MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 511/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 511         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 7 iulie 2016

 

SUMAR

 

DECRETE

 

644. - Decret privind acreditarea unui ambasador

 

645. - Decret privind acreditarea unui ambasador

 

646. - Decret privind acreditarea unui ambasador

 

647. - Decret privind acreditarea unui ambasador

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 261 din 5 mai 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

 

Decizia nr. 273 din 10 mai 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

20. - Decizie a preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale privind încetarea concesiunii miniere de exploatare a apei termominerale din perimetrul Jupiter Aurora, judeţul Constanţa, convenită prin Licenţa de exploatare nr. 4.540/2003

 

490. - Decizie a directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru aprobarea graficului efectuării transportului deţinuţilor între unităţile penitenciare

 

695. - Ordin al viceprim-ministrului, ministrul economiei, comerţului şi relaţiilor cu mediul de afaceri, privind aprobarea Procedurii de implementare a schemei de ajutor de minimis prevăzute în cadrul Programului naţional multianual de microindustrializare

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII NAŢIONALE DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI

 

31. - Ordin privind modificarea şi completarea Metodologiei de stabilire a venitului reglementat, a venitului total şi a tarifelor reglementate pentru activitatea de transport al gazelor naturale, aprobată prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 32/2014

 

DECRETE

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind acreditarea unui ambasador

 

În temeiul prevederilor art. 91 alin. (2) şi ale ari 100 din Constituţia României, republicată,

având în vedere propunerea Guvernului,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Domnul Răzvan Rotundu se acreditează în calitatea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Finlanda.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

 

Bucureşti, 6 iulie 2016.

Nr. 644.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

privind acreditarea unui ambasador

 

În temeiul prevederilor art. 91 alin. (2) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată,

având în vedere propunerea Guvernului,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Domnul Marius Gabriel Lazurca se acreditează în calitatea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Ungaria.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

 

Bucureşti, 6 iulie 2016.

Nr. 645.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind acreditarea unui ambasador

 

În temeiul prevederilor art. 91 alin. (2) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată,

având în vedere propunerea Guvernului,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Domnul Daniel Nicuşor Tănase se acreditează în calitatea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Statul Kuwait.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

 

Bucureşti, 6 iulie 2016.

Nr. 646.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

privind acreditarea unui ambasador

 

În temeiul prevederilor art. 91 alin. (2) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată,

având în vedere propunerea Guvernului,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Domnul Răzvan-Victor Rusu se acreditează în calitatea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României, şef al Misiunii Permanente a României pe lângă Consiliul Europei de la Strasbourg.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

 

Bucureşti, 6 iulie 2016.

Nr. 647.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 261

din 5 mai 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Nicolae Nica şi Laurentiu Andi Vlad în dosarele nr. 793/113/2015 şi nr. 166/113/2015 ale Tribunalului Brăila - Secţia I civilă şi care constituie obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.778D/2015 şi nr. 157D/2016,

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 17 martie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefiania Sofronea. Părţile au lipsit, procedura de citare fiind legal îndeplinită. Cu acel prilej, Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 1.778D/2015 şi nr. 157D/2016, a dispus, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conexarea Dosarului nr. 157D/2016 la Dosarul nr. 1.778D/2015, care a fost primul înregistrat. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, constatând că nu este întrunită majoritatea prevăzută la art. 6 teza a două şi art. 51 alin. (1) teza a două din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus redeschiderea dezbaterilor şi repunerea pe rol a cauzei pentru data de 5 mai 2016.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată, în acest sens arată că măsura suspendării contractului individual de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 este limitată în timp, iar salariatul al cărui raport de muncă a fost suspendat se poate angaja într-un alt loc de muncă pentru a-şi asigura resursele necesare traiului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 29 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 793/113/2015, şi încheierea din 20 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 166/113/2015, Tribunalul Brăila - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) Ut. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Nicolae Nica şi Andi Vlad Laurenţiu în cadrul unor acţiuni civile în care au contestat deciziile de suspendare a contractelor de muncă.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate referitoare la suspendarea contractului de muncă pe durata cercetării disciplinare prealabile dau posibilitatea angajatorului de a dispune discreţionar şi chiar abuziv măsura suspendării, în lipsa unor criterii obiective şi a unui termen de suspendare. Acest comportament abuziv este încurajat în acele situaţii în care lipsesc reglementări normative interioare, care să detalieze modul de aplicare a legii în această materie. Prin urmare, angajatorul poate interpreta condiţiile suspendării în mod subiectiv, ceea ce face practic imposibil accesul la justiţie al celui sancţionat şi încalcă dreptul său la apărare, întrucât instanţa nu are posibilitatea de a cenzura măsura suspendării.

7. De asemenea, autorii excepţiei consideră că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 aduc atingere prezumţiei de nevinovăţie, dreptului la muncă, prevederilor constituţionale referitoare la nivelul de trai, celor privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, precum şi celor referitoare la egalitatea în drepturi a persoanelor.

8. Tribunalul Brăila - Secţia I civilă arată că legiuitorul este liber să stabilească condiţii diferite de suspendare a raporturilor de muncă ori de serviciu pentru diverse categorii socioprofesionale, fără a încălca prin aceasta principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituţie. Pe durata suspendării contractului de muncă, salariatului nu îi este interzis dreptul la muncă, el având posibilitatea de a presta o activitate în folosul altui angajator pentru a-şi asigura mijloacele de trai, astfel că dreptul la un nivel de trai decent nu este afectat. Totodată, instanţa arată că împotriva măsurii dispuse de angajator salariatul poate să se adreseze instanţelor judecătoreşti, având astfel asigurat accesul la justiţie, precum şi dreptul la apărare.

9. Cu toate acestea, Tribunalul Brăila - Secţia I civilă apreciază că restrângerea exerciţiului dreptului la muncă al salariatului al cărui contract a fost suspendat pentru motivele prevăzute de art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 nu respectă principiul proporţionalităţii, întrucât angajatorul este atât cel care are posibilitatea de a declanşa procedura răspunderii disciplinare, cât şi cel care dispune suspendarea contractului de muncă.

10. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

11. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, pentru aceleaşi motive pe care Curtea Constituţională le-a reţinut prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015.

12. Avocatul Poporului arată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 sunt constituţionale. Astfel, aminteşte că măsura suspendării contractului individual de muncă în ipoteza textului de lege criticat constituie o măsură temporară, putând fi dispusă de angajator până la încetarea cercetării disciplinare. Or, cercetarea disciplinară este o procedură obligatorie pentru angajator în cazul săvârşirii de către salariat, cu vinovăţie, a unor fapte în legătură cu munca, constând în acţiuni sau inacţiuni prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. În cazul în care, în urma cercetării disciplinare, se constată abateri disciplinare, angajatorul are dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare, inclusiv desfacerea contractului de muncă. Ca atare, nu se poate reţine critica potrivit căreia măsura suspendării pe durata cercetării prealabile se poate dispune discreţionar şi abuziv. Mai mult de atât, în situaţia în care se va constata nevinovăţia salariatului şi dispunerea nejustificată a suspendării contractului individual de muncă, salariatul are dreptul la măsuri reparatorii corespunzătoare, în temeiul art. 52 alin. (2) din Codul muncii.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îi constituie dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările ulterioare, dispoziţii potrivit cărora: „(1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii:

a) pe durata cercetării disciplinare prealabile, în condiţiile legii;”.

16. Autorii excepţiei consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare următoarelor prevederi din Constituţie: art. 16 referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 41 alin. (1) referitor la dreptul la muncă, art. 47 alin. (1) privind nivelul de trai şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 fac parte din cap. IV al Legii nr. 53/2003, capitol având titlul „Suspendarea contractului individual de muncă”care reglementează cauzele şi condiţiile suspendării contractului individual de muncă. Astfel, art. 49 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 prevede că „suspendarea contractului individual de muncă poate interveni de drept, prin acordul părţilor sau prin actul unilateral al uneia dintre părţi”. Art. 52 din aceeaşi lege reglementează cazurile când contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului, iar art. 52 alin. (1) lit. a), care constituie obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, se referă la suspendarea ca urmare a iniţierii cercetării disciplinării prealabile împotriva salariatului.

18. Autorii excepţiei consideră că aceste dispoziţii de lege afectează atât dreptul la muncă, ce îşi are izvorul în însuşi raportul de muncă, dar şi alte drepturi fundamentale, precum cele care privesc accesul la justiţie, dreptul la apărare, prezumţia de nevinovăţie, egalitatea în drepturi a cetăţenilor ori nivelul de trai.

19. Ţinând cont de aceste critici, Curtea va proceda mai întâi la analiza instituţiei juridice supuse controlului de constituţionalitate, urmând ca apoi să stabilească dacă se aduce atingere dreptului la muncă ori celorlalte drepturi fundamentale invocate de autorul excepţiei.

20. Astfel, examinând dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003, Curtea constată că acestea au în vedere protejarea intereselor angajatorului, în sensul punerii la dispoziţia acestuia a unei modalităţi de prevenire şi de împiedicare a extinderii consecinţelor unei conduite a salariatului despre care se suspectează că este de natură să afecteze activitatea desfăşurată de angajator, până la momentul stabilirii cu certitudine a existenţei şi gravităţii unei abateri disciplinare a salariatului ori, din contră, a nevinovăţiei acestuia.

21. În ceea ce priveşte condiţiile care permit suspendarea contractului de muncă potrivit art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003, Curtea observă că textul de lege nu prevede decât condiţia desfăşurării unei proceduri de cercetare disciplinară prealabilă împotriva salariatului al cărui contract se suspendă.

22. Referitor la durata suspendării, Curtea constată că măsura poate fi dispusă oricând pe perioada desfăşurării procedurii de cercetare disciplinară şi pentru toată durata în care se efectuează această procedură. Deşi dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 nu prevăd un termen expres pentru care poate fi dispusă suspendarea, art. 252 alin. (1) din acelaşi act normativ stabileşte că „angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei”. Prin Decizia nr. 16 din 12 noiembrie 2012 referitoare la recursurile în interesul legii declarate de Avocatul Poporului şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la „calcularea termenului de 30 de zile în care trebuie aplicată sancţiunea disciplinară conform dispoziţiilor art. 252 alin. (1) din Codul muncii, respectiv momentul de la care începe să curgă acest termen”, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 5 decembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursurile în interesul legii a stabilit „momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancţiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unităţii”. Aşa fiind, Curtea reţine că, pentru a avea eficienţă sub aspectul dreptului angajatorului de a sancţiona disciplinar salariatul, procedura cercetării disciplinare trebuie să se desfăşoare în intervalul de 6 luni de la data săvârşirii faptei, astfel că suspendarea contractului de muncă având ca temei art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 nu ar putea fi dispusă decât în acest interval de timp şi pentru o perioadă care nu ar putea depăşi cel mult 6 tuni de la data săvârşirii faptei.

23. Curtea observă că, din perspectiva legiuitorului, măsura suspendării contractului individual de muncă în ipoteza textului de lege analizat nu este şi nu poate fi interpretată ca reprezentând o sancţiune disciplinară, iar angajatorul nu se pronunţă pe această cale asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei angajatului. Faptul că nu este vorba de o măsură cu caracter sancţionator o confirmă şi dispoziţiile art. 249 alin. (2) şi art. 251 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora „pentru aceeaşi abatere disciplinară se poate aplica numai o singură sancţiune”, iar „sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile”. Astfel, exceptând cazul mustrării, nicio sancţiune disciplinară nu poate fi dispusă de angajator înainte de cercetarea disciplinară prealabilă şi nu pot fi aplicate mai multe sancţiuni disciplinare pentru aceeaşi abatere. Prin urmare, întrucât suspendarea contractului individual de muncă nu este rezultatul unei măsuri dispuse în temeiul unei cercetări disciplinare efectuate anterior, ci însoţeşte procedura cercetării în urma căreia se va stabili în viitor eventuala răspundere a salariatului şi aplicarea unei sancţiuni disciplinare, măsura prevăzută de art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 nu poate fi considerată ca fiind o sancţiune disciplinară. De altfel, în lumina dispoziţiilor de lege amintite, pentru aceeaşi abatere a salariatului, nu ar fi posibilă aplicarea atât a unei sancţiuni sub forma suspendării, cât şi a unei alte sancţiuni disciplinare.

24. Dacă suspendarea contractului individual de muncă poate fi înţeleasă ca o măsură justificată, necesară protejării intereselor angajatorului, nu mai puţin adevărat este însă că aprecierea constituţionalităţii acestei măsuri trebuie pusă în balanţă cu drepturile şi interesele celeilalte părţi a raportului de muncă, respectiv salariatul. Un drept ce îşi are temeiul în însuşi contractul individual de muncă este dreptul la muncă, care se bucură de consacrare constituţională prin art. 41 alin. (1) din Legea fundamentală. Potrivit acestui text constituţional, dreptul la muncă „nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei precum şi a locului de muncă este liberă” La nivelul reglementărilor internaţionale la care România este parte, dreptul la muncă este prevăzut de art. 6 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, care prevede că „statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obţine posibilitatea să-şi câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată şi vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept”. Deopotrivă, art. 23 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte că „orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului”, în timp ce art. 15 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene proclamă că „orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o ocupaţie aleasă sau acceptată în mod liberi.

25. Având în vedere toate aceste reglementări, precum şi cele statuate prin Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006, în sensul că prevederile constituţionale referitoare la dreptul la muncă asigură oricărei persoane posibilitatea de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, în anumite condiţii stabilite de legiuitor, dar nu vizează obligaţia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile, Curtea Constituţională apreciază că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 nu împiedică salariatul să se încadreze la o altă unitate decât cea în cadrul căreia contractul individual de muncă a fost suspendat.

26. Cu toate acestea, aşa cum a subliniat şi prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din data de 17 iunie 2015, Curtea reţine că dreptul la muncă este un drept complex, ce implică diferite aspecte, libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă reprezentând numai unele dintre componentele acestui drept. Astfel, odată dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanţii care să-i asigure stabilitatea, neputând fi de conceput că prevederile constituţionale ar asigura libertatea de a obţine un loc de muncă, dar nu şi garantarea păstrării acestuia, cu respectarea, evidentă, a condiţiilor şi limitelor constituţionale. În acest sens sunt cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 7 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 31 august 2005, potrivit cărora cea mai importantă garanţie pentru exercitarea dreptului la muncă o constituie stabilirea limitativă prin lege a cazurilor în care şi a motivelor pentru care încetarea raporturilor juridice de muncă poate avea loc din iniţiativa şi din voinţa unilaterală a angajatorului. Prin aceeaşi decizie, Curtea a precizat că „persoana care accede la o activitate economică pe baza liberei sale iniţiative şi utilizează forţă de muncă salariată are obligaţia să respecte reglementările legale referitoare la încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă”.

27. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea apreciază că, deşi în ipoteza normei de drept criticate nu se poate vorbi de o negare a dreptului la muncă, în egală măsură nu se poate omite că măsura suspendării contractului individual de muncă reprezintă o restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, lăsată, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003, la dispoziţia angajatorului. Astfel, Curtea consideră că se impune a fi analizat dacă această restrângere este rezonabilă, proporţională cu obiectivul urmărit şi nu transformă acest drept într-unul iluzoriu/teoretic, prin efectuarea unui: test de proporţionalitate, asemănător celui efectuat prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, prin care Curtea a analizat o situaţie asemănătoare, referitoare la suspendarea contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, în cazul în care angajatorul a formulat o plângere penală împotriva salariatului.

28. Aşa cum Curtea Constituţională a statuat prin decizia mai sus amintită, precum şi prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013, şi Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 30, conform principiului proporţionalităţii, „orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Astfel, în vederea realizării testului de proporţionalitate, Curtea trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim”. De asemenea, Curtea a precizat prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013 că pentru corecta aplicare a testului este necesară examinarea fiecăruia dintre cele 3 elemente în ordinea respectivă.

29. Urmând reperele mai sus arătate, Curtea va analiza în continuare dacă măsura suspendării contractului individual de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 este justificată de un scop legitim, dacă este adecvată acestui scop, necesară şi dacă se păstrează un just echilibru între drepturile şi interesele în concurs pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit.

30. Astfel, aşa cum a arătat şi mai sus, Curtea reţine că suspendarea contractului individual de muncă pe perioada cercetării disciplinare prealabile îşi găseşte justificarea în necesitatea ocrotirii intereselor şi drepturilor de natură patrimonială ori nepatrimonială ale angajatorului, putând fi totodată privită şi ca o expresie a prevederilor art. 45 din Constituţie, referitoare la libertatea economică, ce presupune, între altele, dreptul angajatorului de lua măsurile necesare bunei desfăşurări a activităţii economice. Prin urmare, măsura reglementată de art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 urmăreşte, deopotrivă, protejarea unor drepturi de sorginte legală şi constituţională ale angajatorului.

31. Referitor la caracterul adecvat şi necesar al restrângerii exerciţiului dreptului la muncă în raport cu scopul urmărit, Curtea apreciază că suspendarea contractului individual de muncă în ipoteza analizată reprezintă o măsură adaptată scopului urmărit şi este capabilă, în abstract, să îndeplinească exigenţele acestuia. Astfel, aşa cum Curtea observa şi prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, „deşi protejarea drepturilor salariatului, aflat în raporturi de subordonare faţă de angajator, reprezintă o formă de a asigura însăşi protecţia dreptului la muncă, ca drept fundamental, legiuitorul este ţinut, în egală măsură, să asigure protecţia drepturilor angajatorului, prin instituirea unor măsuri apte să realizeze în mod concret scopul propus. Prin urmare, protecţia dreptului la muncă nu poate fi absolutizată cu consecinţa afectării dreptului angajatorului de a-şi exercita libertatea economică, aşa cum de altfel a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 1.459 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2012, iar suspendarea contractului individual de muncă apare ca o măsură adecvată în împrejurările în care menţinerea în activitate a salariatului ar fi de natură să atragă consecinţe negative asupra activităţii economice, afectând drepturile şi interesele angajatorului”. Curtea apreciază, deopotrivă, că reglementarea posibilităţii angajatorului de a suspenda contractul individual de muncă în situaţia în care consideră că interesele sale ar fi afectate prin menţinerea în activitate a salariatului este un instrument necesar pentru a asigura protecţia efectivă a drepturilor şi intereselor sale.

32. Cât priveşte caracterul proporţional al măsurii reglementate de art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003, respectiv ai realizării unui just echilibru Intre drepturile În concurs, anume dreptul la muncă şi dreptul angajatorului de a lua măsurile necesare bunei desfăşurări a activităţii economice, Curtea reţine că suspendarea contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, atunci când există temeiuri pentru a aprecia că, prin conduita sa în îndeplinirea obligaţiilor ce izvorăsc din raportul de muncă, salariatul ar putea periclita interesele angajatorului, trebuie să se supună unor condiţii care să asigure că această măsură nu are un caracter arbitrar. În acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 279 din 13 aprilie 2015, a subliniat că „în măsura în care legea asigură angajatorului posibilitatea de a dispune suspendarea contractului individual de muncă în vederea protejării intereselor sale economice, ca o expresie a art. 45 din Constituţie, o astfel de măsură, cu consecinţe ample asupra drepturilor salariatului, trebuie însoţită de garanţia unei decizii obiective şi temeinic fundamentate din partea angajatorului”. Astfel, asemănător situaţiei analizate prin decizia amintită, Curtea reţine că măsura suspendării determină încetarea temporară a obligaţiilor părţilor ce izvorăsc din contractul individual de muncă, iar, în ipoteza textului de lege analizat, cauza suspendării nu operează de drept şi nici nu este o exprimare a voinţei salariatului, ci a angajatorului. Condiţia unică ce permite angajatorului suspendarea contractului individual de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 este iniţierea cercetării disciplinare împotriva salariatului. Dar, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 247 alin. (1) şi art. 251 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, „angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară”, iar „în vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii”. Prin urmare, singura condiţie pe care angajatorul este ţinut să o respecte pentru a putea dispune suspendarea contractului individual de muncă reprezintă o măsură pe care tot acesta o iniţiază, anume începerea cercetării disciplinare împotriva salariatului. Mai mult, aşa cum a reţinut Curtea în prealabil, Codul muncii nu limitează suspendarea contractului individual de muncă pentru un anumit termen, astfel că, potrivit legii, nimic nu împiedică extinderea acestei măsuri până la împlinirea termenului stabilit de art. 252 alin. (1) din acest act normativ.

33. De asemenea, chiar dacă prin dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 legiuitorul a urmărit în mod evident prevenirea unor eventuale prejudicii aduse angajatorului, acest aspect nu este precizat ca o condiţie expresă pentru suspendarea contractului de muncă, astfel că nimic nu îl opreşte pe acesta să dispună măsura suspendării chiar şi în ipoteza în care continuarea raportului de muncă, până la stabilirea unei eventuale răspunderi disciplinare, nu ar avea niciun efect negativ asupra activităţii sau intereselor angajatorului.

34. Aflat de asemenea într-o strânsă legătură cu problema asigurării unor garanţii suficiente pentru protecţia drepturilor salariatului este şi faptul că remediile pe care Codul muncii le pune la dispoziţia salariatului, având în vedere efectele severe ale suspendării asupra dreptului la salariu, nu sunt suficiente. Astfel, art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 prevede că „în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului”. Or, aceste măsuri reparatorii nu privesc decât situaţia în care se constată nevinovăţia salariatului. Prin urmare, în cazul constatării unei abateri disciplinare, oricât de reduse sub aspectul gravităţii sale, salariatul va suporta în continuare efectele suspendării contractului individual de muncă - care privesc şi dreptul la remunerarea muncii -, în condiţiile îi care întinderea în timp a acestei măsuri este vag precizată de Codul muncii, aşa cum Curtea a arătat mai sus, astfel că nu este exclusă ipoteza ca efectele suspendării să fie mai grave decât cele ale înseşi sancţiunii aplicate. În atari circumstanţe trebuie admis că dispunerea măsurii suspendării contractului individual de muncă de către angajator, având consecinţa privării salariatului de drepturile ce decurg din raportul de muncă, poate constitui oricând expresia unui comportament şicanatoriu asupra salariatului. În mod relevant, Curtea, prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, a arătat că deciziile angajatorului „sunt susceptibile a fi calificate drept subiective şi, uneori, chiar abuzive, mai ales în contextul raporturilor contractuale de muncă care, prin natura lor, presupun o semnificativă interacţiune umană. Astfel, nu trebuie omis că aceste raporturi presupun o subordonare a salariatului faţă de angajator, caracterizată prin executarea unei munci sub autoritatea angajatorului, care are îndrituirea de a da ordine şi directive, de a controla prestarea muncii şi de a sancţiona încălcările săvârşite de către angajat”. Tocmai de aceea, Curtea consideră că salariatul trebuie să se bucure de garanţii suficiente care să asigure că restrângerea exerciţiului dreptului la muncă nu este rezultatul unor eventuale acţiuni abuzive ale angajatorului, favorizate de caracterul subiectiv al raportului de muncă. Or, având în vedere lipsa unor criterii obiective, care să circumstanţieze situaţia în care angajatorul poate dispune suspendarea în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003, precum şi faptul că, în lipsa unor astfel de criterii legale, aprecierea temeiului de suspendare este lăsată, în întregime, la dispoziţia angajatorului, Curtea apreciază că dispoziţiile textului de lege criticat, interpretate în coroborare cu celelalte texte din Codul muncii incidente în materia suspendării contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului şi în materia răspunderii disciplinare, nu oferă suficiente garanţii pentru ca această măsură să fie dispusă cu păstrarea unui raport proporţional între necesitatea protejării intereselor angajatorului, pe de o parte, şi cea a drepturilor salariatului, de cealaltă parte.

35. În acest context, nu se poate susţine în mod temeinic nici posibilitatea unui remediu în justiţie cu privire la repararea eventualului prejudiciu suferit de salariat. Astfel, Curtea apreciază că lipsa unor criterii obiective pentru a analiza caracterul legal şi temeinic al măsurii suspendării dispuse de angajator potrivit art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 constituie, în fapt, doar un acces formal la instanţele de judecată, care nu poate fi considerat că satisface cerinţele art. 21 alin. (1) din Constituţie, atât timp cât judecătorul nu are la dispoziţie instrumente legale suficiente pentru a decide asupra pretenţiilor sau contestaţiilor formulate de salariatul reclamant, care privesc, în speţă, o eventuală conduită abuzivă a angajatorului, ce are drept consecinţă încălcarea dreptului la muncă.

36. Aşa fiind, Curtea constată că, în urma efectuării testului de proporţionalitate vizând restrângerea exerciţiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă în cazul începerii cercetării disciplinare prealabile împotriva salariatului nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale în raport cu prevederile constituţionale ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, sub aspectul drepturilor fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) şi art. 21 din Constituţie referitoare la dreptul la muncă, respectiv accesul liber la justiţie.

37. Examinând în continuare textul de lege criticat din perspectiva conformităţii acestuia cu prevederile constituţionale referitoare la prezumţia de nevinovăţie, Curtea reţine, în acord cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, că principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu se limitează la o simplă garanţie procedurală în materie penală, sfera acestuia de aplicare fiind mai vastă şi impunând ca nici un reprezentant al statului sau al unei autorităţi publice să nu declare că o persoană este vinovată de o infracţiune, înainte ca vinovăţia acesteia să fi fost stabilită de o „instanţă”. În acest sens poate fi amintită Hotărârea din 4 iunie 2013, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Teodor împotriva României, paragraful 36. Având în vedere aceste repere, Curtea Constituţională apreciază că suspendarea raportului de muncă în cazul prevăzut de art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 nu are semnificaţia încălcării prezumţiei de nevinovăţie, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, nu constituie o sancţiune disciplinară şi cu atât mai puţin una de natură penală. Astfel, angajatorul nu se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei angajatului şi nici asupra unei eventuale răspunderi penale. De asemenea, nici nu se poate susţine că această măsură ar putea fi echivalată cu ceea ce instanţa europeană înţelege prin acuzaţie de vinovăţie penală formulată de un „reprezentant al statului sau al unei autorităţi publice”, înainte de pronunţarea instanţei.

38. De asemenea, Curtea, verificând respectarea condiţiilor constituţionale referitoare la dreptul la apărare, constată că dispoziţiile de lege criticate nu îl împiedică pe cel interesat să se folosească de mijloacele legale care constituie garanţii ale dreptului la apărare, aşa cum sunt posibilitatea de a folosi orice mijloc de probă, dreptul de a formula solicitări cu privire la administrarea probelor, dreptul de a invoca excepţii procedurale ori de a utiliza serviciile unui apărător calificat.

39. Totodată, Curtea, având în vedere că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 nu împiedică salariatul să se încadreze la o altă unitate decât cea în cadrul căreia contractul individual de muncă a fost suspendat, astfel încât să îşi asigure resursele financiare necesare, apreciază că nu se poate reţine nici critica referitoare la încălcarea dreptului la un nivel de trai decent.

40. În sfârşit, Curtea observă că dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor prevăzute în ipoteza normei, fără privilegii ori discriminări, De altfel, autorii excepţiei nu au precizat care sunt categoriile sociale între care se creează discriminare şi nici maniera în care textul de lege ar discrimina.

41. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicolae Nica şi Laurenţiu Andi Vlad în dosarele nr. 793/113/2015 şi nr. 166/113/2015 ale Tribunalului Brăila - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Brăila - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 5 mai 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 273

din 10 mai 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 598 lit. d) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Copos în Dosarul nr. 600/2/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.172 D/2015.

2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, reprezentat de domnul avocat Corneliu Liviu Popescu din cadrul Baroului Bucureşti, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care pune concluzii de admitere a acesteia.

4. În acest sens se arată, mai întâi, că excepţia este admisibilă prin raportare la pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 589 din 1 octombrie 2015, neexistând autoritate de lucru judecat. Se susţine că excepţia este ridicată de aceeaşi parte şi are, parţial, acelaşi obiect, ca şi cea soluţionată de instanţa de contencios constituţional prin decizia ante-referită, dar că a fost invocată într-o contestaţie la executare diferită de cea în care a fost ridicată cea dintâi excepţie, contestaţie la executare ce face obiectul unui dosar diferit înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală.

5. Pe fond se solicită modificarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, respectiv a soluţiei pronunţate de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 589 din 1 octombrie 2015, în sensul de a constata că, dacă prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală sunt interpretate ca fiind aplicabile doar în cazul pedepselor, nu şi în cel al măsurilor de siguranţă, acestea sunt neconstituţionale, încălcând dispoziţiile art. 16 din Legea fundamentală. Se arată că procedura de contestare, despre care se face vorbire în Decizia nr. 589 din 1 octombrie 2015, poate avea ca obiect doar actele de executare a măsurii de siguranţă, nu şi titlul executoriu prin care aceasta este dispusă. Se susţine că, în timp ce, în cazul pedepselor penale normele procesual penale prevăd dreptul de a formula contestaţie atât împotriva modului de executare, cât şi împotriva hotărârii puse în executare, măsurile de siguranţă pot fi contestate doar sub aspectul actelor de executare, ceea ce creează discriminare între persoanele în privinţa cărora s-au pronunţat măsuri de siguranţă şi cele condamnate la pedepse penale. Se susţine că art. 600 din Codul de procedură penală, la care Decizia nr. 589 din 1 octombrie 2015 face referire, prevede aceeaşi diferenţă, reglementând, la alin. (1), contestaţia împotriva titlului executoriu, iar, la alin. (3), contestaţia privind actele propriu-zise de executare, stabilind competenţe diferite de soluţionare a unor astfel de acţiuni, a instanţei penale, în primul caz, şi, a instanţei civile, în cel de-al doilea. Se arată că, în cazul măsurilor de siguranţă, dispoziţiile Codului de procedură civilă coroborate cu cele ale Codului de procedură fiscală reglementează, în realitate, doar contestaţia împotriva actelor de executare. Se susţine că, dacă legiuitorul dă posibilitatea contestaţiei la executare, atunci el trebuie să o dea în mod nediscriminatoriu. În acest sens este subliniat faptul că, atât în cazul pedepselor penale, cât şi în cazul obligaţiilor civile, acesta a prevăzut atât posibilitatea de a formula contestaţie cu privire la titlul executoriu, cât şi posibilitatea de a formula contestaţie cu privire la actele de executare şi că, numai în cazul măsurilor de siguranţă, care constituie o categorie intermediară de măsuri ce pot fi dispuse de către instanţa penală, legiuitorul a prevăzut doar dreptul de a contesta modalitatea lor de executare.

6. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Se susţine că autorul excepţiei nu invoca motive noi faţă de cele deja analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 589 din 1 octombrie 2015. Se observă că autorul susţine, în continuare, lipsa unei căi de atac împotriva hotărârii prin care se dispun masuri de siguranţă, dar că, aşa cum însăşi instanţa de contencios constituţional a statuat, prin decizia anterior arătată, o astfel de contestaţie ţine de latura civilă a cauzei, întrucât presupune un transfer de proprietate din patrimoniul persoanei în cauză în patrimoniul statului şi că jurisprudenţa constantă arată că într-o astfel de situaţie poate fi formulată contestaţie conform art. 600 din Codul de procedură penală. Se conchide că, pentru aceste motive, textul criticat nu contravine prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.

7. Având cuvântul în replică, reprezentantul autorului excepţiei arată că lipsa dreptului de a formula contestaţie împotriva hotărârii prin care este dispusă măsura de siguranţă este demonstrat şi de respingerea, de către ambele instanţe de judecată, a contestaţiilor formulate, în acest sens, ca inadmisibile. Se susţine că, dacă o astfel de cale de atac ar fi existat, instanţele în cauză ar fi recalificat acţiunile formulate sau şi-ar fi declinat competenţa în favoarea unor eventuale instanţe competente să soluţioneze cererile.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

8. Prin Sentinţa penală nr. 843/F din 25 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 600/2/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 598 lit. d) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Copos, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.

9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul criticat încalcă dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil al persoanelor cărora le-au fost aplicate prin hotărâri judecătoreşti doar măsuri de siguranţă, întrucât nu le dă şi acestora  posibilitatea de a formula contestaţie la executare împotriva hotărârilor în cauză, limitând sfera de aplicare a instituţiei anterior referite la hotărârile judecătoreşti prin care sunt aplicate pedepse. Se susţine, totodată, că textul criticat creează discriminare între persoanele cărora le-au fost aplicate pedepse penale, care au dreptul de a promova contestaţie la executare şi cele cărora le sunt aplicate doar măsuri de siguranţă, care nu beneficiază de acest drept.

10. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispunerea unei măsuri de siguranţă nu este echivalentă cu dispunerea unei pedepse penale şi nu este întotdeauna consecinţa unei astfel de pedepse, măsurile de siguranţă putând fi dispuse şi faţă de persoane care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, care nu constituie infracţiuni. Se susţine că, pentru acest motiv, persoanele cărora li s-au aplicat pedepse penale nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu cele cărora li s-au aplicat doar măsuri de siguranţă, astfel încât nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală. Se arată, de asemenea, că persoanele cărora nu le-au fost aplicate pedepse penale au posibilitatea de a formula contestaţie la executare, conform prevederilor art. 598 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală

11. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

12. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor art. 21 din Constituţie referitor la accesul liber la justiţie. Se susţine, în acest sens, că textul criticat este în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege, iar căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pot fi exercitate de către părţi şi de către Ministerul Public în condiţiile legii. Se face, totodată, trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 506 din 5 decembrie 2013. Se susţine, de asemenea, că prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală sunt conforme cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie, întrucât se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice fără privilegii sau discriminări. Nu în ultimul rând, se arată că autorul este nemulţumit, în realitate, de faptul că nu poate formula contestaţie în anulare şi în alte cazuri decât cele expres prevăzute la art. 598 alin. (1) din Codul de procedură penală, solicitând, astfel, completarea legii, atribuţie ce aparţine însă Parlamentului, conform art. 61 din Legea fundamentală.

13. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că persoanele cărora le sunt aplicate pedepse se află în situaţii juridice diferite de cele cărora le sunt aplicate măsuri de siguranţă, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. Se susţine, totodată, că contestaţia la executare este o garanţie a realizării dreptului de acces liber la justiţie şi că stabilirea de către legiuitor a unor reguli speciale de procedură, precum şi a modalităţilor de exercitare a drepturilor procesuale, cum este şi cea privind cazurile în care se poate face contestaţie la executare, este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale. Se conchide că prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu îngrădesc accesul liber la justiţie.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului şi al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile pârtii prezente la dezbateri, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 598 lit. d) din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în realitate, obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate îi constituie dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(1) Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: [ ..] d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei”.

17. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 alin. (1) şi (2) cu privire la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, cu privire la admisibilitatea acesteia, Curtea constată că, prin încheierea din 20 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 40.607/3/2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 107, art. 108 lit. d) şi art. 112 din Codul penal şi ale art. 598 lit. d) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de acelaşi autor, într-o cauză având un obiect similar. Referitor la această excepţie, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 589 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 2 decembrie 2015. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că prezenta excepţie de neconstituţionalitate este admisibilă, neexistând autoritate de lucru judecat, întrucât cele două excepţii de neconstituţionalitate au un obiect parţial identic şi au fost invocate de acelaşi autor, însă în cauze diferite cu privire la soluţionarea unor contestaţii la executare.

19. Prin Decizia nr. 589 din 1 octombrie 2015, Curtea a reţinut că, potrivit art. 108 din Codul penal, măsurile de siguranţă sunt obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii, confiscarea specială şi confiscarea extinsă. În privinţa obligării la tratament medical şi a internării medicale, dispoziţiile art. 109 şi 110 din Codul penal prevăd că acestea pot fi dispuse până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care Să înlăture starea de pericol. Mai mult, art. 245 şi art. 246 alin. (1)-(8) şi, respectiv, art. 247 şi art. 246 alin. (1)-(10) din Codul de procedură penală reglementează aplicarea cu caracter provizoriu a celor două măsuri pe parcursul desfăşurării procesului penal, iar art. 246 alin. (9)-(12) şi, respectiv, art. 248 alin. (11)-(13) din Codul de procedură penală prevăd cu privire la ridicarea lor. Referitor la interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii, conform art. 111 alin. (2) din Codul penal, măsura de siguranţă poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat.

20. În privinţa confiscării speciale şi a confiscării extinse, dispoziţiile penale şi cele procesual penale nu conţin norme care să reglementeze expres modalităţi de contestare a acestora nici pe parcursul desfăşurării procesului penal şi nici după rămânerea definitivă a hotărârii penale de condamnare.

21. Art. 598 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează cazurile în care se poate formula contestaţie împotriva executării hotărârii penale, respectiv: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

22. Curtea a constatat că, în cauză, autorul excepţiei invocă, pe baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, intervenirea prescripţiei speciale a răspunderii penale drept cauză de micşorare a măsurii de siguranţă, criticând faptul că dispoziţiile procesual penale anterior arătate fac referire doar la cauzele de stingere sau micşorare a pedepsei, nu şi a masurilor de siguranţă, fiind vizată în speţă măsura confiscării speciale dispusă asupra unor sume de bani.

23. Referitor la această critică, Curtea a reţinut că noţiunea de cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei din cuprinsul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu are în vedere o revizuire a cuantumului pedepsei dispus prin hotărâre judecătorească definitivă, deoarece aceasta ar echivala cu o încălcare a autorităţii de lucru judecat, ci micşorarea sau stingerea pedepsei astfel dispuse ca urmare a intervenirii unor cauze, cum este, cu titlu de exemplu, piaţa integrală sau parţială de către persoana condamnată a obligaţiei stabilite în sarcina sa.

24. Pe de altă parte, Curtea a reţinut că, potrivit art. 574 Sit. d) din Codul de procedură penală referitor la executarea confiscării speciale şi a confiscării extinse, atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unităţi bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în vederea executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind creanţele bugetare. Potrivit dispoziţiei legale anterior citate, executarea confiscării speciale a sumelor de bani care nu au fost consemnate la unităţi bancare urmează a fi făcută de către organele fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, conform Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care constituie, potrivit art. 2 alin. (2), procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, procedură care se completează, conform alin. (3) al aceluiaşi art. 2, cu prevederile Codului de procedură civilă. Aşa fiind, executarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, în situaţia invocată de autorul excepţiei, se realizează potrivit dispoziţiilor cap. VIII din Codul de procedura fiscală, ce reglementează stingerea creanţelor fiscale prin executare silită.

25. Prin urmare, contestaţia la executarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale având ca obiect sume de bani neconsemnate la unităţi bancare poate fi formulată conform procedurii reglementate la art. 172 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, care, potrivit art. 2 alin. (3) din acest cod, se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la executarea silită. Rezultă că persoana interesată poate să formuleze contestaţie la executare împotriva măsurii de siguranţă a confiscării speciale dispuse în condiţiile din prezenta cauză şi îşi va întemeia cererea pe dispoziţiile art. 172 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, coroborate cu cele ale art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

26. Acest mecanism juridic, bazat pe dispoziţiile Codului de procedură civilă, este, de altfel, justificat de caracterul patrimonial al măsurii confiscării, indiferent de natura bunurilor care fac obiectul acesteia, caracter rezultat din faptul că de natura confiscării este trecerea bunurilor supuse acesteia din proprietatea persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală în proprietatea statului.

27. În sensul celor de mai sus, Curtea a reţinut, de asemenea, că titlul V al părţii speciale a Codului de procedură penală, intitulat „Executarea hotărârilor penale”, reglementează, la cap. II „Punerea în executare a hotărârilor”, punerea în executare a pedepselor principale (art. 555-561 din Codul de procedură penală), punerea în executare a pedepselor complementare (art. 562-565 din Codul de procedură penală), punerea în executare a măsurilor de siguranţă (art. 566-574 din Codul de procedură penală), punerea în executare a altor dispoziţii (art. 575-576 din Codul de procedură penală), punerea în executare a amenzilor judiciare şi a cheltuielilor judiciare avansate de stat (art. 577-578 din Codul de procedură penală) şi punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâri (art. 579-581 din Codul de procedură penală). Cap. IV al aceluiaşi titlu, care prevede cu privire la contestaţia la executarea hotărârilor penale, conţine dispoziţii referitoare la promovarea contestaţiei privind executarea dispoziţiilor penale ale cauzei (art. 598-599 din Codul de procedură penală), la contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile (art. 600 din Codul de procedură penală) şi la contestaţia privitoare la amenzile judiciare (art. 601 din Codul de procedură penală). Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor procesual penale mai sus enumerate, Curtea reţine că contestaţiile privind executarea măsurii de siguranţă a confiscării se încadrează în categoria contestaţiilor ce au ca obiect executarea dispoziţiilor civile prevăzute la art. 600 din Codul de procedură penală.

28. În aceste condiţii, Curtea a constatat că persoanele în privinţa cărora sunt pronunţate hotărâri penale definitive prin care nu sunt aplicate pedepse, dar este menţinută măsura de siguranţă a confiscării speciale, se află în situaţii juridice diferite de cele condamnate la pedepse penale definitive şt care ar putea invoca o cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei, conform art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Această diferenţă justifică reglementarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa posibilităţii de a contesta măsura de siguranţă a confiscării speciale, faţă de cel al contestării executării hotărârilor penale sub aspectul pedepselor penale aplicate. Or, cu privire la principiul egalităţii în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat în repetate rânduri în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

29. Având în vedere aceste argumente, Curtea a reţinut că textele criticate reprezintă opţiunea legiuitorului în acord cu politica penală a acestuia, exprimată în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale reglementate la art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere a acestuia, precum şi o aplicare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 129 care fac referire la „condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac.

30. Pentru aceleaşi motive, Curtea a constatat că textul criticat nu încalcă accesul liber la justiţie al persoanelor interesate să promoveze contestaţie împotriva executării măsurii de siguranţă a confiscării speciale atunci când aceasta este dispusă prin hotărâre penală definitivă. Pe de o parte, aşa cum s-a arătat mai sus, persoanele în cauză au posibilitatea de a formula contestaţie la executare împotriva unor astfel de hotărâri, potrivit prevederilor art. 172 şi următoarele din Codul de

procedură fiscală şi ale art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

31. În consecinţă, Curtea nu a putut reţine încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie referitoare la accesul liber la justiţie, acest drept putând fi exercitat prin aplicarea reglementărilor legale specifice măsurii ce urmează a fi executată.

32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gherghe Copos în Dosarul nr. 600/2/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 10 mai 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU RESURSE MINERALE

 

DECIZIE

privind încetarea concesiunii miniere de exploatare a apei termominerale din perimetrul Jupiter Aurora, judeţul Constanţa, convenită prin Licenţa de exploatare nr. 4.540/2003

 

Având în vedere:

- art. 34 lit. b) din Legea minelor nr. 85/2003, cu modificările şi completările ulterioare;

- Referatul Direcţiei generale gestionare, evaluare şi concesionare resurse/rezerve minerale. Integrare europeană nr. 3.000.773 din 6 iunie 2016 privind verificarea îndeplinirii condiţiilor legale şi propunerea de aprobare a anulării,

în temeiul prevederilor art. 34 lit. g) din Legea nr. 85/2003, cu modificările şi completările ulterioare,

preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale emite prezenta decizie.

Art. 1. - Concesiunea minieră de exploatare a apei termominerale din perimetrul Jupiter Aurora, judeţul Constanţa, convenită prin Licenţa de exploatare nr. 4.540/2003, încheiată între Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, în calitate de concedent, şi S C. MANGALIA- S A., în calitate de concesionar, cu sediul în Mangalia, Str. Rozelor nr. 35, judeţul Constanţa, încetează la data publicării prezentei decizii.

Art. 2. - Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale,

Gheorghe Duţu

 

Bucureşti, 22 iunie 2016.

Nr. 20.

MINISTERUL JUSTIŢIEI

ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ A PENITENCIARELOR

 

DECIZIE

pentru aprobarea graficului efectuării transportului deţinuţilor între unităţile penitenciare

 

Având în vedere prevederile art. 45 şi 46 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, şi în temeiul art. 110 alin. (6) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016,

în temeiul art. 7 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 1.849/2004 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, cu modificările ulterioare,

directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor emite prezenta decizie.

Art. 1. - Se aprobă graficul efectuării transportului deţinuţilor între unităţile penitenciare, cu mijloacele auto de transport aparţinând sistemului administraţiei penitenciare, conform rutelor de transfer şi orarelor prevăzute în anexa*) care face parte integrantă din prezenta decizie.

Art. 2. - Subunitatea de Pază şi Escortare Deţinuţi Transferaţi întocmeşte, pentru fiecare mijloc auto de transport care se deplasează pe rutele prevăzute la art. 1, pe baza datelor furnizate de serviciile sau birourile evidenţă din locurile de deţinere, desfăşurătoare privind situaţia deţinuţilor ce urmează a fi transferaţi între unităţile penitenciare.

Art. 3. - (1) Misiunile de transfer se desfăşoară conform graficului prevăzut la art. 1, în zilele de luni, marţi, joi şi vineri, şi sunt efectuate de Subunitatea de Pază şi Escortare Deţinuţi Transferaţi, cu sprijinul asigurat de unităţile anume desemnate.

(2) Misiunile de transfer pot fi decalate sau replanificate În situaţia în care condiţiile meteorologice sunt nefavorabile sau în alte situaţii neprevăzute. În astfel de cazuri se va lua măsura informării prealabile a unităţilor subordonate Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Art. 4. - (1) în zilele de miercuri, sâmbătă şi duminică, în zilele de sărbătoare legală sau în alte zile libere nu se efectuează misiuni de transfer.

(2) Prin excepţie, se pot efectua misiuni de transfer şi în cazurile prevăzute la alin. (1), în cazuri justificate, cu aprobarea directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Art. 5. - (1) Prezenta decizie se aplică tuturor persoanelor custodiate de unităţile subordonate Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor

(2) Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile subordonate duc la îndeplinire prevederile prezentei decizii.

Art. 6. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii se abrogă orice dispoziţii contrare.

Art. 7. - Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor,

Cătălin Claudiu Bejan

 

Bucureşti, 28 iunie 2016.

Nr. 490.


*) Anexa nu se publică, fiind clasificată potrivit legii.

MINISTERUL ECONOMIEI, COMERŢULUI ŞI RELAŢIILOR CU MEDIUL DE AFACERI

 

ORDIN

privind aprobarea Procedurii de implementare a schemei de ajutor de minimis prevăzute în cadrul Programului naţional multianual de microindustrializare

 

Având în vedere prevederile Legii bugetului de stat pe anul 2016 nr. 339/2015 şi ale art. 25 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 9 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 957/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, cu modificările şi completările ulterioare,

viceprim-ministrul, ministrul economiei, comerţului şi relaţiilor cu mediul de afaceri, emite următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă Procedura de implementare a schemei de ajutor de minimis prevăzută în cadrul Programului naţional multianual de microindustrializare, prevăzută în anexa*) care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Direcţia de Antreprenoriat şi Programe pentru IMM din cadrul Ministerului Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri şi oficiile teritoriale pentru întreprinderi mici şi mijlocii şi cooperaţie vor duce la îndeplinire prezentul ordin.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Viceprim-ministru, ministrul economiei, comerţului şi relaţiilor cu mediul de afaceri,

Costin Grigore Borc

 

Bucureşti, 30 iunie 2016.

Nr. 695.


*) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII NAŢIONALE DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI

 

AUTORITATEA NAŢIONALĂ DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI

 

ORDIN

privind modificarea şi completarea Metodologiei de stabilire a venitului reglementat, a venitului total şi a tarifelor reglementate pentru activitatea de transport al gazelor naturale, aprobată prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 32/2014

 

Având în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 160/2012,

în temeiul dispoziţiilor art. 179 alin. (4) şi (5) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare,

preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei emite următorul ordin:

Art. I. - Metodologia de stabilire a venitului reglementat, a venitului total şi a tarifelor reglementate pentru activitatea de transportai gazelor naturale, aprobată prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 32/2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 26 mai 2014, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 3 litera c), punctul (i) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(i) preluarea gazelor naturale din perimetrele de producţie, din terminalele GNL şi din instalaţiile de producere a biogazului sau a altor gaze care îndeplinesc condiţiile de calitate pentru a putea fi livrate/transportate în/prin sistemul de transport al gazelor naturale, din interconectarea cu alte sisteme de transport al gazelor naturale şi din depozitele de înmagazinare subterană a gazelor naturale;”.

2. La articolul 34, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(2) Costurile fixe se alocă în mod egal pe grupul punctelor de intrare şi, respectiv, grupul punctelor de ieşire.”

3. Articolul 36 se modifici şi va avea următorul cuprins:

„Art. 36. - Modul de alocare în costuri fixe şi costuri variabile se realizează şi se justifică de către titularul de licenţă.”

4. Articolul 37 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 37. - Sistemul de tarife de transport pentru activitatea de transport al gazelor naturale cuprinde un set de tarife de tipul «intrare/ieşire» stabilite pentru grupul punctelor de delimitare la intrarea în sistemul de transport în care se rezervă capacitatea, denumit în continuare grupul punctelor de intrare, pentru grupul punctelor de delimitare la ieşirea din sistemul de transport în care se rezervă capacitatea, denumit în continuare grupul punctelor de ieşire, precum şi un tarif volumetric pentru utilizarea sistemului determinat ca un tarif de tip timbru poştal”

5. Articolul 38 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 38. - Sistemul de tarife pentru conductele de transport al gazelor naturale Isaccea - Negru Vodă se stabileşte pe baza metodologiei elaborate de către operatorul licenţiat şi aprobate de ANRE.”

6. Articolul 40 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 40. - Punctele de intrare, respectiv punctele de ieşire în/din sistemul de transport al gazelor naturale se grupează după cum urmează:

a) grupul punctelor de intrare în sistemul de transport al gazelor naturale din perimetrele de producţie, din terminalele GNL şi din instalaţiile de producere a biogazului sau a altor gaze care îndeplinesc condiţiile de calitate pentru a putea fi livrate/transportate în/prin sistemul de transport al gazelor naturale, din interconectarea cu alte sisteme de transport al gazelor naturale şi din depozitele de înmagazinare subterană a gazelor naturale;

b) grupul punctelor de ieşire din sistemul de transport al gazelor naturale spre consumatorii direcţi, sisteme de distribuţie, depozitele de înmagazinare subterană, conductele de alimentare din amonte şi alte sisteme de transport interconectate.”

7. La articolul 41, alineatul (2) se abrogă.

8. La articolul 45 alineatul (1), litera b) se modifică şi va avea următorul cuprins:

,,b) alocarea venitului total propus de titularul de licenţă şi a elementelor de structură a acestuia, respectiv OPEX, CAPEX şi CPD, în componenta fixă şi în componenta volumetrică, iar componenta fixă defalcată pe fiecare grup de puncte de intrare/ieşire conform art. 34 alin. (2);”.

9. La articolul 45 alineatul (1), după litera g) se introduce o nouă literă, litera h), cu următorul cuprins:

,,h) capacitatea rezervată pe termen lung şi pe termen scurt, după aprobarea rezervării de capacitate înainte de începerea anului gazier pentru situaţia prevăzută la art. 47 alin. (2).”

10. La secţiunea a 2-a, subsecţiunea 2.2 „Calculul tarifului relativ de rezervare de capacitate” se abrogă.

11. Articolul 47 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 47. - (1) Se determină tariful de rezervare de capacitate aferent serviciilor ferme de transport pe termen lung pentru grupul punctelor de intrare/ieşire (gr), exprimat în lei/MWh/oră, după următoarea formulă:

 

  [ lei/MWh/oră],

unde:

TC(gr)tl - reprezintă tariful de rezervare de capacitate fermă pe termen lung pentru grupul punctelor de intrare/ieşire (gr);

CF(gr) - reprezintă valoarea corespunzătoare componentei fixe din venitul total, alocată grupului punctelor de intrare/ieşire (gr);

CRe(gr)tl - reprezintă capacitatea estimată a fi rezervată pe termen lung în perioada pentru care se stabilesc tarifele de transport, pe grupul punctelor de intrare/ieşire (gr);

CRe(gr)ts - reprezintă capacitatea estimată a fi rezervată pe termen scurt în perioada pentru care se stabilesc tarifele de transport, pe grupul punctelor de intrare/ieşire (gr);

Ntl, ts - reprezintă numărul de ore aferent fiecărui tip de serviciu;

K(ts) - reprezintă coeficientul de multiplicare a tarifului de rezervare de capacitate aferent tipului de serviciu ferm pe termen scurt.

(2) în perioada dintre finalizarea procesului de aprobare a rezervării de capacitate de transport şi data de începere a anului de reglementare, în cazul în care se constată o recuperare/nerecuperare a componentei fixe din venitul total al anului de reglementare pentru care se stabilesc tarifele de transport cu mai mult de 5%, titularul de licenţă solicită aprobarea unor noi tarife de rezervare de capacitate pentru servicii ferme de transport pe termen lung.

(3) Determinarea valorii recuperate/nerecuperate a componentei fixe din venitul total al anului gazier pentru care se stabilesc tarifele de transport se realizează în baza capacităţii rezervate aprobate/estimate, după caz, pentru servicii de transport ferme, pe termen lung şi scurt.

(4) Determinarea tarifelor de transport prevăzute la alin. (2) se realizează astfel:

 

  [ lei/MWh/oră],

unde:

TCr(gr)tl - reprezintă tariful, recalculat, de rezervare de capacitate fermă pe termen lung pentru grupul punctelor de intrare/ieşire (gr);

CF(gr) - reprezintă valoarea corespunzătoare componentei fixe din venitul total, alocată grupului punctelor de intrare/ieşire (gr);

CR(gr)tl - reprezintă capacitatea rezervată aprobată pe termen lung în perioada pentru care se stabilesc tarifele de transport, pe grupul punctelor de intrare/ieşire (gr);

CR(gr) ts - reprezintă capacitatea rezervată aprobată/estimată pe termen scurt în perioada pentru care se stabilesc tarifele de transport, pe grupul punctelor de intrare/ieşire (gr);

Ntl,ts - numărul de ore aferent fiecărui tip de serviciu;

K(ts) - reprezintă coeficientul de multiplicare a tarifului de rezervare de capacitate aferent tipului de serviciu ferm pe termen scurt.”

 

12. Articolul 48 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 48. - (1) Tarifele de rezervare de capacitate pentru serviciile ferme pe termen scurt, respectiv trimestriale, lunare şi zilnice, pentru grupul punctelor de intrare/ieşire (gr), se determină pe baza tarifelor de rezervare de capacitate pentru servicii ferme pe termen lung stabilite conform art. 47 alin. (1), ajustate cu coeficienţii de multiplicare corespunzători tipului de serviciu, după următoarea formulă:

 

TC(gr)ts = TC(gr)tl x K(ts),

 

unde:

TC(gr)ts - reprezintă tariful de rezervare de capacitate pentru serviciul ferm pe termen scurt pentru grupul punctelor de intrare/ieşire (gr);

TC(gr)tl - reprezintă tariful de rezervare de capacitate pentru servicii ferme pe termen lung pentru grupul punctelor de intrare/ieşire (gr);

K(ts) - reprezintă coeficientul de multiplicare a tarifului de rezervare de capacitate aferent tipului de serviciu ferm pe termen scurt.

(2) în situaţia prevăzută la art. 47 alin. (2), determinarea tarifelor de rezervare de capacitate pentru serviciile ferme pe termen scurt se realizează pe baza tarifelor de rezervare de capacitate pentru servicii ferme pe termen lung stabilite conform art. 47 alin. (4).”

 

13. La articolul 51, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(2) Tariful de rezervă utilizat în cadrul unei licitaţii privind rezervarea de capacitate va fi tariful de rezervare de capacitate fermă/întreruptibilă în vigoare la momentul licitaţiei. Tariful plătibil pentru serviciile de transport adjudecate în urma unei licitaţii privind rezervarea de capacitate va fi tariful de rezervare de capacitate fermă/întreruptibilă, în vigoare la momentul în care poate fi utilizată capacitatea rezervată, la care se adaugă prima de licitaţie.”

14. La articolul 66 alineatul (2) litera h) punctul 1, subpunctul (iv) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(iv) alte activităţi reglementate din sector, din care activitatea de transport al gazelor naturale aferentă conductelor Isaccea - Negru Vodă;”.

15. La articolul 66 alineatul (2) litera h), punctul 2 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„2. activităţi nereglementate din sector;”.

16. Articolul 81 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 81. - ANRE poate modifica tarifele de transport aprobate, prin refundamentare sau reajustare a veniturilor şi/sau tarifelor, după caz, cu anunţarea prealabilă a titularului de licenţă, dacă se constată că:

a) stabilirea tarifelor de transport s-a efectuat pe baza unor informaţii eronate/false furnizate de către titularul de licenţă;

b) există erori de calcul semnificative în stabilirea tarifelor de transport;

c) există situaţia prevăzută la art. 47 alin (2).”

Art. II. - Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi titularii de licenţă de operare a sistemului de transport vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. III. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei,

Niculae Havrileţ

 

Bucureşti, 6 iulie 2016.

Nr. 31.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.