreciem că, în cauza dedusă controlului de constituţionalitate, în analiza impactului dispoziţiei de lege criticate asupra caracterului rezonabil al judecării cauzelor trebuie avută în vedere şi perioada administrativă pe care persoanele interesate au parcurs-o anterior sesizării instanţei de judecată.

În continuare, observăm că, în cazul în care este sesizată, instanţa judecătorească se pronunţă, potrivit art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii potrivit legii. Astfel, la nivelul instanţei judecătoreşti, contestarea evaluării realizate de către Comisa Naţională pentru Compensarea Imobilelor, precum şi refuzul acesteia de a soluţiona cererea vor impune administrarea unui probatoriu relativ complex, de cele mai multe ori inclusiv expertiza. Or, astfel cum s-a arătat anterior, potrivit art. 261 alin. (2) din Codul de procedură civilă, „dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara localităţii de reşedinţă a instanţei, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie, de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanţă de acelaşi grad”. Astfel, în condiţiile în care imobilul în cauză se află în alt judeţ, proba va putea fi administrată numai prin comisie rogatorie.

Totodată, trebuie avute în vedere şi celelalte elemente relevante în speţă, şi anume complexitatea cauzelor în această materie, numărul mare al acestora şi capacitatea efectivă a instanţei judecătoreşti de a le soluţiona, astfel cum acestea au fost detaliate anterior.

În ceea ce priveşte punctul final al termenului care trebuie examinat, observăm că dies ad quem este, în principiu, data la care ultima hotărâre judecătorească internă, devenită definitivă, a fost executată. Astfel, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, punctele acordate prin decizia de compensare pot fi valorificate prin achiziţionarea de imobile din Fondul naţional la licitaţia publică naţională, iar potrivit art. 31 alin. (1) din acelaşi act normativ, în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017, deţinătorul poate opta pentru valorificarea punctelor şi în numerar.

Prin impunerea respectării unui „termen rezonabil” pentru înfăptuirea actului de justiţie, Convenţia subliniază importanţa faptului că justiţia trebuie să fie administrată fără întârzieri de natură a-i compromite eficacitatea şi credibilitatea, statul fiind responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru aceea a organelor judiciare 2. Curtea Europeană a decis, în repetate rânduri, că dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţie obligă statele contractante să-şi organizeze sistemul judiciar în aşa fel încât acesta să răspundă tuturor exigenţelor textului, inclusiv aceleia de a soluţiona orice litigiu într-un termen rezonabil, dincolo de dificultăţile generate de diverşi factori care pot întârzia procedurile judiciare naţionale (Hotărârea din 19 mai 1987 pronunţată în Cauza Milasi împotriva Italiei, paragraful 18, Hotărârea din 24 octombrie 1989 pronunţată în Cauza H. Împotriva Franţei, paragraful 58).

De asemenea, instanţa de contencios constituţional a constatat că, adoptând şi aplicând legislaţia care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de către un regim anterior, statul îşi asumă responsabilitatea realizării unui cadru eficient pentru realizarea mecanismului de restituire (Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014).

În ce priveşte acţiunea legiuitorului concretizată în textul de lege criticat, observăm că acesta avea cunoştinţă despre numărul mare de cauze nesoluţionate, în chiar expunerea de motive specificându-se, printre motivele ce impun necesitatea adoptării noului cadru legislativ, numărul mare de cereri de restituire rămase nesoluţionate, anume „aproximativ 200.000 de dosare aflate în diverse stadii de soluţionare la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale sau la nivelul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor”.

Or, statul prin intermediul legiuitorului are obligaţia de a adopta cu promptitudine măsurile de natură să remedieze o supraîncărcare a rolului unui tribunal, care are consecinţe în sfera judecării cauzelor într-un termen rezonabil. Dacă mijloacele folosite se dovedesc insuficiente, statul în cauză este obligat să adopte altele mai eficace, pentru a se conforma prevederilor care consacră dreptul părţilor la un proces echitabil, iar nu să fie cel ce generează o încălcare a acestui drept (în acelaşi sens Decizia nr. 1,106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010).

Având în vedere cele expuse, observăm că indiferent de comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente soluţionarea cauzelor în această materie nu va putea fi realizată într-un termen rezonabil, care să respecte exigenţele prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) teza a două şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În continuare, apreciem că instanţa de contencios constituţional trebuia să analizeze în ce măsură normele procedurale edictate de către legiuitor sunt disproporţionate cu obiectivul urmărit, transformând dreptul într-unul iluzoriu/ teoretic. Astfel, observăm că instanţa de contencios constituţional a statuat că orice limitare a accesului liber la justiţie, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje (Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 25 iunie 2014, şi Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014). În acest context, Curtea a stabilit că îi revine sarcina de a analiza, prin prisma testului de proporţionalitate, dacă limitele impuse acestui drept prin intervenţia legiuitorului reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unul  iluzoriu/teoretic. Astfel, conform principiului proporţionalităţii, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit.

Pentru început, în vederea realizării testului de proporţionalitate, trebuie, mai întâi, să se stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim.

În analiza legitimităţii scopului pentru care o măsură legislativă a fost adoptată, Curtea a avut în vedere fie expunerea de motive a actului respectiv (a se vedea Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014), fie elemente legislative ce conturează scopul avut în vedere de legiuitor (a se vedea Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015).

Plecând de la aceste premise, observăm că, în expunerea de motive ce a însoţit proiectul Legii nr. 165/2013, se arată că „prin noul proiect de lege, în spiritul asigurării celerităţii procedurii, dar şi al respectării principiului liberului acces la justiţie, se prevăd remedii în faţa instanţelor judecătoreşti”, şi anume posibilitatea atacării deciziilor emise de entităţile prevăzute de lege. „Aceste prevederi exprese privind accesul liber la justiţie a persoanelor îndreptăţite, nemulţumite de pasivitatea entităţilor învestite de lege cu privire la soluţionarea cererilor în termenele prevăzute de noua lege, urmăresc evitarea blocajelor care pot interveni la nivel administrativ în ceea ce priveşte finalizarea procesului de restituire.”

Prin urmare, legiuitorul a urmărit reglementarea accesului liber la justiţie a persoanelor îndreptăţite, precum şi evitarea blocajelor care pot interveni la nivel administrativ în ceea ce priveşte finalizarea procesului de restituire. Astfel configurat, apreciem că scopul urmărit de legiuitor este unul legitim, în continuare, trebuie examinat dacă în ceea ce priveşte acţiunile îndreptate împotriva Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor prevederile legale criticate sunt adecvate scopului urmărit. Referitor la acest aspect observăm că, potrivit textului de lege criticat, toate deciziile de invalidare şi de compensare prin puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, precum şi refuzul acesteia de a soluţiona cererea, pentru toate legile reparatorii în materia proprietăţii şi pentru toată ţara, vor fi contestate numai la Tribunalul Municipiului Bucureşti.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, reglementarea unei competenţe unice în cazul acţiunilor îndreptate împotriva Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor are ca efect faptul că soluţionarea cauzelor în această materie nu va putea fi realizată într-un termen rezonabil, care să respecte exigenţele prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) teza a două şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, observăm că, deşi se urmăreşte evitarea blocajelor, prin modul de reglementare se ajunge tocmai la crearea unui blocaj la nivelul instanţei de judecată prin numărul mare de cauze ce vor ajunge pe rolul tribunalului. De aceea, apreciem că opţiunea legiuitorului pentru stabilirea unei competenţe unice în cazul acţiunilor îndreptate împotriva Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, prin prisma finalităţii sale, nu este adecvată, capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului urmărit.

În continuare reţinem că potrivit art. 35 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, „cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol sunt scutite de taxa judiciară de timbru”. Cu toate acestea, observăm că Legea nr. 165/2013 reglementează în domeniul restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, având în vedere întreg teritoriul ţării. Este evident că persoanele interesate, nemulţumite de deciziile Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, vor fi nevoite să se deplaseze în Bucureşti sau să angajeze apărători, ceea ce va presupune costuri suplimentare.

Astfel, apreciem că prin textul de lege criticat se creează premisele creării unui dezechilibrul între interesele aflate în joc, şi anume cerinţele de interes general referitoare la buna administrare a justiţiei şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

În acest context, observăm că instanţa de contencios constituţional a statuat, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, că impunerea unor costuri financiare suplimentare şi semnificative în raport cu cheltuielile efectuate de cetăţean pentru plata serviciului justiţiei este de natură a produce un dezechilibru în defavoarea justiţiabilului.

Pentru aceste motive, apreciem că nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între cerinţele de interes general referitoare la buna administrare a justiţiei şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului, dispoziţiile legale criticate consacrând un dezechilibru între cele două interese concurente.

De altfel, observăm că regula generală în materia litigiilor împotriva persoanelor juridice de drept public este prevăzută de dispoziţiile art. 111 din Codul de procedură civilă, care dispune că „cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului

Aşadar, având în vedere cele de mai sus, apreciem că se impuneau admiterea excepţiei şi constatarea că sintagma „în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii” cuprinsă 8n art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este neconstituţională.

 

judecători,

Augustin Zegrean

Mircea Ştefan Minea

Daniei Marius Morar

Puskás Valentin Zoltán

 

1 Referitor la obligativitatea parcurgerii procedurilor administrative în materia restituirii a se vedea şi Decizia nr. 5 din 16 martie 2015 privind examinarea sesizărilor privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 1528 din Codul civil, îh corelare cu dispoziţiile art. 4, art. 33 alin. (1), art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 aprilie 2015.

2 C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Voi. I. Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck Bucureşti 2005, p. 533.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL MEDIULUI, APELOR ŞI PĂDURILOR

 

ORDIN

privind aprobarea Planului de management al sitului Natura 2000 ROSCI0362 - Râul Gilort

 

Având în vedere Referatul de aprobare nr. 106.026/AC/2015 al Direcţiei biodiversitate,

ţinând cont de Decizia SEA nr. 4/2015, emisă de Agenţia pentru Protecţia Mediului Gorj, Avizul Ministerului Culturii nr. 6.052 din 15 octombrie 2015, Adresa Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 210.859 din 4 august 2015, Adresa Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice nr. 64.375 din 31 iulie 2015 şi Adresa Direcţiei generale păduri nr. 156.944/I.M. din 10 decembrie 2015,

în temeiul prevederilor art. 21 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 13 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 38/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor,

ministrul mediului, apelor şi pădurilor emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se aprobă Planul de management al sitului Natura 2000 ROSCI0362 - Râul Gilort, prevăzut în anexă.

Art. 2. - Anexa*) face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I,

 

p. Ministrul mediului, apelor şi pădurilor,

Viorel Traian Lascu,

secretar de stat

 

Bucureşti, 25 ianuarie 2016.

Nr. 140.


*) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

DECIZIA Nr. 2

din 26 ianuarie 2016

 

Dosar nr. 4.116/1/2015

 

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală

Leontina Şerban - judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală

Cristina Rotam Radu - judecător la Secţia penală

Rodica Cosma - judecător la Secţia penală

Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală

Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală

Francisca Maria Vasile - judecător la Secţia penală

 

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, dispusă prin încheierea de şedinţă din data de 23 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 44.339/215/2014, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept: „Dacă, în cazul în care un inculpat minor săvârşeşte, în timpul minorităţii, un concurs de infracţiuni, fiind ulterior trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor din cadrul concursului de infracţiuni, prin rechizitorii distincte, iar pentru una dintre infracţiuni i s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate, pe care a executat-o integral înainte de a fi trimis în judecată şi pentru săvârşirea celorlalte infracţiuni din cadrul concursului, în momentul în care i se aplică o măsură educativă pentru toate infracţiunile din cadrul concursului de infracţiuni, conform art. 129 alin. (1) din Codul penal, durata măsurii educative deja executate se scade din durata noii măsuri educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni sau se va dispune executarea integrală a noii măsuri educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni, atât în cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, cât şi în cazul aplicării unei măsuri educative privative de libertate.”

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 4.116/1/2015 a fost legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 274 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Corina Vîlcea, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Irina Kuglay, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 4.116/1/2015 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse punctele de vedere asupra problemelor de drept deduse dezlegării formulate de judecătorii din cadrul instanţelor judecătoreşti de la nivelul Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel Constanţă, Curţii de Apel Craiova, Curţii de Apel Galaţi, Curţii de Apel Cluj, Curţii de Apel Braşov, Curţii de Apel Suceava, în cadrul cărora s-a exprimat opinia majoritară, în sensul că durata măsurii educative deja executate nu se scade din durata măsurii educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni, dispunându-se executarea integrală a noii măsuri educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni, atât în cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, cât şi în cazul aplicării unei măsuri privative de libertate, întrucât Codul de procedură penală nu prevede o dispoziţie în sensul deducerii duratei măsurii educative deja executate.

În opinia minoritară, s-a apreciat că durata măsurii educative deja executate de minor, indiferent dacă a fost privativă sau neprivativă de libertate, trebuie scăzută din durata noii măsuri educative aplicate în cazul concursului de infracţiuni.

De asemenea, magistratul-asistent a învederat că la data de 18 noiembrie 2015 a fost transmisă la dosar opinia Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 7 ianuarie 2016 a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, fiind comunicat inculpatului N.D.F., potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, acesta nedepunând concluzii scrise, iar la data de 16 ianuarie 2016, ulterior depunerii raportului de către judecătorul-raportor, s-au formulat concluzii scrise de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară.

Având cuvântul, reprezentantul parchetului a susţinut că problema de drept suspusă dezlegării o constituie, în esenţă, stabilirea tratamentului sancţionator pentru minorul care a executat deja o măsură educativă şi care este judecat apoi pentru alte infracţiuni concurente cu infracţiunea care a atras iniţial aplicarea măsurii deja executate. Problema survine în condiţiile în care, pe de o parte, dispoziţiile art. 129 din Codul penal care reglementează regimul sancţionator al concursului de infracţiuni în privinţa minorului stabilesc regula conform căreia pentru toate infracţiunile concurente se aplică o singură măsură educativă, iar pe de altă parte, nu există dispoziţii speciale pentru situaţia concursului judecat ulterior executării sancţiunii pentru una dintre componentele lui.

Referitor la această problemă de drept a susţinut că opinia instanţelor, opinia doctrinei şi opinia procurorului general sunt concordante şi cu opinia exprimată de judecătorul-raportor, respectiv aceea că măsura deja executată nu se deduce din noua măsură aplicată pentru tot concursul de infracţiuni.

Argumentele în susţinerea acestui punct de vedere sunt de două categorii. Pe de o parte, textul de lege care prevede situaţia cea mai apropiată de cea care a generat problema de drept în cauză este art. 123 din Codul penal, care nu prevede operaţiunea juridică a scăderii măsurii educative executate. Pe de altă parte, operaţiunea juridică a scăderii din durata noii măsuri educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni a măsurii educative deja executate, juridic, nu este posibilă, pentru că măsurile educative pot avea specii şi conţinut diferite. De aceea, a apreciat că soluţia dezlegării întrebării prealabile din cauză trebuie să fie aceea că durata măsurii executate anterior nu se deduce din durata măsurii stabilite pentru întreg concursul de infracţiuni în care intră şi fapta pentru care deja sancţiunea a fost aplicată.

Totodată, a arătat că hotărârea instanţei supreme nu se poate limita la faptul că măsura educativă deja executată nu se scade din durata noii măsuri educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni, fapt care juridic este corect, şi că atât în dispozitiv, cât şi în considerente trebuie menţionat şi cum anume trebuie tratată măsura care anterior a fost executată, pentru că întrebarea prealabilă este izvorâtă tocmai din această necesitate de a valorifica împrejurarea că o sancţiune a fost în întregime executată, executare care nu poate rămâne fără consecinţă în tratamentul sancţionator stabilit ulterior pentru toată pluralitatea de infracţiuni. A apreciat că dispozitivul hotărârii trebuie să se refere şi la faptul că durata măsurii executate va fi avută în vedere la alegerea şi stabilirea duratei măsurii aplicate pentru întreaga pluralitate de infracţiuni, pentru că numai în acest fel se dă eficienţă substanţei întrebării prealabile formulate. În concret, hotărârea prealabilă trebuie să stabilească faptul că durata anterior executată se are în vedere la stabilirea noii măsuri educative ce se va aplica pentru întreaga pluralitate.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării:

Prin încheierea de şedinţă din data de 23 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 44.339/215/2014, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: „Dacă, în cazul în care un inculpat minor săvârşeşte, în timpul minorităţii, un concurs de infracţiuni, fiind ulterior trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor din cadrul concursului de infracţiuni, prin rechizitorii distincte, iar pentru una dintre infracţiuni i s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate, pe care a executat-o integral înainte de a fi trimis în judecată şi pentru săvârşirea celorlalte infracţiuni din cadrul concursului, în momentul în care i se aplică o măsură educativă pentru toate infracţiunile din cadrul concursului de infracţiuni, conform art. 129 alin. (1) din Codul penal, durata măsurii educative deja executate se scade din durata noii măsuri educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni sau se va dispune executarea integrală a noii măsuri educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni, atât în cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, cât şi în cazul aplicării unei măsuri educative privative de libertate”.

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 44.339/215/2014 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori:

Prin Sentinţa penală nr. 1.185 din 31 martie 2015 a Judecătoriei Craiova - Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 44.339/215/2014, s-a constatat că prin Sentinţa penală nr. 2.626 din 24 aprilie 2014 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin neapelare, s-a dispus, în baza art. 120 din Codul penal, aplicarea măsurii educative a asistării zilnice pe o perioadă de 4 luni faţă de inculpatul N.D.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 48 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) din Codul penal cu aplicarea art. 77 lit. a) şi art. 113 din Codul penal şi art. 5 din Codul penal.

În temeiul art. 129 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 114 alin. (2) lit. b) din Codul penal şi art. 124 din Codul penal, a instituit faţă de inculpatul N.D.F. măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o perioadă de un an pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi art. 113 şi următoarele din Codul penal, pentru care a fost trimis în judecată în prezenta cauză, precum şi pentru săvârşirea infracţiunii pentru care s-a dispus faţă de inculpat măsura educativă a asistării zilnice prin Sentinţa penală nr. 2.626 din 24 aprilie 2014 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin neapelare.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale amintite anterior.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data de 16 noiembrie 2013, în jurul orei 17,00, inculpatul N.D.F. a condus autoturismul mamei sale, N.D.E., fără acordul acesteia, pe drumurile publice.

În urma verificărilor efectuate, poliţiştii au constatat că inculpatul N.D.F. are vârsta de 17 ani şi nu posedă permis de conducere.

În ce priveşte legea penală mai favorabilă, prima instanţă a reţinut că aceasta este noul Cod penal, care stabileşte că faţă de minorul care la data săvârşirii infracţiunii avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură educativă, dispoziţie mai favorabilă inculpatului, raportat la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, care prevedea doar pedeapsa închisorii pentru infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul fără permis de conducere.

A mai reţinut instanţa de fond că prin Sentinţa penală nr. 2.626 din 24 aprilie 2014 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin neapelare, s-a dispus, în baza art. 120 din Codul penal, aplicarea măsurii educative a asistării zilnice pe o perioadă de 4 luni faţă de inculpatul N.D.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 48 alin. (1) din Codul penai raportat la art.228 alin, (1), art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) din Codul penal cu aplicarea art. 77 lit. a) şi art. 113 Codul penal şi art. 5 din Codul penal.

La alegerea măsurii educative pe care a aplicat-o inculpatului N.D.F. În conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (1) din Codul penal - fapta din prezenta cauză fiind concurentă cu infracţiunea de furt calificat ce a făcut obiectul dosarului în care s-a pronunţat Sentinţa penală nr. 2.626 din 24 aprilie 2014 a Judecătoriei Craiova, - prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 115 alin. (2) raportat la art. 74 din Codul penal, respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunilor, perseverenţa infracţională manifestată de inculpat, concluziile referatului de evaluare, atitudinea inculpatului, de dezinteres, faţă de acuzaţiile aduse, riscul mare de repetare a conduitei infracţionale, conduita inculpatului după săvârşirea infracţiunii, prezentarea acestuia în faţa instanţei de judecată, atitudinea sinceră manifestată.

Faţă de cele menţionate, apreciind că o măsură educativă neprivativă de libertate nu este suficientă pentru reeducarea inculpatului, în temeiul art. 129 aţin. (1J din Codul penal raportat la art. 114 alin. (2) lit. b) din Codul penal şi art. 124 din Codul penal, prima instanţă a aplicat acestuia măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o perioadă de un an pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi art. 113 şi următoarele din Codul penal, pentru care a fost trimis în judecată în prezenta cauză, precum şi pentru săvârşirea infracţiunii pentru care s-a dispus faţă de inculpat măsura educativă a asistării zilnice prin Sentinţa penală nr. 2.626 din 24 aprilie 2014 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin neapelare.

Din examinarea actelor aflate la dosarul cauzei, respectiv menţiunile Biroului executări penale din cadrul Judecătoriei Craiova, Curtea de Apel a constatat că măsura educativă a asistării zilnice dispusă prin Sentinţa penală nr. 2.626 din 24 aprilie 2014 a Judecătoriei Craiova, pronunţată în Dosarul nr. 34.503/215/2013, definitivă prin neapelare, a fost pusă în executare la data de 20 iunie 2014, fiind executată în perioada 20 iunie 2014-19 octombrie 2014, astfel că la data sesizării Judecătoriei Craiova prin rechizitoriul din prezenta cauză, 17 decembrie 2014, măsura educativă anterior dispusă era executată integral.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul N.D.F.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova sub nr. 44.339/215/2014.

La termenul din data de 23 octombrie 2015 a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea dezlegare chestiunii de drept: „Dacă, în cazul în care un inculpat minor săvârşeşte. În timpul minorităţii, un concurs de infracţiuni, fiind ulterior trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor din cadrul concursului de infracţiuni, prin rechizitorii distincte, iar pentru una dintre infracţiuni i s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate, pe care a executat-o integral înainte de a fi trimis în judecată şi pentru săvârşirea celorlalte infracţiuni din cadrul concursului, în momentul în care i se aplică o măsură educativă pentru toate infracţiunile din cadrul concursului de infracţiuni, conform art. 129 alin. (1) din Codul penal, durata măsurii educative deja executate se scade din durata noii măsuri educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni sau se va dispune executarea integrală a noii măsuri educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni, atât în cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, cât şi în cazul aplicării unei măsuri educative privative de libertate,”

III. Punctul de vedere al instanţei care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiune de drept a cărei dezlegare se solicită

Ambii membrii ai completului de judecată învestit cu soluţionarea apelului au considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 123 alin. (3) din Codul penal, întrucât prima instanţă a fost sesizată după executarea măsurii educative neprivative de libertate dispuse prin Sentinţa penală nr. 2.626 din 24 aprilie 2014 a Judecătoriei Craiova şi că sunt aplicabile dispoziţiile art. 129 alin. (1) din Codul penai, întrucât inculpatul minor nu s-a aflat pe parcursul judecăţii în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate.

Unul dintre membrii completului de judecată a considerat că în această situaţie, după aplicarea unei singure măsuri educative pentru ambele infracţiuni săvârşite în concurs în timpul minorităţii, durata măsurii educative neprivative de libertate deja executate la data sesizării din nou a instanţei se va scădea din durata măsurii educative neprivative sau privative de libertate aplicate conform dispoziţiilor art. 129 alin. (1) din Codul penal.

În cazul în care durata măsurii educative deja executate nu s-ar scădea din durata măsurii educative aplicate pentru toate faptele, s-ar ajunge la situaţia în care minorul ar executa mai multe măsuri educative, deşi, potrivit art. 129 alin. (1) din Codul penal, ar fi stabilită în final o singură măsură educativă pentru toate faptele.

Opinia celuilalt membru al completului a fost în sensul că măsura educativă deja executată nu se va scădea din durata măsurii educative aplicate conform art. 129 alin. (1) din Codul penal pentru toate faptele ce fac parte din concursul de infracţiuni, întrucât legiuitorul nu a prevăzut dispoziţii privind deducerea măsurilor educative neprivative de libertate.

IV. Punctele de vedere ale procurorului şi părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apărătorul inculpatului N.D.F. a arătat că, din punctul său de vedere, perioada deja executată a măsurii educative neprivativă de libertate dispuse pentru una din faptele petrecute în timpul minorităţii trebuie scăzută din noua măsură educativă ce se aplică, atât în cazul în care se aplică o măsură neprivativă, cât şi în cazul în care se aplică o măsură privativă de libertate.

Reprezentantul Ministerului Public a opinat că perioada deja executată a măsurii educative neprivative de libertate dispuse pentru una din faptele petrecute în timpul minorităţii nu trebuie scăzută din noua măsură educativă ce se aplică, atât în cazul în care se aplică o măsură neprivativă, cât şi în cazul în care se aplică o măsură privativă de libertate, pentru că nu există dispoziţie legală în acest sens.

De asemenea, procurorul a mai arătat că dispoziţii legale există doar în ceea ce priveşte măsurile educative privative de libertate, referindu-se la art. 127 din Codul penal, care precizează că se aplică în mod corespunzător art. 71 şi art. 73 din Codul penal,

V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

Examinând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate, precum şi jurisprudenţa ataşată acestora, ce au fost transmise instanţei supreme, referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, a rezultat o practică neunitară.

În opinia majoritară s-a apreciat că durata măsurii educative deja executate nu se scade din durata măsurii educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni, dispunându-se executarea integrală a noii măsuri educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni, atât în cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, cât şi în cazul aplicării unei măsuri privative de libertate, întrucât Codul de procedură penală nu prevede o dispoziţie în sensul deducerii duratei măsurii educative deja executate.

În opinia minoritară s-a apreciat că durata măsurii educative deja executate, indiferent dacă a fost privativă sau neprivativă de libertate, trebuie scăzută din durata noii măsuri educative aplicate în cazul concursului de infracţiuni.

Instanţele la care au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie, în sensul opiniilor conturate, sunt: Curtea de Apel Bucureşti (Judecătoria Turnu Măgurele, Sentinţa penală nr. 123 din 19 august 2015, Dosar nr. 1.303/329/2015); Curtea de Apel Constanţa; Curtea de Apel Craiova (Judecătoria Craiova, Sentinţa penală nr. 2.626 din 24 aprilie 2014, Dosar nr. 34.503/215/2013); Curtea de Apel Galaţi; Curtea de Apel Cluj (Tribunalul Cluj, Tribunalul Maramureş, Sentinţa nr. 827 din 25.06.2015 a Judecătoriei Baia Mare, Dosar nr. 1.986/182/2015; Sentinţa nr. 229 din 23.09.2015 a Judecătoriei Zalău, Dosar nr. 6.807/337/2014*; Sentinţa nr. 86 din 17.03.2015 a Judecătoriei Năsăud, Dosar nr. 3.218/265/2013; Sentinţa nr. 124 din 18.06.2014 a Judecătoriei Năsăud, Dosar nr. 139/265/2014; Sentinţa nr. 278 din 20.07.2015 a Judecătoriei Năsăud, Dosar nr. 167/265/2014, Decizia penală nr. 858/A din 11.06.2014 a Curţii de Apel Cluj, Dosar nr. 3.218/265/2013; Decizia penală nr. 687/A din 01.09.2014 a Curţii de Apel Cluj, Dosar nr. 139/265/2014; Judecătoria Turda); Curtea de Apel Braşov (Judecătoria Braşov, Sentinţa penală nr. 2.294/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 470/Ap din 19.06.2015, Decizia penală nr. 345 din 4.05.2015, Dosar nr. 749/338/2014, Sentinţa penală nr. 1.977 din 9 noiembrie 2015); Curtea de Apel Suceava (Judecătoria Suceava, Sentinţa penală nr. 470 din 10.12.2014, Dosar nr. 10.958/314/2013).

Instanţele la care nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie: Curtea de Apel Bucureşti (Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Sector 1, Judecătoria Sector 2, Judecătoria Sector 3, Judecătoria Sector 4, Judecătoria Sector 6); Curtea de Apel Bacău (Tribunalul Neamţ, Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Bacău); Curtea de Apel laşi; Curtea de Apel Suceava; Curtea de Apel Braşov (Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Judecătoria Făgăraş, Tribunalul Covasna, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Judecătoria Târgu Secuiesc, Judecătoria întorsura Buzăului, Judecătoria Rupea, Judecătoria Zărneşti); Curtea de Apel Timişoara (Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Arad, Judecătoria Arad); Curtea de Apel Târgu Mureş (Tribunalul Mureş, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Judecătoria Gheorgheni, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Judecătoria Topliţa); Curtea de Apel laşi (Judecătoria laşi); Curtea de Apel Oradea; Curtea de Apel Piteşti; Curtea de Apel Ploieşti; Curtea de Apel Bacău.

VI. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia unor specialişti cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, până la data depunerii raportului de către judecătorul-raportor, 7 ianuarie 2016, fiind transmis un punct de vedere de către Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, care este în sensul următor:

În cazul în care un inculpat minor săvârşeşte, în timpul minorităţii, un concurs de infracţiuni şi este trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor concurente prin rechizitorii distincte, iar pentru una dintre infracţiuni i s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate, pe care a executat-o integral înainte de a fi trimis în judecată şi pentru săvârşirea celorlalte infracţiuni din cadrul concursului, În momentul În care I se aplică o măsură educativă pentru toate infracţiunile din cadrul concursului de infracţiuni, conform art. 129 alin, (1) din Codul penal, durata măsurii educative deja executate:

a) se scade din durata măsurii educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni atunci când măsura educativă rezultanta este de aceeaşi specie;

b) va fi avută în vedere doar la stabilirea speciei şi/sau duratei măsurii educative rezultante atunci când aceasta din urmă este diferită ca specie de cea deja executată.

Argumentele invocate în sprijinul opiniei exprimate sunt următoarele:

Principiul general acceptat în materia sancţionării concursului de infracţiuni este acela potrivit căruia în situaţia în care infracţiunile concurente nu sunt judecate împreună, inculpatului nu i se poate crea o situaţie mai grea decât în ipoteza în care infracţiunile ar fi fost judecate în cadrul aceluiaşi proces.

Judecarea separată, indiferent de motivele care au condus la ea, nu poate fi imputată inculpatului şi nu îi poate agrava situaţia. De aceea, soluţia la care se ajunge în caz de judecare separată trebuie să fie similară celei pronunţate în situaţia firească, în care toate infracţiunile ar fi fost judecate împreună.

Spre deosebire de pedepse, măsurile educative au o natură mult mai variată, astfel încât o deducere matematică a măsurii deja executate nici nu ar fi posibilă în multe situaţii.

Astfel, nu ar fi posibilă deducerea matematică a 3 luni de supraveghere din consemnarea la sfârşit de săptămână dispusă pentru 9week-enduri. Chiar şi atunci când măsurile au o durată continuă, nu este posibilă deducerea matematică daca sunt de natură diferită. Spre exemplu, din 5 luni de asistare zilnică nu va fi posibil să se scadă perioada de 3 luni pentru care s-a dispus şi executat supravegherea pentru o infracţiune din structura concursului. Aceasta deoarece natura celor două măsuri diferă fundamental. A fortiori nu se poate scădea matematic durata unei măsuri neprivative dintr-o măsură privativă de libertate.

Singura situaţie în care poate opera o scădere matematică este cea în care măsura executată şi măsura dispusă de instanţă pentru întregul concurs au aceeaşi natură. Aşa de pildă, dacă pentru prima infracţiune instanţa a luat măsura educativă a supravegherii pe o durată de 2 luni, iar apoi pentru întregul concurs ia tot măsura supravegherii, pe o durată de 5 luni, urmează a se executa doar diferenţa de 3 luni.

În cazul măsurilor de altă natură, „valorificarea” măsurii deja executate se face cu ocazia individualizării măsurii aplicabile pentru întregul concurs. Astfel, la alegerea acestei din urmă măsuri şi la stabilirea duratei ei se va ţine seama de faptul că pentru una dintre infracţiunile concurente s-a luat şi s-a executat deja o altă măsură educativă.

Aşa fiind, în procesul de individualizare a măsurii rezultante, instanţa ar urma să stabilească mental măsura educativă pe care ar lua-o pentru întregul concurs dacă nu s-ar fi executat nimic anterior pentru o faptă concurentă, iar apoi să analizeze în ce măsură sancţiunea deja executată ar influenţa măsura rezultantă. Această influenţă se poate manifesta în două moduri:

- printr-o luare a măsurii rezultante pe o durată mai mică. Aşa de pildă, dacă în mod normal pentru concursul respectiv instanţa ar fi luat măsura asistării zilnice pe o durată de 5 luni, constatând că pentru una dintre infracţiunile concurente s-a luat şi s-a executat consemnarea la sfârşit de săptămână pentru 6 săptămâni, poate lua pentru concurs asistarea zilnică pe o durată de 4 luni;

- prin aplicarea pentru concurs a unei măsuri educative mai blânde. Astfel, dacă în mod normal pentru concursul respectiv instanţa ar fi luat măsura asistării zilnice pe o durată de 3 luni, constatând că pentru una dintre infracţiunile concurente s-a luat şi s-a executat supravegherea pe o durată de 2 luni, poate lua pentru concurs consemnarea la sfârşit de săptămână. Tot astfel, se poate ajunge ca în locul măsurii internării în centrul educativ să se ia asistarea zilnică, în considerarea măsurii executate anterior.

În mod evident, nu există un algoritm matematic pentru derularea acestor operaţiuni, dar ele vor trebui menţionate în considerentele hotărârii.

Soluţia propusă este consecventă cu reglementarea din art. 123 alin. (3) din Codul penal, care are în vedere o ipoteză asemănătoare, anume aceea în care măsura educativă rezultantă aplicabilă concursului se ia în timpul executării unei măsuri educative deja dispuse pentru una dintre infracţiunile concurente. În acest caz, instanţa poate să prelungească durata măsurii iniţiale (caz în care, în mod evident, durata deja executată se compută din durata prelungită a măsurii), fie să ia o altă măsură, mai severă (caz în care nu se pune problema computării).

VII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept supuse dezlegării a fost în sensul că, în ipoteza infracţiunilor concurente săvârşite în timpul minorităţii, judecate separat, durata măsurii educative neprivative de libertate, dispusă pentru o infracţiune concurentă şi executată, nu se scade din durata măsurii educative neprivative sau privative de libertate, stabilită conform art. 129 alin. (1) din Codul penal.

În argumentarea acestui punct de vedere s-a susţinut că niciuna dintre dispoziţiile Codului penal nu reglementează şi nu permite instanţei efectuarea operaţiunii de scădere a duratei măsurii educative neprivative de libertate executate.

S-a mai susţinut că omisiunea legiuitorului de a insera o dispoziţie legală care să permită scăderea duratei măsurii educative executate, dispuse pentru o infracţiune concurentă, indiferent dacă măsura educativă este neprivativă sau privativă de libertate, se explică prin soluţia prevăzută în prevederile art. 129 alin. (1) din Codul penal.

Această soluţie legislativă, care nu permite stabilirea unor măsuri educative distincte pentru infracţiunile concurente, nu permite nici efectuarea unei operaţiuni de scădere a măsurii educative executate, dispuse separat pentru o infracţiune concurentă.

S-a mai susţinut că, în absenţa unui temei legal, natura diferită a măsurilor educative privative de libertate se opune efectuării operaţiunii de scădere a duratei măsurii educative neprivative de libertate executate dintr-o măsură educativă privativă de libertate.

De asemenea, s-a susţinut că, în absenţa unui temei legal, caracteristicile diferite ale măsurilor educative neprivative de libertate se opun efectuării operaţiunii de scădere a duratei măsurii educative neprivative de libertate executate dintr-o altă măsură educativă neprivativă de libertate.

S-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Codul penal, susţinându-se că, în cazul în care legiuitorul a avut intenţia de a reglementa scăderea duratei executate a unei măsuri educative, aceasta s-a concretizat într-o dispoziţie expresă. Astfel, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Codul penal, scăderea duratei executate a măsurii educative este posibilă numai în cazul prelungirii măsurii educative într-un centru de detenţie.

De asemenea, s-a făcut referire la dispoziţiile art. 123 alin. (3) din Codul penal, susţinându-se că, în condiţiile în care legiuitorul nu admite posibilitatea de a scădea partea din durata măsurii educative neprivative de libertate care a fost executată, este greu de admis că legiuitorul admite posibilitatea de a scădea în întregime durata măsurii educative neprivative de libertate executate în concluzie, s-a susţinut că, dimpotrivă, faptul că durata măsurii educative neprivative de libertate executate nu poate fi scăzută în parte din durata altei măsuri educative neprivative de libertate sau din durata unei măsuri educative privative de libertate conduce la concluzia că durata măsurii educative neprivative de libertate executate nu poate fi scăzută nici în întregul său.

VIII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general a solicitat pronunţarea unei decizii prin care chestiunea de drept supusă dezlegării să primească următoarea rezolvare: „în cazul în care un inculpat minor săvârşeşte în timpul minorităţii un concurs de infracţiuni, fiind trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor din cadrul concursului, prin rechizitorii distincte, iar pentru una dintre infracţiuni i s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate, pe care a executat-o integral înainte de a fi trimis în judecată şi pentru săvârşirea celorlalte infracţiuni din cadrul concursului, în momentul în care i se aplică o măsură educativă pentru toate infracţiunile din cadrul concursului de infracţiuni, conform art. 129 alin. (1) din Codul penal, durata măsurii educative deja executate nu se scade din durata noii măsuri aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni, indiferent de tipul noii măsuri educative aplicate.”

S-a susţinut că, în lipsa unei dispoziţii legale exprese care să prevadă posibilitatea scăderii duratei sancţiunii deja executate, o atare operaţiune nu poate fi realizată indiferent dacă noua măsură educativă este neprivativă ori privativă de libertate.

S-a mai susţinut că, în cazul în care noua măsură educativă unică diferă de cea anterior aplicată (este privativă de libertate, iar cea anterioară era neprivativă de libertate ori este neprivativă de libertate, dar alta decât cea anterior aplicată), o atare scădere nu este realizabilă în materialitatea ei, date fiind natura şi conţinutul diferit al măsurilor.

Legiuitorul a prevăzut expres un singur caz în care va avea loc o astfel de scădere, respectiv dacă în perioada internării într-un centru de detenţie minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, iar instanţa prelungeşte măsura internării [art. 125 alin. (3) din Codul penal].

Reglementarea expresă a acestei unice ipoteze în care va opera scăderea duratei deja executate relevă intenţia legiuitorului de a restrânge sfera de aplicare a acestui procedeu juridic la situaţia particulară expusă în cuprinsul normei. O atare scădere ar putea fi justificată de identitatea măsurilor educative privative de libertate avute în vedere şi de gravitatea acestora. În cazul măsurilor neprivative de libertate aceste raţiuni nu se regăsesc; prin urmare, nu există nicio justificare pentru scăderea sancţiunii executate anterior.

În concluzie, procurorul a opinat că în ipoteza analizată executarea integrală a măsurii educative neprivative de libertate aplicate anterior pentru o infracţiune concurentă cu cea din cauza pendinte ar putea fi avută în vedere în procesul de individualizare a sancţiunii unice aplicabile întregului concurs de infracţiuni, raportat la art. 74 din Codul penal, pentru a nu se ajunge la o sancţionare excesivă a minorului ale cărui fapte nu au fost judecate în cadrul aceluiaşi proces.

IX. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Condamnatul N.D.F, nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă analizei, drept conferit de dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

X. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

XI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

Nu a fost pronunţată nicio decizie cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale ce fac obiectul dezlegării problemei de drept.

XII. Legislaţia relevantă

Art. 2 din Codul penal: Legalitatea sancţiunilor de drept penal

„(1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi masurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.

(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsura de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită.

(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.”

Art. 129 alin. (1) din Codul penal: Pluralitatea de infracţiuni

(1) în caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se stabileşte şi se ia o singură măsură educativă pentru toate faptele, în condiţiile art. 114, ţinând seama de criteriile prevăzute în art. 74.”

Art. 127 din Codul penal: Calculul duratei măsurilor educative

„În cazul măsurilor educative privative de libertate, dispoziţiile art. 71-73 se aplică în mod corespunzător.”

Art. 71 din Codul penal: Durata executării

„(1) Durata executării pedepsei privative de libertate se socoteşte din ziua în care condamnatul a început executarea hotărârii definitive de condamnare.

(2) Ziua în care începe executarea pedepsei şi ziua în care încetează se socotesc în durata executării.

(3) Perioada în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, se află bolnav în spital intră în durata executării, în afară de cazul în care şi-a provocat în mod voit boala, iar această împrejurare se constată în cursul executării pedepsei.

(4) Permisiunile de ieşire din penitenciar, acordate condamnatului conform legii de executare a pedepselor, intră în durata executării pedepsei.”

Art. 73 din Codul penal: Computarea pedepselor şi măsurilor preventive executate în afara ţării

(1) în cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 8, art. 9, art. 10 sau art. 11, partea din pedeapsă, precum şi durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România.”

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care pedeapsa executată în afara ţării este amenda.”

Art. 74 din Codul penal: Criteriile generale de individualizare a pedepsei

„(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:

a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;

b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;

c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;

d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;

e) natura şi frecvenţă infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;

f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;

g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

(2) Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de criteriile prevăzute în alin. (1) şi pentru alegerea uneia dintre acestea.”

Art. 114 din Codul penal: Consecinţele răspunderii penale

„(1) Faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.

(2) Faţă de minorul prevăzut în alin. (1) se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:

a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat;

b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.”

Art. 115 din Codul penal: Măsurile educative

„(1) Măsurile educative sunt neprivative de libertate sau privative de libertate

1. Măsurile educative neprivative de libertate sunt:

a) stagiul de formare civică;

b) supravegherea;

c) consemnarea la sfârşit de săptămână;

d) asistarea zilnică.

2. Măsurile educative privative de libertate sunt:

a) internarea într-un centru educativ;

b) internarea într-un centru de detenţie.

(2)Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată faţă de minor se face, în condiţiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74.”

Art. 19 alin. 2 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal:

„(1) Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare dispusă în baza Codului penal din 1969 se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o durată egală cu timpul rămas din momentul rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a luat măsura internării în centrul de reeducare şi până la majoratul celui în cauză, dar nu mai mult de 3 ani.

(2) Perioada executată din măsura educativă a internării în centrul de reeducare, precum şi durata reţinerii şi arestării preventive se consideră ca parte executată din durata măsurii educative a internării în centrul educativ.

(3) în cazul în care, potrivit Codului penal din 1969, s-a dispus prelungirea duratei măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, măsura se va executa într-un centru educativ.”

Art. 123 din Codul penal: Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate

„(1) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse, instanţa dispune:

a) prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta;

b) înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;

c) înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care, iniţial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă.

(2) în cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b), dacă nici de această dată nu sunt respectate condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse, instanţa înlocuieşte măsura educativă neprivativă de libertate cu măsura internării într-un centru educativ.

(3) Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa dispune:

a) prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta;

b) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;

c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate.

(4) în cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b), precum şi în alin. (3) lit. a) şi lit. b), instanţa poate impune noi obligaţii în sarcina minorului ori sporeşte condiţiile de executare a celor existente.”

XIII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul admiterii sesizării formulate de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 44.339/215/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept; „dacă, în cazul în care un inculpat minor săvârşeşte, în timpul minorităţii, un concurs de infracţiuni, fiind ulterior trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor din cadrul concursului de infracţiuni, prin rechizitorii distincte, iar pentru una dintre infracţiuni i s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate, pe care a executat-o integral înainte de a fi trimis în judecată şi pentru săvârşirea celorlalte infracţiuni din cadrul concursului, în momentul în care i se aplică o măsură educativă pentru toate infracţiunile din cadrul concursului de infracţiuni, conform art. 129 alin. (1) din Codul penal, durata măsurii educative deja executate se scade din durata noii măsuri educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni sau se va dispune executarea integrală a noii măsuri educative aplicate pentru concursul de infracţiuni, atât în cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, cât şi în cazul aplicării unei măsuri educative privative de libertate” şi statuării că, în ipoteza infracţiunilor concurente săvârşite în timpul minorităţii, judecate separat, durata măsurii educative neprivative de libertate, dispusă pentru o infracţiune concurentă şi executată, nu se scade din durata măsurii educative neprivative sau privative de libertate, stabilită conform art. 129 alin. (1) din Codul penal.

XIV. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 44.339/215/2014, prin încheierea de şedinţă din data 23 octombrie 2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală:

„Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ai curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

În considerarea dispoziţiilor legale menţionate, sesizarea formulată este admisibilă, întrucât:

- instanţa care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă potrivit dispoziţiilor art. 408 şi următoarele din Codul de procedură penală;

- cauza se află în cursul judecăţii;

- de lămurirea prezentei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată, potrivit art. 408 şi următoarele din Codul de procedură penală.

B. Referitor la sesizarea Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, dispusă prin încheierea de şedinţă din data de 23 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 44.339/215/ 2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, astfel cum a fost enunţată, reţine următoarele:

Sistemul sancţionator al infracţiunilor comise de minori a fost modificat prin noul Cod penal, în cazul acestora fiind incidente exclusiv măsurile educative, spre deosebire de reglementarea anterioară care permitea şi aplicarea de pedepse.

Potrivit art. 115 din Codul penal, măsurile educative pot fi neprivative de libertate (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică) sau privative de libertate (internarea într-un centru educativ, internarea într-un centru de detenţie).

În contextul arătat, regula generală în materia sancţionării minorilor o reprezintă măsura educativă neprivativă de libertate, astfel cum prevede art. 114 alin. (1) din Codul penal.

Cu caracter de excepţie, art. 114 alin. (2) din Codul penal stabileşte expres cazurile în care instanţa poate aplica măsurile educative privative de libertate.

În cazul concursului de infracţiuni săvârşit în timpul minorităţii, dispoziţiile legale care reglementează aplicarea sancţiunii sunt prevăzute în cuprinsul art. 129 alin. (1) din Codul penal, respectiv în art. 123 alin. (3), art. 124 alin. (3) şi art. 125 alin. (3) din acelaşi cod.

Textele de lege stabilesc modalităţi diferite de sancţionare a inculpaţilor minori în raport cu momentul judecării infracţiunilor concurente, respectiv stadiul executării sancţiunilor aplicate, fără a acoperi însă situaţia juridică relevată în cauză, respectiv ipoteza în care măsura educativă aplicată pentru una dintre infracţiunile care compun concursul de infracţiuni a fost executată integral.

Art. 129 alin. (1) din Codul penal consacră principiul aplicării unei singure măsuri educative pentru întreg concursul de infracţiuni.

Stabilirea unei măsuri educative unice într-o atare situaţie nu prezintă caracter de noutate, acest sistem de sancţionare fiind folosit şi anterior modificărilor legislative intrate în vigoare la data de 1 februarie 2014.

Astfel, deşi în legislaţia anterioară nu exista o consacrare expresă a acestei reguli, deciziile jurisprudenţiale pronunţate în materie, unele dintre acestea cu valoare de îndrumare, evidenţiau obligativitatea stabilirii unei singure măsuri educative în cazul săvârşirii mai multor infracţiuni concurente de către un minor, în situaţia în care instanţele aplicau doar măsuri educative.

Această interpretare rezultă şi din faptul că, prin Decizia de îndrumare nr. 9 din 16 decembrie 1972 a fostului Tribunal Suprem, s-a statuat că: „în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un minor, instanţele vor lua o singură măsură educativă pentru întreaga pluralitate de infracţiuni”.

Tot astfel, prin Decizia nr. XXX din 16 aprilie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2007, s-a reţinut că, în cazul concursului de infracţiuni săvârşit de un minor, trebuie luată o singură măsură educativă pentru întreaga pluralitate de infracţiuni. În situaţia în care, prin mai multe hotărâri definitive au fost aplicate minorului numai măsuri educative, instanţa trebuie să dispună o singură măsură educativă pentru întreaga pluralitate de infracţiuni aflate în concurs.

Revenind la chestiunea de drept supusă dezlegării, în ipoteza infracţiunilor concurente săvârşite în timpul minorităţii, judecate separat, durata măsurii educative neprivative de libertate, dispusă pentru o infracţiune concurentă şi executată, nu se scade din durata măsurii educative neprivative sau privative de libertate, stabilită conform art. 129 alin. (1) din Codul penal.

Situaţia de faţă - care constituie obiectul dezlegării chestiunii de drept - nu este reglementată legislativ, faţă de situaţiile prevăzute de art. 123 şi 127 din Codul penal, care privesc alte situaţii şi care nu pot fi aplicate prin asemănare, deoarece principiul legalităţii sancţiunilor prevăzute de art. 2 din Codul penal nu permite acest lucru.

Diversitatea obligaţiilor şi a restricţiilor ce caracterizează diferitele măsuri educative neprivative de libertate nu permite echivalarea acestora şi, implicit, posibilitatea de a scădea durata unei măsuri educative neprivative de libertate executate din durata unei măsuri educative neprivative de libertate care implică o altă obligaţie sau restricţie.

Valorificarea măsurii educative deja executate se realizează în procesul de individualizare a măsurii aplicabile pentru întregul concurs de infracţiuni, în sensul că la alegerea acestei din urmă măsuri şi la stabilirea duratei ei se va ţine seama de faptul că pentru una dintre infracţiunile concurente s-a luat şi s-a executat deja o altă măsură educativă.

În procesul de individualizare a măsurii, instanţa urmează să stabilească mental măsura educativă pe care ar lua-o pentru întregul concurs de infracţiuni dacă nu s-ar fi executat nimic anterior pentru o faptă concurentă, iar apoi să analizeze în ce măsură sancţiunea deja executată ar influenţa măsura rezultantă.

În mod evident, nu există un algoritm matematic pentru derularea acestor operaţiuni, dar ele trebuie menţionate în considerentele hotărârii.

Concluzionând, pentru toate argumentele expuse, în ipoteza infracţiunilor concurente săvârşite în timpul minorităţii, judecate separat, durata măsurii educative neprivative de libertate, dispusă pentru o infracţiune concurentă şi executată, nu se scade din durata măsurii educative neprivative sau privative de libertate, dar va fi avută în vedere la alegerea şi stabilirea sancţiunii conform art. 129 alin. (1) din Codul penal.

În ipoteza analizată, executarea integrală a măsurii educative neprivative de libertate aplicate anterior pentru o infracţiune concurentă cu cea din cauza pendinte trebuie avută în vedere în procesul de individualizare a sancţiunii unice aplicabile întregului concurs de infracţiuni, raportat la art. 74 din Codul penal, pentru a nu se ajunge la o sancţionare excesivă a minorului ale cărui fapte nu au fost judecate în cadrul aceluiaşi proces.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori - în Dosarul nr. 44.339/215/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă, în cazul în care, un inculpat minor săvârşeşte, în timpul minorităţii, un concurs de infracţiuni, fiind ulterior trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor din cadrul concursului de infracţiuni, prin rechizitorii distincte, iar pentru una dintre infracţiuni i s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate, pe care a executat-o integral înainte de a fi trimis în judecată şi pentru săvârşirea celorlalte infracţiuni din cadrul concursului, în momentul în care i se aplică o măsură educativă pentru toate infracţiunile din cadrul concursului de infracţiuni, conform art. 129 alin. (1) din Codul penal, durata măsurii educative deja executate se scade din durata noii măsuri educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni sau se va dispune executarea integrală a noii măsuri educative aplicate pentru concursul de infracţiuni, atât în cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, cât şi în cazul aplicării unei măsuri educative privative de libertate.”

Stabileşte că, în ipoteza infracţiunilor concurente săvârşite în timpul minorităţii, judecate separat, durata măsurii educative neprivative de libertate, dispusă pentru o infracţiune concurentă şi executată, nu se scade din durata măsurii educative neprivative sau privative de libertate, dar va fi avută în vedere la alegerea şi stabilirea sancţiunii conform art. 129 alin. (1) din Codul penal.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2016.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Corina Vîlcea

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.