MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 525/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 525         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 13 iulie 2016

 

SUMAR

 

HOTĂRÂRI ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE A ROMÂNIEI

 

20. - Hotărâre pentru alegerea preşedintelui Curţii Constituţionale

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

946. - Ordin al ministrului mediului, apelor şi pădurilor privind aprobarea Planului de management al sitului Natura 2000 ROSPA0141 Subcarpaţii Vrancei

 

ACTE ALE CONSILIULUI CONCURENŢEI

 

438. - Ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei pentru punerea în aplicare a Instrucţiunilor privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenţei

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 11 din 23 mai 2016 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

HOTĂRÂRI ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE A ROMÂNIEI

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ  A ROMÂNIEI

 

HOTĂRÂRE

pentru alegerea preşedintelui Curţii Constituţionale

 

În temeiul dispoziţiilor art. 142 alin. (4) din Constituţia României, republicată, având în vedere prevederile art. 7 alin. (1) şi (3), precum şi ale art. 50 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, cu modificările ulterioare,

ţinând cont de prevederile art. 5 Ut. J din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 11 aprilie 2013, cu modificările ulterioare,

luând în considerare procesul-verbal încheiat la data de 13 iulie 2016, din care rezultă că în privinţa candidaturii domnului judecător Valer Dorneanu la funcţia de preşedinte al Curţii Constituţionale au fost exprimate 5 voturi „pentru”,

Plenul Curţii Constituţionale adoptă prezenta hotărâre.

Art. 1. - Domnul judecător Valer Dorneanu este ales în funcţia de preşedinte al Curţii Constituţionale pe o perioadă de 3 ani.

Art. 2. - Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Plenul Curţii Constituţionale, în şedinţa din data de 13 iulie 2016, prezidată de domnul judecător Valer Dorneanu, la care au participat judecătorii Marian Enache, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Daniel Marius Morar, Mona-Maria Pivniceru, Livia Doina Stanciu, Simona-Maya Teodoroiu şi Varga Attila.

 

Preşedinte,

judecător Valer Dorneanu

Contrasemnează:

Secretar general,

Ruxandra Săbăreanu

 

Bucureşti, 13 iulie 2016.

Nr. 20.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL MEDIULUI, APELOR ŞI PĂDURILOR

 

ORDIN

privind aprobarea Planului de management al sitului Natura 2000 ROSPA0141 Subcarpaţii Vrancei

 

Având în vedere Referatul de aprobare nr. 110.033/AC din 4 mai 2016 al Direcţiei biodiversitate,

ţinând cont de Decizia finală a etapei de încadrare nr. 20 din 16 noiembrie 2015, emisă de către Agenţia pentru Protecţia Mediului Vrancea în urma derulării procedurii SEA, Avizul Ministerului Culturii nr. 2.350 din 19 aprilie 2016, Adresa Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 88.107/108.283/319.750 din 11 februarie 2016, Adresa Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice nr. 40.597 din 21 aprilie 2016 şi Adresa Direcţiei generale păduri nr. 27.415/E.S. din 8 februarie 2016,

în temeiul prevederilor art. 21 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 13 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 38/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul mediului, apelor şi pădurilor emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se aprobă Planul de management al sitului Natura 2000 ROSPA0141 Subcarpaţii Vrancei, prevăzut în anexa*) care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul mediului, apelor şi pădurilor,

Simona Olimpia Negru,

secretar de stat

 

Bucureşti, 19 mai 2016.

Nr. 946.


*) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 

ACTE ALE CONSILIULUI CONCURENTEI

 

CONSILIUL CONCURENŢEI

 

ORDIN

pentru punerea în aplicare a Instrucţiunilor privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenţei

 

În temeiul prevederilor art. 19 alin. (4) lit. d), ale art. 26 alin. (1) şi ale art. 27 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată,

preşedintele Consiliului Concurenţei emite următorul ordin:

Art. 1. - În urma adoptării în plenul Consiliului Concurenţei se pun în aplicare Instrucţiunile privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenţei, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin, Ordinul preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 421/2011 pentru punerea în aplicare a Instrucţiunilor privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenţei în cazurile referitoare la art. 5, 6 şi 9 din Legea concurenţei nr. 21/1996, art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, precum şi în cazurile de concentrări economice, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 18 martie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă.

Art. 3. - Compartimentele de specialitate din cadrul Consiliului Concurenţei vor urmări punerea în aplicare a prevederilor prezentului ordin.

Art. 4. - Prezentul ordin intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Consiliului Concurenţei,

Bogdan Marius Chiriţoiu

 

Bucureşti, 21 iunie 2016.

Nr. 438.

 

ANEXĂ

 

INSTRUCŢIUNI

privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenţei

 

În temeiul art. 26 alin. (1) şi (3) şi art. 27 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată,

Consiliul Concurenţei adoptă prezentele instrucţiuni.

 

CAPITOLUL I

Introducere. Obiect de reglementare

 

1. Accesul la dosarul Consiliului Concurenţei constituie una dintre garanţiile procedurale menite a contribui la respectarea principiului egalităţii de tratament şi a dreptului la apărare. Dreptul de acces la dosar este prevăzut de art. 45 alin. (2)-(7) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, denumită în continuare lege. Odată cu transmiterea raportului de investigaţie, preşedintele Consiliului Concurenţei stabileşte:

a) termenul până la care părţile în cauză pot consulta dosarul şi pot obţine, în format electronic, copii şi/sau extrase ale actelor procedurii de investigaţie;

b) termenul pentru depunerea observaţiilor scrise.

Data audierilor va fi stabilită în funcţie de complexitatea cazului, dar nu mai devreme de 30 de zile de la comunicarea raportului de investigaţie.

2. Dreptul evidenţiat anterior este distinct de dreptul general de acces la informaţiile de interes public şi nu intră în sfera de aplicare a reglementărilor privind liberul acces la informaţiile de interes public 1), care urmăresc un alt scop.

3. În sensul prezentelor instrucţiuni, expresia acces la dosar semnifică accesul permis reprezentanţilor autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale sau locale 2), persoanelor, întreprinderilor şi asociaţiilor de întreprinderi al căror comportament face obiectul raportului de investigaţie al Consiliului Concurenţei.

În sensul prezentelor instrucţiuni, expresia acces la documente semnifică accesul autorilor plângerilor sau al altor părţi implicate a căror audiere poate fi admisă, potrivit prevederilor art. 44 alin. (2) din lege. Aceste situaţii sunt diferite de cea a destinatarilor raportului de investigaţie şi, prin urmare, nu intră în sfera definiţiei noţiunii de „acces la dosar” reglementată de prezentele instrucţiuni. Aceste situaţii fac obiectul unei secţiuni separate din prezentele instrucţiuni.

4. Prezentele instrucţiuni stabilesc care sunt informaţiile pentru care se acordă accesul la dosar, când se acordă accesul şi care sunt procedurile de urmat pentru realizarea accesului la dosar.

5. Prevederile prezentelor instrucţiuni se aplică în mod corespunzător şi în cazul investigaţilor privind un anumit sector economic, atunci când sunt impuse, prin decizie, măsuri necesare, adecvate şi proporţionale pentru remedierea disfuncţionalităţilor pieţei.


1) Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie

2001, cu modificările şi completările ulterioare.

2) În cazurile privind posibila încălcare a art. 8 din lege.

 

CAPITOLUL II

Sfera de aplicare a accesului la dosar

 

6. Accesul la dosar, potrivit prevederilor pct. 1, este menit să asigure exercitarea efectivă a dreptului la apărare faţă de concluziile şi propunerile din raportul de investigaţie. În acest sens, în cazurile prevăzute la art. 5,6 sau 8 din lege, art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, denumit în continuare TFUE, şi în cazurile privind concentrările economice, accesul la dosar este asigurat, la cerere,

persoanelor, reprezentanţilor autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale sau locale 3), întreprinderilor 4), respectiv asociaţiilor de întreprinderi al căror comportament face obiectul raportului de investigaţie al Consiliului Concurenţei, denumite în continuare destinatari ai raportului de investigaţie.

 

SECŢIUNEA 1

La ce documente se acordă accesul

 

A. Conţinutul dosarului Consiliului Concurenţei

7. Într-o investigaţie privind posibila încălcare a legii, a prevederilor art. 101 şi 102 din TFUE, precum şi într-o investigaţie având ca obiect compatibilitatea unei operaţiuni de concentrare economică cu un mediu concurenţial normal, dosarul Consiliului Concurenţei cuprinde toate documentele 5) care au fost obţinute, produse şi/sau colectate de către Consiliul Concurenţei în cadrul investigaţiei.

8. Accesul la declaraţiile întreprinderilor efectuate în vederea aplicării politicii de clemenţă este acordat numai destinatarilor raportului de investigaţie, în următoarele condiţii:

a) dacă se angajează - împreună cu reprezentanţii legali care primesc acces în numele lor - să nu realizeze nicio copie, utilizând mijloace mecanice sau electronice, a informaţiilor din declaraţiile la care li s-a permis accesul; şi

b) dacă se angajează că informaţiile obţinute din declaraţie vor fi utilizate exclusiv pentru proceduri judiciare ori administrative care au ca obiect aplicarea art. 5 alin. (1) din lege sau a art. 101 din TFUE.

Altor persoane, precum autorii plângerilor, de exemplu, nu li se va acorda accesul la declaraţiile efectuate în vederea aplicării politicii de clemenţă.

9. Procedura de acces la dosar cu privire la documentele ce privesc recunoaşterea clară şi neechivocă a răspunderii pentru încălcare, astfel reglementată la art. 57 alin. (2)-(4) din lege, va fi detaliată în Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată,

10. Dacă în cursul unei investigaţii Consiliul Concurenţei, ca urmare a unei cercetări mai detaliate, constată că unele documente adunate în urma solicitărilor de informaţii sau inspecţiilor efectuate nu au legătură cu obiectul investigaţiei în cauză, acestea vor fi returnate celor de la care au fost ridicate, cel mai târziu până la data transmiterii raportului de investigaţie, iar orice copii ale acestora vor fi distruse. După returnare, aceste documente nu mai fac parte din dosarul cauzei.

B. Documente accesibile

11. Destinatarii raportului de investigaţie, astfel cum sunt definiţi la pct. 6, trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaşte informaţiile din dosar, astfel încât, pe baza acestora, să îşi poată face cunoscut, în mod efectiv, punctul de vedere cu privire la concluziile la care a ajuns echipa de investigaţie, exprimate în raportul de investigaţie. În acest sens, li se acordă accesul la documentele din dosarul Consiliului Concurenţei, astfel cum este definit la pct. 7, cu excepţia documentelor interne, secretelor de afaceri ale altor întreprinderi sau a altor informaţii confidenţiale.

12. Rezultatele unui studiu comandat în legătură cu obiectul investigaţiei sunt accesibile pentru consultare împreună cu menţiunile privind sursele de informare şi metodologia de studiu, ţinându-se cont, atunci când este cazul, de protecţia drepturilor de proprietate intelectuală.

C. Documente inaccesibile

C.1. Documente interne

13. Documentele interne din dosarul Consiliului Concurenţei nu au caracter incriminator sau dezincriminator 6). Acestea nu constituie parte a probelor pe care Consiliul Concurenţei se întemeiază în evaluarea unui caz. Părţilor nu li se permite accesul la documentele interne din dosarul Consiliului Concurenţei.

14. În cazul întâlnirilor cu diverşi participanţi, Consiliul Concurenţei poate redacta procese-verbale, astfel de documente constituind interpretarea proprie a autorităţii de concurenţă cu privire la cele exprimate în cadrul respectivelor întruniri, motiv pentru care sunt considerate documente interne. Cu toate acestea, atunci când participanţii la întâlnire şi-au însuşit, prin semnătură, procesul-verbal al întâlnirii, acest document va fi accesibil după înlăturarea secretelor de afaceri sau a altor informaţii confidenţiale din conţinutul său. Astfel de documente constituie parte a dovezilor pe care Consiliul Concurenţei le poate utiliza în evaluarea unui caz 7).

15. În situaţia unui studiu comandat având legătură cu procedurile iniţiate de Consiliul Concurenţei, corespondenţa dintre Consiliul Concurenţei şi cel ce realizează studiul, referitoare la evaluarea muncii acestuia sau în legătură cu aspecte financiare ale studiului, face parte din categoria documentelor interne, nefiind accesibilă.

C.2 Corespondenţa cu alte autorităţi

16. Un caz particular de documente interne este reprezentat de corespondenţa Consiliului Concurenţei cu alte autorităţi publice care nu sunt destinatari ai raportului de investigaţie, precum şi documentele interne primite de aceste autorităţi. Aceste documente neaccesibile sunt, de exemplu:

a) corespondenţa dintre Consiliul Concurenţei şi alte autorităţi publice;

b) corespondenţa dintre Consiliul Concurenţei şi alte autorităţi de concurenţă din statele membre ale Uniunii Europene, precum şi cea dintre Consiliul Concurenţei şi Comisia Europeană, potrivit prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şi 82 din tratat, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 1 din 4 ianuarie 2003.

17. În circumstanţe excepţionale, Consiliul Concurenţei acordă accesul la documentele ce provin de la autorităţile de concurenţă din alte state membre numai după înlăturarea eventualelor informaţii secrete de afaceri sau a altor informaţii confidenţiale. Consiliul Concurenţei va consulta autoritatea publică ce a remis documentele, înainte de a permite accesul, cu scopul de a identifica eventualele secrete de afaceri sau alte informaţii confidenţiale. Este situaţia documentelor care fac parte din elementele de probă folosite în procesul de investigare, într-un mod similar documentelor obţinute de la terţi.

Aceste reguli se aplică, în special, documentelor şi informaţiilor obţinute potrivit prevederilor art. 12 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003.


3) În cazurile privind posibila încălcare a art. 8 din lege.

4) În cuprinsul acestor instrucţiuni, termenul .întreprindere” include atât întreprinderile, cât şi asociaţiile de întreprinderi. Termenul „persoană” se referă atât la persoana fizică, cât şi la persoana juridică. Multe entităţi sunt în acelaşi timp şi persoane juridice şi întreprinderi, iar în acest caz ele sunt acoperite de ambii termeni. Aceeaşi situaţie este şi îh cazul în care o persoană fizică este întreprindere îh înţelesul art. 5 şi 6 din lege, respectiv art. 101 şi 102 din TFUE. În procedurile referitoare la concentrări economice trebuie să se ţină seama şi de persoanele prevăzute la art. 9 din lege, chiar dacă este vorba despre persoane fizice. În cazul entităţilor fără personalitate juridică, dar care nu sunt nici întreprinderi şi sunt implicate îh procedurile desfăşurate de Consiliul Concurenţei, acesta din urmă aplică, atunci când este cazul, mutatis mutandis, principiile stipulate în prezentele instrucţiuni.

5) Conform prezentelor instrucţiuni, termenul „document” se referă la orice tip de informaţie, indiferent de modul de stocare a datelor. Acesta acoperă totodată şi orice dispozitiv de stocare a datelor care este sau poate deveni disponibil.

6) Exemple de documente interne sunt: proiecte, opinii, note ale compartimentelor Consiliului Concurenţei sau ale altor autorităţi publice.

7) Declaraţiile obţinute în temeiul art. 36 din lege, interviul realizat conform art. 37 din lege, respectiv explicaţiile furnizate în temeiul art. 38 alin. (1) lit. c) din lege fac parte, în mod normal, din categoria documentelor accesibile.

 

C.3. Informaţii confidenţiale

18. Dosarul Consiliului Concurenţei poate conţine şi documente care includ secrete de afaceri şi alte informaţii confidenţiale cu privire la care accesul la dosar poate fi parţial sau total restricţionat. Se acordă accesul la o versiune neconfidenţială a informaţiilor iniţiale, astfel cum aceasta a fost transmisă de întreprinderea care beneficiază de acordarea caracterului confidenţial. De cele mai multe ori, documentele pot deveni neconfidenţiale prin simpla ştergere a informaţiilor considerate confidenţiale. În situaţia în care confidenţialitatea poate fi asigurată printr-un rezumat al informaţiilor relevante, se acordă accesul la acest rezumat. Acesta va fi redactat de către întreprinderea care beneficiază de acordarea caracterului confidenţial, astfel încât să permită identificarea obiectului relevant al documentului al cărui rezumat se realizează. Consiliul Concurenţei îşi rezervă dreptul de a verifica dacă rezumatul realizat de către întreprindere îndeplineşte condiţia de mai sus. Toate celelalte documente sunt accesibile în forma lor iniţială.

C.4. Secretele de afaceri

19. Dacă dezvăluirea unor informaţii despre activitatea economică a unei întreprinderi poate dăuna grav intereselor acelei întreprinderi, aceste informaţii constituie secrete de afaceri. Informaţiile ce ar putea fi calificate drept secrete de afaceri sunt, cu titlu de exemplu: informaţii tehnice şi/sau financiare legate de know-how-ul unei întreprinderi, metode de evaluare a costurilor, procese şi secrete de producţie, surse de aprovizionare, cantităţi produse şi vândute, cote de piaţă, liste de clienţi şi distribuitori, planuri de marketing, structura costurilor şi a preţurilor, strategia de vânzări.8)

C. 5. Alte informaţii confidenţiale

20. Categoria „alte informaţii confidenţiale” cuprinde informaţii, altele decât secretele de afaceri, care pot fi considerate confidenţiale, în măsura în care dezvăluirea acestora poate dăuna semnificativ unei persoane sau unei întreprinderi. Instanţele europene au confirmat că este legitim refuzul de a dezvălui întreprinderilor anumite adrese primite de la clienţii acestora, din moment ce această dezvăluire i-ar putea expune pe autorii adreselor riscului unor măsuri represive 9). Prin urmare, noţiunea „alte informaţii confidenţiale” poate include informaţii care ar permite părţilor să îi identifice pe autorii plângerilor, pe avertizorii de concurenţă definiţi la art. 35 din lege sau pe alţi terţi, atunci când aceştia din urmă au o opţiune motivată de a rămâne anonimi.

D. Criterii pentru acceptarea cererilor referitoare la tratamentul confidenţial

21. Pentru ca o informaţie să fie considerată confidenţială, persoana, autoritatea sau instituţia publică ori întreprinderea în cauză trebuie să facă o solicitare motivată în acest sens şi această solicitare să fie acceptată de Consiliul Concurenţei 10).

22. Solicitările de acordare a caracterului confidenţial trebuie să aibă ca obiect informaţii care corespund descrierii menţionate anterior pentru secretele de afaceri sau alte informaţii confidenţiale. Motivele pentru care se solicită ca informaţiile respective să fie tratate ca secrete de afaceri sau ca alte informaţii confidenţiale trebuie fundamentate. Cererile de confidenţialitate sunt formulate numai cu privire la informaţiile obţinute de Consiliul Concurenţei de la aceeaşi persoană fizică sau întreprindere, iar nu cu privire la informaţiile obţinute din alte surse. În solicitare este necesar să se identifice părţile faţă de care informaţiile deţinute de Consiliul Concurenţei sunt considerate confidenţiale.

23. Informaţiile referitoare la o întreprindere care sunt deja cunoscute de către terţi 11) cărora li s-au comunicat informaţiile respective de către această întreprindere, în mod normal, nu sunt considerate ca fiind informaţii confidenţiale 12). Informaţiile care şi-au pierdut importanţa comercială 13) nu mai pot fi considerate confidenţiale. Ca regulă generală, Consiliul Concurenţei prezumă că informaţiile referitoare la vânzări, datele privind cotele de piaţă ale părţilor şi alte informaţii similare care sunt mai vechi de 5 ani nu mai sunt confidenţiale.

24. În procedurile desfăşurate în cazurile privind practicile anticoncurenţiale, calificarea unei informaţii ca fiind confidenţială nu constituie în sine o interdicţie de a dezvălui o astfel de informaţie dacă aceasta este necesară pentru a dovedi o pretinsă încălcare (document incriminator) sau este necesară pentru disculparea unei părţi (document dezincriminator).

Consiliul Concurenţei apreciază, de la caz la caz, dacă necesitatea de a proteja dreptul la apărare al destinatarilor raportului de investigaţie prin intermediul asigurării accesului la dosar, într-un mod cât mai larg posibil, poate depăşi ca importanţă preocuparea de a proteja informaţiile confidenţiale ale altor părţi. Aceasta impune o evaluare a tuturor elementelor relevante şi în special a următoarelor elemente:

a) măsura în care informaţia contribuie în mod determinant la stabilirea existenţei sau inexistenţei faptei ilegale şi forţa sa probantă;

b) măsura în care informaţia este indispensabilă:

c) gradul de sensibilitate a anumitor informaţii (în ce măsură dezvăluirea acestor informaţii poate vătăma interesele economice ale persoanei sau ale întreprinderii în cauză).

Consideraţii similare se aplică şi procedurilor desfăşurate în cazul concentrărilor economice, atunci când Consiliul Concurenţei consideră că dezvăluirea de informaţii este necesară.

25. Atunci când Consiliul Concurenţei intenţionează să dezvăluie informaţii, persoanei, autorităţii publice sau întreprinderii implicate trebuie să îi fie garantată posibilitatea de a furniza o versiune neconfidenţială a documentelor care conţin respectiva informaţie, cu aceeaşi valoare probantă ca a documentelor iniţiale. Versiunea neconfidenţială va fi furnizată în acelaşi format ca varianta confidenţială, înlocuind pasajele şterse cu un rezumat ai acestora.


8) Decizia din 18 septembrie 1996 în Cazul T-353/94 Postbank NV împotriva Comisiei (1996) ECR II-921, paragraful 87.

9) Instanţele europene s-au pronunţat asupra acestei probleme atât în cazuri de pretins abuz de poziţie dominantă (art. 82 din TFUE) [Cazul T-65/89,

BPB Industries şi British Gypsum (1993) ECR II-389, Cazul C-310/93 P, BPB Industries şi British Gypsum (1995) ECR I-865], cât şi în cazuri de concentrare economică, Cazul T-221/95 Endemol împotriva Comisiei (1999) ECR II-1299, paragraful 69, şi Cazul T-5/02 Laval împotriva Comisiei (2002) ECR II-4381, paragraful 98 şi următoarele].

10) Ase vedea pct. 46.

11) În cazul unui grup sau al unei asociaţii, calitatea de „terţ” se va aprecia faţă de grup sau de asociaţie.

12) Cu toate acestea, secretele de afaceri sau alte informaţii confidenţiale comunicate unei asociaţii profesionale de către membrii săi nu îşi pierd caracterul de secret profesional în ceea ce îi priveşte pe terţi şi nu pot fi transmise autorului plângerii. Ase vedea cauzele conexate 209-215 şi 218/78 Fedetab, Culegere 1980, p. 3125, pct. 46.

13) Spre exemplu, datorită trecerii timpului.

 

SECŢIUNEA a 2-a

Când este acordat accesul la dosar

 

26. Anterior transmiterii de către Consiliul Concurenţei a raportului de investigaţie, potrivit prevederilor pct. 1, părţile în cauză nu au drept de acces la dosar.

27. Accesul la dosar va fi asigurat la cerere, o singură dată, după transmiterea de către Consiliul Concurenţei a raportului de investigaţie, în scopul asigurării principiului egalităţii de tratament şi a dreptului de apărare al destinatarilor raportului de investigaţie.

28. Accesul la dosar poate fi asigurat de către raportor şi membrii echipei de investigaţie. Părţile nu au acces la observaţiile altor părţi la raportul de investigaţie.

 

CAPITOLUL III

Aspecte referitoare la autorul plângerii şi alte părţi implicate în procedurile Consiliului Concurenţei

 

29. Prezentul capitol se referă la situaţiile în care Consiliul Concurenţei poate sau trebuie să acorde acces autorului plângerii la anumite documente pe care le conţine dosarul în procedurile privind practicile anticoncurenţiale sau altor părţi implicate în procedurile privind concentrările economice. Din perspectiva sferei de aplicare şi a drepturilor deţinute, aceste situaţii sunt diferite de accesul la dosar, astfel cum este definit în cap. II, având în vedere că imperativele dreptului la apărare nu subzistă în acest caz.

 

SECŢIUNEA 1

Furnizarea de documente autorilor plângerilor în proceduri privind practicile anticoncurenţiale

 

30. În jurisprudenţa europeană s-a stabilit 14) că autorii plângerilor nu au aceleaşi drepturi şi garanţii ca părţile vizate de investigaţie. Autorii plângerilor nu pot pretinde dreptul de acces la dosar aşa cum a fost stabilit pentru destinatarii raportului de investigaţie.

31. Totuşi, într-o etapă prealabilă declanşării unei investigaţii, autorul plângerii care, potrivit prevederilor art. 41 alin. (2) din lege, a fost informat de intenţia Consiliului Concurenţei de a-i respinge plângerea poate solicita accesul la documentele pe care Consiliul Concurenţei şi-a întemeiat analiza preliminară. Autorului plângerii i se va acorda accesul la aceste documente o singura dată, ca urmare a informării făcute de Consiliul Concurenţei în sensul intenţiei de a-i respinge plângerea. În acest scop, autorul plângerii nu poate, cu toate acestea, avea acces la secrete de afaceri sau la alte informaţii confidenţiale care aparţin altor părţi implicate în procedură.

32. Dacă în urma analizei unei plângeri se declanşează procedura de investigaţie, preşedintele Consiliului Concurenţei, potrivit prevederilor art. 44 alin. (2) din lege, poate admite audierea autorului plângerii, la cererea acestuia. Cu toate acestea, procedurile Consiliului Concurenţei în cazurile de concurenţă nu constituie proceduri contradictorii între autorul plângerii, pe de o parte, şi destinatarii raportului de investigaţie, pe de altă parte. Din acest motiv, drepturile procedurale ale autorului plângerii sunt mai limitate decât dreptul la apărare al destinatarilor raportului de investigaţie.

33. Autorul plângerii a cărui audiere a fost admisă de către preşedintele Consiliului Concurenţei poate primi o copie a versiunii neconfidenţiale a raportului de investigaţie numai la cerere şi dacă preşedintele Consiliului Concurenţei apreciază că este util în interesul investigaţiei. Autorul plângerii nu are drept de acces la secretele de afaceri sau la alte informaţii confidenţiale pe care Consiliul Concurenţei le-a obţinut pe parcursul investigaţiei.

34. Documentele la care autorul plângerii a avut acces în contextul procedurilor puse în aplicare de Consiliul Concurenţei nu pot fi utilizate decât în proceduri judiciare şi administrative pentru aplicarea regulilor privind concurenţa şi doar în scopul pentru care au fost solicitate.


14) A se vedea Cazul T-17/93 Matra-Hachette SA. Împotriva Comisiei (1994) ECR II-595, paragraful 34. Tribunalul a hotărât că drepturile terţilor, aşa cum au fost prevăzute de art. 19 din Regulamentul Consiliului nr. 17 [înlocuit în prezent cu art. 27 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003], erau limitate la dreptul de a participa la procedura administrativă.

 

SECŢIUNEA a 2-a

Furnizarea de documente altor părţi implicate în cadrul procedurilor privind concentrările economice

 

35. Accesul la documente în cadrul procedurilor privind concentrările economice poate fi acordat, la cerere, altor părţi implicate în procedura declanşată de Consiliul Concurenţei, cărora li s-a transmis raportul de investigaţie, atunci când autoritatea de concurenţă apreciază că accesul este necesar pentru ca respectivele părţi implicate să îşi poată prezenta observaţiile.

36. Alte părţi implicate înseamnă participanţi la concentrarea propusă, altele decât părţile care au notificat operaţiunea, cum arii vânzătorul şi întreprinderea ce constituie obiectul operaţiunii de concentrare economică.

 

SECŢIUNEA a 3-a

Furnizarea de documente în cadrul unor situaţii specifice prevăzute de lege

 

A. Impunerea de măsuri interimare

37. Consiliul Concurenţei poate impune orice măsură interimară pe care o consideră necesară înainte de emiterea unei decizii, în caz de urgenţă determinată de riscul unui prejudiciu grav şi ireparabil adus concurenţei, în condiţiile legii.

38. În cadrul acestei proceduri, părţile care au fost informate de către Consiliul Concurenţei cu privire la intenţia de a adopta măsuri interimare, în termenul stabilit pentru prezentarea în scris a observaţiilor, pot solicita accesul la documentele pe care Consiliul Concurenţei îşi bazează evaluarea preliminară. Părţile care solicită accesul la documente nu pot avea acces la secretele de afaceri şi la alte informaţii confidenţiale ce aparţin altor părţi implicate în procedură.

B. Acţiunea în despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de o practică anticoncurenţială

39. Potrivit prevederilor art. 66 din lege, în situaţia în care Consiliul Concurenţei adoptă o decizie prin care este sancţionată o practică anticoncurenţială, persoanele fizice sau juridice care se consideră prejudiciate prin respectiva practică anticoncurenţială pot formula cereri privind acordarea de despăgubiri, în termen de 2 ani de la data la care decizia Consiliului Concurenţei pe care se întemeiază acţiunea în subsidiar a rămas definitivă ori a fost menţinută, în tot sau în parte, printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

40. În astfel de cazuri, pentru soluţionarea cererilor privind acordarea de despăgubiri, instanţele pot solicita Consiliului Concurenţei documentele din cadrul dosarului care a stat la baza emiterii deciziei. În acest scop, primind aceste documente, instanţele vor asigura respectarea confidenţialităţii informaţiilor reprezentând secrete de afaceri, precum şi a altor informaţii confidenţiale.

 

CAPITOLUL IV

Procedura de punere în aplicare a accesului la dosar

 

SECŢIUNEA 1

Procedura preliminată

 

41. Orice persoană care transmite informaţii sau observaţii în cadrul unei proceduri declanşate sau care furnizează ulterior informaţii suplimentare Consiliului Concurenţei în cadrul aceleiaşi proceduri cu privire la practici anticoncurenţiale ori concentrări economice are obligaţia de a identifica în mod clar informaţiile pe care le consideră confidenţiale, cu prezentarea în scris a argumentelor în acest sens, şi de a furniza o versiune separată, neconfidenţială, în termenul stabilit de Consiliul Concurenţei pentru transmiterea informaţiilor.

42. Fără a se aduce atingere prevederilor pct. 41, Consiliul Concurenţei va solicita tuturor părţilor, în toate cazurile în care acestea furnizează documente1®), să identifice documentele sau părţi ale documentelor în care consideră că există secrete de afaceri sau alte informaţii confidenţiale ce le aparţin şi să identifice părţile faţă de care informaţiile respective urmează să fie considerate confidenţiale.

43. În scopul rezolvării cu celeritate a solicitărilor de acordare a confidenţialităţii potrivit prevederilor pct. 42, Consiliul Concurenţei va stabili un termen până la care persoanele, întreprinderile sau asociaţiile de întreprinderi trebuie:

a) să îşi justifice solicitarea de confidenţialitate cu privire la fiecare document, parte de document, declaraţie sau parte de declaraţie;

b) să furnizeze Consiliului Concurenţei o versiune neconfidenţială a documentelor sau a declaraţiilor, în care pasajele confidenţiale sunt înlăturate în cadrul procedurilor privind practici anticoncurenţiale, părţile în cauză trebuie să furnizeze în termenul-limită stabilit un rezumat al fiecărui pasaj eliminat.

44. Varianta neconfidenţială şi descrierea informaţiilor înlăturate trebuie concepute astfel încât să permită oricărui destinatar al raportului de investigaţie care are acces la dosar să determine dacă informaţia înlăturată poate fi considerată relevantă pentru apărarea sa şi, astfel, dacă sunt suficiente motive pentru a solicita Consiliului Concurenţei accesul la informaţiile calificate ca fiind confidenţiale.


15) În cadrul procedurilor privind concentrările economice, principiile stabilite 1h prezentul punct şi în cele subsecvente se aplică în mod corespunzător.

 

SECŢIUNEA a 2-a

Tratamentul informaţiilor confidenţiale

 

45. În cazul în care părţile implicate în procedurile Consiliului Concurenţei nu respectă prevederile pct. 41-43, autoritatea de concurenţă va considera că documentele sau declaraţiile în cauză nu conţin informaţii confidenţiale. Consiliul Concurenţei va considera că persoana sau întreprinderea în cauză nu are obiecţii în ceea ce priveşte dezvăluirea documentelor ori a declaraţiilor în integralitatea lor.

46. În cadrul procedurilor privind practici anticoncurenţiale şi în cadrul procedurilor privind concentrări economice, în cazul persoanei sau al întreprinderii care îndeplineşte condiţiile prevăzute la pct. 41-43, în măsura în care acestea sunt aplicabile, Consiliul Concurenţei:

a) va accepta provizoriu solicitările de confidenţialitate care prima fade par a fi justificate; sau

b) va informa partea în cauză că acceptă acordarea în tot sau în parte a caracterului confidenţial solicitat, în cazurile în care solicitarea este justificată.

47. Anterior transmiterii raportului de investigaţie, Consiliul Concurenţei va reveni asupra acceptării provizorii a solicitării de confidenţialitate atunci când informaţia respectivă este considerată necesară pentru a dovedi o pretinsă încălcare a legii, document incriminator, sau pentru disculparea unei părţi, document dezincriminator, în conformitate cu dispoziţiile pct. 24 şi 56.

48. În situaţia în care Consiliul Concurenţei nu consideră temeinică cererea de confidenţialitate de la început sau în situaţia în care consideră că trebuie să revină asupra acceptării provizorii a acestei cereri şi are astfel intenţia de a dezvălui informaţiile în cauză, va garanta părţii în cauză posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere. În astfel de cazuri, Consiliul Concurenţei informează în scris partea în cauză cu privire la intenţia sa de a dezvălui informaţiile, arătând motivele şi stabilind o dată-limită până la care aceasta îşi poate preciza, în scris, punctul de vedere. În măsura în care, ulterior transmiterii acestui punct de vedere, va exista un dezacord în ceea ce priveşte solicitarea de acordare a confidenţialităţii, partea în cauză se poate adresa preşedintelui Consiliului Concurenţei.

49. Atunci când există riscul ca o întreprindere în măsură să exercite o presiune economică, comercială sau de altă natură să adopte măsuri represive împotriva unor întreprinderi ori persoane, ca o consecinţă a colaborării acestora cu autoritatea de concurenţă, aceasta din urmă va proteja identitatea întreprinderilor sau persoanelor respective prin acordarea accesului la versiunea neconfidenţială ori la rezumatul informaţiilor vizate 16). Solicitările de a rămâne anonim în aceste circumstanţe vor fi tratate potrivit prevederilor prezentelor instrucţiuni.


16) A se vedea Cazul T-5/02, Tetra Laval împotriva Comisiei, pct. 98,104 şi 105, respectiv Cazul 145/83, Stanley George Adams împotriva Comisiei.

 

SECŢIUNEA a 3-a

Modalităţi de acces la dosar

 

50. Consiliul Concurenţei va permite accesul la dosar prin examinarea dosarului accesibil la sediul său şi obţinerea, în format electronic, de copii şi/sau extrase ale documentelor, luându-se în considerare condiţiile tehnice existente.

51. Pentru a facilita accesul la dosar, destinatarii raportului de investigaţie vor primi, odată cu comunicarea acordului privind accesul la dosar, o listă a documentelor care fac parte din dosarul Consiliului Concurenţei, astfel cum este definit la pct. 7.

52. Accesul la probe este acordat, astfel cum acestea există în dosarul Consiliului Concurenţei. În forma lor iniţială. Consiliul Concurenţei nu are obligaţia să furnizeze traducerea documentelor din dosar în cazul în care acestea au fost transmise într-o limbă străină,

53. În măsura în care un destinatar al raportului de investigaţie consideră, după ce i s-a acordat accesul la dosar, că îi este necesară pentru apărarea sa cunoaşterea unor documente, date şi informaţii confidenţiale, poate formula o cerere motivată în acest sens către preşedintele Consiliului Concurenţei Documentele, datele şi informaţiile confidenţiale din dosarul Consiliului Concurenţei pot fi solicitate, de regulă, o singură dată. În lipsa unor elemente noi, nu pot fi formulate cereri succesive de acces la documente, date şi informaţii confidenţiale.

54. Documentele, datele şi informaţiile confidenţiale din dosarul Consiliului Concurenţei sunt accesibile pentru consultare ori obţinere de copii şi/sau extrase doar prin ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei, ce poate fi atacat numai odată cu decizia prin care se finalizează investigaţia, prin aceeaşi cerere de chemare în judecata.

55. Potrivit prevederilor prezentelor instrucţiuni, accesul la dosar este acordat cu condiţia ca informaţia, odată obţinută, să fie folosită numai în cadrul procedurilor judiciare şi administrative pentru aplicarea regulilor privind concurenţa şi doar în scopul pentru care a fost solicitată.

56. Nicio dispoziţie a prezentelor instrucţiuni nu interzice Consiliului Concurenţei să dezvăluie şi să utilizeze informaţiile necesare pentru a dovedi o încălcare a legii, precum şi a prevederilor art. 101 şi 102 din TFUE.

57. Prevederile prezentei secţiuni, cu excepţia celor de la pct. 51 şi 53, se aplică şi în situaţia acordării accesului la documente autorilor plângerilor în cadrul procedurilor privind practicile anticoncurenţiale, precum şi altor părţi implicate în cazul procedurilor privind concentrările economice.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

 

DECIZIA Nr. 11

din 23 mai 2016

 

Dosar nr. 8/2016

 

Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale

Raluca Moglan - judecător la Secţia I civilă

Bianca Elena Ţăndărescu - judecător la Secţia I civilă

Aurelia Rusu  - judecător la Secţia I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă

Nicoleta Ţăndăreanu - judecător la Secţia I civilă

Beatrice Ioana Nestor - judecător la Secţia I civilă

Mărioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă

Veronica Magdalena Dănăilă - judecător la Secţia a II-a civilă

Lucia Paulina Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă

Eugenia Voicheci - judecător la Secţia a II-a civilă

Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă

Dana Iarina Vartires - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Adriana Elena Gherasim - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Viorica Trestianu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Emilia Claudia Vişoiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Cezar Hîncu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Ion - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală

Florentina Dragomir - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 8/2016 este constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Constantin.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitor la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se stabili înţelesul unitar al sintagmei „finalitate diferită”, respectiv a se determina modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru în cadrul acţiunilor având ca obiect pretenţii băneşti, constând atât în contravaloarea debitului principal, cât şi a dobânzilor sau penalităţilor de întârziere aferente, după caz, acestui debit.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursurilor în interesul legii, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, că judecători-raportori au fost desemnaţi, conform prevederilor art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, doamnele judecător Doina Popescu de la Secţia I civilă a \naltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Veronica Magdalena Dănăilă de la Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi domnul judecător Cezar Hîricu de la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că doamna judecător Doina Popescu, aflată în imposibilitate de prezentare din motive medicale, a fost înlocuită de doamna judecător Nicoleta Ţăndăreanu şi că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori.

Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordă cuvântul doamnei procuror Antonia Constantin, asupra recursurilor în interesul legii.

Doamna procuror Antonia Constantin solicită admiterea atât a recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi a celui formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti.

Referindu-se la aspectele de inadmisibilitate a recursului în interesul legii promovat de procurorul general, cuprinse în raportul întocmit de judecătorii-raportori, arată că, în ceea ce priveşte titularul sesizării, s-a procedat în concordanţă cu prevederile art. 15 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.632/C/2014, care stabilesc că în cazul vacanţei funcţiei de procuror general, indiferent de cauza acesteia, atribuţiile ce îi revin în această calitate sunt exercitate de drept de prim-adjunctul procurorului general. Aşa fiind, nu se impunea o delegare expresă de atribuţii, dispoziţiile art. 73 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referindu-se la susţinerea recursului, iar nu la declararea acestuia. Această interpretare, exprimată şi de judecătorii-raportori, se înscrie în practica recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu referire la deciziile în interesul legii pronunţate în lunile aprilie şi mai 2016.

Cât priveşte condiţia existenţei unei practici neunitare, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, arată că în anexa nr. 1 la recursul în interesul legii declarat de procurorul general figurează hotărâri judecătoreşti prin care problema de drept ce face obiectul dezbaterii a fost soluţionată diferit. În aceste hotărâri, atunci când instanţa constată că o cerere este legal timbrată, chiar dacă nu dezvoltă alte considerente în legătură cu modalitatea de aplicare a legii privind taxele judiciare de timbru, constatarea sa este o consecinţă practică a unui raţionament juridic implicit.

De altfel, o asemenea situaţie s-a regăsit şi în recursul în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. 12 din 10 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde modul de determinare a taxei judiciare de timbru pe fiecare capăt de cerere nu era întotdeauna explicit formulat prin considerente.

Au existat situaţii când instanţele au dispus suplimentarea taxei judiciare de timbru, iar partea obligată să timbreze a formulat cerere de reexaminare. În hotărârile pronunţate asupra cererii de reexaminare au fost dezvoltate considerente cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

În raportul întocmit de judecătorii-raportori s-a reţinut şi faptul că nu există o chestiune de drept punctuală şi că ambele demersuri ar avea ca scop completarea unor lacune legislative. Or, în sesizarea procurorului general este circumscrisă punctual problema de drept, nu se solicită lămurirea în mod general a sintagmei „cereri cu finalitate diferită”, ci se referă punctual la calculul taxei judiciare de timbru în cererile având ca obiect pretenţii băneşti izvorâte din derularea relaţiilor contractuale dintre părţi, constând atât în contravaloarea debitului principal, cât şi a dobânzilor sau penalităţilor de întârziere aferente, după caz,acestui debit.

Pe fond, în practica instanţelor s-au conturat două abordări diferite: unele instanţe au considerat că taxa judiciară de timbru se calculează pentru întreaga sumă, în mod global, compusă din debit şi penalităţi, nefiind stabilită câte o taxă judiciară de timbru aferentă fiecărei cereri în parte; dimpotrivă, alte instanţe au considerat că taxa judiciară de timbru se calculează în mod distinct, pentru fiecare cerere în parte, întrucât sunt cereri cu caracter de sine stătător şi cu finalitate diferită.

Procurorul general apreciază cea de-a două orientare jurisprudenţială ca fiind în litera şi spiritul legii, capetele de cerere având finalitate diferită. Astfel, în ceea ce priveşte creanţa principală, creditorul tinde la obţinerea acesteia în natură, pe când penalităţile şi dobânzile au caracterul unor daune-interese moratorii sau cominatorii,

Pentru aceste argumente, solicită admiterea recursurilor în interesul legii şi pronunţarea unei hotărâri de unificare a practicii.

Vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursurilor în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:

I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1. La data de 29 februarie 2016, prin Adresa nr. 6/11.517/C/2016, Colegiul de conducere ai Curţii de Apel Bucureşti a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii referitor la „interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul stabilirii înţelesului unitar al sintagmei«finalitate diferită» din cuprinsul textului de lege”.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 1 martie 2016, formându-se Dosarul nr. 8/2016, cu termen de soluţionare la 23 mai 2016.

2. La data de 14 martie 2016, prin Adresa nr. 10.371/4.229/111-5/2015, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizat instanţa supremă cu recursul în interesul privind „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru, în cadrul acţiunilor având ca obiect pretenţii băneşti, constând atât Pi contravaloarea debitului principal, cât şi a dobânzilor sau penalităţilor de întârziere aferente, după caz, acestui debit”.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 14 martie 2016, formându-se Dosarul nr. 13/2016, cu termen de soluţionare la 23 mai 2016.

3. Prin rezoluţia din 16 martie 2016, constatându-se că sesizările au acelaşi obiect, s-a dispus conexarea dosarelor, soluţionarea lor de către acelaşi complet şi întocmirea raportului asupra recursului în interesul legii de către judecătorii iniţial desemnaţi.

II. Obiectul recursurilor În interesul legii

4. Din cuprinsul celor două recursuri în interesul legii declarate, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezultă că, în practica instanţelor, nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare), în ceea ce priveşte modul de stabilire a taxei judiciare de timbru în cazul acţiunilor având ca obiect pretenţii băneşti, constând atât în contravaloarea debitului principal, cât şi a dobânzilor sau penalităţilor de întârziere aferente, după caz, acestui debit.

Astfel, s-a constatat că unele instanţe au considerat că taxa judiciară de timbru se calculează în mod distinct, pentru fiecare cerere în parte, întrucât sunt cereri cu caracter de sine stătător şi finalitate diferită.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că taxa judiciară de timbru se calculează pentru întreaga sumă, în mod global, compusă din debit şi dobândă, penalităţi sau alte accesorii, nefiind stabilită câte o taxă judiciară de timbru aferentă fiecărei cereri în parte,

5. Plecând de la situaţia premisă reţinută atât de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, cât şi de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv practica neunitară a instanţelor cu privire la modul de stabilire a taxelor judiciare de timbru în acţiunile prin care se solicită atât plata unui debit bănesc considerat principal, cât şi a accesoriilor aplicate acestuia - dobânzi, penalităţi sau alte accesorii aferente acestui debit exprimate, de asemenea, în bani - autorii sesizărilor au solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca pentru asigurarea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, să se stabilească înţelesul unitar al sintagmei „ finalitate diferită “, respectiv să se determine modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru în cadrul acţiunilor anterior identificate.

III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

6.  Ordonanţa de urgenţă nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare

Art. 34. - „(1) Când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel. (...)”

IV. Examenul jurisprudenţial

7. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au considerat că promovarea recursului în interesul legii este necesară din perspectiva existenţei unei practici neunitare la nivelul instanţelor.

8. Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, în situaţia în care cererea de chemare în judecată cuprinde unul sau mai multe capete de cerere principale, dar şi capete de cerere accesorii (spre exemplu, debit principal plus penalităţi de întârziere/dobânda legală), taxa judiciară de timbru se va calcula aferent fiecărui capăt de cerere în parte, aplicând sistemul proporţional, pe tranşe, în raport de fiecare, iar nu raportat la valoarea lor însumată. Principalele argumente în acest sens sunt:

- atunci când se solicită obligarea pârâtului atât la plata unui debit principal, cât şi la plata unui debit accesoriu (penalităţi de întârziere sau, după caz, dobânda legală), cele două obiecte au finalitate diferită. Debitul principal vizează executarea în natură a unei obligaţii de a da o sumă de bani, care este întotdeauna posibilă, iar debitul accesoriu reprezintă daune moratorii pentru întârzierea în executarea de bunăvoie a obligaţiei de a da;

- faptul că reclamantul a solicitat cuantumul total, şi nu defalcat pe debit principal şi penalităţi de întârziere, respectiv că suma acestora este un debit de sine stătător, pentru că astfel este menţionat în facturile fiscale emise, nu prezintă relevanţă juridică, fiind o opţiune a reclamantului;

- din coroborarea prevederilor art. 34 cu art. 58 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C/1999, au rămas în vigoare. Potrivit art. 35 alin. (4) din aceste norme: „Când prin cerere se pretind şi majorări de întârziere şi/sau dobânzi, cuantumul acestora, de la data la care încep să curgă şi până la data înregistrării cererii sau a completării ei, se cuprinde în valoarea taxabilă a cererii.”; prin urmare, dacă reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani (debit principal) şi a dobânzilor de la data la care acestea au început să curgă şi până la data înregistrării cererii, va trebui să calculeze şi să indice valoarea acestor dobânzi, pentru a se stabili taxa judiciară de timbru aferentă cererii;

- dacă reclamantul solicită, în afara debitului principal, şi plata dobânzilor, de la data la care acestea au început să curgă şi până la data plăţii efective, atunci acesta va trebui, de asemenea, să indice valoarea dobânzilor de la data la care acestea au început să curgă şi până la data înregistrării cererii, pentru a se putea stabili taxa judiciară de timbru, în timp ce dobânzile de la data înregistrării cererii şi până la data plăţii efective nu vor fi luate în calcul la stabilirea taxei judiciare de timbru, ci numai la pronunţarea hotărârii;

- în consecinţă, în acord şi cu prevederile art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa va determina taxa judiciară de timbru aplicând sistemul proporţional pe tranşe în raport cu fiecare dintre cele două capete distincte de cerere, iar nu raportat la valoarea lor însumată;

- se mai apreciază că regulile prevăzute de art. 98 alin. (1) Şi (2). din Codul de procedură civilă vizează exclusiv determinarea competenţei şi nu pot fi extinse şi în materia timbrării. În această situaţie, art. 34 alin, (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că, dacă la momentul înregistrării cererii au fost timbrate numai o parte din capetele de cerere, acţiunea va fi anulată în parte, numai pentru capetele de cerere pentru care nu a fost achitată taxa judiciară de timbru.

9. În cea de-a două orientare jurisprudenţială, dimpotrivă, alte instanţe au apreciat că, în situaţia în care cererea de chemare în judecată cuprinde unul sau mai multe capete de cerere principale, dar şi capete de cerere accesorii (spre exemplu, debit principal plus penalităţi de întârziere) taxa judiciară de timbru se calculează în raport cu valoarea totală a pretenţiilor, şi nu distinct pentru fiecare asemenea pretenţie. Principalele argumente în acest sens sunt:

- capetele de cerere au aceeaşi natură, şi anume pretenţii băneşti, adică o cerere evaluabilă în bani. S-a apreciat că în cazul cererilor de chemare în judecată ce au ca obiect pretenţii băneşti izvorâte din derularea relaţiilor contractuale dintre părţi, când obiectul cererii este reprezentat de solicitarea la plată a unor facturi în care se regăseşte atât contravaloarea energiei/serviciilor şi taxele de servicii neachitate, cât şi penalităţi de întârziere, acestea nu sunt cereri cu finalitate diferită. Atât principalul, cât şi accesoriile vizează plata unei sume de bani şi au aceeaşi cauză juridică (răspunderea contractuală);

- cele două capete de cerere au aceeaşi finalitate, deoarece prin ambele se urmăreşte acoperirea integrală a prejudiciului suferit de reclamant ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere de către pârât a obligaţiilor sale. Or, penalităţile, potrivit Codului civil, nu sunt altceva decât evaluarea anticipată de către părţile dintr-o convenţie a întinderii prejudiciului suferit de oricare dintre ele în cazul în care cealaltă parte nu execută sau execută cu întârziere obligaţiile convenţionale asumate;

- împrejurarea stabilirii şi calculării taxei judiciare de timbru este distinctă de operaţiunea stabilirii competenţei instanţei, în funcţie de valoarea cererii, caz în care prevederile art. 98 şi următoarele din Codul de proceduri civilă instituie reguli precise de determinare a valorii.

V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

10. În urma verificărilor efectuate s-a constatatei prevederile art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, au fost supuse controlului de constituţionalitate, în sensul că instanţa de contencios constituţional a pronunţat Decizia nr. 71 din 18 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea J, nr. 354 din 9 mai 2015, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate, reţinându-se că aspectele care determină finalitatea capetelor de cerere, necesară pentru ase stabili taxa judiciară de timbru ce se datorează, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, potrivit cu particularităţile fiecărei cauze.

11. În legătură cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare), cu acelaşi conţinut ca art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 201 din 9 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 iunie 2013, respingând excepţia de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, pentru considerentul că autorii excepţiei criticau modul de interpretate şi de aplicare a normelor vizate, aspecte care nu pot fi convertite în vicii de constituţionalitate menite să justifice contrarietatea acestora cu legea fundamentală.

12. Nu s-a identificat jurisprudenţă relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene asupra problemei de drept care face obiectul sesizării.

VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

13. S-au identificat ca relevante:

- Decizia civilă nr. 2.044 din 4 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, irevocabilă, în considerentele căreia s-a statuat că dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, trebuiau interpretate sistematic cu cele ale art. 14 din acelaşi act normativ, potrivit cărora, când o acţiune are mai multe capete de cerere cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, în afară de cazul în care, prin lege, se prevede altfel. Finalitatea diferită, în accepţiunea art. 14 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă din cauza juridică a fiecărei solicitări şi a faptului că fiecare dintre acestea putea face obiectul unei acţiuni distincte; împrejurarea că s-a formulat o acţiune unică în pretenţii nu este de natură să conducă la concluzia că litigiul ar avea un singur capăt de cerere, întrucât în cadrul aceluiaşi litigiu este posibil să existe mai multe capete de cerere cu finalitate diferită, chiar dacă au aceeaşi natură;

- Decizia nr. 4.004 din 25 iunie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, irevocabilă, prin care, validându-se raţionamentul instanţei de apel, s-a reţinut că, în cazul în care reclamantul a învestit instanţa cu mai multe capete de cerere cu finalitate diferită, fiecare dintre acestea are un regim juridic diferit sub aspectul obligaţiei de timbraj, respectiv taxa judiciară de timbru va fi datorată în funcţie de obiectul fiecărei pretenţii;

- Decizia nr. 3.457 din 18 septembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia II-a civilă, irevocabilă, prin care s-a stabilit că, îh condiţiile în care cele două capete de cerere formulate de către reclamant au avut caracter distinct, de sine stătător şi finalitate diferită (debit principal şi penalităţi), instanţa de fond nu putea anula întreaga acţiune ca insuficient timbrată, ci aceasta trebuia soluţionată, în limitele în care taxa judiciară de timbru a fost achitată în mod legal; în speţă, s-a reţinut că instanţa de fond nu a procedat la stabilirea taxei judiciare de timbru în mod distinct, pentru fiecare capăt de cerere al acţiunii şi în mod nelegal a anulat integral acţiunea ca insuficient timbrată, deşi reclamantul a achitat o taxă judiciară de timbru de 7.916 lei, sumă mai mare decât valoarea taxei judiciare de timbru datorate (6.786,2 lei) pentru debitul principal.

14. Deşi Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul căreia au fost date dezlegările în drept din deciziile enumerate, este în prezent abrogată, potrivit dispoziţiilor art. 58 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, jurisprudenţa poate fi apreciată ca relevantă în măsura în care dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, sunt identice cu cele ale art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

VII. Doctrina

15. Studiile doctrinare au reţinut că, potrivit art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, când o acţiune are mai multe capete de cerere cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care, prin lege, se prevede altfel. S-a subliniat că nu va fi avută în vedere valoarea globală a cererii, determinată prin însumarea valorii tuturor capetelor de cerere formulate printr-un act unic de sesizare a instanţei, iar cotele procentuale prevăzute de art. 3-5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi aplicate la o bază de calcul ce reprezintă valoarea fiecărui capăt de cerere evaluabil în bani.

De asemenea, s-a remarcat ca situaţie particulară cazul acţiunii cu mai multe capete de cerere, subliniindu-se că atunci când acestea au finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se calculează pentru fiecare capăt de cerere separat. S-a considerat că art. 14 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, a avut în vedere doar acele capete de cerere care au o fizionomie proprie, adică au caracter de sine stătător.

16. S-au identificat şi studii doctrinare care au apreciat că sintagma „cereri cu finalitate diferită” utilizată de art. 14 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, trebuia introdusă de legiuitor pentru a distinge cererile principale promovate printr-o acţiune unică de cererile accesorii, adică cererile care au aceeaşi finalitate cu un alt capăt de cerere principal, pentru care nu se datorează taxa judiciară de timbru (de exemplu, repunerea în situaţia anterioară, cheltuielile de judecată, considerate cereri accesorii conform art. 14 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C/1999).

VIII. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti

17. Titularul sesizării a apreciat primul punct de vedere ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii.

În acest sens, s-a subliniat că practica neunitară a fost generată de modul diferit în care instanţele au interpretat sintagma „finalitate diferită” cuprinsă în art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Plecând de la însăşi definiţia cuvântului „finalitate” s-a constatat că, potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, prin finalitate se înţelege scopul pentru realizarea căruia se desfăşoară o acţiune sau o activitate. Astfel, cu aplicare la situaţia de faţă, finalitatea reprezintă scopul spre care tinde reclamantul în formularea acţiunii, şi anume executarea în natură a obligaţiei şi acoperirea prejudiciului pentru neexecutarea ori executarea cu întârziere a obligaţiei.

În situaţia în care pretenţiile părţii reclamante sunt compuse din plata unui debit principal şi a unor penalităţi de întârziere cuantificate până la data sesizării instanţei, raportat la prevederile art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, cele două pretenţii au finalitate diferită: cererea de obligare a pârâtului la plata debitului principal reprezintă executarea în natură a obligaţiei de a da o sumă de bani, iar cererea de obligare a pârâtului la plata penalităţilor de întârziere reprezintă aplicarea sancţiunii pentru neexecutarea la termen a obligaţiei de a da.

Chiar dacă pretenţiile derivă dintr-un contract, acest aspect nu este de natură să schimbe „finalitatea diferită”a acestora. În măsura în care modul de stabilire a penalităţilor este prevăzut de părţi prin contract, respectiva prevedere contractuală are rolul de a evalua anticipat întinderea prejudiciului suferit de oricare dintre părţile contractante, în cazul în care cealaltă parte nu execută sau execută cu întârziere obligaţiile convenţionale asumate. Şi în acest caz, dacă reclamantul solicită debitul principal, care i se cuvine în baza contractului, precum şi penalităţi de întârziere pentru neexecutare la termen, cele două pretenţii au finalitate diferită, şi anume executarea contractului şi sancţiunea pentru neexecutarea la termen a obligaţiei principale. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul în care reclamatul include în aceeaşi factură debitul principal şi penalităţile, deoarece taxa judiciară de timbru se calculează potrivit legii, iar nu în funcţie de modul în care reclamantul înţelege să îşi organizeze activitatea.

Contractul pe care îşi întemeiază partea reclamantă pretenţiile reprezintă, într-adevăr, cauza cererii de chemare în judecată, însă cauza cererii nu trebuie confundată cu finalitatea, scopul urmărit de reclamant, care reprezintă cauza acţiunii civile. Finalitatea avută în vedere de prevederile art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, vizează cauza acţiunii civile, şi anume, în situaţia care a generat practica neunitară, executarea obligaţiei de a da (plata debitului principal) şi acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării la termen a obligaţiei de plată (debitul accesoriu).

Argumentul conform căruia obiectul celor două cereri este similar nu poate fi reţinut ca întemeiat, deoarece obiectul cererii îi reprezintă obligaţia în sine de executare în natură a obligaţiei de plata (art. 1.527 din Codul civil), respectiv de obligare la acoperirea prejudiciului pentru neexecutarea la scadenţă a obligaţiei principale (art. 1.531 din Codul civil). Cele două obligaţii au finalitate diferită, chiar dacă expresia lor este identică, respectiv plata unei sume de bani, sau temeiul este acelaşi - contractul dintre părţi. În acest sens se pot aminti şi dispoziţiile art. 1.538 din Codul civil care reglementează clauza penală şi care menţionează că „debitorul se obligă la o anumită prestaţie”, existând deci posibilitatea ca prejudiciul să fie acoperit nu numai prin plata unei sume de bani, ci şi printr-o altă prestaţie.

Interpretarea oferită este în acord şi cu prevederile Legii nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, care, potrivit dispoziţiilor art. 55 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2013, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică acţiunilor înregistrate anterior intrării în vigoare a actului normativ. Potrivit art. 14 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, „când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura iui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel”, iar potrivit art. 11 din normele metodologice de punere în aplicare a legii, rămase în vigoare, „când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, dintre care unele evaluabile şi altele neevaluabile în bani, taxa judiciară de timbru se datorează distinct pentru flecare capăt de cerere, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care, prin lege, se prevede altfel.” Se face şi în acest caz diferenţa în funcţie de finalitatea urmărită de reclamant prin formularea capetelor de cerere, iar menţiunile din normele metodologice privind natura petitelor, cereri evaluabile sau neevaluabile în bani, nu au rolul de a stabili modul de calcul al taxei judiciare diferit, în sensul cumulării valorilor în cazul capetelor de cerere evaluabile în bani, ci doar fac distincţie între cererile evaluabile şi cele neevaluabile, care au regim de taxare diferit.

De asemenea, sintagma „după natura lui” cuprinsă şi în art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate conduce la concluzia că taxă judiciară de timbru se calculează raportat la valoarea totală a pretenţiilor (debit şi penalităţi/dobândă), deoarece petitele au aceeaşi natură, şi anume pretenţii băneşti, adică o cerere evaluabilă în bani.

Sintagma ,,după natura lui”, cuprinsă în art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, are rolul de a face diferenţa între modul de stabilire a taxelor judiciare de timbru pentru cererile evaluabile în bani şi cele neevaluabile, în cazul cererilor evaluabile urmând a se stabili taxa judiciară de timbru pentru fiecare capăt de cerere, în funcţie de finalitatea urmărită de reclamant.

IX. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

18. Şi procurorul general a apreciat că aceeaşi opinie este în litera şi spiritul legii, pentru următoarele argumente:

În conformitate cu prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, taxele judiciare de timbru se stabilesc în mod diferenţiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani, cu excepţiile prevăzute de lege.

Referitor la acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecătoreşti, art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează un mecanism de stabilire a taxelor judiciare de timbru, mecanism ce se aplică la o bază de calcul reprezentând valoarea fiecărui capăt de cerere evaluabil în bani, iar nu valoarea globală a cererii determinată ca urmare a însumării valorii tuturor capetelor de cerere formulate printr-un act unic de sesizare a instanţei.

Rezultă astfel preferinţa legiuitorului pentru un algoritm de calcul al taxelor judiciare de timbru proporţional pe tranşe, alcătuit din îmbinarea unor cote fixe şi procentuale aflate în creştere progresivă pe măsura majorării valorii obiectului cererii, calcul care conduce la obţinerea unor rezultate diferite.

În practică, se poate constata că, deşi soluţia stabilirii unei taxe judiciare de timbru în mod diferit, pentru fiecare capăt de cerere, se impune cu prevalentă atunci când se formulează mai multe capete de cerere având obiect diferit ca natură juridică, ea nu este aplicată întotdeauna atunci când se formulează mai multe capete de cerere având ca obiect pretenţii băneşti, din care unele reprezintă principalul, iar altele accesoriul.

În cauză, examenul jurisprudenţial a relevat faptul că divergenţa în soluţionarea problemei de drept rezultă tocmai din semnificaţia diferită acordată de către instanţe noţiunii de „capete de cerere cu finalitate diferită” din cuprinsul acestei norme legale, în situaţia acţiunilor având ca obiect pretenţii băneşti izvorâte din derularea relaţiilor contractuale dintre părţi, constând atât în contravaloarea debitului principal, cât şi a dobânzilor sau penalităţilor de întârziere aferente acestui debit.

În funcţie de interpretarea dată acestei noţiuni, instanţele au stabilit în mod diferit timbrajul aferent, fie considerând că taxa judiciară de timbru se calculează pentru întreaga sumă, în mod global, compusă din debit şi penalităţi, fie că această taxă se calculează în mod distinct, pentru fiecare cerere în parte.

În opinia procurorului general, au procedat corect instanţele care au determinat taxa judiciară de timbru aplicând sistemul proporţional pe tranşe, în raport cu fiecare dintre cele două capete de cerere, iar nu raportat la valoarea lor însumată, având în vedere că, raportat la dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, cele două capete de cerere au finalitate diferită.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 1.516 din Codul civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. Raportat la această normă legală, se poate observa că finalitatea cererii având ca obiect plata debitului principat o constituie executarea în natură a obligaţiei de plată. Spre deosebire de aceasta, cererea vizând plata dobânzilor sau penalităţilor de întârziere aferente debitului principal are o finalitate diferită, ce decurge, în primul rând, din interpretarea dispoziţiilor [egale ce o reglementează. Astfel, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, dispoziţiile art. 1.535 alin. (1) din Codul civil statuează: „...creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.” Daunele - interese moratorii sunt, deci, despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor. Pe lângă prevederile din Codul civil referitoare la cuantumul legal al daunelor-interese în materie de obligaţii pecuniare, există şi norme speciale în materie, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare.

Aşa cum rezultă şi din titlu, acest act normativ reglementează două categorii principale de dobândă, respectiv dobânda legală remuneratorie şi dobânda penalizatoare pentru obligaţii băneşti, şi stabileşte reguli suplimentare în raport cu cele cuprinse în Codul civil.

În sinteză, părţile sunt libere să stabilească rata dobânzii pentru sumele datorate în baza contractului dintre ele, CU anumite limite.

Pe de altă parte, stabilirea întinderii despăgubirilor poate avea loc şi prin acordul de voinţe al creditorului şi debitorului, acord intervenit înainte de producerea prejudiciului. Această înţelegere cu caracter accesoriu se numeşte clauză penală şi este reglementată de dispoziţiile art. 1.538-1.543 din Codul civil. Clauza penală are puternic rol cominatoriu, fiind un mijloc de presiune asupra debitorului care, ştiind că este ameninţat cu plata unei sume forfetare ridicate, va face tot posibilul să execute întocmai prestaţiile datorate.

Finalitatea diferită a celor două categorii de cereri decurge şi din prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, art. 1 din acest act normativ defineşte la pct. 10 creanţa fiscală ca fiind dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie. Totodată, la pct. 11 al aceluiaşi articol se statuează că creanţa fiscală principală reprezintă dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege, iar la pct. 12 este definită creanţa fiscali accesorie, ca fiind dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor aferente unor creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condiţiile legii. Din interpretarea normelor legale rezultă că, deşi obligaţiile fiscale accesorii au aceeaşi natură juridică cu aceea a obligaţiilor fiscale principale, finalitatea acestora este diferită. Astfel, dobânda accesorie creanţelor fiscale este o sancţiune specifică dreptului public, aplicabilă în cadrul răspunderii de drept financiar, fiind o veritabilă sancţiune cu caracter fiscal, impusă în mod unilateral prin norme juridice imperative. Din interpretarea tuturor acestor norme legale rezultă, în mod evident, că cererea având ca obiect plata de penalităţi sau dobânzi aferente debitului are o finalitate diferită faţă de cea a cererii principale, constând, deci, fie în acoperirea prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea la scadenţă a obligaţiei datorate, în cazul dobânzilor, fie în constrângerea debitorului în executarea obligaţiei principale, în cazul penalităţilor.

Pe de altă parte, în sprijinul soluţiei conform căreia, în acţiunile având ca obiect pretenţii reprezentând debit principal şi penalităţi de întârziere, taxa judiciară de timbru se aplica separat, în raport de fiecare dintre cele două capete de cerere, iar nu raportat la valoarea lor însumată, este şi argumentul că regulile prevăzute de art. 98 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă vizează exclusiv determinarea competenţei instanţelor de judecată, ele neputând fi extinse şi în materia timbrării.

Totodată, este important de precizat ca soluţia anterior menţionată are consecinţe, în mod direct, cu privire la sancţiunea aplicabilă atunci când reclamantul care a învestit instanţa cu aceste capete de cerere nu timbrează decât o parte din ele.

Problema sancţiunii care trebuie aplicată În cazul achitării taxei judiciare de timbru doar pentru unele capete de cerere a fost rezolvată prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, care, în art. 34 alin. (2) statuează în mod expres că, în situaţia în care, la momentul înregistrării cererii au fost timbrate doar o parte din capetele de cerere, „...acţiunea va fi anulată în parte, numai pentru acele capete de cerere pentru care nu a fost achitată taxa judiciară de timbru. În acelaşi sens. art. 36 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, precizează că „dacă până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanţă reclamantul nu îndeplineşte obligaţia de plată a taxei, acţiunea ori cererea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluţionată în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal”.

În cazuistica analizată este aplicabil mutatis mutandis raţionamentul dezvoltat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 10 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 458 din 24 iulie 2013, în privinţa pretenţiilor suprapuse într-o cerere unică, situaţie în care timbrajul se stabileşte în raport cu fiecare pretenţie supusă verificării din partea instanţei, Or, capetele de cerere ce au ca obiect dobânzile sau, după caz, penalităţile de întârziere, accesorii ale debitului principal, au o finalitate diferită faţă de cea a cererii principale, tocmai în considerarea fundamentului de drept substanţial care stă la baza consacrării acestora în dreptul pozitiv.

Art. 29 din Codul de procedură civilă defineşte acţiunea civilă ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una din părţi.

În funcţie de obiectul acţiunii civile individualizate, care constituie elementul obiectiv, se soluţionează diferitele aspecte care apar în desfăşurarea procesului, inclusiv aspectul vizând fixarea taxei judiciare de timbru.

În consecinţă, având în vedere dreptul la dispoziţie al părţilor, recunoscut de art. 9 din Codul de procedură civilă, care coroborat cu prevederile art. 22 alin. (6) din acelaşi act normativ, privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, în sensul că acesta trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut şi prevederile art. 30 din Codul de procedură civilă, privind cererile în justiţie, procurorul general a apreciat că în problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii promovat, taxa judiciară de timbru se calculează distinct pentru fiecare cerere în parte, iar nu la valoarea lor însumată.

X. Opinia judecătorilor-raportori

19. În aplicarea dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au semnalat, mai întâi, că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat sesizarea prin prim-adjunctul procurorului general, după vacantarea funcţiei de procuror general, iar în cauză nu s-a ataşat dovada delegării competenţelor către prim-adjunctul procurorului general, în condiţiile art. 73 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Au apreciat însă că în situaţia imposibilităţii exercitării atribuţiilor legale de către titularul recunoscut de lege, nimic nu împiedică declararea recursului în interesul legii de către adjunctul procurorului general.

20. Din perspectiva condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că recursurile în interesul legii declarate în cauza de faţă sunt inadmisibile, pe de o parte pentru că din examenul hotărârilor judecătoreşti ataşate pentru a releva a două orientare jurisprudenţială nu se poate deduce care a fost dispoziţia legală aplicată pentru stabilirea întinderii taxei judiciare de timbru, ori modalitatea de interpretare a normei şi care a fost algoritmul de calcul al taxei judiciare de timbru, iar o parte dintre acestea se referă la dispoziţiile Legii nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare (în prezent abrogată), astfel încât prin realizarea examenului jurisprudenţial nu se poate constata că problema de drept care face obiectul recursurilor în interesul legi a fost soluţionată diferit, prin antiteza acestui set de jurisprudenţă cu acela care reflectă prima orientare. Pe de altă parte, hotărârile ataşate sesizării Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti în demonstrarea celei de-a două orientări jurisprudenţiale sunt hotărâri de primă instanţă supuse apelului, în legătură cu care nu s-au făcut verificări din care să rezulte că sunt definitive. De asemenea, au apreciat că nici scopul procedurii de unificare a practicii judiciare nu poate fi atins, atâta vreme cât interpretarea sintagmei „finalitate diferită” nu reprezintă o problemă de interpretare a legii, ci doar un exerciţiu al aplicării sale.

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizările cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

21. Mai întâi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii observă că recursurile în interesul legii conexate nu au obiect identic, chiar dacă acestea se referă la aceeaşi normă de drept, art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin memoriul formulat de către petenta E.E.M. - S.A., înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti cu nr. 1/11517/C din 17 august 2015, a fost semnalată problema modului în care instanţele, în aplicarea art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, au stabilit timbrajul în situaţia unor cereri de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor chemaţi în judecată atât la plata unor sume de bani cu titlu de debit principal, cât şi a debitului bănesc reprezentând accesorii - penalităţi de întârziere sau, după caz, dobândă legală.

Plecând de la petiţia cu aceste limite, Curtea de Apel Bucureşti a demarat verificări cu privire la practica existentă în această materie la nivelul instanţelor din circumscripţia proprie, cât şi la nivelul celorlalte curţi de apel, întocmind ulterior sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la timbrarea acţiunilor având ca obiect pretenţii băneşti izvorâte din derularea relaţiilor contractuale dintre părţi, constând atât în contravaloarea debitului principal, cât şi a dobânzilor sau penalităţilor de întârziere aferente acestui debit, a sesizat această instanţă cu recursul în interesul legii.

Prin acest recurs, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat instanţei supreme să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru în cadrul acţiunilor având ca obiect pretenţii băneşti, constând atât în contravaloarea debitului principal, cât şi a dobânzilor sau penalităţilor de întârziere aferente, după caz, acestui debit.

Deşi sesizările conexate nu au acelaşi obiect, situaţia premisă care le-a generat derivă dintr-o cauză identică.

În esenţă, cauza sesizării formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost determinată de observaţia că divergenţa sesizată în jurisprudenţă a rezultat din semnificaţia diferită acordată de către instanţe noţiunii de „capete de cerere cu finalitate diferită”, a cărei interpretare este problematizată în formularea recursului.

De aceea, aspectele semnalate sunt relevante pentru ambele sesizări.

Asupra admisibilităţii recursurilor în interesul legii

22. Potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, legitimarea promovării unui recurs în interesul legii aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, de asemenea, colegiilor de conducere ale curţilor de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că această condiţie este îndeplinită.

Recursurile în interesul legii au fost promovate de către Colegiul de conducere al Curţii de Apei Bucureşti şi de către prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Posibilitatea formulării recursului în interesul legii de către prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reglementată de prevederile art. 15 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinului ministrului justiţiei nr. 2.632/C/2014, care stabilesc că în cazul vacanţei funcţiei de procuror general, indiferent de cauza acesteia, atribuţiile ce îi revin în această calitate sunt exercitate de drept de către prim-adjunctul procurorului general.

23. Art. 515 din Codul de procedură civilă, reglementând condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, statuează că acesta este admisibil numai atunci când problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se ataşează cererii.

24. Aşadar, prima condiţie prevăzută de lege este aceea ca problemele de drept care formează recursul în interesul legii să fi fost soluţionate diferit prin hotărâri judecătoreşti.

Per a contrario, nu poate fi promovat un recurs în interesul legii atunci când problema de drept a primit o soluţionare diferită în studii doctrinare de specialitate sau dacă este relevată în cadrul unor dezbateri în care judecătorii sunt consultaţi şi îşi exprimă părerea în legătură cu interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale.

Pentru a identifica lipsa de unitate a jurisprudenţei, concretizată, aşadar, numai prin hotărâri judecătoreşti, este necesar ca practica judiciară analizată să se circumscrie obiectului recursului în interesul legii.

Trebuie, deci, ca în hotărârile prezentate ca suport al recursului în interesul legii să se identifice în mod concret dispoziţia sau reglementarea legală analizată şi să fie identificat silogismul de interpretare al acestei dispoziţii care, în final, a dus la aplicarea neunitară a aceluiaşi text de lege.

Cu alte cuvinte, această cerinţă nu este îndeplinită dacă în hotărârile judecătoreşti supuse examinării nu se poate identifica norma de drept aplicată sau modalitatea în care instanţele i-au dat interpretare pentru a putea stabili dacă toate instanţele au avut în vedere interpretarea şi aplicarea acelor dispoziţii care fac obiectul recursului în interesul legii.

Autorii sesizărilor - Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - au relevat că unele instanţe au apreciat că taxa judiciară de timbru în aceste cazuri se calculează diferit, pentru fiecare cerere în parte, întrucât acestea au caracter de sine stătător şi finalitate diferită.

Dimpotrivă, alte instanţe au considerat că în acţiunile prin care se solicita plata debitului principal şi a accesoriilor aferente acestuia, taxa judiciară de timbru a fost calculată la suma globală compusă din debit şi penalităţi sau dobânzi aferente, nefiind stabilită câte o taxă judiciară de timbru aferentă fiecărei pretenţii.

Astfel, pentru a releva a două orientare jurisprudenţială, s-au anexat o serie de hotărâri judecătoreşti, în majoritate sentinţe. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ataşat în anexa nr. 1 a sesizării un număr de 18 sentinţe şi o încheiere pronunţată în procedura de regularizare a cererii, în condiţiile art. 200 din Codul de procedură civilă, iar Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a anexat 18 sentinţe şi o încheiere pronunţată în procedura reexaminării taxei judiciare de timbru.

Din examenul hotărârilor judecătoreşti ataşate nu se poate deduce, în situaţiile în care acţiunile soluţionate au avut ca obiect pretenţii băneşti reprezentând debit principal şi accesorii ale acestuia, care a fost dispoziţia legală aplicată pentru stabilirea întinderii taxei judiciare de timbru ori nu s-a identificat modalitatea de interpretare a normei şi care a fost algoritmul de calcul al taxei judiciare de timbru, global sau pe capete de cerere considerate distinct.

În acest set de hotărâri judecătoreşti instanţele au consemnat că taxa judiciară de timbru legal datorată a fost achitată, însă nu identifică norma de drept aplicată, respectiv dacă calculul taxei judiciare de timbru s-a întemeiat pe dispoziţiile legale atacate. De asemenea, nu s-a putut identifica algoritmul de calcul al taxei judiciare de timbru, pentru a se putea cel puţin deduce dacă instanţele au avut în vedere capete de cerere multiple ori singulare spre a se constata că, într-adevăr, această jurisprudenţă priveşte obiectul recursului în interesul legii, respectiv art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii observă că o serie a hotărârilor prezentate ca relevante pentru reflectarea celei de-a două orientări jurisprudenţiale se referă în mod particular la dispoziţiile Legii nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, în prezent abrogată, care nu face obiectul recursurilor în interesul legii, chiar dacă se poate reţine o similitudine a reglementării.

Din această perspectivă, se constată că practica judiciară prezentată pentru dovedirea celei de-a două orientări a jurisprudenţei nu este relevantă prin raportare la obiectul recursurilor în interesul legii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că s-a depus o singură încheiere, pronunţată de Judecătoria Brăila, în procedura de reexaminare a taxei judiciare de timbru, definitivă, în care, în aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa a apreciat că acţiunea introductivă are un singur capăt de cerere, chiar dacă acesta este exprimat în trei petite distincte, în măsura în care ele au aceeaşi natură. Totuşi, din cuprinsul considerentelor nu se poate deduce decât că valoarea debitului solicitat derivă dintr-un contract de închiriere, fără a se putea reţine, potrivit art. 30 din Codul de procedură civilă, relaţia dintre pretenţiile succesiv solicitate. Din această perspectivă, în lipsa oricăror date de natură să identifice aplicarea dispoziţiei legale la situaţia de fapt, hotărârea nu poate fi considerată relevantă faţă de obiectul recursurilor în interesul legii pendinte.

Nu este relevantă, de asemenea, nicio categorie însemnată a hotărârilor judecătoreşti selectate de autorii sesizărilor, respectiv încheieri pronunţate în procedura reexaminării taxei judiciare de timbru, câtă vreme aceasta nu are legătură cu premisa care a generat recursurile în interesul legii. Prin încheierile amintite s-a soluţionat modul de stabilire a taxei judiciare de timbru în cereri cu petite principale multiple sau cu pretenţii alternative ori prin care se formula o pretenţie subsidiară celei principale etc.

Consecinţa trasă din această stare de fapt este aceea că respectivul set de hotărâri judecătoreşti nu se poate considera ca fiind în contradicţie cu cel care reflectă prima orientare jurisprudenţială, în care, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, taxa judiciară de timbru a fost stabilită proporţional, pe tranşe pentru fiecare cerere în parte, întrucât acestea au caracter de sine stătător şi finalitate diferită.

Cu alte cuvinte, nu se poate constata că problema de drept care face obiectul recursului în interesul legii a fost soluţionată diferit prin raportarea acestui set de jurisprudenţă la cel care reflectă prima orientare, astfel încât această condiţie de admisibilitate a recursului în interesul legii nu este îndeplinită.

25. Cea de-a două condiţie de admisibilitate a recursului în interesul legii, rezultată din dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, o reprezintă existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive.

Textul se referă la necesitatea reflectării evoluţiei jurisprudenţei prin hotărâri definitive, care, nemaiputând fi schimbate în căile de atac, atestă cristalizarea practicii judiciare.

Din acest punct de vedere, cu o singură excepţie, hotărârile considerate relevante şi anexate sesizării Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti care, în opinia colegiului, demonstrează cea de-a două orientare jurisprudenţială, sunt hotărâri de primă instanţă supuse apelului, în legătură cu care nu s-au făcut verificări din care să rezulte că au rămas sau au devenit definitive. Excepţia constatată o reprezintă încheierea mai sus amintită pronunţată de Judecătoria Brăila, în procedura de reexaminare a taxei judiciare de timbru, definitivă ex lege.

Fără a face aprecieri asupra elementului cantitativ determinat de numărul hotărârilor definitive apte să justifice declanşarea mecanismului reglementat de art. 514 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii observă că această hotărâre nu poate fi considerată relevantă potrivit primului criteriu al admisibilităţii.

Aceasta deoarece hotărârea în discuţie nu este consecventă ipotezei care a generat recursul, în măsura în care, din conţinutul său nu se poate distinge dacă pretenţiile multiple supuse timbrării se află în relaţia principal - accesoriu, pentru a putea determina dacă aceasta rezolvă în mod veritabil chestiunea de drept supusă dezbaterii.

Cu privire la hotărârile din anexa nr. 1 a sesizării procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prezentate ca relevante pentru reflectarea celei de-a două orientări jurisprudenţiale, deşi se constată că verificările referitoare la caracterul definitiv al acestora au fost realizate, ele nu pot fi considerate relevante, potrivit primului criteriu de admisibilitate, analizat anterior.

Cu privire la hotărârile anexate pentru reflectarea primei Orientări jurisprudenţiale, ambele sesizări s-au raportat la încheieri pronunţate în procedura reexaminării taxei judiciare de timbru, aceasta având caracter definitiv de la pronunţare, potrivit legii.

Pentru toate aceste considerente se constată că sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti nu îndeplineşte a două condiţie de admisibilitate prevăzută de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă.

26. În fine, o altă condiţie de admisibilitate ce trebuie analizată este aceea ca sesizarea să fie de natură să ducă la atingerea scopului recursului în interesul legii.

Articolul 514 din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală „calitatea procesuală1, reglementează, în realitate, şi scopul recursului în interesul legii, ca fiind acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti.

În mod concret, demersul sesizării formulate de către unul dintre titularii recunoscuţi de lege trebuie să fie apt să ducă la atingerea acestui scop, în caz contrar, recursul în interesul legii fiind inadmisibil.

Această aptitudine implică, pe lângă îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate statuate în art. 515 din Codul de procedură civilă, şi modalitatea de identificare a obiectului sesizării într-o chestiune punctuală, caracterizată, de natură să ducă la lămurirea interpretării şi aplicării textului de lege supus examenului în cadrul acestei proceduri, printr-o dezlegare de principiu, generică, ce rezolvă întreaga problematică a unui text de lege.

Totodată, jurisprudenţă în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în legătură cu un recurs în interesul legii care antama problema aplicării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că pe calea recursului în interesul legii nu se poate statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicata în fiecare cauza aflată pe rolul instanţelor de judecată, de vreme ce stabilirea anumitor chestiuni este rezultatul aprecierii materialului probator sau a anumitor circumstanţe proprii fiecărei cauze, aceasta fiind o problemă doar de aplicare a legii (Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012).

Or, în cauzele conexate, subiectele sesizării au pornit de la o premisă singulară, aceea a situaţiei în care printr-o cerere unică de chemare în judecată se solicită plata debitului principal şi a penalităţilor sau dobânzilor, accesorii ale principalului, solicitându-se instanţei supreme o dezlegare cu caracter general, aceea a lămuririi sintagmei „finalitate diferită” pentru clarificarea modului de stabilire a taxelor judiciare de timbru în aplicarea art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Reamintim cu acest prilej că sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a demarat ca urmare a memoriului înaintat de petenta E.E.M. - S.A., cu referire limitată la acţiunile promovate de către aceasta, prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata debitului principal şi a penalităţilor de întârziere, iar cea a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere situaţia acţiunilor prin care, alăturat debitului principal, se solicită totodată plata dobânzilor sau, după caz, a penalităţilor aferente acestui debit.

Or, stabilirea „finalităţii diferite” a unor capete de cerere distincte după natura lor, solicitate printr-o acţiune unică, nu se poate limita la ipoteza care a constituit fundamentul sesizării.

Premisele recursului în interesul legii sunt acelea că o dispoziţie legală conţine reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurite sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia.

Per a contrario, nu sunt asigurate aceste premise dacă textul de lege atacat presupune doar modalitatea în care, stabilind circumstanţele unei cauze - atribut exclusiv al instanţei sesizate cu litigiul - instanţele realizează aplicarea unei dispoziţii legale, dispoziţie care are întotdeauna un caracter generai şi impersonal, din care judecătorii trebuie să extragă esenţa aplicării la un caz concret.

A stabili finalitatea diferită a unor capete de cerere solicitate prin aceeaşi acţiune nu reprezintă, aşadar, o problemă de interpretare a legii, ci doar un exerciţiu al aplicării sale. În acelaşi sens, determinarea finalităţii diferite a capetelor de cerere individualizate atrage stabilirea taxei judiciare de timbru în condiţiile art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la fiecare capăt de cerere separat, neimpunându-se trasarea acestei reguli prin mijlocirea unui recurs în interesul legii, deoarece, din acest punct de vedere, dispoziţiile legale nu comportă niciun echivoc.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nu poate interpreta sintagma „finalitate diferită” prin extrapolarea premisei, care este întotdeauna cazuală, pentru a realiza, potrivit scopului enunţat al recursului în interesul legii, o evaluare de principiu care să rezolve întreaga problematică generată de aplicarea acesteia.

O definire a acestei noţiuni prin demersul procedural de faţă nu poate face abstracţie de varietatea situaţiilor posibile, pe care nu o poate acoperi şi nu ar putea fi oricum posibilă decât în sensul rescrierii normei de drept, ceea ce instanţei sesizate nu îi este permis.

Cu alte cuvinte, judecătorii raportori consideră că pentru evaluarea „finalităţii diferite” a unor capete de cerere se impune fiecărei instanţe că, pornind de la dispoziţiile art. 29 şi 30 alin. (1) din Codul de procedură civilă, să realizeze un examen, în special, al cererii în justiţie, cerere prin care reclamantul supune aprecierii şi tranşării instanţei o pretenţie sau mai multe.

Modul în care acţiunea civilă este generată - ce nu poate fi disociată de cererea în justiţie care concretizează pretenţiile reclamantului - determină, între altele, obiectul şi cauza litigiului.

Mai departe, examenul cauzei litigiului presupune în mod necesar distincţia între cauza acţiunii (causa petendi), care reprezintă scopul spre care se îndreaptă voinţa celui care reclamă, şi cauza raportului juridic sau a obligaţiunii puse în discuţie (causa debendi), care este cauza cererii de chemare în judecată, temeiul calificat juridic.

Chiar dacă între cele două exista o relaţie binomă, odată demarată acţiunea în justiţie, cauza acesteia se „estompează”, devenind mai pregnantă cauza cererii de chemare în judecată, care fixează limitele învestirii instanţei şi produce efecte procesuale, cum ar fi statutul părţilor în proces, competenţa şi alte reguli pe care instanţa nu le poate depăşi, între care şi timbrajul.

În funcţie de această distincţie şi prin analiza disociată a cauzei cererii, instanţa învestită are capacitatea de a delimita pretenţiile reclamantului într-unul sau mai multe capete de cerere şi marchează finalitatea diferită a acestora, relevantă şi în materie de timbraj.

Pornind de la exemplul concret, o acţiune în pretenţii băneşti are drept cauză intenţia reclamantului de a recupera o pierdere patrimonială, iar cauza cererii o poate reprezenta executarea directă a obligaţiei contractuale sau legale - plata, plus, în cazul accesoriilor derivate din neplată, desdăunarea, indiferent după cum aceasta este stabilită convenţional sau legal. Această distincţie la nivelul cauzei permite identificarea capetelor de cerere şi nu permite concluzia ca au fundament juridic şi finalitate unice.

În consecinţă, în recursurile în interesul legii cu care instanţa supremă a fost învestită prin cauzele conexate, scopul procedurii, adică asigurarea interpretării şi aplicării textului de lege supus examinării, printr-o dezlegare de principiu care să rezolve întreaga problematică a textului de lege, nu poate fi realizat.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie aminteşte că îndeplinirea rolului său constituţional se poate realiza numai prin pronunţarea unei decizii interpretative, iar nu a uneia aditive, prin care s-ar adăuga un nou conţinut textului legii supuse interpretării, care ar putea însemna că intră în competenţa acesteia atributul de a legifera.

27. Pentru toate aceste considerente,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibile, recursurile în interesul legii declarate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la stabilirea înţelesului unitar al sintagmei „finalitate diferită” şi determinarea modalităţii de stabilire a taxei judiciare de timbru în cadrul acţiunilor având ca obiect pretenţii băneşti, constând atât în contravaloarea debitului principal, cât şi a dobânzilor sau penalităţilor de întârziere aferente, după caz, acestui debit.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2016.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE IULIA

CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Elena Adriana Stamatescu


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.