MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 572/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 572         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 28 iulie 2016

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

165. - Lege privind siguranţa operaţiunilor petroliere offshore

 

710. - Decret pentru promulgarea Legii privind siguranţa operaţiunilor petroliere offshore

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 276 din 10 mai 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 309 din 12 mai 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) şi d) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007 privind stabilirea cadrului de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă ale conducătorilor auto şi utilizarea aparatelor de înregistrare a activităţii acestora

 

Decizia nr. 330 din 24 mai 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1.155/868. - Ordin al ministrului finanţelor publice şi al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale privind aplicarea cotei reduse de TVA de 9% pentru livrarea de îngrăşăminte şi de pesticide utilizate în agricultură, seminţe şi alte produse agricole destinate însămânţării sau plantării, precum şi pentru prestările de servicii de tipul celor specifice utilizate în sectorul agricol

 

LEGI SI DECRETE

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind siguranţa operaţiunilor petroliere offshore

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

CAPITOLUL I

Obiectul şi domeniul de aplicare

 

Art. 1. - (1) Prezenta lege are ca obiect stabilirea cerinţelor minime necesare pentru prevenirea accidentelor majore şi limitarea consecinţelor unor astfel de accidente ce vizează operaţiunile petroliere din zonele din Marea Neagră aflate sub jurisdicţia României, determinate conform principiilor dreptului internaţional şi convenţiilor internaţionale la care România a aderat, Legii nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, republicată, şi oricăror altor acte normative aplicabile.

(2) Prezenta lege nu aduce atingere Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, cu modificările ulterioare, Legii petrolului nr. 238/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Legii nr. 278/2013 privind emisiile industriale şi Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

 

CAPITOLUUI

Definiţii

 

Art. 2. - În sensul prezentei legi, următorii termeni se definesc astfel:

1. acceptabil, în raport cu un risc, înseamnă un nivel de risc pentru care timpul, costurile sau eforturile pentru a-l reduce şi mai mult ar fi extrem de disproporţionate faţă de beneficiile unei astfel de reduceri; în evaluarea caracterului flagrant disproporţionat al timpului, costurilor sau eforturilor faţă de avantajele reducerii în continuare a riscului se au în vedere nivelurile de risc din cele mai bune practici compatibile cu activitatea întreprinsă;

2. acceptare, în legătură cu raportul privind pericolele majore, înseamnă comunicarea în scris de către autoritatea competentă către operator sau proprietar a faptului că raportul, dacă este pus în aplicare astfel cum se prevede în cuprinsul său, este în conformitate cu cerinţele prezentei legi; acceptarea nu implică niciun transfer de responsabilitate pentru controlul pericolelor majore către autoritatea competentă;

3. accident major înseamnă, în raport cu o instalaţie sau o infrastructură conectată:

a) un incident care implică o explozie, un incendiu, pierderea controlului asupra sondei sau o deversare de petrol, gaz sau substanţe periculoase care implică sau pentru care există un risc semnificativ să implice decese sau vătămări grave ale persoanelor;

b) un incident care provoacă daune grave instalaţiei sau infrastructurii conectate care implică sau în legătură cu care există un risc semnificativ să implice decese sau vătămări grave ale persoanelor;

c) oricare alt incident care are ca rezultat decesul sau vătămarea gravă a 5 sau mai multe persoane de pe instalaţia offshore de la care provine sursa de pericol sau care efectuează operaţiuni petroliere offshore în legătură cu instalaţia sau cu infrastructura conectată; sau

d) orice incident de mediu major care rezultă din incidentele menţionate la lit. a), b) şi c); în scopul determinării dacă un incident constituie un accident major în temeiul lit. a), b) sau d), o instalaţie operată de la distanţă fără personal este tratată ca şi cum ar fi operată cu personal;

4. acord petrolier este actul juridic încheiat între Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, denumită în continuare ANRM, şi una sau mai multe persoane juridice române sau străine, în vederea acordării concesiunii petroliere, potrivit prevederilor Legii nr. 238/2004, cu modificările şi completările ulterioare:

5. autoritate competentă înseamnă Autoritatea Competentă de Reglementare a Operaţiunilor Petroliere Offshore la Marea Neagră, autoritate publică înfiinţată în temeiul prezentei legi şi care este responsabilă pentru atribuţiile conferite prin prezenta lege;

6. autoritatea semnatară a acordurilor petroliere este ANRM, potrivit prevederilor Legii nr. 238/2004, cu modificările şi completările ulterioare;

7. autoritate responsabilă este autoritatea publică centrală care, direct sau prin structurile aflate în coordonare/ subordonare, contribuie la asigurarea măsurilor de siguranţă a operaţiunilor petroliere offshore. potrivit domeniului de competenţă specific;

8. consultare tripartită înseamnă o modalitate formală pentru a permite dialogul şi cooperarea între autoritatea competentă, operatori/proprietari şi reprezentanţii lucrătorilor;

9. contractor înseamnă orice entitate contractată de operator sau proprietar pentru a îndeplini atribuţii specifice în numele operatorului sau proprietarului;

10. corespunzător înseamnă corect sau absolut adecvat, luând în considerare raportul efort şi cost, cu privire la o anumită cerinţă sau situaţie, bazându-se pe justificări obiective şi care poate fi demonstrat printr-o analiză, o comparaţie cu standardele corespunzătoare sau prin alte soluţii folosite în situaţii comparabile de către alte autorităţi sau industria de profil;

11. eficienţa intervenţiei în cazul unei scurgeri de petrol înseamnă eficienţa sistemelor de intervenţie în cazul scurgerilor de petrol în cadrul intervenţiei lor în cazul unei scurgeri de petrol, pe baza unei analize a frecvenţei, duratei şi momentului producerii condiţiilor de mediu care ar împiedica o intervenţie; evaluarea eficienţei intervenţiei în cazul unei scurgeri de petrol se exprimă ca procent din timpul în care aceste condiţii nu sunt prezente şi include o descriere a limitelor de exploatare impuse instalaţiilor vizate ca urmare a evaluării respective;

12. elemente critice de siguranţă şi de mediu înseamnă elementele unei instalaţii, inclusiv programe de calculator, al căror scop este prevenirea sau limitarea consecinţelor unui accident major sau a căror defectare ar putea provoca sau contribui în mod substanţial la un accident major;

13. entitate înseamnă orice persoană fizică sau juridică sau o grupare de astfel de persoane;

14. exploatare are înţelesul dat de Legea nr. 238/2004, cu modificările şi completările ulterioare;

15. explorare înseamnă ansamblul de studii şi operaţiuni care se realizează pentru cunoaşterea condiţiilor geologice de acumulare a petrolului şi cuprinde identificarea zăcămintelor, evaluarea cantitativă şi calitativă a acestora, precum şi determinarea condiţiilor tehnice şi economice de valorificare, potrivit prevederilor Legii nr. 238/2004, cu modificările şi completările ulterioare;

16. incident de mediu major înseamnă un incident care are sau ar putea avea efecte negative semnificative asupra mediului, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului, aprobată prin Legea nr. 19/2008, cu modificările şi completările ulterioare;

17. industrie de profil înseamnă entităţi ce sunt direct implicate în operaţiunile petroliere offshore care fac obiectul acestei legi sau ale căror activităţi sunt strâns legate de operaţiunile respective;

18. infrastructură conectată înseamnă, în cadrul zonei de siguranţă sau într-o zonă adiacentă aflată la o distanţă mai mare de instalaţie, astfel cum este determinată de operator sau proprietar în raportul privind pericolele majore:

a) orice sondă şi structurile aferente, unităţile şi dispozitivele suplimentare conectate la instalaţia offshore;

b) orice echipament care este operat sau componente/ mecanisme aflate pe structura principală a instalaţiei sau fixate de aceasta;

c) orice echipament ataşat de conducte sau componente/ mecanisme ataşate conductelor;

19. instalaţie înseamnă o instalaţie staţionară, fixă sau mobilă, sau o combinaţie de instalaţii, interconectate permanent prin punţi sau alte structuri, utilizate în cadrul operaţiunilor petroliere offshore sau în legătură cu astfel de operaţiuni; instalaţiile includ instalaţii de foraj offshore mobile numai atunci când acestea sunt staţionate în zona offshore pentru activităţi de foraj, de producţie sau de alt tip, asociate cu operaţiunile petroliere offshore;

20. instalaţie de exploatare înseamnă o instalaţie utilizată pentru exploatarea petrolului;

21 .instalaţie neproductivă înseamnă o instalaţie alta decât o instalaţie utilizată pentru exploatarea petrolului;

22. Începerea operaţiunilor înseamnă momentul în care instalaţia sau infrastructura conectată este utilizată pentru prima dată în scopul operaţiunilor pentru care a fost proiectată;

23. modificare substanţială înseamnă:

a) în cazul unui raport privind pericolele majore, o modificare a condiţiilor pe baza cărora a fost acceptat raportul original, inclusiv, între altele, modificări fizice, disponibilitatea de noi cunoştinţe sau tehnologii şi modificări la nivelul managementului operaţional;

b) în cazul unei notificări privind operaţiuni la sondă sau privind operaţiuni combinate, o modificare a condiţiilor pe baza cărora a fost transmisă notificarea originală, inclusiv, între altele, modificări fizice, înlocuirea unei instalaţii cu alta, disponibilitatea de noi cunoştinţe sau tehnologii şi modificări la nivelul managementului operaţional;

24. offshore înseamnă situat în apele maritime interioare, marea teritorială, în zona contiguă şi în zona economică exclusivă sau pe platoul continental al Mării Negre sub jurisdicţia României, în sensul dispoziţiilor Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, ratificată prin Legea nr. 110/1996;

25. operator înseamnă titularul de acord petrolier sau entitatea nominalizată de către titularul de acord petrolier să conducă efectuarea operaţiunilor petroliere offshore, inclusiv planificarea şi executarea unei operaţiuni la sondă sau gestionarea şi controlul funcţiilor unei instalaţii de exploatare;

26. operaţiune combinată înseamnă o operaţiune efectuată de pe o instalaţie împreună cu o altă instalaţie sau alte instalaţii în scopuri legate de cealaltă/celelalte instalaţie/instalaţii şi care

cresc substanţial riscurile referitoare la siguranţa persoanelor sau protecţia mediului de pe oricare dintre instalaţii sau de pe toate instalaţiile în cauză;

27. operaţiune la sondă înseamnă orice operaţiune la sondă ce ar putea avea drept consecinţă scurgerea accidentală a unor substanţe care ar putea provoca un accident major, operaţiuni care includ forajul unei sonde, repararea sau modificarea unei sonde, suspendarea operaţiunilor la sondă şi abandonarea permanentă a unei sonde;

28. operaţiuni petroliera offshore înseamnă toate activităţile asociate cu instalaţia sau infrastructura conectată, inclusiv proiectarea, planificarea, construcţia, operarea şi dezafectarea acestora, legate de explorarea şi exploatarea de petrol, dar excluzând transportul petrolului de pe o coastă pe alta;

29. pericol major înseamnă o situaţie care prezintă potenţialul de a provoca un accident major;

30. perimetru petrolier are înţelesul dat de Legea nr. 238/2004, cu modificările şi completările ulterioare;

31. pian extern de intervenţie în caz de urgenţă înseamnă o strategie locală, naţională sau regională pentru prevenirea extinderii sau limitarea consecinţelor unui accident major legat de operaţiunile petroliere offshore care utilizează toate resursele disponibile ale operatorului, aşa cum sunt descrise în planul relevant intern de intervenţie în caz de urgenţă, precum şi orice resurse suplimentare puse la dispoziţie la nivelul local, naţional sau la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, după caz;

32. plan intern de intervenţie în caz de urgenţă înseamnă un plan pregătit de operatori sau de proprietari în conformitate cu cerinţele din prezenta lege privind măsurile de prevenire a extinderii sau de limitare a consecinţelor unui accident major legat de operaţiunile petroliere offshore;

33. proprietar înseamnă o entitate care are dreptul legal de a conduce activităţile legate de instalaţiile neproductive;

34. publicul înseamnă una sau mai multe persoane fizice sau juridice, asociaţii ale acestora, organizaţii sau grupuri ale acestora;

35. risc înseamnă combinaţia dintre probabilitatea unui eveniment şi consecinţele evenimentului respectiv;

36. titularul acordului petrolier înseamnă persoana juridică română sau străină, căreia i s-a acordat dreptul de a efectua operaţiuni petroliere în baza unui acord petrolier, potrivit prevederilor Legii nr. 238/2004, cu modificările şi completările ulterioare;

37. verificare independentă înseamnă o evaluare şi o confirmare a validităţii declaraţiilor scrise speciale de către o entitate sau o structură organizatorică din cadrul operatorului sau proprietarului ori selectată de către operator sau proprietar, care nu se află sub controlul sau sub influenţa entităţii sau structurii organizatorice care utilizează declaraţiile respective;

38. zonă de siguranţă înseamnă zona aflată în interiorul unei distanţe de 500 de metri faţă de orice punct al instalaţiei.

 

CAPITOLUL III

Principii generale de gestionare a riscurilor privind operaţiunile petroliere offshore

 

Art. 3. - (1) Operatorii au obligaţia să adopte toate măsurile corespunzătoare pentru prevenirea accidentelor majore în cadrul operaţiunilor petroliere din zonele din Marea Neagră aflate sub jurisdicţia României, să respecte cerinţele prevăzute în legislaţia relevantă în vigoare, precum şi reglementările emise şi măsurile impuse de autoritatea competentă în conformitate cu prevederile legale aplicabile şi procedurile interne relevante ale operatorului.

(2) Operatorii nu sunt eliberaţi de obligaţiile reglementate la alin. (1) în cazul în care acţiunile sau omisiunile care au condus sau au contribuit la accidente majore aparţin contractorilor lor.

(3) în cazul unui accident major, operatorii au obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru a limita efectele acestuia asupra sănătăţii umane şi asupra mediului.

(4) Operatorii au obligaţia să se asigure că operaţiunile petroliere offshore sunt efectuate în baza unei gestionări sistematice a riscurilor, astfel încât riscurile reziduale de accidente majore în cazul persoanelor, mediului şi instalaţiilor offshore să fie acceptabile.

 

CAPITOLUL IV

Considerente privind siguranţa şi mediul cu privire la acordurile petroliere

 

Art. 4. - (1) Deciziile privind încheierea sau transferarea acordurilor petroliere având ca obiect operaţiuni petroliere offshore ţin seama de capacitatea solicitantului de a respecta cerinţele cu privire la executarea operaţiunilor petroliere offshore, astfel cum este prevăzut în acordul petrolier, reglementat de legislaţia relevantă naţională în vigoare şi de legislaţia Uniunii Europene direct aplicabilă.

(2) în evaluarea capacităţii tehnice şi financiare a solicitantului unui acord petrolier se ţine cont de:

a) riscurile, pericolele şi orice alte informaţii legate de zona autorizată în cauză, inclusiv, atunci când este cazul, costul degradării mediului maritim conform art. 8 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2010 privind stabilirea strategiei pentru mediul marin, aprobată cu modificări prin Legea nr. 6/2011 , cu modificările ulterioare;

b) etapa specifică a operaţiunilor petroliere offshore;

c) capacităţile financiare ale solicitantului, inclusiv orice garanţie financiară pentru acoperirea răspunderii pentru daunele care pot rezulta din operaţiunile petroliere offshore în cauză, inclusiv răspunderea pentru daunele economice potenţiale;

d) informaţiile disponibile referitoare la siguranţa şi la performanţa în materie de mediu, inclusiv cu privire la accidentele majore, care sunt aplicabile operaţiunilor pentru care se solicită acord petrolier; înainte de încheierea sau transferul acordului petrolier, autoritatea semnatară a acordurilor petroliere, ANRM, se consultă, în cazurile în care este necesar, cu autoritatea competentă.

(3) Titularul acordului petrolier desemnează operatorul şi stabileşte atribuţiile acestuia şi notifică în acest sens autoritatea semnatară a acordurilor petroliere, ANRM.

(4) Procedurile de încheiere a acordului petrolier pentru Operaţiunile petroliere offshore se organizează astfel încât informaţiile culese în urma explorării să poată fi luate în considerare de către autoritatea semnatară a acordurilor petroliere, ANRM, înainte de începerea exploatării.

(5) încheierea acordului petrolier pentru operaţiunile petroliere offshore este condiţionată de elaborarea de către operatori sau proprietari a planurilor interne de intervenţie în caz de urgenţă, conform prevederilor art. 13 şi 27.

(6) Evaluarea capacităţilor tehnice şi financiare ale unul aplicant pentru un acord petrolier ţine cont în mod deosebit de caracteristicile tuturor mediilor marine şi costiere sensibile din punct de vedere ecologic, în special ale ecosistemelor care au un rol important pentru atenuarea schimbărilor climatice şi adaptarea la acestea, cum ar fi mlaştinile sărăturate, solul submarin de iarbă de mare, precum şi zonelor marine protejate, precum ariile speciale de conservare în sensul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările şi completările ulterioare, zonele speciale de protecţie în sensul Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2007 privind declararea ariilor de protecţie specială avifaunistică ca parte integrantă a reţelei ecologice europene Natura 2000 în România, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârii Guvernului nr. 1.143/2007 privind instituirea de noi arii naturale protejate, precum şi zonele marine protejate în conformitate cu prevederile acordurilor internaţionale la care Uniunea Europeană sau România este parte.

(7) Regimul fiscal pentru activitatea offshore este stabilit prin lege diferenţiat faţă de activitatea onshore în vederea încurajării investiţiilor şi realizarea unui mediu investiţional predictibil, competitiv şi atractiv.

 

CAPITOLUL V

Participarea publicului cu privire la efectele operaţiunilor petroliere offshore planificate de explorare asupra mediului

 

Art. 5. - (1) Forajul unei sonde în scopul explorării printr-o instalaţie neproductivă începe numai după ce titularul de acord petrolier a desfăşurat, din timp şi în mod efectiv, procedurile de consultare a publicului în ceea ce priveşte posibilele efecte asupra mediului ale operaţiunilor petroliere offshore planificate. Procedurile de consultare a publicului se desfăşoară cu respectarea legislaţiei Uniunii Europene de directă aplicare şi, în special, a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 445/2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) în cazul în care consultarea publicului nu s-a desfăşurat potrivit prevederilor alin. (1), autoritatea semnatară a acordurilor petroliere, ANRM, se asigură că următoarele obligaţii sunt îndeplinite:

a) informarea publicului fie prin anunţuri publice, fie prin alte mijloace adecvate, cum ar fi pe cale electronică, în ceea ce priveşte amplasamentul unde sunt prevăzute operaţiunile de explorare;

b) identificarea publicului interesat, care include publicul afectat sau potenţial afectat sau care are un interes în decizia de a permite operaţiuni de explorare, inclusiv organizaţii nonguvernamentale care promovează protecţia mediului sau alte organizaţii relevante;

c) punerea la dispoziţia publicului a informaţiilor relevante privind aceste operaţiuni planificate, inclusiv, între altele, cele privind dreptul de participare la luarea deciziilor şi autoritatea căreia i se pot adresa observaţii sau întrebări/nelămuriri;

d) asigurarea dreptului publicului de a-şi exprima observaţiile şi opiniile la momentul în care toate opţiunile decizionale sunt posibile, în sensul că perioada de consultare se va desfăşura înainte de momentul adoptării deciziilor privind autorizarea explorării;

e) asigurarea faptului că rezultatele consultării publicului sunt luate în considerare în mod corespunzător la adoptarea deciziilor prevăzute la lit. d).

(3) După examinarea observaţiilor şi a opiniilor exprimate de către public, autoritatea semnatară a acordurilor petroliere, ANRM, informează cu promptitudine publicul cu privire la deciziile adoptate şi la motivele şi considerentele pe care se bazează acestea, inclusiv informaţii despre procesul de consultare a publicului. Perioadele de timp pentru consultarea publicului se stabilesc în mod rezonabil, în fiecare etapă a consultării publice.

(4) Prevederile alin. (1)-(3) nu se aplică îh ceea ce priveşte lucrările de explorare aprobate de ANRM înainte de 18 iulie 2013.

 

CAPITOLUL VI

Operaţiuni petroliere offshore în perimetrele petroliere

 

Art. 6. - (1) Instalaţiile de exploatare şi infrastructură conectată sunt operate doar în perimetrele autorizate şi numai de către operatori desemnaţi în acest scop, conform prevederilor art. 4 alin. (3).

(2) Autoritatea semnatară a acordurilor petroliere, ANRM, solicită titularului de acord petrolier să se asigure că operatorul are capacitatea de a respecta cerinţele pentru operaţiunile petroliere specifice din cadrul acordului petrolier.

(3) Pe întreaga durată a operaţiunilor petroliere offshore autoritatea semnatară a acordurilor petroliere, ANRM, solicită titularului de acord petrolier să ia toate măsurile rezonabile pentru a se asigura că operatorul respectă cerinţele şi îşi îndeplineşte funcţiile şi responsabilităţile în temeiul prezentei legi.

(4) în cazul în care autoritatea competentă apreciază, pe baza criteriilor prevăzute la art. 8 alin. (7), că operatorul nu mai are capacitatea de a respecta cerinţele relevante în conformitate cu prezenta lege, notifică punctul său de vedere în acest sens autorităţii semnatare a acordurilor petroliere, ANRM. Autoritatea semnatară a acordurilor petroliere, ANRM, poate lua în considerare punctul de vedere al autorităţii competente.

(5) Ulterior, dacă autoritatea semnatară a acordurilor petroliere, ANRM, ia în considerare punctul de vedere al autorităţii competente, sub rezerva acordării, în prealabil, operatorului, a unui termen de 90 de zile pentru remediere şi care nu s-a realizat până la sfârşitul acestui termen, va notifica în scris titularul acordului petrolier, privind neîndeplinirea responsabilităţilor în cauză, iar acesta poate propune autorităţii semnatare a acordurilor petroliere, ANRM, desemnarea unui alt operator.

(6) în cazul în care titularul decide înlocuirea operatorului, un nou operator va fi desemnat în cel mult 60 de zile de la data la care titularul a fost notificat de către autoritatea semnatară a acordurilor petroliere, ANRM, iar până la data la care operatorul nou-desemnat este aprobat de către autoritatea semnatară a acordurilor petroliere, ANRM, operaţiunile petroliere offshore se efectuează cu operatorul existent.

(7) Autoritatea semnatară a acordurilor petroliere, ANRM, se asigură că nu sunt începute sau continuate operaţiuni cu instalaţii de exploatare şi neproductive până când raportul privind pericolele majore nu a fost acceptat de către autoritatea competentă în temeiul prezentei legi. Autoritatea semnatară a acordurilor petroliere, ANRM, se asigură că operaţiunile la sondă sau operaţiunile combinate nu încep sau nu continuă înainte ca raportul privind pericolele majore pentru instalaţiile implicate să fi fost acceptat conform prezentei legi. Mai mult, astfel de Operaţiuni nu încep sau nu continuă până când nu a fost transmisă autorităţii competente o notificare referitoare la operaţiuni la sondă sau o notificare privind operaţiuni combinate, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. h) sau i), ori dacă autoritatea competentă formulează obiecţii cu privire la conţinutul unei notificări.

(8) Operatorul asigură o zonă de siguranţă în jurul unei instalaţii, în care navele au interdicţia de a intra sau de a rămâne. Interdicţia nu se aplică unei nave care intră sau care rămâne în zona de siguranţă, dacă se află în una dintre următoarele situaţii;

a) în legătură cu punerea, inspectarea, testarea sau repararea, întreţinerea, alterarea, reînnoirea sau scoaterea oricărui cablu ori conductă submarină din zona de siguranţă sau din proximitatea sa;

b) m condiţiile în care furnizează servicii pentru orice instalaţii din zona de siguranţă sau transportă persoane ori bunuri dinspre/înspre acestea;

c) pentru a inspecta orice instalaţie sau infrastructură conectată din acea zonă de siguranţă care se află sub jurisdicţia României în Marea Neagră;

d) în cazul operaţiunilor de salvare de vieţi sau de bunuri;

e) din cauza intemperiilor;

f) atunci când se află în pericol;

g) în cazul în care operatorul, proprietarul sau autorităţile abilitate ale statului şi-au exprimat acordul.

(9) Prin ordin al autorităţii competente se instituie un mecanism pentru participarea efectivă la consultările tripartite între autoritatea competentă, operatori şi proprietari, precum şi reprezentanţii lucrătorilor privind formularea standardelor şi politicilor care se ocupă de prevenirea accidentelor majore.

 

CAPITOLUL VII

Răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului

 

Art. 7. - Fără a aduce atingere domeniului de aplicare a răspunderii de mediu referitoare la prevenirea şi repararea prejudiciilor aduse mediului, astfel cum este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2007, aprobată prin Legea nr. 19/2008, cu modificările şi completările ulterioare, titularul acordului petrolier este răspunzător financiar pentru prevenirea şi repararea prejudiciilor asupra mediului, aşa cum sunt definite la art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2007, aprobată prin Legea nr. 19/2008, cu modificările şi completările ulterioare, provocate de operaţiunile petroliere offshore efectuate de titularul acordului petrolier sau de operator ori în numele acestora.

 

CAPITOLUL VIII

Funcţionarea Autorităţii Competente de Reglementare a Operaţiunilor Petroliere Offshore la Marea Neagră

 

Art. 8. - (1) Se înfiinţează Autoritatea Competentă de Reglementare a Operaţiunilor Petroliere Offshore la Marea Neagră, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care exercită următoarele atribuţii:

a) evaluarea şi acceptarea rapoartelor privind pericolele majore, evaluarea notificărilor privind proiectarea şi evaluarea notificărilor privind operaţiunile la sondă sau operaţiunile combinate şi a altor astfel de documente care îi sunt prezentate;

b) supravegherea respectării dispoziţiilor prezentei legi de către operatori şi proprietari, inclusiv inspecţii, control, investigări şi măsuri de punere în aplicare;

c) consilierea altor autorităţi sau organisme, inclusiv a autorităţii semnatare a acordurilor petroliere, ANRM, pentru operaţiuni petroliere offshore;

d) elaborarea planurilor anuale în conformitate cu art. 20;

e) elaborarea de rapoarte;

f) cooperarea cu autorităţile competente ale diferitelor state membre sau cu punctele de contact, în temeiul art. 26;

g) instituie o politică, un proces şi proceduri pentru o evaluare completă a rapoartelor privind pericolele majore şi a notificărilor prezentate în temeiul art. 10, precum şi pentru supravegherea conformării cu dispoziţiile prevăzute în prezenta lege, incluzând inspecţii, investigaţii şi măsuri de constrângere;

h) după caz, pregăteşte şi pune în aplicare proceduri coordonate sau comune cu alte autorităţi din statele membre ale Uniunii Europene pentru îndeplinirea atribuţiilor care îi revin în temeiul prezentei legi.

(2) în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1), în special cele prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi c), autoritatea competentă acţionează obiectiv şi independent de alte autorităţi care exercită oricare dintre funcţiile de reglementare legate de dezvoltarea economică a resurselor naturale offshore, autorizarea operaţiunilor petroliere offshore, colectarea şi gestionarea veniturilor din acele operaţiuni, cu evitarea conflictului de interese între funcţiile autorităţii competente, pe de o parte, şi funcţiile menţionate mai sus pentru celelalte autorităţi, pe de altă parte.

(3) Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea autorităţii competente se aprobă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(4) în elaborarea regulamentului de organizare şi funcţionare aprobat prin hotărârea Guvernului prevăzută la alin. (3) se respectă în mod obligatoriu principiile menţionate în anexa nr. 3. Regulamentul de organizare şi funcţionare va conţine o descriere a modului în care este organizată autoritatea competentă, a motivului pentru care aceasta a fost instituită într-un anumit mod, a felului în care se asigură îndeplinirea atribuţiilor şi respectarea obligaţiilor sale, precum şi a modului în care se asigură independenţa şi obiectivitatea autorităţii competente faţă de funcţiile  de reglementare legate de dezvoltarea economică a resurselor naturale offshore, de autorizare a operaţiunilor petroliere offshore, de colectare şi gestionare a veniturilor din operaţiunile respective, descriere ce va fi pusă la dispoziţia publicului.

(5) Autoritatea competentă este instituţie publică finanţată din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.

(6) Autoritatea competentă poate realiza venituri din alte surse, prevăzute de lege, inclusiv din recuperarea unor costuri financiare de la titularii acordurilor petroliere, operatori şi proprietari, pe bază de tarife fixe, transparente, obiective şi proporţionale, pentru lucrările şi serviciile efectuate de aceasta în favoarea titularilor de acord petrolier, operatorilor şi proprietarilor. Aceste tarife fixe vor fi reglementate prin legislaţia secundară emisă de autoritatea competentă în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a acestei legi.

(7) în anul 2016 finanţarea autorităţii competente se va realiza cu încadrarea în bugetul aprobat al Secretariatului General al Guvernului prin Legea bugetului de stat pe anul 2016 nr. 339/2015 şi în numărul total de personal aferent ordonatorului principal de credite şi instituţiilor publice finanţate prin bugetul acestuia.

(8) Pentru ducerea la îndeplinire a prevederilor alin. (5) şi (6), Secretariatul General al Guvernului este abilitat să introducă modificări în bugetul pe anul 2016 cu încadrarea în cheltuielile aprobate.

(9) Autoritatea competentă poate încheia acorduri formale cu agenţii competente ale Uniunii Europene sau cu alte organisme adecvate, unde acestea există, pentru furnizarea de expertiză de specialitate pentru sprijinirea autorităţii competente în îndeplinirea funcţiilor sale de reglementare. În sensul prezentului alineat, un organism nu este considerat adecvat în cazul în care Obiectivitatea sa ar putea fi compromisă de conflicte de interese.

(10) De asemenea, în desfăşurarea activităţii sale în conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) şi (3), art. 28 alin. (1) şi (6), art. 29 alin. (1)-(3) şi art. 30 alin. (5), autoritatea competentă încheie, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a regulamentului de organizare şi funcţionare şi ori de câte ori este necesar, protocoale de colaborare interinstituţională cu autorităţile naţionale responsabile de siguranţa operaţiunilor petroliere offshore menţionate în anexa nr. 10.

(11) Autoritatea competentă transmite Comisiei Europene raportările prevăzute de prezenta lege, după consultarea instituţiilor prevăzute la alin. (10), atunci când este cazul.

(12) Autoritatea competentă transmite Guvernului, la fiecare 2 ani, până la data de 31 martie, pentru aprobare, raportul activităţii sale.

(13) Guvernul verifică, odată cu îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor de către autoritatea competentă, în baza raportării primite conform alin. (11), şi caracterul obiectiv şi independent al activităţii autorităţii competente, respectiv evitarea conflictului de interese în conformitate cu alin. (2).

(14) Autoritatea competentă este condusă de un preşedinte cu rang de secretar de stat şi de un vicepreşedinte cu rang de subsecretar de stat, numiţi prin decizie a prim-ministrului pe o perioadă de 5 ani. Preşedintele reprezintă autoritatea competentă în relaţiile cu terţii. În caz de indisponibilitate temporară a preşedintelui, reprezentarea legală revine vicepreşedintelui.

(15) Calitatea de preşedinte şi de vicepreşedinte este incompatibilă cu exercitarea funcţiilor publice, cu excepţia activităţii didactice, în condiţiile legii. Preşedintelui şi vicepreşedintelui le sunt interzise exercitarea, direct sau prin persoane interpuse, a activităţilor de comerţ şi participarea la administrarea sau la conducerea unor societăţi reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, regii autonome sau organizaţii cooperatiste.

(16) Mandatele preşedintelui şi vicepreşedintelui încetează:

a) la expirarea duratei;

b) prin demisie

c) prin imposibilitate de exercitare a mandatului, constând într-o indisponibilitate pe o perioadă mai mare de 60 de zile consecutive;

d) la survenirea unei incompatibilităţi dintre cele prevăzute la alin. (15);

e) prin revocare de către autoritatea care i-a numit;

f) prin deces.

 

CAPITOLUL IX

Roiul Autorităţii Competente de Reglementare a Operaţiunilor Petroliere Offshore la Marea Neagră

 

Art. 9. - (1) Autoritatea competentă acţionează independent de politicile, de deciziile de reglementare sau de alte consideraţii care nu sunt legate de atribuţiile care îi revin în conformitate cu prezenta lege şi cu respectarea principiilor stabilite la art. 8.

(2) Autoritatea competentă stabileşte nivelul responsabilităţilor proprii prin regulamentul de organizare şi funcţionare şi al responsabilităţilor operatorului şi ale proprietarului privind controlul riscurilor de accidente majore.

(3) Autoritatea competentă pune la dispoziţia titularului de acord petrolier, operatorilor şi proprietarilor politica, procesul şi procedurile în conformitate cu art. 8 alin. (1) lit. g) şi pune la dispoziţia publicului rezumate ale acestora.

(4) Autoritatea competentă îşi fundamentează politica şi procedurile de organizare şi operaţionale pe principiile redate în anexa nr. 3.

(5) Autoritatea competentă finalizează adoptarea cadrului legal de reglementare a operaţiunilor petroliere offshore îh concordanţă cu prezenta lege, în termen de 180 de zile de la data intrării în vigoare a acesteia.

 

CAPITOLUL X

Documente de transmis pentru efectuarea operaţiunilor petroliere offshore

 

Art. 10. - (1) Operatorul sau proprietarul are obligaţia de a transmite autorităţii competente următoarele documente:

a) politica generală de prevenire a accidentelor majore sau o descriere adecvată a acesteia, în conformitate cu art. 18 alin. (1) şi (5);

b) sistemul de gestionare a siguranţei şi a mediului sau o descriere adecvată a acestuia, aplicabil instalaţiei, în conformitate cu art. 18 alin. (3) şi (5);

c) în cazul unei instalaţii planificate pentru producţie, o notificare privind proiectarea în conformitate cu anexa nr. 1 partea I;

d) o descriere a sistemului de verificare independentă, în conformitate cu art. 16;

e) un raport privind pericolele majore, în conformitate cu art. 11 şi 12;

f) în cazul unei modificări substanţiale, inclusiv dezasamblarea unei instalaţii, un raport privind riscurile majore modificat, în conformitate cu art. 11 şi 12;

g) planul intern de intervenţie în caz de urgenţă sau o descriere adecvată a acestuia în conformitate cu art. 13 şi 27;

h) în cazul unei operaţiuni la sondă, o notificare privind operaţiunea la sonda respectivă şi informaţii privind operaţiunea la sonda respectivă, în conformitate cu art. 14;

i) în cazul unei operaţiuni combinate, o notificare privind operaţiunile combinate în conformitate cu art. 15;

j) în cazul unei instalaţii de exploatare existente, care trebuie să fie mutată într-un nou loc de exploatare în care să fie exploatată, o notificare privind mutarea, în conformitate cu anexa nr. 1 partea I;

k) orice alte documente relevante solicitate de autoritatea competentă.

(2) Documentele prevăzute la alin. (1) lit. a), b), d) şi g) însoţesc raportul privind pericolele majore necesar în temeiul alin. (1) lit. e). Politica generală de prevenire a accidentelor majore a unui operator al unei sonde, dacă nu a fost transmisă anterior, se transmite împreună cu notificarea privind operaţiunile la sondă care se transmite în temeiul alin. (1) lit. h).

(3) Notificarea privind proiectarea necesară în temeiul alin. (1) lit. c) este transmisă autorităţii competente în termenul Stabilit de către aceasta înainte de prezentarea prevăzută a raportului privind pericolele majore pentru operaţiunea planificată. Autoritatea competentă răspunde notificării privind proiectarea prin comentarii de care se ţine seama în raportul privind pericolele majore.

(4) În cazul în care o instalaţie de exploatare existentă urmează să pătrundă în zonele offshore aflate sub jurisdicţia României sau să le părăsească, operatorul notifică autoritatea competentă în scris înainte de data la care se prevede ca instalaţia de exploatare să pătrundă sau să le părăsească.

(5) Notificarea privind mutarea necesară în temeiul alin. (1) lit. j) se transmite autorităţii competente într-un stadiu suficient de timpuriu al evoluţiei propuse, pentru a permite operatorului să ia în considerare eventualele probleme semnalate de autoritatea competentă în cursul pregătirii raportului privind pericolele majore.

(6) în cazul în care există o modificare substanţială care afectează notificarea privind proiectarea sau mutarea înainte de transmiterea raportului privind pericolele majore, autoritatea competentă este informată cât mai curând posibil în legătură cu modificarea respectivă.

(7) Raportul privind pericolele majore necesar în temeiul alin. (1) lit. e) este înaintat autorităţii competente într-un termen stabilit de autoritatea competentă, care este anterior datei estimate pentru începerea operaţiunilor.

 

CAPITOLUL XI

Raportul privind pericolele majore asociate cu o instalaţie de exploatare

 

Art. 11 - (1) Operatorul are obligaţia de a elabora un raport privind pericolele majore referitor la o instalaţie de exploatare, care se transmite autorităţii competente. Raportul va cuprinde informaţiile menţionate în anexa nr. 1 părţile II şi V şi este actualizat dacă este cazul sau atunci când acest lucru este solicitat de autoritatea competentă, pe criterii obiective şi nediscriminatorii şi justificat în scris.

(2) Reprezentanţii lucrătorilor sunt consultaţi în etapele relevante în cursul pregătirii raportului privind pericolele majore referitor la o instalaţie de exploatare şi sunt oferite probe în acest sens în conformitate cu anexa nr. 1 partea II pct. 3.

(3) Raportul privind pericolele majore referitor la o instalaţie de exploatare poate fi pregătit în legătură cu un grup de instalaţii care fac obiectul acordului autorităţii competente.

(4) în cazul în care sunt necesare informaţii suplimentare în vederea acceptării unui raport privind pericolele majore, la cererea scrisă şi justificată pe criterii nediscriminatorii şi obiective a autorităţii competente, operatorul furnizează aceste informaţii şi efectuează modificările necesare în raportul privind pericolele majore.

(5) în cazul în care urmează să se facă modificări la instalaţia de exploatare care duc la o modificare substanţială sau este prevăzută dezasamblarea unei instalaţii fixe de exploatare, operatorul pregăteşte un raport modificat privind pericolele majore, care se transmite în temeiul art. 10 alin. (1) lit. f) în termenul stabilit de autoritatea competentă, conform anexei nr. 1 partea VI.

(6) Modificările planificate sau, după caz, dezasamblarea instalaţiilor pot li iniţiate numai după ce autoritatea competentă a acceptat raportul modificat privind pericolele majore referitor la instalaţia de exploatare.

(7) La cererea scrisă şi justificată pe criterii nediscriminatorii şi obiective a autorităţii competente sau la cel mult 5 ani, operatorul are obligaţia de a revizui raportul privind pericolele majore referitor la o instalaţie de exploatare. Rezultatele reexaminării sunt notificate autorităţii competente.

 

CAPITOLUL XII

Raportul privind pericolele majore referitor la o instalaţie neproductivă

 

Art. 12. - (1) Proprietarul pregăteşte un raport privind pericolele majore referitor la o instalaţie neproductivă, care se transmite autorităţii competente. Raportul respectiv cuprinde informaţiile menţionate în anexa nr. 1 părţile III şi V şi este actualizat dacă este cazul sau atunci când acest lucru este solicitat în scris şi justificat pe criterii nediscriminatorii şi obiective de autoritatea competentă.

(2) Reprezentanţii lucrătorilor sunt consultaţi în cursul etapelor relevante ale pregătirii raportului privind pericolele majore referitor la o instalaţie neproductivă şi sunt oferite probe în acest sens în conformitate cu anexa nr. 1 partea III pct. 2.

(3) în cazul în care sunt necesare informaţii suplimentare în vederea acceptării unui raport privind pericolele majore ce privesc instalaţiile neproductive, autoritatea competentă solicită proprietarului, în scris şi justificat, pe criterii nediscriminatorii şi obiective, informaţiile necesare pentru a efectua eventualele modificări la raportul asupra pericolelor majore.

(4) în cazul în care urmează să se facă modificări la instalaţia neproductivă, care ar duce la o modificare substanţială, sau este prevăzută dezasamblarea unei instalaţii fixe neproductive, proprietarul pregăteşte un raport modificat privind pericolele majore, care se transmite în temeiul art. 10 alin. (1) lit. f) în termenul stabilit de autoritatea competentă, în conformitate cu anexa nr. 1 partea VI pct. 1-3.

(5) în cazul unei instalaţii fixe neproductive, modificările planificate nu sunt aplicate sau, după caz, dezafectarea nu începe decât după ce autoritatea competentă a acceptat raportul modificat privind pericolele majore referitor la instalaţia fixă neproductivă.

(6) Modificările planificate sau, după caz, dezasamblarea instalaţiilor mobile neproductive pot fi iniţiate numai după ce autoritatea competentă a acceptat raportul modificat privind pericolele majore referitor la instalaţia mobilă neproductivă.

(7) La cererea scrisă şi justificată pe criterii nediscriminatorii şi obiective a autorităţii competente sau la cel mult 5 ani, operatorul are obligaţia de a revizui raportul privind pericolele majore referitor la o instalaţie neproductivă. Rezultatele reexaminării sunt notificate autorităţii competente.

 

CAPITOLUL XIII

Planul intern de intervenţie în caz de urgenţă

 

Art. 13. - (1) Operatorii sau proprietarii, după caz, au obligaţia de a elabora planuri interne de intervenţie în caz de urgenţă, care se transmit în conformitate cu art. 10 alin. (1) lit. g) şi se actualizează la solicitarea autorităţii competente. Planurile

se pregătesc în conformitate cu art. 27, ţinând seama de evaluarea riscului de accident major efectuată pe parcursul pregătirii celui mai recent raport privind pericolele majore. Planul intern de intervenţie în caz de urgenţă include o analiză a eficienţei intervenţiei în cazul unei scurgeri de petrol.

(2) în situaţia efectuării de operaţiuni la sondă pe o instalaţie mobilă neproductivă, planul intern de intervenţie în caz de urgenţă pentru instalaţie ţine seama de evaluarea riscului, efectuată pe parcursul pregătirii notificării privind operaţiunile la sondă care se transmite autorităţii competente.

(3) în situaţia modificării planului intern de intervenţie în caz de urgenţă, din cauza caracteristicilor speciale legate de natura sau locul în care se află sonda, operatorul sondei transmite autorităţii competente planul intern de intervenţie în caz de urgenţă modificat sau o descriere adecvată a acestuia, pentru a completa notificarea relevantă privind operaţiunile la sondă.

(4) în situaţia în care se efectuează operaţiuni combinate la o instalaţie neproductivă, planul intern de intervenţie în caz de urgenţă este modificat pentru a acoperi operaţiunile combinate şi este transmis autorităţii competente pentru a completa notificarea relevantă privind operaţiunile combinate.

 

CAPITOLUL XIV

Notificarea şi informaţiile privind operaţiunile la sondă

 

Art. 14. - (1) Operatorul unei sonde pregăteşte notificarea care se transmite în temeiul art. 10 alin. (1) lit. h) autorităţii competente. Respectiva notificare se transmite în termenul stabilit de autoritatea competentă înainte de începerea operaţiunii la sondă. Respectiva notificare privind operaţiunile la sondă include informaţii referitoare la proiectarea sondei şi la operaţiunile la sondă propuse, în conformitate cu anexa nr. 1 partea IV. Aceasta include o analiză a eficienţei intervenţiei în cazul unei scurgeri de petrol.

(2) Autoritatea competentă analizează notificarea şi, dacă se consideră necesar, ia măsurile corespunzătoare înainte de începerea operaţiunilor la sondă, inclusiv interzicerea începerii operaţiunii.

(3) Operatorul sondei implică un organism independent de verificare în planificarea şi pregătirea modificării substanţiale a notificării privind operaţiunile la sondă transmise în temeiul art. 16 alin. (4) lit. b) şi informează imediat autoritatea competentă în legătură cu orice modificare substanţială a notificării privind operaţiunile la sondă transmise. Autoritatea competentă analizează aceste modificări şi, dacă se consideră necesar, ia măsurile corespunzătoare.

(4) Operatorul sondei prezintă rapoarte privind operaţiunile la sondă autorităţii competente în conformitate cu cerinţele prevăzute în anexa nr. 2. Acestea sunt transmise săptămânal, începând cu data începerii operaţiunilor la sondă sau la intervalele specificate de autoritatea competentă.

 

CAPITOLUL XV

Notificarea privind operaţiunile combinate

 

Art. 15. - (1) Operatorii şi proprietarii implicaţi într-o operaţiune combinată pregătesc împreună notificarea, care se transmite în temeiul art. 10 alin. (1) lit. i). Notificarea conţine informaţiile specificate în anexa nr. 1 partea VII. Unul dintre operatorii respectivi transmite notificarea privind operaţiunile combinate autorităţii competente. Notificarea este transmisă în termenul stabilit de autoritatea competentă înainte de începerea operaţiunilor combinate.

(2) Autoritatea competentă analizează notificarea şi, dacă se consideră necesar, ia măsurile corespunzătoare înainte de începerea operaţiunilor combinate, inclusiv interzicerea începerii operaţiunii.

(3) Operatorul care a transmis notificarea informează, fără întârziere, autoritatea competentă în legătură cu orice modificare substanţială a notificării transmise. Autoritatea competentă analizează aceste modificări şi, dacă se consideră necesar, ia măsurile corespunzătoare.

 

CAPITOLUL XVI

Verificarea independentă

 

Art. 16. - (1) Operatorii şi proprietarii stabilesc sisteme de verificare independentă şi pregătesc o descriere a sistemelor respective, care se transmite în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) şi se include în sistemul de gestionare a siguranţei şi a mediului transmis în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b). Descrierea conţine informaţiile specificate în anexa nr. 1 partea V.

(2) Rezultatele verificării independente nu aduc atingere răspunderii pe care o are operatorul sau proprietarul pentru funcţionarea corectă şi în condiţii de siguranţă a echipamentului şi a sistemelor în curs de verificare.

(3) Selectarea organismului independent de verificare, precum şi formatul sistemului de verificare respectă criteriile din anexa nr. 5,

(4) Sistemele de verificare de către organisme independente se instituie:

a) în ceea ce priveşte instalaţiile, pentru a oferi o asigurare independentă că elementele critice de siguranţă şi de mediu identificate în evaluarea riscului pentru instalaţie, astfel cum sunt descrise în raportul privind pericolele majore, sunt adecvate şi că programul de examinare şi testare a elementelor critice de siguranţă şi de mediu este adecvat, actualizat şi funcţionează după plan;

b) în ceea ce priveşte notificările privind operaţiunile la sondă, pentru a oferi o asigurare independentă că proiectarea sondei şi măsurile de control privind sonda sunt adecvate condiţiilor prevăzute de funcţionare a acesteia în orice situaţie.

(5) Operatorii şi proprietarii răspund şi întreprind acţiunile corespunzătoare pe baza consilierii organismului independent de verificare.

(6) Operatorii şi proprietarii au obligaţia să pună la dispoziţia autorităţii competente consilierea primită de la organismul independent de verificare în conformitate cu alin, (4) lit. a), precum şi dovezile privind acţiunile întreprinse în urma consilierii respective. Dovezile se vor păstra de operator sau proprietar pentru o perioadă de 6 luni de la finalizarea operaţiunilor petroliere offshore pe care le vizează.

(7) Operatorii se asigură că observaţiile şi constatările organismului independent de verificare, în conformitate cu alin. (4) lit. b), şi acţiunile întreprinse în urma acestor constatări şi observaţii sunt prezentate în notificarea privind operaţiunile la sondă pregătită în conformitate cu art. 14.

(8) În cazul instalaţiilor de exploatare, sistemul de verificare este introdus înaintea finalizării proiectării acestora. În cazul unei instalaţii neproductive, sistemul este introdus înainte de începerea operaţiunilor în zona offshore.

 

CAPITOLUL XVII

Prerogativele autorităţii competente în ceea ce priveşte operaţiunile de pe Instalaţii

 

Art. 17. - Autoritatea competentă are următoarele prerogative:

a) să interzică, pe baza unei decizii scrise justificate pe criterii nediscriminatorii şi obiective, exploatarea sau începerea operaţiunilor la oricare instalaţie sau la oricare infrastructură conectată la aceasta în cazul în care măsurile propuse în raportul privind pericolele majore pentru prevenirea sau limitarea consecinţelor accidentelor majore ori în notificările privind operaţiunile la sondă sau privind operaţiuni combinate transmise în temeiul art. 10 alin. (1) lit. h) sau i), după caz, sunt considerate insuficiente pentru a respecta cerinţele prezentei legi;

b) în situaţii excepţionale, precum şi în cazul în care aceasta consideră că siguranţa personalului şi protecţia mediului nu sunt puse în pericol, să reducă intervalul de timp cuprins între momentul prezentării raportului privind pericolele majore sau a altor documente care se transmit în temeiul art. 10 şi momentul începerii operaţiunilor;

c) să solicite operatorului să ia măsurile proporţionale pe care autoritatea competentă le consideră necesare pentru a asigura respectarea art. 3 alin. (1);

d) în cazul în care se aplică art. 6 alin. (4), să ia măsurile corespunzătoare pentru a menţine siguranţa continuă a operaţiunilor;

e) să solicite îmbunătăţiri şi, dacă este necesar, să interzică continuarea exploatării oricărei instalaţii sau a oricărei părţi sau infrastructuri conectate la aceasta, în cazul în care rezultatul unei inspecţii, al unei constatări în temeiul art. 6 alin. (4), al unei reexaminări periodice a raportului privind pericolele majore transmis în temeiul art. 10 alin. (1) lit. e) sau al modificărilor aduse notificărilor transmise în temeiul art. 10 indică faptul că cerinţele menţionate în prezenta lege nu sunt respectate sau că există preocupări justificate cu privire la siguranţa operaţiunilor petroliere offshore sau a instalaţiilor.

 

CAPITOLUL XVIII

Prevenirea accidentelor majore de către operatori şi proprietari

 

Art. 18. - (1) Autoritatea competentă solicită operatorilor şi proprietarilor să pregătească un document prin care aceştia au obligaţia de a implementa politica generală de prevenire a accidentelor majore în cadrul operaţiunilor petroliere offshore organizate de aceştia, inclusiv prin aplicarea unor modalităţi corespunzătoare de monitorizare în vederea asigurării eficacităţii politicii respective. Documentul conţine informaţiile Specificate în anexa nr. I partea VIII.

(2) Politica generală de prevenire a accidentelor majore ţine seama de responsabilitatea primară a operatorilor pentru, între altele, controlul riscurilor de producere a unui accident major, care sunt rezultatul operaţiunilor lor şi faţă de îmbunătăţirea continuă a controlului respectivelor riscuri pentru a asigura un nivel ridicat de protecţie în orice moment.

(3) Operatorii şi proprietarii întocmesc un document în care descriu sistemul lor de gestionare a siguranţei şi a mediului, care se transmite în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b). Documentul respectiv include descrierea următoarelor elemente:

a) modalităţile de organizare privind controlul pericolelor majore;

b) modalităţile pentru pregătirea şi prezentarea rapoartelor privind pericolele majore şi a celorlalte documente, după caz, în temeiul prezentei legi; şi

c) sistemele de verificare independente stabilite în temeiul art. 16.

(4) Autoritatea competentă asigură cadrul necesar pentru consultarea tripartită eficientă, conform art. 6 alin. (9). După caz, angajamentul unui operator şi al unui proprietar faţă de aceste mecanisme poate fi evidenţiat în politica generală de prevenire a accidentelor majore.

(5) Politica generală de prevenire a accidentelor majore şi sistemele de gestionare în materie de siguranţă şi de mediu sunt pregătite în conformitate cu anexa nr. 1 părţile VIII şi IX şi cu anexa nr. 4. Se aplică următoarele condiţii:

a) politica generală de prevenire a accidentelor majore este în formă scrisă şi stabileşte obiectivele generale şi mecanismele de control al riscurilor de accidente majore, precum şi modul în care respectivele obiective vor fi atinse şi modul în care respectivele mecanisme vor fi puse în aplicare la nivel organizaţional;

b) sistemul de gestionare a siguranţei şi a mediului este integrat în sistemul de gestionare general al operatorului sau al proprietarului şi include structura organizaţională, responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele şi resursele în vederea stabilirii şi punerii în aplicare a politicii generale de prevenire a accidentelor majore.

(6) Operatorii şi proprietarii pregătesc şi menţin un inventar complet de echipamente de intervenţie în caz de urgenţă relevant pentru operaţiunile lor petroliere offshore.

(7) Guvernul se asigură că operatorii şi proprietarii, în consultare cu autoritatea competentă şi folosind schimburile de cunoştinţe, informaţii şi experienţe prevăzute la art. 26 alin. (1), pregătesc şi revizuiesc standarde şi ghiduri privind cea mai bună practică în raport cu controlul pericolelor majore pe durata ciclului de viaţă al proiectării şi efectuării operaţiunilor petroliere offshore şi că respectă cel puţin prezentarea generală din anexa nr. 6.

(8) Operatorii şi proprietarii se asigură că documentul privind politica lor generală de prevenire a accidentelor majore menţionat la alin. (1) include, totodată, instalaţiile de producţie şi instalaţiile neproductive ale acestora, situate în afara Uniunii Europene.

(9) în cazul în care o activitate desfăşurată de un operator sau de un proprietar prezintă un pericol imediat pentru sănătatea umană sau creşte semnificativ riscul unui accident major, operatorul sau proprietarul ia măsurile adecvate care pot include, dacă este necesar, suspendarea activităţii relevante până când pericolul sau riscul este controlat corespunzător. În cazul în care se iau aceste măsuri, operatorul sau proprietarul notifică autoritatea competentă fără întârziere şi în maximum 24 de ore de la luarea măsurilor respective.

(10) Operatorii şi proprietarii iau măsurile adecvate pentru utilizarea mijloacelor tehnice sau a procedurilor adecvate în vederea promovării fiabilităţii culegerii şi înregistrării de date relevante şi a prevenirii posibilelor manipulări ale acestora.

 

CAPITOLUL XIX

Operaţiuni petroliere offshore efectuate în afara Uniunii Europene

 

Art. 19. - (1) Societăţile înregistrate pe teritoriul României, care efectuează direct sau prin filiale operaţiuni petroliere offshore în afara Uniunii Europene ca titular de acord petrolier sau ca operatori, au obligaţia de a raporta autorităţii competente circumstanţele oricărui accident major în care au fost implicate.

(2) în solicitarea de raport în temeiul alin. (1), autoritatea competentă specifică detaliile informaţiilor cerute. Schimbul de rapoarte de acest tip se desfăşoară în conformitate cu art. 26 alin. (1).

 

CAPITOLUL XX

Asigurarea respectării cadrului de reglementare pentru prevenirea accidentelor majore

 

Art. 20. - (1) Operatorii şi proprietarii respectă măsurile stabilite în raportul privind pericolele majore şi în planurile menţionate în notificarea privind operaţiunile la sondă şi în notificarea privind operaţiunile combinate, transmise în temeiul art. 10 alin. (1) lit. e), h) şi, respectiv, lit. i).

(2) Operatorii şi proprietarii asigură autorităţii competente sau persoanelor care acţionează sub conducerea autorităţii competente transportul către şi dinspre o instalaţie sau navă asociată cu operaţiunile petroliere offshore, inclusiv transportul echipamentelor acestora, în orice moment rezonabil, precum şi cazarea, masa şi alte mijloace de subzistenţă aferente vizitei lor la instalaţii în scopul facilitării supravegherii de către autoritatea competentă, inclusiv al efectuării de inspecţii, investigaţii şi al verificării aplicării corespunzătoare a prezentei legi.

(3) Autoritatea competentă elaborează planuri anuale în vederea supravegherii eficiente, inclusiv prin inspecţii, a pericolelor majore, pe baza gestionării riscului şi acordând o atenţie deosebită respectării raportului privind pericolele majore şi celorlalte documente prezentate în temeiul art. 10. Eficacitatea planurilor este reexaminată periodic, iar autoritatea competentă ia orice măsuri necesare pentru a le îmbunătăţi, cu consultarea prealabilă a titularilor de acord petrolier, operatorilor şi proprietarilor.

 

CAPITOLUL XXI

Raportarea confidenţială referitoare la preocupările în materie de siguranţă

 

Art. 21. - (1) Autoritatea competentă stabileşte mecanisme:

a) pentru raportarea confidenţială referitoare la preocupările în materie de siguranţă şi de mediu legate de operaţiunile petroliere offshore pe care le primeşte din orice sursă; precum Şi

b) pentru investigarea unor astfel de raportări, menţinând în acelaşi timp anonimatul persoanelor în cauză.

(2) Operatorii şi proprietarii comunică lucrătorilor proprii şi contractorilor care au legătură cu operaţiunea şi lucrătorilor acestor contractori detaliile înţelegerilor naţionale privind mecanismele prevăzute la alin. (1) şi să se asigure că referinţe la astfel de raportări confidenţiale sunt incluse în notificări transmise către aceştia şi în programele de instruire.

 

CAPITOLUL XXII

Schimbul de informaţii

 

Art. 22. - Operatorii şi proprietarii furnizează autorităţi] competente cel puţin informaţiile din anexa nr. 9.

 

CAPITOLUL XXIII

Transparenţa

 

Art. 23. - Autoritatea competentă pune la dispoziţia publicului informaţiile menţionate în anexa nr. 9.

 

CAPITOLUL XXIV

Raportarea privind siguranţa şi impactul asupra mediului

 

Art. 24. - (1) Autoritatea competentă prezintă un raport anual Comisiei Europene care conţine informaţiile specificate În anexa nr. 9 pct. 3

(2) Schimbul de informaţii în conformitate cu art. 22 şi publicarea informaţiilor în conformitate cu art. 23 se realizează de către autoritatea competentă.

 

CAPITOLUL XXV

Investigaţia în urma unui accident major

 

Art. 26. - (1) Autoritatea competentă asigură investigarea amănunţită a accidentelor majore, inclusiv inspecţii şi măsuri de constrângere, împreună cu alte autorităţi cu atribuţii legale în acest sens, fiecare în zona sa de competenţă.

(2) Autoritatea competentă pune la dispoziţia Comisiei Europene un rezumat al constatărilor elaborate în conformitate cu alin. (1), fie la terminarea investigaţiilor, fie la finalizarea procedurilor legale, în funcţie de context. Autoritatea competentă publică versiunea neconfidenţială a constatărilor.

(3) Autoritatea competentă pune în aplicare orice recomandări rezultate în urma investigaţiei prevăzute la alin. (1) care ţin de competenţa sa.

 

CAPITOLUL XXVI

Cooperarea autorităţii competente cu autorităţi competente din alte state membre ale Uniunii Europene

 

Art. 26. - (1) Autoritatea competentă desfăşoară un schimb periodic şi reciproc de cunoştinţe, informaţii şi experienţă cu alte autorităţi competente, prin intermediul Grupului autorităţilor offshore ale Uniunii Europene în materie de petrol şi gaze, şi participă la consultări referitoare la implementarea legislaţiei naţionale şi ale Uniunii Europene cu industria de profil, alte părţi interesate şi Comisia Europeană.

(2) Cunoştinţele, informaţiile şi experienţa care fac obiectul schimbului în temeiul alin. (1) privesc, în special, modul în care sunt puse în aplicare măsurile privind gestionarea riscurilor, prevenirea accidentelor majore, verificarea respectării legislaţiei şi intervenţia în caz de urgenţă care ţine de operaţiunile petroliere offshore efectuate la nivel naţional, precum şi unde este cazul în afara Uniunii Europene.

(3) Autoritatea competentă participă la stabilirea unor priorităţi comune clare pentru pregătirea şi actualizarea standardelor şi a ghidurilor, cu scopul de a identifica şi de a facilita punerea în aplicare şi aplicarea consecventă a celor mai bune practici privind operaţiunile petroliere offshore.

(4) Până la 1 septembrie 2016, autoritatea competentă notifică Comisiei Europene măsurile naţionale instituite cu privire la accesul la cunoştinţe, active şi resurse de specialitate, inclusiv acordurile formale în conformitate cu art. 8 alin. (9).

 

CAPITOLUL XXVII

Cerinţele privind planurile interne de intervenţie în caz de urgenţă

 

Art. 27. - (1) Planurile interne de intervenţie în caz de urgenţă care se pregătesc de către operator sau proprietar îh conformitate cu art. 13 şi care se transmit în temeiul art. 10 alin. (1) lit. g) sunt:

a) puse în practică fără întârziere, pentru a interveni în cazul oricărui accident major sau în cazul unei situaţii în care există riscuri iminente de accident major; şi

b) corelate cu planul extern de intervenţie în caz de urgenţă menţionat la art. 28.

(2) Operatorul şi proprietarul menţin la zi echipamentele şi expertiza relevante pentru planul intern de intervenţie în caz de urgenţă, pentru ca acestea să fie disponibile în orice moment şi, în funcţie de necesităţi, să fie puse la dispoziţia autorităţii competente şi autorităţilor responsabile pentru executarea planului extern de intervenţie în caz de urgenţă în care se aplică planul intern de intervenţie în caz de urgenţă.

(3) Planul intern de intervenţie în caz de urgenţă este elaborat în conformitate cu anexa nr. 1 partea X şi este actualizat în urma oricărei modificări substanţiale aduse raportului privind pericolele majore sau notificărilor prezentate în temeiul art. 10, Orice astfel de actualizări sunt comunicate autorităţii competente în temeiul art. 10 alin. (1) lit. g) şi notificate autorităţii sau autorităţilor responsabile pentru pregătirea planurilor externe de intervenţie în caz de urgenţă în zona vizată.

(4) Planul intern de intervenţie în caz de urgenţă este integrat altor măsuri privind protecţia şi salvarea personalului de pe instalaţia avariată, astfel încât să se asigure o şansă ridicată de siguranţă personală şi supravieţuire.

 

CAPITOLUL XXVIII

Planurile externe de intervenţie în caz de urgenţă şi capacitatea de pregătire În situaţii de urgenţă

 

Art. 28. - (1) Autorităţile responsabile la nivel naţional pregătesc planuri externe de intervenţie în caz de urgenţă referitoare la toate instalaţiile petroliere offshore sau la infrastructura conectată şi la zonele potenţial afectate aflate sub jurisdicţia României. Structura-cadru a planului extern de intervenţie în caz de urgenţă se va aproba prin hotărâre a Guvernului şi va conţine minimum informaţiile prevăzute în anexa nr. 7.

(2) Planurile externe de intervenţie în caz de urgenţă sunt elaborate în cooperare cu operatorii şi cu proprietarii relevanţi şi, dacă este cazul, cu titularii acordurilor petroliere şi autoritatea competentă şi ţin seama de versiunile cele mai recente ale planurilor interne de intervenţie în caz de urgenţă privind instalaţiile sau infrastructura conectată, existente sau prevăzute în zona care face obiectul planului extern de intervenţie în caz de urgenţă.

(3) Planurile externe de intervenţie în caz de urgenţă vor fi elaborate în conformitate cu hotărârea Guvernului prevăzută la alin. (1) şi vor fi puse la dispoziţia Comisiei Europene, altor state membre potenţial afectate şi publicului de către autoritatea competentă. Atunci când se pun la dispoziţie planurile externe de intervenţie în caz de urgenţă, informaţiile divulgate nu trebuie să prezinte riscuri pentru siguranţa şi securitatea instalaţiilor petroliere offshore şi pentru exploatarea acestora şi nu lezează interesele economice naţionale sau siguranţa personală a funcţionarilor statului.

(4) Autoritatea competentă ia măsurile adecvate, în colaborare cu alte autorităţi naţionale cu atribuţii şi cu consultarea autorităţilor competente din alte state membre, pentru a atinge un nivel ridicat de compatibilitate şi interoperabilitate a echipamentelor de intervenţie şi a expertizei între toate statele membre riverane Mării Negre şi, dacă este cazul, din afara acesteia. Se încurajează industria de profil să elaboreze echipamente de intervenţie şi servicii subcontractate compatibile şi interoperabile pe tot cuprinsul regiunii geografice.

(5) Autoritatea competentă păstrează evidenţe ale echipamentelor şi serviciilor de intervenţie în caz de urgenţă în conformitate cu anexa nr. 8 pct. 1 şi le pune la dispoziţia celorlalte state membre potenţial afectate şi Comisiei Europene şi, pe bază de reciprocitate, ţărilor terţe învecinate.

(6) Operatorii şi proprietarii îşi testează periodic propria capacitate de pregătire în vederea unei intervenţii eficiente în cazul accidentelor majore petroliere offshore, în strânsă cooperare cu autorităţile responsabile,

(7) Autoritatea competentă elaborează scenarii de cooperare pentru cazuri de urgenţă. Scenariile respective sunt evaluate periodic şi actualizate în funcţie de necesităţi,

 

CAPITOLUL XXIX

Intervenţia în caz de urgenţă

 

Art. 29. - (1) Operatorul sau, dacă este cazul, proprietarul notifică imediat autorităţilor responsabile, inclusiv autorităţii competente, un accident major sau o situaţie care prezintă un risc iminent de accident major. Notificarea respectivă descrie împrejurările, inclusiv, dacă este posibil, originea, impactul probabil asupra mediului şi potenţialele consecinţe majore.

(2) în cazul unui accident major, operatorul sau proprietarul ia toate măsurile adecvate pentru a preveni extinderea sa şi pentru a-i limita consecinţele. Autorităţile competente pot asista operatorul sau proprietarul, după caz, inclusiv prin furnizarea de resurse suplimentare stabilite prin hotărâre a Guvernului.

(3) în cazul unei poluări marine majore sau chiar medie pe cale să devină majoră, se activează Planul naţional de pregătire, răspuns şi cooperare în caz de poluare marină cu hidrocarburi şi alte substanţe dăunătoare, în baza prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.593/2002 privind aprobarea Planului naţional de pregătire, răspuns şi cooperare în caz de poluare marină cu hidrocarburi şi alte substanţe dăunătoare, cu modificările ulterioare. În cadrul aplicării prevederilor Planului naţional de pregătire, răspuns şi cooperare în caz de poluare marină cu hidrocarburi şi alte substanţe dăunătoare, coordonarea operaţiunilor de intervenţie efectuate de forţele componente ale Diviziei Operaţiuni Maritime pentru răspuns la o astfel de poluare se face de către Autoritatea Navală Română.

(4) în cursul intervenţiei de urgenţă, autorităţile responsabile colectează informaţiile necesare în vederea unei investigaţii aprofundate în temeiul art. 25 alin. (1).

 

CAPITOLUL XXX

Capacitatea transfrontalieră de pregătire şi intervenţie în caz de urgenţă a statelor membre în a căror Jurisdicţie se efectuează operaţiuni petroliere offshore

 

Art. 30. - (1) în cazul în care autoritatea competentă consideră că un risc major aferent unei operaţiuni petroliere offshore care urmează să aibă loc sub jurisdicţia României este de natură să aibă efecte semnificative asupra mediului dintr-un alt stat membru, aceasta, înainte de demararea operaţiunii, transmite informaţiile relevante autorităţii competente din statul membru potenţial afectat şi depune toate eforturile, împreună cu autoritatea competentă a statului membru potenţial afectat, pentru adoptarea unor măsuri de prevenire a daunelor. Atunci când consideră teritoriul României potenţial afectat, autoritatea competentă solicită autorităţii competente din statul sub jurisdicţia căruia urmează să aibă loc operaţiunea petrolieră offshore să îi transmită toate informaţiile relevante. Autoritatea competentă evaluează împreună cu autorităţile competente din celelalte state membre, după caz, eficacitatea măsurilor, fără a aduce atingere funcţiilor de reglementare ale autorităţii competente în a cârei jurisdicţie ar avea loc operaţia în cauză în temeiul art. 8 alin. (1) lit. a)-c).

(2) în cadrul planurilor interne şi externe de intervenţie în caz de urgenţă se ţine cont de riscurile majore identificate în conformitate cu alin. (1). pentru a facilita o intervenţie comună eficientă în caz de accident major.

(3) în cazul în care există un risc ca efectele transfrontaliere previzibile ale accidentelor majore să afecteze ţări terţe, autoritatea competentă pune la dispoziţia ţărilor terţe informaţii, pe bază de reciprocitate.

(4) Autoritatea competentă cooperează cu autorităţile celorlalte state membre în vederea coordonării măsurilor referitoare la zone din afara Uniunii Europene pentru a preveni efectele negative potenţiale cauzate de operaţiunile petroliere offshore,

(5) Autoritatea naţională responsabilă pentru domeniul naval realizează testarea periodică a capacităţii de pregătire în vederea unei intervenţii eficiente în cazul accidentelor majore, cooperând cu autorităţile statelor membre potenţial afectate, agenţiile relevante ale Uniunii Europene şi, pe bază de reciprocitate, cu autorităţile ţârilor terţe potenţial afectate.

(6) în cazul unui accident major sau al unei ameninţări iminente legate de acesta care produce sau poate produce efecte transfrontaliere, autoritatea competentă informează fără întârziere Comisia Europeană şi autorităţile din statele membre sau ţările terţe care pot fi afectate de situaţie şi furnizează continuu informaţii relevante pentru o intervenţie eficace în caz de urgenţă.

 

CAPITOLUL XXXI

Abordarea coordonată în vederea siguranţei operaţiunilor petroliere offshore la nivel internaţional

 

Art. 31. - În activitatea sa, autoritatea competentă va coopera cu autorităţile din ţările membre şi cele din ţările terţe învecinate pentru a promova măsuri preventive şi planuri regionale de intervenţie comună în caz de urgenţă. Se vor lua în considerare în legislaţia naţională standardele de siguranţă promovate de Comisia Europeană şi de statele membre.

 

CAPITOLUL XXXII

Contravenţii şi sancţiuni

 

Art. 32. - Constituie contravenţii nerespectarea de către titularul acordului petrolier/operator a obligaţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) şi (3), art. 6 alin. (1) şi (6), art. 10, art. 11 alin. (1),

(4), (5) şi (7), art. 12 alin. (1) şi (7), art. 13 alin. (1), (3) şi (4), art. 14 alin. (1) şi (3), art. 15 alin. (1) şi (3), art. 16 alin. (1), art. 18 alin. (1) şi (3), art. 19 alin. (1), art. 27 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (3), art. 28 alin. (6), art. 29 alin. (1) şi (2).

Art. 33. - (1) Contravenţiile prevăzute la art. 32 se sancţionează astfel:

a)  cu amendă de la 50.000 lei la 100.000 lei, nerespectarea prevederilor art. 10, art. 11 alin. (4), art. 13 alin. (3) şi (4), art. 18 alin. (3) şi art. 19 alin. (1);

b) prin derogare de la prevederile art. 8 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu amendă de la 100.000 lei la 150.000 lei, nerespectarea prevederilor art. 11 alin. (1), (5) şi (7), art. 12 alin. (1) şi (7), art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (1) şi (3), art. 15 alin. (1) şi (3), art. 16 alin. (1), art. 27 alin. (1) lit. a), alin, (2) şi (3), art. 28 alin. (6) şi art. 29 alin. (1);

c) prin derogare de la prevederile art. 8 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu amendă de la 150.000 lei la 200.000 lei, nerespectarea prevederilor art. 3 alin, (1) şi (3), art. 18 alin. (1) şi art. 29 alin. (2);

d) prin derogare de la prevederile art. 8 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu amendă de la 200.000 lei la 250.000 lei, nerespectarea prevederilor art. 6 alin. (1) şi (6).

(2) Contravenientul poate achita, pe loc sau în termen de cei mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate În procesul-verbal.

(3) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor, precum şi notificarea autorităţii competente se realizează de Către autorităţile naţionale responsabile de siguranţa Operaţiunilor petroliere offshore, după cum urmează:

a) nerespectarea prevederilor art. 3 alin. (1) şi (3), art. 27 alin. (1) lit. a), art. 28 alin. (6) şi art. 29 alin. (1) şi (2), de către personalul împuternicit ai autorităţii naţionale responsabile În domeniul naval, respectiv Ministerul Transporturilor, direct sau prin structurile aflate în subordonare/coordonare cu atribuţii legale în acest domeniu:

b) nerespectarea prevederilor art. 6 alin. (1), de către personalul împuternicit al autorităţii semnatare a acordurilor petroliere, ANRM;

c) nerespectarea prevederilor art. 6 alin. (6), art. 10, art. 11 alin. (1), (4), (5) şi (7), art. 12 alin. (1) şi (7), art. 13 alin. (1), (3) şi (4), art. 14 alin. (1) şi (3), art. 15 alin. (1) şi (3), art. 16 alin. (1), ârt. 18 alin, (1) şi (3) şi art. 19 alin. (1), de către personalul împuternicit al autorităţii competente.

Art. 34. - Contravenţiilor prevăzute la art. 32 le sunt aplicabile prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

 

CAPITOLUL XXXIII

Modificarea lit. b) a pct. 13 al art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului

 

Art. 35. - La articolul 2 punctul 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007, aprobată prin Legea nr. 19/2008, cu modificările şi completările ulterioare, litera b) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„b) prejudiciul asupra apelor - orice prejudiciu care are efecte negative grave:

(i) asupra stării ecologice, chimice sau cantitative sau asupra potenţialului ecologic al apelor în cauză, astfel cum au fost definite de Legea nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia efectelor negative pentru care se aplică art. V din legea respectivă; sau

(ii) asupra stării ecologice a apelor marine în cauză, astfel cum au fost definite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2010 privind stabilirea strategiei pentru mediul marin, aprobată cu modificări prin Legea nr. 6/2011, cu modificările ulterioare, în măsura în care aspectele speciale privind starea ecologică a mediului marin nu fac deja obiectul Legii nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare.”

 

CAPITOLUL XXXIV

Dispoziţii tranzitorii

 

Art. 36. - În ceea ce priveşte proprietarii, operatorii de instalaţii de producţie planificate şi operatorii care planifică sau execută operaţiuni la sondă, Guvernul aplică actele cu putere de lege şi actele administrative relevante adoptate până la 1 septembrie 2016. În ceea ce priveşte instalaţiile existente, Guvernul aplică actele cu putere de lege şi actele administrative relevante de la data fixată pentru reexaminarea documentaţiei de evaluare a riscurilor, nu mai târziu de 19 iulie 2018.

Art. 37. - În termen de 90 de zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, autoritatea competentă va elabora normele de aplicare a acesteia, pe care le va supune aprobării Guvernului.

 

CAPITOLUL XXXV

Anexe

 

Art. 38. - Anexele nr. 1-10 fac parte integrantă din prezenta lege.

 

Prezenta lege transpune prevederile Directivei 2013/30/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iunie 2013 privind siguranţa operaţiunilor petroliere şi gaziere offshore şi de modificare a Directivei 2Q04/35/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 178 din 28 iunie 2013.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor ari. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

PREŞEDINTELE SENATULUI

FLORIN IORDACHE

CĂLIN-CONSTANTIN- ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 22 iulie 2016.

Nr. 165.

 

ANEXA Nr.: 1

 

Informaţii care trebuie incluse în documentele transmise autorităţii competente

 

I. Informaţii care trebuie Incluse într-o notificare privind proiectarea sau mutarea unei instalaţii de producţie

Notificarea privind proiectarea şi notificarea privind mutarea unei instalaţii de producţie care se transmit în temeiul art. 10 alin. (1) lit. c) şi, respectiv, lit. j) includ cel puţin următoarele informaţii:

1. numele şi adresa operatorului instalaţiei;

2. o descriere a procesului de proiectare pentru operaţiunile şi sistemele de producţie, de la un concept iniţial până la proiectul prezentat sau selectarea unei instalaţii existente, a standardelor relevante utilizate şi a conceptelor de proiectare incluse în proces;

3. o descriere a conceptului de proiectare selectat, în raport cu scenariile privind pericolele majore pentru instalaţia vizată şi locul de amplasare a acesteia, precum şi caracteristicile principale privind controlul riscului;

4. o dovadă conform căreia conceptul contribuie la reducerea, până la un nivel acceptabil, a pericolelor majore;

5. o descriere a instalaţiei şi a condiţiilor din cadrul amplasamentului prevăzut;

6. o descriere a oricăror limitări privind siguranţa operaţiunilor datorate mediului, condiţiilor meteorologice şi naturii fundului mării şi modalităţile de identificare a riscurilor cauzate de pericolele existente pe fundul mării şi de cele din mediul marin, cum ar fi conductele şi zonele de acostare ale instalaţiilor învecinate;

7. o descriere a tipurilor de operaţiuni supuse unor pericole majore care trebuie efectuate;

8. o descriere generală a sistemului de gestionare a siguranţei şi a mediului, prin intermediul căruia măsurile prevăzute pentru controlul riscurilor de accidente majore sunt menţinute în mod eficient;

9. o descriere a sistemelor independente de verificare şi o listă iniţială a elementelor critice de siguranţă şi de mediu şi a performanţei necesare a acestora;

10. În cazul în care o instalaţie de producţie existentă urmează să fie mutată într-un nou amplasament pentru a deservi o operaţiune de producţie diferită, o dovadă care să demonstreze că instalaţia este adecvată pentru operaţiunea de producţie propusă;

11. Îh cazul în care o instalaţie neproductivă urmează să fie modificată pentru a fi utilizată ca instalaţie de producţie, o dovadă care să demonstreze că instalaţia este adecvată pentru o asemenea conversie.

II. Informaţii care trebuie incluse într-un raport privind pericolele majore pentru exploatarea unei instalaţii de producţie

Rapoartele privind pericolele majore în cazul unei instalaţii de producţie care se pregătesc în conformitate cu art. 11 şi se transmit în temeiul art. 10 alin. (1) lit. e) includ cei puţin următoarele informaţii:

1. o descriere a modului în care este luată în considerare intervenţia autorităţii competente în legătură cu notificarea privind proiectarea;

2. numele şi adresa operatorului instalaţiei;

3. un rezumat privind modul de implicare a oricărui lucrător în pregătirea raportului privind pericolele majore;

4. o descriere a instalaţiei şi a oricărei asocieri cu alte instalaţii sau infrastructuri conectate, inclusiv sondele;

5. o dovadă care să arate că au fost identificate toate pericolele majore, că probabilitatea şi consecinţele acestora au fost evaluate, inclusiv limitările privind siguranţa operaţiunilor datorate mediului, condiţiilor meteorologice şi naturii fundului mării, şi că măsurile pentru controlul acestora, inclusiv elementele critice de siguranţă şi de mediu asociate sunt adecvate, astfel încât riscul de producere a unui accident major să fie redus la un nivel acceptabil; această dovadă include o evaluare a eficienţei intervenţiei în cazul unei scurgeri de petrol;

6. o descriere a tipului de operaţiuni cu potenţial de pericol major care trebuie efectuate şi numărul maxim de persoane care pot fi prezente pe instalaţie în orice moment;

7. o descriere a echipamentelor şi a modalităţilor de a asigura controlul sondei, siguranţa procesului, izolarea substanţelor periculoase, prevenirea incendiilor şi a exploziilor, protecţia lucrătorilor împotriva substanţelor periculoase şi protecţia mediului împotriva unui accident major în fază incipientă;

8. o descriere a modalităţilor de protecţie a persoanelor de pe instalaţii împotriva pericolelor majore şi de asigurare a evacuării şi salvării lor în condiţii de siguranţă, precum şi modalităţile de întreţinere a sistemelor de control pentru prevenirea daunelor cauzate instalaţiei şi mediului în cazul în care este evacuat tot personalul;

9. codurile, standardele şi ghidurile relevante utilizate în construcţia şi în punerea în funcţiune a instalaţiei;

10. informaţii cu privire la sistemul de gestionare a siguranţei operatorului şi al mediului, care este relevant pentru instalaţia de producţie;

11. un pian intern de acţiune în caz de urgenţă sau o descriere adecvată a acestuia;

12. o descriere a sistemului independent de verificare;

13. orice alte detalii relevante, de exemplu în cazul în care două sau mai multe instalaţii funcţionează combinat într-un mod care afectează potenţialul de pericol major pe care îl prezintă oricare dintre instalaţiile respective sau toate instalaţiile;

14. informaţiile relevante în sensul altor cerinţe din prezenta lege, obţinute în temeiul cerinţelor de prevenire a accidentelor majore din Hotărârea Guvernului nr. 1.050/2006 privind cerinţele minime pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor din industria extractivă de foraj;

15. În ceea ce priveşte operaţiunile care urmează să fie derulate de pe instalaţie, orice informaţie privind prevenirea accidentelor majore care ar putea cauza daune semnificative sau grave mediului, relevantă pentru alte cerinţe din cadrul prezentei legi, obţinută în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 445/2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, cu modificările şi completările ulterioare;

16. o evaluare a efectelor de mediu potenţiale identificate rezultate în urma pierderii stării de izolare a poluanţilor rezultaţi în urma unui accident major şi o descriere a măsurilor tehnice şi de altă natură preconizate pentru prevenirea, reducerea şi compensarea acestora, inclusiv monitorizarea.

III. Informaţii care trebuie furnizate într-un raport privind pericolele majore pentru o instalaţie neproductivă

Rapoartele privind pericolele majore în cazul unei instalaţii neproductive care se pregătesc în conformitate cu art. 12 şi se transmit în temeiul art. 10 alin. (1) lit. e) includ cel puţin următoarele informaţii:

1. numele şi adresa proprietarului;

2. un rezumat privind modul de implicare a oricărui lucrător în pregătirea raportului privind pericolele majore;

3. o descriere a instalaţiei şi, în cazul unei instalaţii mobile, o descriere a mijloacelor de transfer al acesteia între amplasamente şi sistemul de staţionare ale acesteia;

4. o descriere a tipurilor de operaţiuni cu potenţial de pericol major pe care instalaţia le poate efectua şi numărul maxim de persoane care pot fi prezente pe instalaţie în orice moment;

5. o dovadă care să arate că au fost identificate toate pericolele majore, că probabilitatea şi consecinţele acestora au fost evaluate, inclusiv eventualele limitări privind siguranţa operaţiunilor datorate condiţiilor de mediu, meteorologice şi naturii fundului mării, şi că măsurile pentru controlul acestora, inclusiv elementele critice de siguranţă şi de mediu asociate sunt adecvate, astfel încât riscul de producere a unui accident major să fie redus într-o măsură acceptabilă; această dovadă include o evaluare a eficienţei intervenţiei în cazul unei scurgeri de petrol;

6. o descriere a echipamentelor şi a modalităţilor de a asigura controlul sondei, siguranţa procesului, izolarea substanţelor periculoase, prevenirea incendiilor şi a exploziilor, protecţia lucrătorilor împotriva substanţelor periculoase şi protecţia mediului împotriva unui accident major;

7. o descriere a modalităţilor de protecţie a persoanelor de pe instalaţie împotriva pericolelor majore şi de asigurare a evacuării şi salvării tor în condiţii de siguranţă, precum şi modalităţile de întreţinere a sistemelor de control pentru prevenirea daunelor cauzate instalaţiei şi mediului în cazul în care este evacuat tot personalul;

8. codurile, standardele şi ghidurile relevante utilizate în construcţia şi în punerea în funcţiune a instalaţiei;

9. o dovadă care să arate că au fost identificate toate pericolele majore în cazul tuturor operaţiunilor pe care instalaţia le poate efectua şi că riscul de producere a unui accident major este redus la un nivel acceptabil;

10. o descriere a oricăror limitări privind siguranţa operaţiunilor datorate condiţiilor de mediu, meteorologice şi naturii fundului mării şi modalităţile de identificare a riscurilor cauzate de pericolele existente pe fundul mării şi de cele din mediul marin, cum ar fi conductele şi zonele de acostare ale instalaţiilor învecinate;

11. informaţii cu privire la sistemul de gestionare a siguranţei şi a mediului, care este relevant pentru instalaţia neproductivă;

12. o copie sau o descriere adecvată a planului intern de intervenţie în caz de urgenţă sau o descriere adecvată a acestuia;

13. o descriere a sistemului independent de verificare;

14. orice alte detalii relevante, de exemplu în cazul în care două sau mai multe instalaţii funcţionează combinat într-un mod care afectează potenţialul de pericol major pe care îl prezintă oricare dintre instalaţiile respective sau toate instalaţiile;

15. În ceea ce priveşte operaţiunile care urmează să fie derulate de pe instalaţie, orice informaţie obţinută în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 445/2009, cu modificările şi completările ulterioare, privind prevenirea accidentelor majore care ar putea cauza daune semnificative sau grave mediului, relevantă pentru alte cerinţe din cadrul prezentei legi;

16. o evaluare a efectelor de mediu potenţiale identificate rezultate în urma pierderii stării de izolare a poluanţilor rezultaţi în urma unui accident major şi o descriere a măsurilor tehnice şi de altă natură prevăzute pentru prevenirea, reducerea şi compensarea acestora, inclusiv monitorizarea.

IV. Informaţii care trebuie furnizate într-o notificare privind operaţiunile la sondă

Notificările privind operaţiunile la sondă care se pregătesc în conformitate cu art. 14 şi se transmit în temeiul art. 10 alin. (1) lit. h) includ cel puţin următoarele informaţii:

1. numele şi adresa operatorului sondei;

2. denumirea instalaţiei care urmează să fie utilizată şi numele şi adresa proprietarului sau, în cazul unei instalaţii de producţie, ale contractorului care desfăşoară activităţi de foraj;

3. detaliile de identificare a sondei şi orice asociere cu instalaţii sau infrastructura conectată;

4. informaţii privind programul de lucru al sondei, inclusiv privind perioada în care aceasta este exploatată, detaliile şi verificarea barierelor în calea pierderii controlului asupra sondei (echipamente, fluide de foraj, ciment etc.), controlul de direcţie privind traiectoria sondei şi limitările cu privire la exploatarea în condiţii de siguranţă în conformitate cu gestionarea riscurilor;

5. În cazul unei sonde existente, informaţii cu privire la istoricul şi starea acesteia;

6. orice detalii cu privire la echipamentele de siguranţă care urmează să fie desfăşurate şi care nu sunt descrise în raportul curent privind pericolele majore referitor la instalaţie;

7. o evaluare a riscului care include o descriere privind:

a) pericolele speciale asociate operaţiunii la sondă, inclusiv orice limitări privind siguranţa operaţiunilor datorate condiţiilor de mediu, meteorologice şi naturii fundului mării;

b) pericolele legate de zona submarină;

c) orice operaţiuni efectuate la suprafaţă sau în subsolul marin care prezintă un potenţial de pericol major simultan;

d) măsuri adecvate de control;

8. o descriere a configuraţiei sondei la sfârşitul exploatării - de exemplu, abandonată permanent sau temporar - şi dacă echipamentul de producţie a fost plasat în interiorul sondei în vederea unei utilizări viitoare;

9. În cazul unei modificări a unei notificări privind operaţiunile la sondă transmise anterior, detalii suficiente în vederea actualizării complete a notificării;

10. În cazul în care o sondă urmează să fie construită, modificată sau întreţinută cu ajutorul unei instalaţii neproductive, următoarele informaţii suplimentare;

a) o descriere a oricăror limitări privind siguranţa operaţiunilor din motive de mediu, meteorologice şi datorate naturii fundului marii şi modalităţile de identificare a riscurilor cauzate de pericolele existente pe fundul mării şi de cele din mediul marin, cum ar fi conductele şi zonele de acostare ale instalaţiilor învecinate;

b) o descriere a condiţiilor de mediu care au fost luate în considerare în cadrul planului intern de intervenţie în caz de urgenţă pentru instalaţie;

c) o descriere a modalităţilor de intervenţie în caz de urgenţă, inclusiv modalităţile de intervenţie în cazul unui incident care afectează mediul, care nu sunt prezentate în raportul privind pericolele majore; şi

d) o descriere a modului în care sistemele de gestionare ale operatorului sondei şi ale proprietarului urmează să fie coordonate pentru a asigura controlul eficient al pericolelor majore în orice moment;

11. un raport cuprinzând constatările examinării independente a sondei, inclusiv o declaraţie din partea operatorului sondei care precizează că, după examinarea raportului şi a constatărilor examinării de către organisme independente a sondei, gestiunea riscului cu privire la proiectarea sondei şi barierele în calea pierderii controlului sunt adecvate pentru toate condiţiile şi împrejurările anticipate;

12. informaţiile relevante în sensul altor cerinţe din prezenta lege, obţinute în temeiul cerinţelor de prevenire a accidentelor majore din Hotărârea Guvernului nr. 1.050/2006;

13. În ceea ce priveşte operaţiunile la sondă care urmează să fie derulate, orice informaţie relevantă pentru alte cerinţe din cadrul prezentei legi, obţinută în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 445/2009, cu modificările şi completările ulterioare, privind prevenirea accidentelor majore care ar putea cauza daune semnificative sau grave mediului.

V. Informaţii care trebuie furnizate cu privire la sistemul de verificare

Descrierile care se transmit în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) în legătură cu sistemele independente de verificare care se instituie în temeiul art. 16 alin. (1) includ:

a) o declaraţie din partea operatorului sau a proprietarului, după examinarea raportului organismului independent de verificare, conform căreia evidenţa elementelor critice de siguranţă şi sistemul de întreţinere a acestora menţionat în raportul privind pericolele majore sunt sau vor fi adecvate;

b) o descriere a sistemului de verificare, inclusiv a selecţiei organismelor independente de verificare, a mijloacelor de verificare a modului în care elementele critice de siguranţă şi de mediu şi orice utilaj specificat din sistem sunt reparate corespunzător şi într-o stare bună;

c) o descriere a mijloacelor de verificare menţionate la lit. b), care include detalii privind principiile care vor fi aplicate pentru a îndeplini funcţiile în cadrul sistemului, precum şi pentru a face revizuirea sistemului de-a lungul ciclului de viaţă a instalaţiei, inclusiv:

(i) examinarea şi testarea privind elementele critice de siguranţă şi de mediu de către organisme independente de verificare competente;

(ii) verificarea privind proiectarea, standardele, certificarea sau alt sistem de conformitate a elementelor critice de siguranţă şi de mediu;

(iii) examinarea progresului lucrărilor;

(iv) raportarea privind orice neconformităţi;

(v) măsuri de remediere luate de operator sau de proprietar.

VI. Informaţii care trebuie furnizate cu privire la o modificare substanţială a unei instalaţii, inclusiv mutarea unei instalaţii fixe

În cazul în care sunt aduse modificări substanţiale unei instalaţii, astfel cum se menţionează la art. 11 alin. (5) şi la art. 12 alin. (4), raportul modificat privind pericolele majore, care cuprinde modificările substanţiale şi care se transmite în temeiul art. 10 alin. (1) lit. f), include cel puţin următoarele informaţii;

1. numele şi adresa operatorului sau a proprietarului;

2. un rezumat privind modul de implicare a oricărui lucrător în pregătirea raportului revizuit privind pericolele majore;

3. detalii suficiente pentru a actualiza complet raportul anterior privind pericolele majore şi planul intern de intervenţie în caz de urgenţă aferent referitor la instalaţie şi pentru a demonstra că riscurile de pericole majore sunt reduse la un nivel acceptabil;

4. În cazul în care o instalaţie fixă de producţie este scoasă din uz:

a) modalităţile de izolare a tuturor substanţelor periculoase, iar în cazul sondelor conectate la instalaţie, izolarea definitivă a sondelor de instalaţie şi de mediu;

b) o descriere a riscurilor de pericole majore asociate cu dezafectarea instalaţiei pentru lucrători şi mediu, cu populaţia totală expusă şi cu măsurile de control al riscului;

c) modalităţile de intervenţie în caz de urgenţă pentru a asigura evacuarea şi salvarea personalului în condiţii de siguranţă şi pentru a menţine în funcţiune sistemele de control cu scopul de a preveni un accident major pentru mediul înconjurător

VII. Informaţii care trebuie furnizate într-o notificare privind operaţiunile combinate

Notificarea privind operaţiunile combinate, pregătită în temeiul art. 15 şi care se transmite în temeiul art. 10 alin. (1) lit. i), include cel puţin următoarele informaţii:

1. numele şi adresa operatorului care prezintă notificarea;

2. În cazul în care alţi operatori sau proprietari sunt implicaţi în operaţiunile combinate, numele şi adresele acestora, inclusiv o confirmare conform căreia sunt de acord cu conţinutul notificării;

3. o descriere, sub forma unui document de sinteză autorizat de toate părţile care contribuie la acesta, a modului în care sistemele de gestionare pentru instalaţiile implicate în operaţiunea combinată vor fi coordonate, astfel încât riscul de producere a unui accident major să fie redus la un nivel acceptabil;

4. o descriere a oricărui echipament care trebuie utilizat în cazul operaţiunii combinate, dar care nu este descris în raportul actual privind pericolele majore referitor la oricare dintre instalaţiile implicate în operaţiunile combinate;

5. un rezumat al evaluării riscurilor realizate de toţi operatorii şi proprietarii implicaţi în operaţiunile combinate, care include:

a) o descriere a oricărei operaţiuni efectuate în timpul operaţiunii combinate care poate comporta pericole susceptibile de a cauza un accident major pe o instalaţie sau în legătură cu o instalaţie;

b) o descriere a oricăror măsuri de control al riscurilor puse în aplicare ca urmare a evaluării riscului;

6. o descriere a operaţiunii combinate şi a programului de lucru.

VIII. Informaţii care trebuie furnizate cu privire la politica generală de prevenire a accidentelor majore

Politica generală de prevenire a accidentelor majore, pregătită în conformitate cu art. 18 alin. (1) şi care se transmite în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a), include următoarele informaţii, fără a se limita însă la acestea:

1. responsabilitatea la nivelul consiliului de conducere al societăţilor pentru garantarea continuă a faptului că politica generală de prevenire a accidentelor majore este adecvată, pusă în aplicare şi funcţionează după plan;

2. măsuri pentru instituirea şi menţinerea unei culturi puternice a siguranţei, cu o probabilitate ridicată de funcţionare continuă în condiţii de siguranţă;

3. anvergura şi intensitatea auditului procesului:

4. măsuri de recompensare şi recunoaştere a comportamentelor dorite;

5. evaluarea capacităţilor şi a obiectivelor societăţii;

6. măsuri pentru menţinerea standardelor de siguranţa şi de protecţie a mediului, ca valoare fundamentală a societăţii;

7. sisteme formale de comandă şi de control care includ membrii consiliului de conducere şi conducerea superioară a societăţii;

8. abordarea privind competenţa la toate nivelurile societăţii;

9. măsura în care pct. 1-8 se aplică operaţiunilor petroliere offshore ale societăţii, efectuate În afara Uniunii Europene.

IX. Informaţii care trebuie furnizate cu privire la un sistem de gestionare a siguranţei şi a mediului

Sistemul de gestionare a siguranţei şi a mediului, pregătit în temeiul art. 18 alin. (3) şi care se transmite în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b), include următoarele informaţii, fără a se limita însă la acestea;

1. structura organizaţională şi rolurile şi responsabilităţile personalului;

2. identificarea şi evaluarea pericolelor majore, precum şi probabilitatea şi consecinţele potenţiale ale acestora;

3. integrarea impactului asupra mediului în cadrul evaluărilor riscurilor majore din raportul privind pericolele majore;

4. controalele pericolelor majore pe durata operaţiunilor normale;

5. gestionarea schimbărilor;

6. planificarea şi intervenţia în caz de urgenţă;

7. limitarea daunelor aduse mediului;

8. monitorizarea performanţei;

9. sistemele de audit şi de revizuire; precum şi

10. măsurile instituite pentru participarea la consultări tripartite şi modul de punere în aplicare a acţiunilor rezultate în urma consultărilor respective.

X. Informaţii care trebuie furnizate într-un plan intern de intervenţie în caz de urgenţă

Planurile interne de intervenţie în caz de urgenţă, pregătite în temeiul art. 13 şi care se transmit în temeiul art. 10 alin. (1) lit. g), includ următoarele informaţii, fără a se limita însă la acestea:

1. numele şi funcţiile persoanelor autorizate să iniţieze proceduri de urgenţă şi ale persoanei care conduce intervenţia internă în caz de urgenţă;

2. numele sau funcţia persoanelor care au responsabilitatea de a coopera cu autoritatea sau autorităţile responsabile de planul extern de intervenţie în caz de urgenţă;

3. o descriere a tuturor condiţiilor sau evenimentelor previzibile care ar putea produce un accident major, astfel cum sunt descrise în raportul privind pericolele majore la care este anexat planul;

4. o descriere a acţiunilor care vor fi întreprinse cu scopul de a controla condiţiile sau evenimentele care ar putea cauza un accident major şi de a limita consecinţele acestora;

5. o descriere a echipamentelor şi resurselor disponibile, inclusiv pentru limitarea eventualelor scurgeri;

6. modalităţile de limitare a riscurilor pentru persoanele care se află pe instalaţie şi pentru mediu, inclusiv modul în care sunt transmise alertele şi măsurile care trebuie luate de persoane la primirea alertei;

7. În cazul unei operaţiuni combinate, modalităţile de coordonare a sistemelor de evacuare şi de salvare între instalaţiile în cauză pentru a asigura o şansă ridicată de supravieţuire persoanelor care se află pe instalaţii în timpul unui accident major;

8. o estimare a eficienţei intervenţiei în cazul unei scurgeri de petrol; condiţiile de mediu care trebuie avute în vedere în acest calcul al intervenţiei includ:

a) vremea, inclusiv vântul, vizibilitatea, precipitaţiile şi temperatura;

b) stările mării, mareele şi curenţii;

c) prezenţa gheţii şi a resturilor;

d) orele de lumină naturală; precum şi

e) alte condiţii de mediu cunoscute care ar putea influenţa eficienţa echipamentelor de intervenţie sau eficacitatea generală a unei acţiuni de intervenţie;

9. sistemele care oferă o alertă timpurie cu privire la un accident major autorităţii sau autorităţilor responsabile cu iniţierea planului extern de intervenţie în caz de urgenţă, tipul de informaţii care ar trebui incluse într-o alertă iniţială şi sistemele de furnizare a informaţiilor mai amănunţite pe măsură ce acestea devin disponibile;

10. sistemele care vizează formarea personalului în ceea ce priveşte obligaţiile pe care trebuie să le îndeplinească şi, în cazul în care este necesar, coordonarea acestora cu serviciile externe de urgenţă;

11. sistemele care vizează coordonarea intervenţiilor interne şi externe de urgenţă;

12. dovada privind evaluările anterioare cu privire la substanţele chimice utilizate ca agent de dispersie, care au fost efectuate pentru a reduce la minimum implicaţiile asupra sănătăţii publice şi daunele suplimentare aduse mediului.

Rapoartele privind operaţiunile la sondă transmise în temeiul art. 14 alin. (4)

Rapoartele care se transmit autorităţii competente în temeiul art. 14 alin. (4) includ cel puţin următoarele informaţii:

1. numele şi adresa operatorului instalaţiei;

2 denumirea instalaţiei şi numele şi adresa operatorului sau proprietarului instalaţiei;

3. detaliile privind identificarea sondei şi orice asociere cu instalaţii sau infrastructură conectată;

4. un rezumat al operaţiunilor efectuate de la începerea operaţiunilor sau de la raportul anterior;

5. diametrul şi adâncimea reală verticală şi măsurată a:

a) oricărui puţ de foraj; precum şi

b) a oricărui tubaj instalat;

6. densitatea fluidului de foraj la momentul elaborării raportului; precum şi

7. în cazul operaţiunilor referitoare la o sondă existentă, starea de funcţionare actuală a acesteia.

 

ANEXA Nr. 3

 

Principii de organizare şi funcţionare ale autorităţii competente în temeiul art. 8 şi 9

 

I. Principii referitoare la organizarea autorităţii competente

1. Îndeplinirea eficientă a tuturor obligaţiilor atribuite autorităţii competente în cuprinsul prezentei legi, inclusiv măsuri de reglementare în materie de siguranţă şi de protecţie a mediului într-un mod echitabil;

2. Obligativitatea unei declaraţii de politică care descrie obiectivele privind supravegherea şi aplicarea legislaţiei şi obligaţiile autorităţii competente în scopul asigurării transparenţei, consecvenţei, proporţionalităţii şi obiectivităţii în reglementarea operaţiunilor petroliere offshore;

3. Finanţarea unei expertize specializate suficiente, disponibile fie intern, fie prin acorduri formale cu părţi terţe sau ambele, astfel încât autoritatea competentă să poată inspecta şi

investiga operaţiunile, adopta măsuri de asigurare a respectării legii şi gestiona rapoartele privind pericolele majore şi notificările;

4. În cazul în care se face apel la surse externe de expertiză, finanţarea elaborării unor ghiduri suficiente în formă scrisă şi a activităţii de supraveghere pentru a menţine coerenţa abordării şi pentru a asigura faptul că autoritatea competentă numită legal îşi păstrează responsabilitatea deplină în temeiul prezentei legi;

5. Finanţarea formării esenţiale, comunicării, accesului la tehnologie, a cheltuielilor de deplasare şi de şedere ale personalului autorităţii competente pentru îndeplinirea atribuţiilor acestuia şi pentru a facilita cooperarea activă dintre autorităţile competente în conformitate cu art. 26;

6. Dacă este cazul, solicitarea rambursării către autoritatea competentă de către operatori sau proprietari a costului îndeplinirii atribuţiilor acesteia în temeiul prezentei legi;

7. Finanţarea şi încurajarea activităţilor de cercetare conform atribuţiilor autorităţii competente prevăzute de prezenta lege;

8. Asigurarea finanţării pentru întocmirea de rapoarte de către autoritatea competentă.

II. Principii referitoare la funcţionarea autorităţii competente, aplicate de aceasta în exercitarea eficace a atribuţiilor sale legale prevăzute la ari. 8 şi 9

1. Obligativitatea unei strategii scrise care prezintă atribuţiile, priorităţile sale de acţiune, de exemplu cu privire la proiectarea şi exploatarea instalaţiilor, gestionarea integrităţii şi capacitatea de pregătire şi intervenţie în caz de urgenţă, precum şi modul în care aceasta este organizată;

2. Obligativitatea unor proceduri operaţionale care descriu modul în care va examina şi va pune în aplicare obligaţiile operatorilor şi ale proprietarilor prevăzute în prezenta lege, inclusiv modul în care aceasta va trata, evalua şi aproba rapoartele privind pericolele majore, în care va trata notificările privind operaţiunile la sondă şi în care trebuie să fie stabilită frecvenţa inspecţiilor privind măsurile de control al pericolelor majore (inclusiv pentru mediu) referitoare la o anumită instalaţie sau activitate;

3. Obligativitatea unor proceduri care îi permit autorităţii competente să îşi îndeplinească atribuţiile fără a aduce atingere altor responsabilităţi legate, de exemplu, de operaţiunile petroliere onshore şi de regimurile prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 1.050/2006;

4. Procedurile detaliate de evaluare a rapoartelor privind pericolele majore necesită furnizarea tuturor informaţiilor faptice şi de altă natură, solicitate în temeiul prezentei legi, de către operator sau proprietar. Autorităţile competente se asigură că cel puţin cerinţele pentru următoarele informaţii sunt specificate clar în ghidurile adresate operatorilor şi proprietarilor:

a) toate pericolele previzibile, având potenţialul de a provoca un accident major, inclusiv la adresa mediului, au fost identificate, riscurile acestora au fost evaluate şi au fost identificate măsuri, inclusiv de urgenţă, pentru a controla riscurile;

b) sistemul de gestionare a siguranţei şi a mediului este descris în mod corespunzător, pentru a demonstra respectarea prezentei legi;

c) au fost descrise măsuri adecvate pentru verificarea de către organisme independente şi pentru efectuarea auditului de către operator sau proprietar;

5. Atunci când efectuează o examinare amănunţită a rapoartelor privind pericolele majore, autoritatea competentă se asigură că:

a) toate informaţiile faptice necesare sunt furnizate;

b) operatorul sau proprietarul a identificat toate pericolele de accidente majore previzibile în mod rezonabil, la adresa instalaţiei şi a funcţiilor acesteia, împreună cu eventualele evenimente potenţiale de declanşare, precum şi faptul că metodologia şi criteriile de evaluare adoptate pentru evaluarea riscurilor de accidente majore, inclusiv factorii de incertitudine în analiză, au fost explicate în mod clar;

c) evaluările riscurilor au luat în considerare toate etapele relevante în ciclul de viaţă al instalaţiei şi au anticipat toate situaţiile previzibile, inclusiv:

 (i) modul în care deciziile de proiectare, descrise în notificarea privind proiectarea, au ţinut seama de gestionarea riscurilor, astfel încât să asigure aplicarea principiilor inerente de siguranţă şi de mediu;

(ii) modul în care se vor derula operaţiunile de la instalaţia aflată în funcţiune;

(iii) modul în care operaţiunile la sondă vor fi efectuate şi suspendate temporar înainte de începerea producţiei de la o instalaţie de producţie;

(iv) modul în oare se vor efectua operaţiuni combinate cu o altă Instalaţie;

(v) modul în care instalaţia va fi dezafectată;

d) modul în care se intenţionează punerea în aplicare a măsurilor de reducere a riscurilor, dacă acest lucru este necesar pentru a reduce riscurile la un nivel acceptabil;

e) dacă, în stabilirea măsurilor necesare pentru atingerea unor niveluri acceptabile de risc, operatorul sau proprietarul a demonstrat în mod clar faptul că a ţinut seama de bunele practici relevante şi de o apreciere bazată pe bunele practici de inginerie, cele mai bune practici de gestionare şi de principiile privind factorii umani şi organizaţionali;

f) dacă măsurile şi modalităţile de detectare şi intervenţie rapidă şi eficientă la o situaţie de urgenţă sunt clar identificate şi justificate;

g) modul în care modalităţile şi măsurile de evacuare şi de salvare menite să limiteze agravarea unui caz de urgenţă şi să reducă impactul acestuia asupra mediului sunt integrate îi mod logic şi sistematic, ţinând seama de condiţiile probabile de urgenţă în care vor fi întreprinse;

h) modul în care cerinţele sunt incorporate în planurile interne de intervenţie în caz de urgenţă şi dacă autorităţii competente i-a fost transmisă o copie sau o descriere adecvată a planului intern de intervenţie în caz de urgenţă;

i) dacă sistemul de gestionare a siguranţei şi a mediului descris în raportul privind pericolele majore este adecvat pentru a asigura controlul pericolelor majore în fiecare etapă a ciclului de viaţă al instalaţiei şi asigură respectarea tuturor dispoziţiilor legale, precum şi auditul şi punerea în aplicare a recomandărilor de audit;

j) dacă sistemul de verificare de către organisme independente este explicat clar.

 

ANEXA Nr. 4

 

Dispoziţiile prevăzute de operatori şi de proprietari în vederea prevenirii accidentelor majore în temeiul art. 18

 

1. Autoritatea competentă se asigură că operatorii şi proprietarii:

a) acordă o atenţie specială evaluării cerinţelor de fiabilitate şi de integritate cu privire la toate sistemele critice de siguranţă şi de mediu şi îşi stabilesc sistemele de inspecţie şi de întreţinere în vederea atingerii nivelului necesar de integritate privind siguranţa şi mediul;

b) iau măsuri adecvate pentru a se asigura, în măsura posibilului, că nu există vreo eliberare neplanificată de substanţe periculoase din conductele, navele şi sistemele prevăzute pentru izolarea acestora în condiţii de siguranţă; mai mult, operatorii şi proprietarii se asigură că nicio defecţiune a barierei de izolare nu poate conduce la un accident major;

c) pregătesc un inventar privind echipamentele disponibile, proprietarii acestora, locaţia, transportul acestora şi modul în care sunt distribuite pe instalaţie, precum şi orice entităţi relevante pentru punerea în aplicare a planului intern de intervenţie în caz de urgenţă; inventarul identifică măsurile introduse pentru a garanta că echipamentele şi procedurile sunt menţinute în condiţii de exploatare;

d) dispun de un cadru adecvat pentru monitorizarea respectării tuturor dispoziţiilor statutare relevante, prin integrarea atribuţiilor lor statutare privind controlul pericolelor majore şi protecţia mediului în cadrul procedurilor lor standard de operare; precum şi

e) acordă o atenţie specială formării şi menţinerii unei culturi solide privind siguranţa, care să implice o probabilitate ridicată de exploatare continuă în condiţii de siguranţă, inclusiv cu privire la asigurarea cooperării lucrătorilor, prin măsuri cum ar fi:

(i) respectarea clară a consultărilor tripartite şi a acţiunilor care decurg din acestea;

(ii) încurajarea şi recompensarea raportării accidentelor şi a evenimentelor la limita de producere a unui accident;

(iii) cooperarea cu reprezentanţii aleşi în domeniul siguranţei;

(iv) protecţia informatorilor.

2. Autoritatea competentă garantează faptul că industria de profil cooperează cu autorităţile responsabile pentru a stabili şi a pune în aplicare planul de priorităţi pentru dezvoltarea standardelor, a ghidurilor şi a normelor care vor permite punerea în aplicare a celor mâi bune practici privind prevenirea accidentelor majore şi, după caz, limitarea consecinţelor accidentelor majore.

 

ANEXA Nr. 5

 

Selecţia organismului independent de verificare şi proiectarea de sisteme de verificare independente în temeiul art. 16 alin. (3)

 

1. Autoritatea competentă solicită operatorului sau proprietarului să asigure îndeplinirea următoarelor cerinţe cu privire la independenţa organismului independent de verificare faţă de operator şi de proprietar:

a) funcţia pe care o are nu impune organismului independent de verificare să examineze vreun aspect legat de elementul critic de siguranţă sau de mediu sau orice partea unei instalaţii, a unei sonde sau a proiectului unei sonde în care acesta a fost implicat anterior activităţii de verificare sau în cazul căruia obiectivitatea sa ar putea fi compromisă;

b) organismul independent de verificare este suficient de independent faţă de sistemul de gestionare care are în prezent sau a avut vreo responsabilitate pentru orice aspect legat de o componentă care face obiectul sistemului de verificare independentă sau de examinare a sondei, pentru a garanta faptul că va fi obiectiv în îndeplinirea funcţiilor sale în cadrul sistemului.

2. Autoritatea competentă solicită operatorului sau proprietarului să se asigure că, în ceea ce priveşte sistemul de verificare independentă privind o instalaţie sau o sondă, sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) organismul independent de verificare are competenţa tehnică adecvată, inclusiv, dacă este necesar, un număr suficient de membri ai personalului având o calificare adecvată şi o experienţă suficientă care îndeplinesc cerinţele prevăzute la pct. 1;

b) sarcinile în cadrul sistemului de verificare independentă sunt alocate în mod corespunzător de către organismul independent de verificare către personalul calificat pentru îndeplinirea acestora;

c) mecanismele adecvate sunt pregătite pentru a asigura fluxul de informaţii între operator sau proprietar şi organismul independent de verificare;

d) organismului independent de verificare i se acordă autoritate suficientă pentru a-şi putea îndeplini funcţiile în mod eficient.

3. Modificările substanţiale sunt aduse la cunoştinţa organismului independent de verificare în vederea unei verificări suplimentare în conformitate cu sistemul de verificare independentă, iar rezultatele verificării suplimentare sunt comunicate autorităţii competente, la cerere.

 

ANEXA Nr. 6

 

Informaţii privind priorităţile de cooperare între operatori şi proprietari şi autoritatea competentă în temeiul art. 18 alin. (7)

 

Aspectele care trebuie luate în considerare pentru stabilirea priorităţilor de dezvoltare a standardelor şi ghidurilor au efecte practice asupra prevenirii accidentelor majore şi limitării consecinţelor acestora. Acestea includ:

a) îmbunătăţirea integrităţii sondei, a echipamentelor şi a barierelor pentru controlul sondei şi monitorizarea eficacităţii acestora;

b) îmbunătăţirea izolării principale;

c) îmbunătăţirea izolării secundare care să împiedice extinderea unui accident incipient major, inclusiv a exploziilor sondelor;

d) existenţa unui proces decizional fiabil;

e) gestionarea şi supravegherea operaţiunilor care sunt expuse unor pericole majore;

f) competenţa titularilor de posturi-cheie;

g) gestionarea eficace a riscurilor;

h) evaluarea privind fiabilitatea sistemelor critice de siguranţă şi de mediu;

i) indicatorii principali de performanţă;

j) integrarea efectivă a sistemelor de gestionare a siguranţei şi a mediului între operatori şi proprietari şi alte entităţi implicate în operaţiunile petroliere offshore.

 

ANEXA Nr.: 7

 

Informaţii care trebuie incluse în planurile externe de intervenţie în caz de urgenţă în temeiul art. 28

 

Planurile externe de intervenţie în caz de urgenţă pregătite în temeiul art. 28 includ următoarele elemente, fără a se limita însă la acestea:

a) numele şi funcţiile persoanelor autorizate să iniţieze proceduri de urgenţă, precum şi ale persoanelor autorizate să conducă intervenţia externă în caz de urgenţă;

b) sistemele pentru primirea unor alerte timpurii privind accidentele, precum şi alertele şi procedurile de intervenţie în caz de urgenţă asociate acestora;

c) sistemele pentru coordonarea resurselor necesare în vederea punerii în aplicare a planului extern de intervenţie în caz de urgenţă;

d) sistemele care vizează furnizarea de asistenţă pentru intervenţia internă în caz de urgenţă;

e) o descriere amănunţită a sistemelor externe de intervenţie în caz de urgenţă;

f) modalităţile de furnizare a informaţiilor şi a recomandărilor adecvate cu privire la un accident major către persoanele şi organizaţiile care pot fi afectate de acesta;

g) modalităţile de furnizare a informaţiilor către serviciile de urgenţă din alte state membre sau către Comisia Europeană în cazul unui accident major cu posibile consecinţe transfrontaliere;

h) modalităţile de atenuare a efectelor negative asupra florei şi faunei sălbatice, atât onshore, cât şi offshore, inclusiv a situaţiilor în care animalele contaminate cu petrol ajung la ţărm înaintea scurgerilor efective;

i) rolul şi obligaţia financiară ale titularilor acordului petrolier şi ale operatorilor în cadrul planurilor externe de intervenţie în caz de urgenţă.

 

ANEXA Nr. 8

 

Informaţii care trebuie incluse în pregătirea planurilor externe de intervenţie în caz de urgenţă în temeiul art. 28

 

1. Autoritatea sau autorităţile responsabile cu coordonarea intervenţiei în caz de urgenţă prevăd următoarele:

a) un inventar privind echipamentele disponibile, proprietarii, amplasamentul acestuia, mijloacele de transport şi modul de distribuire a acestora la locul accidentului major;

b) o descriere a masurilor instituite pentru a garanta că echipamentele şi procedurile sunt menţinute în condiţii de funcţionare;

c) un inventar al echipamentelor deţinute de industria de profil care pot fi puse la dispoziţie în caz de urgenţă;

d) o descriere a sistemelor generale de intervenţie în caz de accidente majore, inclusiv competenţele şi responsabilităţile tuturor părţilor implicate şi ale organismelor responsabile cu întreţinerea unor astfel de sisteme;

e) măsuri pentru a garanta faptul că echipamentele, personalul şi procedurile sunt disponibile şi actualizate şi un număr suficient de membri ai personalului format este disponibil în orice moment;

f) dovada privind evaluările anterioare cu privire la mediu şi Sănătate ale oricărei substanţe chimice prevăzute a fi utilizată ca agent de dispersie.

2. Planurile externe de intervenţie în caz de urgenţă explică în mod clar rolul autorităţilor, al serviciilor de urgenţă, al coordonatorilor şi al altor factori care participă în mod activ la intervenţia în caz de urgenţă, astfel încât cooperarea să fie asigurată în toate intervenţiile în caz de accidente majore.

3. Sistemele includ dispoziţii pentru a interveni în situaţii în care România ar putea să nu facă faţă în căzu unui accident major sau care ar putea depăşi frontierele acesteia prin;

a) schimbul de planuri externe de intervenţie în caz de urgenţă cu statele membre învecinate şi Comisie;

b) întocmirea inventarelor la nivel transfrontalier privind activele în caz de intervenţie, atât cele deţinute de industria de profil, cât şi cele publice, precum şi toate adaptările necesare pentru a asigura compatibilitatea echipamentelor şi procedurilor între ţările învecinate şi statele membre;

c) proceduri pentru recurgerea la mecanismul Uniunii Europene de protecţie civilă;

d) planificarea unor exerciţii transfrontaliere de intervenţie externă în caz de urgenţă.

 

ANEXA Nr. 9

 

Schimbul de informaţii şi transparenţa

 

1. Formatul comun de raportare a datelor pentru indicatorii privind pericolele majore permite compararea informaţiilor de la autorităţile competente şi de la operatorii şi proprietarii individuali.

2. Printre informaţiile care urmează să fie partajate de autorităţile competente şi de operatori şi proprietari se numără:

a) scurgerile neintenţionate de petrol, gaze sau alte substanţe periculoase, în stare de ardere sau nu;

b) pierderea controlului asupra sondei, situaţie care necesită declanşarea echipamentelor de control ale sondei sau defecţiunea unei bariere la sondă, necesitând înlocuirea sau reparaţia acesteia;

c) defecţiunea unui element critic de siguranţă şi de mediu;

d) pierderea semnificativă a integrităţii structurale sau pierderea protecţiei împotriva efectelor incendiului sau exploziei ori pierderea menţinerii poziţiei în căzui unei instalaţii mobile;

e) navele aflate pe o traiectorie de coliziune şi coliziunile efective ale navelor cu o instalaţie offshore;

f) accidente implicând elicoptere care se produc pe instalaţiile offshore sau în apropierea acestora;

g) orice accident mortal;

h) orice vătămare gravă a 5 sau mai multe persoane afectate de acelaşi accident;

i) orice evacuare a personalului;

j) un incident de mediu major.

3. Rapoartele anuale care trebuie transmise de autoritatea competentă în temeiul art. 24 conţin cel puţin următoarele informaţii:

a) numărul, vechimea şi amplasamentul instalaţiilor;

b) numărul şi tipul de inspecţii şi investigaţii efectuate, orice măsuri de asigurare a respectării legii sau condamnări;

c) datele referitoare la incidente în conformitate cu sistemul comun de raportare prevăzut la art. 22;

d) orice modificare majoră adusă cadrului de reglementare offshore;

e) comportamentul operaţiunilor petroliere offshore în raport cu prevenirea accidentelor majore şi limitarea consecinţelor acestora, în eventualitatea producerii.

4. Informaţiile menţionate la pct. 2 constau în informaţii atât faptice, cât şi analitice cu privire la operaţiunile petroliere şi nu sunt ambigue. Informaţiile şi datele sunt furnizate astfel încât performanţa operatorilor şi proprietarilor individuali să poată fi

comparată în cadrul naţional român, iar performanţa industriei de profil în ansamblu să poată fi comparată între statele membre.

5. Informaţiile colectate şi agregate menţionate la pct. 2 permit statelor membre furnizarea unui avertisment prealabil cu privire la deteriorarea potenţială a barierelor critice pentru siguranţă şi mediu, precum şi luarea unor măsuri preventive. Informaţiile demonstrează, de asemenea, eficacitatea generală a măsurilor şi a controalelor puse în aplicare de operatorii şi de proprietarii individuali, precum şi de industria de profil în ansamblu, în special pentru a preveni accidentele majore şi pentru a reduce la minimum riscurile pentru mediu.

6. Pentru a respecta cerinţele art. 23 este elaborat un format simplificat pentru a facilita publicarea datelor relevante în temeiul pct. 2 şi pregătirea rapoartelor în temeiul art. 24, într-un mod care să fie uşor accesibil publicului şi care să faciliteze compararea transfrontalieră a datelor.

 

ANEXA Nr. 10

 

Autorităţi naţionale responsabile de siguranţa operaţiunilor petroliere offshore în baza art. 8 alin. (10)

 

1. Ministerul Afacerilor Interne, direct sau prin structurile aflate în subordonare/coordonare cu atribuţii legale în acest domeniu.

2. Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, prin structurile aflate în subordonare/coordonare cu atribuţii legale în acest domeniu.

3. Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, direct sau prin structurile aflate în subordonare/coordonare cu atribuţii legale în acest domeniu

4. Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, direct sau prin structurile aflate în subordonare/coordonare cu atribuţii legale în acest domeniu.

5. Ministerul Transporturilor, direct sau prin structurile aflate în subordonare/coordonare cu atribuţii legale în acest domeniu.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

pentru promulgarea Legii privind siguranţa operaţiunilor petroliere offshore

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind siguranţa operaţiunilor petroliere offshore şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 21 iulie 2016.

Nr. 710.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 276

din 10 mai 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabriela Matei în Dosarul nr. 2.230/121/2015/a1 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.198 D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată în acest sens ca, pe de o parte, autoarea excepţiei solicită modificarea textului criticat, iar, pe de altă parte, că nu poate fi stabilită o legătură între soluţia legislativă prevăzută de textul criticat şi situaţia juridică în care acesta se află.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 8 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.230/121/2015/a1, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională CU excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabriela Matei într-o cauză având ca obiect soluţionarea unor contestaţii formulate împotriva unei încheieri de şedinţă a judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul Galaţi de prelungire a măsurii arestării preventive.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile legale criticate reglementează ipoteze juridice similare prevederilor art. 235 din Codul de procedură penală, cu privire la care Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, prin care a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se susţine că cele reţinute de Curtea Constituţională prin decizia anterior referită sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. Se face trimitere la aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale în susţinerea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate.

6. Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

7. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că argumentele formulate nu vizează constituţionalitatea textului criticat. Întrucât calificarea termenelor, ca fiind procedurale sau substanţiale, iar a celor substanţiale ca fiind de recomandare, imperative sau prohibitive, este o chestiune ce ţine de jurisprudenţă şi/sau de doctrină. Se arată, de asemenea, că asigurarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare nu se realizează în mod exclusiv prin instituirea unor termene imperative, ci şi prin reglementarea celorlalte garanţii procesuale specifice. Se susţine totodată că inculpatul are cunoştinţă de acuzaţiile care i se aduc din momentul arestării preventive, având dreptul pe toată durata acestei măsuri să consulte dosarul, procurorul având obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă inculpatului eventualele noi acuzaţii, aspecte ce constituie garanţii ale dreptului la apărare. Se mai arată că termenul prevăzut la art. 207 alin, (1) din Codul de procedură penală este un termen de recomandare, motiv pentru care textul criticat este constituţional în măsura în care drepturile inculpatului sunt respectate pe durata întregii proceduri, prin acordarea timpului necesar studiului dosarului de către apărători şi pregătirea unei apărări efective.

9. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Se susţine că dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se face trimitere Sa Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 şi se susţine că aceasta este aplicabilă şi în prezenta cauză.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.”

13. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 24 cu privire la dreptul la apărare.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 145 din 17 martie 2016*) şi Decizia nr. 251 din 5 mai 2016**), nepublicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data pronunţării prezentei decizii, a respins, ca inadmisibile, excepţii de neconstituţionalitate similare. S-a reţinut în acest sens că argumentele invocate în susţinerea acestor excepţii vizează interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală de către instanţele judecătoreşti.

15. Prin deciziile anterior referite, Curtea a făcut trimitere la Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin aceeaşi decizie instanţa de contencios constituţional a constatat că, potrivit art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiaşi articol stabilind, în prima şi ultima teză, că judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii şi că, în aceste împrejurări, avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei. În ceea ce priveşte natura juridică a termenului regresiv reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a observat că practica judiciară cvasiunanimă a calificat termenul de minimum 5 zile de sesizare a instanţei pentru prelungirea arestării preventive ca fiind un termen de recomandare. Ţinând cont de faptul Că raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrarul cât priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea a constatat că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu, aceasta fiind singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei.

16. Prin aceleaşi decizii mai sus menţionate, respectiv Decizia nr. 145 din 17 martie 2016 şi Decizia nr. 251 din 5 mai 2016, Curtea a constatat însă că, prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, a reţinut neconstituţionalitatea prevederilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât a constatat existenţa unei practici juridice constante, care stabilea natura juridică a termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora ca fiind de recomandare, dând valenţe de neconstituţionalitate textului criticat. În acest sens, prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea a observat că practica judiciară cvasiunanimă, în special cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a calificat termenul de minimum 5 zile de sesizare a instanţei, prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală (art. 159 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968), ca fiind un termen de recomandare (paragraful 21). Prin aceeaşi Decizie nr. 336 din 30 aprilie 2015 Curtea a constatat că, iii cauză, este pusă în discuţie însăşi constituţionalitatea interpretării pe care acest text de lege a primit-o în practică, în concret, natura juridică a termenului reglementat de normele procesual penale precitate, şi că, de vreme ce deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări, Curtea are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţială în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei. Cu acelaşi prilej Curtea a reţinut, în esenţă, că interpretarea dată dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul că termenul prevăzut pentru depunerea de către procuror a propunerii de prelungire a arestării preventive ar fi un termen de recomandare, aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul acuzatului de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, întrucât intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective şi pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea şedinţei şi pentru soluţionarea propunerii.

17. Astfel, prin Decizia nr. 145 din 17 martie 2016 şi Decizia nr. 251 din 5 mai 2016, Curtea a constatat că termenul prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală are aceeaşi natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind un termen peremptoriu, dar, spre deosebire de situaţia avută în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, - când instanţa de contencios constituţional a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime şi de durată - aparţinând inclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a dat textului valenţe neconstituţionale, - în cauzele deduse judecăţii nu se putea vorbi de o atare interpretare a dispoziţiilor de lege criticate, interpretare care să fie, în aceiaşi timp, ulterioară publicării deciziei mai sus menţionate. Prin urmare, Curtea a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, care pune în discuţie O problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, a fost respinsa, ca inadmisibilă.

18. Distinct de cele reţinute prin deciziile mai sus invocate, Curtea constată că dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt clare, precise şi previzibile, îndeplinind condiţiile referitoare la calitatea legii, şi că nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora, prin sintagma „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia”, este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizata în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exerciţiul dreptului de a proceda la prelungirea măsurii preventive în cauză şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen.

19. De asemenea, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a preluat doctrina dreptului viu (a se vedea Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, şi Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, paragraful 30 şi următoarele), atât în privinţa normei supuse controlului de constituţionalitate, cât şi în privinţa normei de referinţă. Dacă în privinţa normei de referinţă, şi anume Constituţia, Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a o interpreta, în privinţa normelor supuse controlului de constituţionalitate, interpretarea este realizată de instanţele judecătoreşti, conform art. 126 alin. (1) din Constituţie.

20. Prin urmare, pentru determinarea conţinutului normativ al normei supuse controlului de constituţionalitate, Curtea trebuie să ţină seama de modul în care aceasta este interpretată în practica judiciară. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Interpretarea astfel realizată indică instanţei constituţionale înţelesul normei juridice supuse controlului de constituţionalitate, obiectivizându-i şi circumscriindu-i conţinutul normativ. În vederea atingerii acestei finalităţi, interpretarea dată normelor juridice trebuie să fie una general acceptată, aceasta putându-se realiza fie prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri prealabile sau în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, fie printr-o practică judiciară constantă (a se vedea Decizia nr. 841 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 12 februarie 2016 paragrafele 29-30). Or, în cauza de faţă, se constată că în privinţa modului de interpretare a normei juridice supuse controlului de constituţionalitate nu au fost pronunţate nici hotărâri prealabile, nici hotărâri în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, care să contravină dispoziţiilor Legii fundamentale, iar, cu privire la practica judiciară existentă, se constată că aceasta nu se caracterizează printr-o cvasiunanimitate care să plaseze interpretarea textului criticat îh afara cadrului şi a limitelor Constituţiei. În acest context, faptul că, în practică, unele instanţe judecătoreşti interpretează, în mod izolat, termenul prevăzut la art. 207 alin, (1) din Codul de procedură penală ca fiind unul de recomandare, şi nu unul imperativ şi pe această bază factuală se solicită Curţii Constituţionale pronunţarea unei decizii similare Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, nu relevă decât o chestiune de greşită interpretare şi aplicare a legii, care poate fi remediată prin recurgerea la controlul judiciar. Controlul de constituţionalitate vizează conţinutul normativ al normei juridice, astfel cum acesta este stabilit printr-o interpretare generală şi continuă la nivelul instanţelor judecătoreşti, neputând fi efectuat asupra conţinutului normei juridice rezultat din interpretările eronate şi izolate ale unor instanţe judecătoreşti. Prin urmare, controlul de constituţionalitate poate viza norma astfel cum aceasta este interpretată, în mod continuu, printr-o practică judiciară constantă, prin hotărâri prealabile şi prin hotărâri pronunţate în recursuri în interesul legii, atunci când acestea contravin dispoziţiilor Legii fundamentale. Însă, competenţa Curţii Constituţionale este, de asemenea, angajată atunci când există o practică judiciară divergentă şi continuă, fără a fi izolată, în care una dintre interpretările date normei în cauză este contrară exigenţelor Constituţiei. Cu alte cuvinte, criteriul fundamental pentru determinarea competenţei Curţii Constituţionale de a exercita controlul de constituţionalitate asupra unei interpretări a normei juridice este caracterul continuu al acestei interpretări, respectiv persistenţa sa în timp, în cadrul practicii judiciare, aşadar, existenţa unei practici judiciare care să releve un anumit grad de acceptare la nivelul instanţelor. De aceea, Curtea constată că este abilitată să intervină atunci când este sesizată cu privire la existenţa unei practici unitare/neunitare de interpretare şi aplicare a legii de natură a încălca exigenţele Constituţiei, iar interpretările izolate, vădit eronate, nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate, ci al controlului judecătoresc.

21. Aşadar, Curtea nu are competenţa de a elimina, pe calea controlului de constituţionalitate, din conţinutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată şi vădit eronată a acestuia, legislaţia în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, iar Curtea şi-ar aroga competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională în una de control judiciar,

22. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu s-a constatat, nici până la data pronunţării prezentei decizii, o interpretare constantă/continuă în sensul că termenul prevăzut în cuprinsul textului criticat este unul de recomandare, astfel încât nu poate fi pusă în discuţie o problemă de constituţionalitate a prevederilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, problema juridică invocată fiind, prin urmare, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, atribuţie ce revine instanţelor judecătoreşti.

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi ai art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabriela Matei în Dosarul nr. 2.230/121/2015/a1 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Decizia se comunică Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 10 mai 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop


*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 145 din 17 martie 2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 437 din 10 iunie 2016.

**) Decizia Curţii Constituţionale nr. 251 din 5 mai 2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 452 din 16 iunie 2016.

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 309

din 12 mai 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) şi d) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007 privind stabilirea cadrului de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă ale conducătorilor auto şi utilizarea aparatelor de înregistrare a activităţii acestora

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioniţă Cochinţu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) şi d) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007 privind stabilirea cadrului de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă ale conducătorilor auto şi utilizarea aparatelor de înregistrare a activităţii acestora, excepţie ridicată de Societatea „Dimiro Construct” - S.R.L. din Merei, judeţul Buzău, în Dosarul nr. 44.378/245/2014 al Judecătoriei laşi - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.383D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, faţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 16 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 44 378/245/2014, Judecătoria laşi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) şi d) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007 privind stabilirea cadrului de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă ale conducătorilor auto şi utilizarea aparatelor de înregistrare a activităţii acestora, excepţie ridicată de Societatea „Dimiro Construct” - S.R.L. din Merei, judeţul Buzău, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că legiuitorul nu a respectat principiul personalităţii răspunderii contravenţionale şi principiul legalităţii pedepsei aplicabil în materie contravenţională. În acest sens arată că, astfel cum reiese din titlul ordonanţei, aceasta se referă la stabilirea cadrului de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă ale conducătorilor auto, iar potrivit principiului răspunderii personale, nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru fapta altuia, întrucât atât răspunderea contravenţională, cât şi cea penală este personală, aşadar subiect activ al contravenţiei este doar persoana care a săvârşit contravenţia (astfel cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie „în mai multe decizii*). Or, în cauza de faţă a fost sancţionată contravenţional persoana juridică ce deţine vehiculul cu care s-a săvârşit contravenţia, şi nu conducătorul auto, în temeiul dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) şi d) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007, care prevăd că utilizatorul (în speţă persoana juridică care, în baza unui contract încheiat cu un terţ, execută lucrări de transport al unor materiale cu un vehicul înmatriculat pe numele acestuia) răspunde contravenţional pentru fapta conducătorului auto, angajat sau, după caz, colaborator al acestuia, de a nu respecta timpii de odihnă şi repaus. Astfel, din interpretarea logico-sistematică a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) pct. 4 şi 9 din acelaşi act normativ, reiese faptul că subiect activ al contravenţiilor prevăzute de textele criticate poate fi doar conducătorul auto, întrucât numai acesta poate „depăşi perioada maximă de conducere neîntreruptă cu o oră şi 30 de minute sau mai mult sau. după caz, nu respectă perioada minimă de odihnă săptămânală redusă cu 4 ore sau mai mult”. Aşadar, în acest raport juridic, utilizatorul este un terţ, şi nu un subiect activ ai contravenţiei. În acest context consideră că prin aplicarea sancţiunii contravenţionale utilizatorului, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) şi d) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007, şi nu conducătorului auto, se diminuează în mod nejustificat patrimoniul utilizatorului, creează un prejudiciu de imagine, afectându-i în mod vădit interesele economico-financiare în raport cu potenţiali clienţi.

6, Totodată, susţine că prevederile criticate nu ţin cont de principiul legalităţii pedepsei şi consideră că dau naştere unor abuzuri prin stabilirea în sarcina unor persoane a unor sancţiuni, fără a ţine seama de persoana făptuitorului/contravenientului. De altfel, având în vedere natura activităţii de transport, societatea nu are posibilitatea de a verifica în timp util dacă sunt respectaţi de către conducătorii auto timpii de odihnă şi repaus, stabiliţi de legislaţia în vigoare, şi nici nu are posibilitatea de a formula acţiune în regres împotriva acestora în vederea recuperării prejudiciului, întrucât prevederile criticate îi atribuie acesteia, în exclusivitate, calitatea de contravenient.

7. De asemenea, menţionează că răspunderea contravenţională stabilită de legiuitor prin prevederile criticate în sarcina utilizatorului este asemănătoare răspunderii civile delictuale, respectiv răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor, aspect ce contravine dispoziţiilor de drept contravenţional prevăzute de legislaţie, astfel nicio dispoziţie nu stipulează faptul că legea contravenţională se completează cu dispoziţiile de drept civil. În acest context menţionează că, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, sancţiunile contravenţionale sunt încadrate în sfera „acuzaţiilor în materie penală” (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 21 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Maszni împotriva României). Susţine că prevederile criticate conduc la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, întrucât instituie o prezumţie nerezonabilă de răspundere pentru utilizatorul vehiculului, menţionat în certificatul de înmatriculare al acestuia la data constatării şi aplicării sancţiunii contravenţionale, ceea ce contravine jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

8. Judecătoria laşi - Secţia civilă opinează în sensul că dispoziţiile de lege criticate nu contravin normelor fundamentale invocate. Obligarea întreprinderii sau operatorului de transport la plata amenzii pentru fapta săvârşită de către conducătorul auto este o soluţie legislativă justificată prin raportul de prepuşenie existent între cele două părţi, raport în virtutea căruia comitentul are obligaţia de a impune conducătorului auto respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Totodată, arată că, întrucât răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, acesta are la dispoziţie o acţiune în regres împotriva prepusului.

9. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) şi d) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007 privind stabilirea cadrului de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă ale conducătorilor auto şi utilizarea aparatelor de înregistrare a activităţii acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 16 august 2007. Prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 37/2007 au fost modificate, succesiv, prin mai multe acte normative, astfel, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a exercita controlul de constituţionalitate asupra prevederilor criticate în forma în vigoare la data la care şi-au produs efectele faţă de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit principiului tempus regit actum, dispoziţii care au următorul cuprins:

- Art. 9 alin. (1) lit. c) şi d): „(1) Contravenţiile prevăzute la art. 8 se sancţionează după cum urmează: [...]

c) cu amendă de la 4.000 lei la 8.000 lei - faptele prevăzute la alin. (1) pct. 15-16, 18-20, 22-26, 28-30. 36 şi 38, aplicabilă conducătorului auto, şi faptele prevăzute la alin. (1) pct. 1-11, 31 şi 32, aplicabilă întreprinderii/operatorului de transport rutier; [...]

d) cu amendă de la 3.000 lei la 6.000 lei-faptele prevăzute la alin. (2) pct. 1-11 şi 16, aplicabilă întreprinderii/operatorului de transport rutier, şi faptele prevăzute la alin. (2) pct. 12-15 şi 17, aplicabilă conducătorului auto;”;

- Art. 8 alin. (1), la care fac referire prevederile criticate şi au incidenţă îh cauză, au următorul cuprins: „(1) Următoarele fapte reprezintă încălcări foarte grave ale dispoziţiilor Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 561/2006, ale Regulamentului (CEE) nr. 3.821/85 şi, după caz, ale Acordului AETR şi constituie contravenţii, dacă acestea nu sunt considerate infracţiuni potrivit legii penale: [...]

4. depăşirea perioadei maxime de conducere neîntreruptă cu o oră şi 30 de minute sau mai mult; [...]

9. nerespectarea perioadei minime de odihnă săptămânală redusă cu 4 ore sau mai mult;”.

14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (1) - „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea art. 16 alin. (2) - „Nimeni nu este mai presus de lege”, art. 21 alin. (3) - „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil” şi art. 23 alin. (12) - „Mc/o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) şi lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007 stabilesc sancţiunile corespunzătoare săvârşirii contravenţiilor prevăzute la art. 8 din ordonanţă, acestea constând în amendă de la 4.000 lei la 8.000 lei, respectiv 3.000 lei la 6.000 lei, aplicabilă, după caz, conducătorului auto sau întreprinderii/operatorului de transport rutier.

16. Faţă de aceste prevederi legale, nemulţumirea autoarei prezentei excepţii de neconstituţionalitate porneşte de la faptul că, în anumite situaţii, sancţiunea amenzii se aplică faţă de întreprindere sau faţă de operatorul de transport rutier pentru fapte săvârşite în mod direct şi nemijlocit de către conducătorul auto.

17. Curtea constată că textul legal criticat a mai fost supus controlului de constituţionalitate în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, sens în care sunt, spre exemplu, Decizia nr. 114 din 9 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2012, sau Decizia nr. 851 din 18 octombrie 2012, publicată În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2013. Astfel, cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că obligarea întreprinderii sau operatorului de transport la plata amenzii pentru o faptă săvârşită de către conducătorul auto este o soluţie legislativă justificată prin raportul de prepuşenie existent între întreprinderea sau operatorul de transport rutier şi conducătorul auto, angajat al acesteia/acestuia, raport în virtutea căruia comitentul are obligaţia de a impune conducătorului auto utilizarea instrumentarului şi a documentelor prevăzute de lege. Totodată. Întrucât răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, acesta are la dispoziţie o acţiune în regres împotriva prepusului.

18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

19. În ceea ce priveşte susţinerea autoarei prezentei excepţii de neconstituţionalitate potrivit căreia „răspunderea contravenţională stabilită de legiuitor prin prevederile criticate în sarcina utilizatorului este asemănătoare răspunderii civile delictuale, respectiv răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor, aspect ce contravine dispoziţiilor de drept contravenţional prevăzute de legislaţie, astfel nicio dispoziţie nu stipulează faptul că legea contravenţională se completează cu dispoziţiile de drept civil”, Curtea constată că, în realitate, angajatul persoanei juridice acţionează 1h numele şi pe seama acesteia, astfel încât, 1h cadrul raportului juridic contravenţional, răspunderea contravenţională se reflectă asupra persoanei juridice care, astfel cum s-a precizat la paragraful 17, are latitudinea de a formula o acţiune în regres pentru prejudiciul suferit din culpa angajatului său.

20. De asemenea, Curtea observă că, potrivit art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007, „Contravenţiilor prevăzute la art. 8 le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare”, iar potrivit art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, dispoziţiile acestei ordonanţe se completează cu dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură civilă, după caz. Ca atare nu se poate reţine susţinerea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la faptul că nu sunt legiferate norme legale care să prevadă că actul normativ din care fac parte dispoziţiile criticate se completează cu dispoziţii privind regulile comune în materie.

21. Faţă de cele prezentate, Curtea nu poate reţine pretinsa contrarietate a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) şi d) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007 cu cele ale art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (3) şi art. 23 alin. (12) din Constituţie, iar excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

22. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea „Dimiro Construct” -S.R.L. din Merei, judeţul Buzău, în Dosarul nr. 44.378/245/2014 al Judecătoriei laşi - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c)şi

d) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007 privind stabilirea cadrului de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă ale conducătorilor auto şi utilizarea aparatelor de înregistrare a activităţii acestora sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei laşi - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 12 mai 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioniţa Cochinţu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 330

din 24 mai 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Copos, Roza Gilio Giuzepe şi Nicolae Cristea în Dosarul nr. 1.735/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.086D/2015.

2. La apelul nominal, pentru autorul excepţiei Gheorghe Copos răspunde apărătorul ales Viorel Roş, iar pentru autorul excepţiei Nicolae Cristea răspunde apărătorul ales Nicu Neamţu, cu împuterniciri avocaţiale la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei Gheorghe Copos, care solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Precizează că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile cu privire la situaţiile tranzitorii reglementate de Legea nr. 255/2013. Consideră că textul de lege criticat ar trebui să prevadă că este aplicabil în toate cazurile în care hotărârile judecătoreşti pot şi trebuie să fie supuse controlului instanţei supreme conform art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală, şi anume pentru încălcarea competenţei materiale. Totodată, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 525 din 7 iulie 2015 şi nr. 631 din 8 octombrie 2015.

5. Avocatul autorului excepţiei Nicolae Cristea solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât acestea privează părţile de o cale de atac, prevăzută de normele procedurale în vigoare la data soluţionării cauzei. Invocă în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 19 din 19 ianuarie 2016.

6. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât nu dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt incidente în cauză cu privire la posibilitatea exercitării căii de atac a recursului în casaţie, ci reglementările tranzitorii cuprinse în capitolul II din titlul I al Legii nr. 255/2013 de punere în aplicare a Codului de procedură penală.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

7. Prin încheierea nr. 179/RC din 22 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.735/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Gheorghe Copos, Roza Gilio Giuzepe şi Nicolae Cristea în etapa verificării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie.

8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia, Gheorghe Copos, susţine că dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, care limitează recursul în casaţie la deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, ale art. 126 alin. (1) şi (3), potrivit cărora „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte Instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, respectiv „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”, şi ale art. 129, care statuează că „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”, precum şi ale art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens arată că în speţă inculpaţii au fost judecaţi de către o instanţă necompetentă material şi inferioară celei competente material şi, pentru că instanţa însăşi a încălcat normele de competenţă materială, aceşti inculpaţi sunt lipsiţi de remediul procesual pe care îl au cei aflaţi în situaţii identice, respectiv acela de a invoca pe calea recursului în casaţie necompetenţa materială a instanţei care a pronunţat hotărârea. Astfel, dispoziţiile de lege criticate creează discriminare între persoane faţă de care s-au pronunţat hotărâri definitive de către instanţe diferite, şi anume de către tribunal, respectiv de către curtea de apel, întrucât permit atacarea cu recurs în casaţie doar a deciziei curţii de apel, suprimând însă dreptul persoanelor faţă de care tribunalul a pronunţat o hotărâre definitivă de a o contesta pe calea recursului în casaţie. Consideră că egalitatea cetăţenilor în faţa legii presupune dreptul acestora de a fi judecăţi de aceleaşi instanţe judecătoreşti, după aceleaşi reguli, precum şi posibilitatea exercitării aceloraşi căi de atac împotriva hotărârilor nelegale şi netemeinice. Succesiunea în timp a legilor procesual penale a dus la un dezechilibru al regulilor aplicate de instanţe, aspect ce nu a fost avut în vedere de legiuitor la momentul adoptării noului Cod de procedură penală. Ca efect al dispoziţiilor de lege criticate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii decât de către curţile de apel, întrucât doar acestea pot li controlate pe calea recursului în casaţie, în timp ce hotărârile pronunţate de alte instanţe judecătoreşti, cu încălcarea dispoziţiilor imperative referitoare la competenţă materială, nu pot li controlate pe calea recursului în casaţie. Tratamentul diferenţiat al persoanelor aflate în situaţii identice - faţă de care s-a pronunţat instanţa penală printr-o hotărâre definitivă-nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în aplicarea art. 14 din Convenţie, că orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă (Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei). Susţine că dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea oricărei persoane de a supune hotărârea prin care a fost condamnată de o instanţă necompetentă unui control asupra legalităţii hotărârii. Omiterea sau eliminarea voită a controlului de legalitate cu privire la hotărârile definitive pronunţate de tribunale în materie penală aduce astfel atingere cerinţelor unui proces echitabil. În fine, consideră că legiuitorul nu poate suprima dreptul unei părţi interesate de a exercita căile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite prin art. 53 din Constituţie. Or, soluţia legislativă prevăzută de dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală - constând în suprimarea dreptului persoanelor faţă de care tribunalul a pronunţat o hotărâre penală definitivă de a ataca această hotărâre pe calea recursului în casaţie - este de natură a-i prejudicia de două ori pe cei judecaţi cu încălcarea regulilor de competenţă materială şi de către o instanţă inferioară. O dată, pentru că sunt judecaţi de o instanţă inferioară şi necompetentă, iar a două oară, întrucât nu există un remediu procesual pentru această încălcare.

9. Autorul excepţiei Roza Gilio Giuzepe susţine că dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi ale art. 129, care statuează că „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, În condiţiile legii”, precum şi ale art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care nu permit exercitarea recursului în casaţie împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în soluţionarea căii de atac a apelului, mai ales în condiţiile în care s-au încălcat normele privind competenţa materială a instanţelor judecătoreşti, încălcare sancţionată cu nulitatea absolută a hotărârii, potrivit art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Arată că egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără nicio discriminare, presupune şi posibilitatea acestora de a fi judecaţi de către aceleaşi instanţe judecătoreşti şi după aceleaşi reguli procesuale, în condiţii de tratament juridic similar pentru situaţii juridice similare, dar şi dreptul de a exercita aceleaşi căi de atac împotriva unor hotărâri judecătoreşti nelegale. Respectarea principiului egalităţii îh drepturi se impune a fi examinat cu o rigoare maximă în cazul unor conflicte de legi în timp, care, în lipsa unor soluţii pentru acoperirea legală a tuturor situaţiilor tranzitorii posibile şi pentru asigurarea exercitării egale a drepturilor procesuale, sunt de natură a crea inegalităţi şi discriminări pentru persoanele supuse proceselor penale aflate în curs de desfăşurare. Această inegalitate în faţa legii este cu atât mai evidentă dacă se are în vedere şi faptul că prin dispoziţiile referitoare la situaţiile tranzitorii cuprinse în cap. II din titlul I al Legii nr. 255/2013 - cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură penală - nu s-a realizat o rezolvare legală explicită a unei asemenea situaţii de conflict în timp al normelor procesual penale.

10. Autorul excepţiei Cristea Nicolae şi-a însuşit cererile de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de inculpaţii Gheorghe Copos şi Roza Gilio Giuzepe, precum şi argumentele acestora.

11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens arată că art. 434 alin. (1) face parte din noul Cod de procedură penală, care aduce o anumită viziune de politică procesual penală a statului. Astfel, conform noului Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, judecătoriile şi tribunalele au devenit, în principiu, instanţe de fond, iar calea de atac ordinară a apelului a fost dată în competenţa exclusivă a curţilor de apel. Tribunalele au rămas instanţe de control judiciar numai prin excepţie, pronunţându-se doar în anumite materii, în situaţii strict prevăzute de lege. asupra unor contestaţii formulate împotriva unor încheieri/sentinţe ale judecătoriei. În viziunea noului Cod de procedură penală, tribunalul nu ar mai judeca aşadar niciodată calea de atac a apelului, Din acest punct de vedere, reglementarea art. 434 alin, (1) din Codul de procedură penală - care se referă la posibilitatea atacării cu recurs în casaţie doar a deciziilor pronunţate în apel de către curţile de apel - este pe deplin justificată. În practică însă vor mai exista şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, o anumită perioadă de timp, situaţii în care tribunalele se pronunţă ca instanţe de apel. Este vorba despre acele situaţii pe care Legea nr. 255/2013 - cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură penală - le-a reglementat expres, şi anume: apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală şi care, potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 255/2013, se soluţionează de către aceeaşi instanţă, respectiv rejudecarea de către tribunale a apelului în urma desfiinţării cu trimitere pentru rejudecare dispusă de instanţa de recurs după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, aspect care rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) cu cele ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013. În continuare, instanţa de judecată arată că Legea nr. 255/2013 a permis, potrivit art. 11 alin. (1), atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate în apel de către tribunale, dar numai dacă au fost pronunţate înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală şi dacă termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi. Nu s-au avut aşadar în vedere celelalte două situaţii în care tribunalele pot judeca ca şi instanţe de apel, menţionate mai sus, ceea ce creează o inechitate în faţa legii şi contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. Instanţa de judecată consideră însă că nu dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală contravin art. 16 alin. (1) din Constituţie, ci dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 255/2013, care a limitat posibilitatea declarării recursului în casaţie, pentru situaţiile tranzitorii, doar la deciziile instanţelor de apel care fuseseră pronunţate mai înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. Cu alte cuvinte, art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, în modul în care este formulat, este constituţional, întrucât are în vedere numai cauze începute şi pronunţate sub imperiul noului Cod de procedură penală şi unde, în mod evident, nu mai subzistă nicio inegalitate în faţa legii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală arată că nu invocă, din oficiu, eventuala neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 255/2013, deoarece, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului

12. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă, întrucât autorii excepţiei nu critică art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală pentru ceea ce conţine, ci pentru ceea ce nu conţine, respectiv solicită extinderea cazurilor în care se poate declara recurs în casaţie, solicitând, practic, o completare a textului. În subsidiar, opinează că excepţia este neîntemeiată. Legiuitorul infraconstituţional, când a reglementat recursul în casaţie, a avut în vedere atât necesitatea de a îndrepta hotărârile definitive, dar nelegale, cât şi necesitatea de a asigura siguranţa şi stabilitatea circuitului juridic. De aceea, s-a impus o limitare a cazurilor care pot constitui temei pentru declararea unui recurs în casaţie, cât şi a numărului de persoane care pot invoca aceste cazuri, din perspectiva interesului procesual. Dispoziţiile de lege criticate sunt în acord cu prevederile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, câtă vreme acestea nu împiedică părţile interesate să apeleze la o instanţă de judecată care să se bucure de jurisdicţie deplină, adică să analizeze cauza atât în ceea ce priveşte aspectele de fapt, cât şi cele de drept, nici nu limitează dreptul acestora de a fi apărate, de a promova căile ordinare de atac prevăzute de lege şi în condiţiile prevăzute de aceasta, putând să se prevaleze de toate garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil. Potrivit art. 129 din Constituţie, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile da atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile legii, motiv pentru care dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora pot fi atacate cu recurs în casaţie numai anumite decizii judecătoreşti, sunt conforme cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate de autorii excepţiei. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie. Acest drept poate fi supus unor condiţionări de fond şi formă, iar existenţa uneia ori a mai multor căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituţie şi nici de vreun tratat internaţional la care România este parte (Decizia Curţii Constituţionale nr. 506 din 5 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 22 ianuarie 2014). Dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii sau discriminări, fiind conforme cu prevederile art. 16 din Constituţie. De asemenea, dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală nu contravin nici prevederilor art. 124 din Constituţie, referitoare la independenţa judecătorilor şi supunerea acestora numai legii, precum şi la înfăptuirea justiţiei în numele legii.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.”

17. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber “la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, ale art. 126 alin. (1) şi (3), potrivit cărora „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege11 , respectiv „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale11, şi ale art. 129, care statuează că „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii” precum şi ale art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în reglementarea anterioară, începând cu Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, şi nu extraordinară, determinând verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. În noua reglementare însă recursul în casaţie a devenit o cale de atac extraordinară, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, potrivit căruia în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul reprezintă astfel un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are, în consecinţă, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi al uniformizării jurisprudenţei. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile.

19. Recursul în casaţie este de competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin el urmărindu-se asigurarea unei practici unitare. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură sau de revizuire, cale de atac de fapt, urmărind îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Astfel fiind, motivele de recurs, potrivit noii reglementări, se limitează la cele prevăzute de art. 438 din Codul de procedură penală, şi anume nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului; aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Nu se mai prevede distinct că se poate declara o cale de atac: când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată; când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii. Celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate, care nu sunt prevăzute de lege drept cazuri de declarare a căilor extraordinare de atac, pot fi invocate doar prin intermediul căilor ordinare de atac, acestea fiind, potrivit noii legi, apelul şi contestaţia.

20. În ceea ce priveşte obiectul recursului în casaţie, acesta fiind o cate de atac extraordinară, pot fi atacate numai hotărârile definitive. În acest sens, dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că este vorba de deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, ceea ce înseamnă că pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curiile de apel, ca instanţe de apel, prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Deşi textul de lege criticat se referă doar la deciziile pronunţate de curţile de apel, recursul în casaţie vizează însă, aşa cum reţine doctrina, şi îndreptarea sentinţei menţinute sau desfiinţate de curtea de apel ca instanţă de apel, având în vedere soluţiile de la judecata recursului în casaţie, prevăzute de art. 448 din Codul de procedură penală, potrivit căruia instanţa de recurs în casaţie, după caz, în funcţie de motivul invocat, casând hotărârea atacată, şi anume decizia curţii de apei, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, pronunţând o soluţie în recurs, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, care poate fi tribunalul, ca primă instanţă, dacă soluţia atacată a fost dată de judecătorie cu încălcarea regulilor de competenţă materială sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei urmează a fi desfiinţată în recurs.

21. Potrivit noului Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, tribunalele au devenit, în principiu, instanţe de fond, iar calea de atac ordinară a apelului a fost dată în competenţa exclusivă a curţilor de apel. Tribunalele au rămas instanţe de control judiciar numai prin excepţie, pronunţându-se doar în anumite materii, în situaţii strict prevăzute de lege, asupra unor contestaţii formulate împotriva unor încheieri/sentinţe date de judecătorii. Există şi două situaţii tranzitorii reglementate de Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penate (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013), în care tribunalele se pronunţă ca instanţe de apel şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. Este vorba, pe de o parte, de apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, care, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, se soluţionează de către aceeaşi instanţă - în speţă tribunalul -, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel, şi, pe de altă parte, de rejudecarea apelurilor de către tribunale în urma desfiinţării cu trimitere pentru rejudecare dispusă de instanţa de recurs după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, aspect care rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) cu cele ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

22. Curtea reţine însă că, în viziunea noului Cod de procedură penală, tribunalul nu mai judecă calea de atac a apelului, motiv pentru care dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală - care consacră posibilitatea atacării cu recurs în casaţie doar a deciziilor pronunţate în apel de către curţile de apel - nu contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorii excepţiei. De altfel, stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, inclusiv reglementarea căilor extraordinare de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Curtea a statuat, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la „condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac - prevăzând că „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii” -, ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea „sunt prevăzute numai de lege” (de exemplu, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004, Decizia nr. 217 din 15 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 28 mai 2014, Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragraful 25, şi Decizia nr. 497 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 3 august 2015, paragraful 18).

23. Astfel, Curtea constată că este neîntemeiată critica formulată de autorii excepţiei cu privire la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, în sensul că dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală creează discriminare între persoanele faţă de care s-au pronunţat hotărâri definitive de către tribunal, respectiv de către curtea de apel, întrucât permit atacarea cu recurs în casaţie doar a deciziilor curţii de apel, suprimând dreptul celor faţă de care tribunalul a pronunţat o hotărâre definitivă de a o contesta pe calea recursului în casaţie. Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. Un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, şi Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, paragraful 17). Or, nicio prevedere din Legea fundamentală şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu reglementează dreptul la exercitarea căilor extraordinare de atac în materie penală, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie prevăzând, în această materie, dreptul la două grade de jurisdicţie, ceea ce înseamnă judecarea cauzei în fond şi îi apel. Pentru motivele arătate, dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere nici principiului unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, consacrat de prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie.

24. De asemenea, având în vedere că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, Curtea reţine că dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă principiile consacrate de art. 21 alin. (1)-(3) şi de art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie, respectiv de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţi lor fund a mentale, în ceea ce priveşte dreptul la un recurs efectiv consacrat de art. 13 din Convenţie, acesta nu semnifică dreptul la exercitarea căii extraordinare de ataca recursului, nefiind aplicabil în cauză.

25. În fine, cu privire la art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acesta nu are o existenţă autonomă şi nu poate fi invocat decât prin raportare la alte prevederi ale Convenţiei sau ale protocoalelor sale adiţionale.

26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi ai art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Copos, Roza Gilio Giuzepe şi Nicolae Cristea în Dosarul nr. 1.735/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 mai 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE

Nr. 1.155 din 25 iulie 2016

Nr. 868 din 25 iulie 2016

 

ORDIN

privind aplicarea cotei reduse de TVA de 9% pentru livrarea de îngrăşăminte şi de pesticide utilizate în agricultură, seminţe şi alte produse agricole destinate însămânţării sau plantării, precum şi pentru prestările de servicii de tipul celor specifice utilizate în sectorul agricol

 

În temeiul art. 10 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 10 alin. (5) din Hotărârea Guvernului nr. 1.185/2014 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, cu modificările şi completările ulterioare,

în baza prevederilor art. 291 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul finanţelor publice şi ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale emit următorul ordin:

Art. 1. - (1) în sensul art. 291 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, cota redusă de TVA de 9% se aplică pentru livrarea următoarelor bunuri:

a) îngrăşăminte care se încadrează la codurile NC 3101 00 00 - 3105 90 80;

b) pesticide care se încadrează la codurile NC 3808 91, 3808 92, 380893, 3808 99 10;

c) seminţe şi alte produse agricole destinate însămânţării sau plantării, care se încadrează la codurile NC 0601, 0602, 0701 10 00, 0703 10 11, 0712 90 11, 0713 10 10. 0713 33 10, 1001 11 00, 1001 91, 1002 10 00, 1003 10 00, 1004 10 00, 100510, 1006 10 10, 1007 10, 1008 21 00, 1201 10 00, 1202 30 00, 1204 00 10, 1205 10 10, 1206 00 10, 1207 21 00, 1207 4010, 1207 50 10, 1207 91 10, 1207 99 20, 1209.

(2) în sensul prezentului ordin, noţiunea de cod NC are înţelesul prevăzut la art. 266 alin. (1)pct. 9 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

(3) Prestările de servicii de tipul celor specifice utilizate în sectorul agricol, pentru care se aplică cota redusă de TVA de 9% conform art. 291 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, sunt cele prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, structurile teritoriale subordonate acestora, precum şi Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili vor lua măsuri pentru ducerea la îndeplinire a prevederilor prezentului ordin.

Art. 3. - Prevederile prezentului ordin se aplică începând cu data de 1 august 2016.

Art. 4. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul finanţelor publice,

Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

Anca Dana Dragu

Achim Irimescu

 

 

ANEXĂ

 

Prestări de servicii de tipul celor specifice utilizate în sectorul agricol

 

1. Fertilizat

2. Arat

3. Discuit sau grăpat

4. Pregătit pat germinativ cu combinator şi modelat sol

5. Semănat sau plantat

6. Tăvălugii

7. Stropit, prăfuit - combatere boli şi dăunători, erbicidat

8. Tratarea seminţelor utilizate la înfiinţarea culturilor agricole, cu produse de protecţie a plantelor

9. Recoltat sau dislocat culturi

10. Colectarea şi balotarea materialului vegetal, prin presare în baloţi

11. Tocat resturi vegetale

12. Prăşit culturi

13. Executat sau deschis rigole în vederea modelării solului la legume

14. Nivelatul terenului agricol, prin care se asigura o suprafaţă cât mai plană terenului de cultură, prin reducerea abaterilor de microrelief provocate de celelalte lucrări agricole

15. Plantatul în biloane la cartof şi legume

16. Răritul şi decoletarea la sfecla de zahăr

17. Înşirat, balotat, păpuşit la tutun

18. Cosit

19. Greblat

20. Lucrări de însilozare şi depozitare a furajelor în ferme zootehnice

21. Scarificare, respectiv afânare adâncă pe soluri compactate

22. Desfundat terenul la adâncimi mari, pentru a favoriza creşterea rădăcinilor

23. Săpat gropi pentru plantarea pomilor

24. Tocat coarde, crengi

25. Lucrări de colectare, sortare, condiţionare, etichetare la legume şi fructe

26. Operaţiuni de montare a spaţiilor protejate, respectiv sere şi/sau solare

27. Curăţarea vegetaţiei nedorite şi distrugerea muşuroaielor de pe păşuni şi fâneţe

28. Supraînsămânţări pe pajişti, amenajare surse de apă pentru animale pe pajişti, parcelarea pajiştilor

29. Lucrări specifice de evacuare a dejecţiilor şi de asigurarea furajelor în sau din fermele zootehnice

30. Dezinfecţia, dezinsecţia şi deratizarea în fermele zootehnice

31. Tunsul oilor

32. Sortarea, marcarea şi ambalarea ouălor

33. Curăţatul copitelor sau ongloanelor la animale

34. Decolmatat sau curăţat canale de irigaţii şi/sau de desecare

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.