MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 505/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 505         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 5 iulie 2016

 

SUMAR

 

DECRETE

 

642. - Decret privind acreditarea unui ambasador

 

643. - Decret privind conferirea Ordinului Naţional Steaua României în grad de Colan

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 222 din 12 aprilie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 227 din 19 aprilie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2711 alin. (2) şi alin. (5) în ce priveşte sintagma „şi să prevadă plata necondiţionată la prima cerere a autorităţii contractante, în măsura în care contestaţia/ cererea/plângerea va fi respinsă” din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii

 

Decizia nr. 232 din 19 aprilie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 36 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 10 din 23 mai 2016 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

DECRETE

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind acreditarea unui ambasador

 

În temeiul prevederilor art. 91 alin. (2) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată,

având în vedere propunerea Guvernului,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Domnul Anton Niculescu se acreditează în calitatea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Slovenia.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

 

Bucureşti, 5 iulie 2016.

Nr. 642.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind conferirea Ordinului Naţional Steaua României în grad de Colan

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. a) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale art. 4 alin. (1), ale art. 6 lit. A din Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, republicată, precum şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 11/1998 pentru reinstituirea Ordinului naţional Steaua României, republicată, cu modificările ulterioare,

având În vedere propunerea ministrului afacerilor externe, în semn de înaltă apreciere pentru contribuţia avută la dinamizarea cooperării regionale, pentru dezvoltarea relaţiilor de prietenie şi colaborare dintre România şi Republica Polonă,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se conferă Ordinul Naţional Steaua României în grad de Colan Excelenţei Sale domnului Andrzej Duda, Preşedintele Republicii Polone.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

 

Bucureşti, 5 iulie 2016.

Nr. 643.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 222

din 12 aprilie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) raportat la art. 314 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Lucian Mihai în Dosarul nr. 90.042/299/2015 al judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.591D/2015.

2. La apelul nominal răspunde personal autorul excepţiei, lipsă fiind cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că dosarul se află la al treilea termen de judecată.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei, care arată că, deşi Decizia Curţii Constituţionale nr. 23 din 20 ianuarie 2016 era cunoscută organelor judiciare din ţară, unii procurori au dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii împotriva ordonanţei de renunţare la urmărirea penală. Totodată, învederează Curţii că excepţia de neconstituţionalitate priveşte doar dispoziţiile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu şi pe cele ale art. 314 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ. Arată că decizia de admitere pronunţată de instanţa de contencios constituţional acoperă în ansamblu dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală, astfel că aceasta are incidenţă, implicit, şi asupra alin. (1) al acestui articol. Susţine că instanţa de contencios constituţional a reţinut în decizia sa de admitere că, deşi a fost sesizată cu dispoziţiile alin. (1) al art. 318, din motivare reiese că autorul excepţiei se referă la întreg conţinutul normativ al acestui articol. Procedând în această manieră, Curtea Constituţională nu s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care permite instanţei de contencios constituţional ca în caz de admitere a excepţiei să se pronunţe şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare. Arată că prin implementarea dispoziţiilor referitoare la renunţarea la urmărirea penală, legiuitorul a dorit implementarea Recomandării Comitetului Miniştrilor nr. (87)18 privind simplificarea justiţiei penale. Susţine că una dintre problemele puse în discuţie cu ocazia adoptării acestei recomandări a fost acea a acuzării discreţionare, acesta fiind punctul de pornire în reglementarea soluţiei legislative cuprinse de dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală. Arată că în recomandarea menţionată se precizează că este bine să se emită norme juridice numai atunci când dezvoltarea istorică şi constituţia statelor membre permit luarea unei asemenea măsuri precum renunţarea la urmărirea penală. Această recomandare precizează că acuzarea discreţionară, adică posibilitatea de a nu sesiza instanţa de judecată, de a întrerupe urmărirea penală sau de a nu o continua, este posibilă numai atunci când autorul faptei este cunoscut. Astfel, rezultă din această recomandare că este vorba despre situaţia în care autorul faptei penale este cunoscut. În ceea ce priveşte reglementarea internă, apreciază că dispoziţiile art. 318 alin. (2) au în vedere această situaţie având în vedere că textul foloseşte formula „când autorul este cunoscut urmează să”. Cu toate acestea, alin. (1) al art. 318 se ocupă de situaţia când autorul faptei nu este cunoscut, situaţie care nu face obiectul recomandării menţionate. Apreciază că dispoziţiile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, deşi apreciază criticabile unele dintre considerentele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016. Astfel, arată că nu este de acord cu cele reţinute de Curtea Constituţională în ceea ce priveşte prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5). De asemenea, apreciază criticabile şi cele reţinute de Curtea Constituţională referitor la forţa juridică dată considerentelor reţinute în deciziile sale. Arată că Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016 nu are incidenţă asupra dispoziţiilor art. 314 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, aceste dispoziţii fiind constituţionale. Constatarea constituţionalităţii dispoziţiilor art. 314 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală permite legiuitorului să reglementeze această instituţie într-o manieră constituţională şi ţinând seama de tendinţele în materie la nivel european. În concluzie, solicită Curţii respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca rămasă fără obiect, iar nu ca inadmisibilă.

4. Reprezentantul Ministerului Public arată că Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, astfel că se impune, având în vedere data la care a fost sesizată instanţa de contencios constituţional în prezenta cauză, respingerea ca devenită inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin, (1) din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 314 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală apreciază că nu se impune constatarea neconstituţionalităţii acestora. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 23 din 20 ianuarie 2016, consideră că renunţarea la urmărirea penală este declarată neconstituţională în măsura în care acest demers nu este supus controlului şi încuviinţării instanţei de judecată. Din această decizie rezultă că până la momentul intervenţiei legiuitorului instanţele de judecată vor aplica direct prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 126 alin. (1), astfel cum s-a procedat anterior în cazul declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală din 1968, prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5. Prin încheierea din 9 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 90.042/299/2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) raportat la art. 314 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Lucian Mihai, cu ocazia soluţionării unei plângeri împotriva ordonanţei de renunţare la urmărirea penală.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că locuţiunea „nu există interes public în urmărirea penală” nu constituie un enunţ care să asigure, pentru persoanele protejate de legea procesual penală, previzibilitatea asupra modului în care organele de urmărire penală şi organele judecătoreşti vor acţiona în privinţa aplicării legii penale materiale. Condiţiile esenţiale de calitate a „legii” prezintă relevanţă sporită în lumina prevederilor constituţionale ale art. 124 alin. (1) şi art. 131 alin. (1), deoarece justiţia nu se poate înfăptui în numele unei legi lipsite de claritate şi previzibilitate, iar „ordinea de drept” nu poate fi apărată eficient în asemenea situaţii.

7. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că dispoziţia de lege criticată are caracter previzibil şi conferă organului de urmărire penală posibilitatea ca, în situaţii determinate, să renunţe la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea infracţiunii respective. O instituţie similară se regăsea şi în vechea reglementare, organul de urmărire penală având posibilitatea de a dispune o soluţie de netrimitere în judecată atunci când, din ansamblul circumstanţelor în care fapta a fost săvârşită şi prin raportare la atingerea minimă adusă valorilor sociale ocrotite de legea penală, rezulta că fapta nu prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni. Ca şi în precedenta reglementare, revine organului de urmărire penală rolul de a aprecia dacă într-o anumită cauză îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală, această analiză realizându-se în limite clar determinate, respectiv în raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire, cu urmările produse ori care s-ar fi putut produce.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că pentru a garanta protejarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, legiuitorul a stabilit în art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală o serie de criterii pe care procurorul trebuie să le aibă în vedere atunci când decide renunţarea la urmărirea penală. Astfel, soluţia în discuţie poate fi dispusă numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este amenda sau închisoarea de cei mult 7 ani; de asemenea, coroborând art. 318 alin. (1) cu art. 321 alin. (1) şi (3) din Codul de procedura penală rezultă ca soluţia renunţării la urmărirea penală nu se poate dispune decât la terminarea urmăririi penale după ce se vor fi administrat probe cu privire la conţinutul faptei, împrejurările acesteia, modul şi mijloacele de săvârşire, precum şi la scopul urmărit.

10. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Pe cale jurisprudenţială, Curtea Constituţională a detaliat prevederile constituţionale care reglementează rolul Ministerului Public, statutul procurorilor şi, implicit, principiul legalităţii pe care se întemeiază activitatea acestora. Astfel, principiul legalităţii este, în sensul atribuit de Legea fundamentală, specific activităţii procurorilor care, în virtutea acestuia, au obligaţia ca în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege să urmeze în mod obligatoriu dispoziţiile legii, fără posibilitatea de a acţiona întemeindu-se pe criterii de oportunitate, fie în adoptarea unor măsuri, fie în alegerea procedurilor. Astfel, acţionând pe baza principiului legalităţii, procurorul nu poate refuza începerea urmăririi penale sau punerea în mişcare a acţiunii penale în alte cazuri decât cele prevăzute de lege şi nici nu are dreptul să solicite instanţei de judecată achitarea unui inculpat vinovat de comiterea unei infracţiuni, pe motiv că interese politice, economice, sociale sau de altă natură fac inoportună condamnarea acestuia. Aşadar, aşa cum s-a reţinut în literatura de specialitate, principiul oportunităţii urmăririi penale ar trebui să acţioneze în sistemul nostru procesual doar în mod subsidiar, atunci când procurorul constată cu certitudine existenţa condiţiilor prevăzute de art. 318 din Codul de procedură penală pentru renunţarea la urmărirea penală.

11. În continuare, arată că dispoziţiile criticate nu permit judecătorului identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi adaptarea acesteia la faptele juridice stabilite, trăsături menite să asigure înfăptuirea justiţiei în numele legii. Invocă Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 februarie 2009 pronunţată în Cauza Voiculescu împotriva României, prin care s-a reamintit că art. 2 din Convenţie impune statului obligaţia de a asigura dreptul la viaţă prin implementarea unei legislaţii penale concrete, care să descurajeze comiterea de infracţiuni contra persoanei şi care să se sprijine pe un mecanism de aplicare conceput pentru a preveni, împiedica şi pedepsi încălcările sale.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Curtea observă că a fost sesizată de instanţa de judecată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) raportat la art. 314 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, din motivarea excepţiei şi din susţinerile orale ale autorului acesteia, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îi constituie doar dispoziţiile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală. Acestea au următorul conţinut: „În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când. În raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia.

15. În opinia autorului excepţiei textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul român, art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 124 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiţiei şi art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.

17. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că sintagma „interes public” nu este determinată de legiuitor prin prevederile ari 318 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, iar elementele enumerate în cuprinsul acestora, drept criterii de determinare a „interesului public”, nu sunt de natură a defini noţiunea anterior referită, acestea constituind criterii de individualizare a pedepselor, în cazul constatării de către o instanţa de judecată a săvârşirii unor infracţiuni. În consecinţă, Curtea a constatat că textul criticat nu îndeplineşte standardele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii penale, încălcând principiul legalităţii procesului penal, reglementat la art. 2 din Codul de procedură penală şi, prin urmare, prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevăd obligativitatea respectării în România a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor.

18. De asemenea, Curtea a constatat că, prin competenţa procurorului de a renunţa la urmărirea penală, conform art. 318 din Codul de procedură penală, anterior debutului acestei etape procedurale sau pe parcursul ei, cu consecinţa netrimiterii în judecată a suspectului sau a inculpatului şi a renunţării ab initio la aplicarea unei pedepse, II plasează pe acesta în situaţia de a „spune” dreptul şi de a da o hotărâre susceptibilă de a fi executată, conferindu-i prerogativele de jurisdicţie şi imperium specifice instanţelor de judecată. În acest fel, Curtea a reţinut că, prin aplicarea prevederilor art. 318 din Codul de procedură penală, procurorul realizează, în mod direct, un act de justiţie, sustrăgând instanţelor judecătoreşti judecarea cauzelor. Or, se impune ca justiţia să fie realizată într-un mod transparent, prin soluţionarea cauzelor potrivit principiilor de drept procesual penal reglementate cu privire la desfăşurarea şedinţelor de judecată. Totodată, Curtea a constatat că, impunând obligaţiile prevăzute la art. 318 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul se plasează pe poziţia de judecător al cauzelor, aplicând măsuri similare pedepselor, printr-un act care nu este nici administrativ, nici jurisdicţional.

19. Prin urmare, Curtea a constatat că, prin reglementarea instituţiei renunţării la urmărirea penală, în maniera prevăzută la art. 318 din Codul de procedură penală, legiuitorul nu a realizat un echilibru adecvat între aplicarea principiului legalităţii, specific sistemului de drept continental, existent în România, şi aplicarea principiului oportunităţii, specific sistemului de drept anglo-saxon, dând prevalentă acestuia din urmă, în detrimentul celui dintâi, prin reglementarea printre atribuţiile procurorului a unor acte specifice puterii judecătoreşti. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală, procurorul are posibilitatea de a renunţa la urmărirea penală şi, în consecinţă, de a se substitui instanţei de judecată, în realizarea actului de justiţie, în cazul unui număr de aproximativ trei pătrimi din totalul infracţiunilor prevăzute în Codul penal şi în legile speciale în vigoare.

20. Astfel, Curtea a reţinut că renunţarea la urmărirea penală de către procuror, fără ca aceasta să fie supusă controlului şi încuviinţării instanţei de judecată, echivalează cu exercitarea de către acesta a unor atribuţii ce aparţin sferei competenţelor instanţelor judecătoreşti, reglementată la art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Pentru acest motiv, Curtea a constatat că renunţarea de către procuror la urmărirea penală, în condiţiile reglementate la art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, contravine normei constituţionale anterior enunţate.

21. În continuare, Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale* întrucât actul de sesizare a Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost pronunţat pe data de 22 octombrie 2015, iar constatarea neconstituţionalităţii textului criticat a intervenit, prin Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, după data actului de sesizare anterior referit, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală să fie respinsă ca devenită inadmisibilă (ase vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 531 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 12 februarie 2014).

22. În legătură cu efectele prezentei decizii, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragraful 26, a statuat că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.

23. Astfel, Curtea constată că, potrivit prevederilor ai. 147 alin, (4) din Constituţie coroborate cu cele ale art. 11 alin, (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi cu cele ale art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză are dreptul de a formula cerere de revizuire.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A,d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Lucian Mihai în Dosarul nr. 90.042/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 12 aprilie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 227

din 19 aprilie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2711 alin. (2) şi alin. (5) în ce priveşte sintagma „şi să prevadă plata necondiţionată la prima cerere a autorităţii contractante, în măsura în care contestaţia/cererea/plângerea va fi respinsă” din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioniţă Cochinţu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2711 alin. (5) raportat la art. 2711 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, excepţie ridicată de Societatea Comercială Star Storage - S A. din Bucureşti în Dosarul nr. 172/43/2015 al Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.152D/2015.

2. La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, avocat Alina Fetiţă, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea Societatea Comercială Compania Aquaserv - S.A. din Târgu Mureş a depus o cerere prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca netemeinică.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului ales al autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, care arată că, prin Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2015, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 2712alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 sunt neconstituţionale, însă, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2711 alin. (5) raportat la art. 2711 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, consideră că menţinerea acestora încalcă prevederile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie şi la dreptul de proprietate privată. Astfel, prin decizia menţionată s-a dispus cu privire la neconstituţionalitatea reţinerii garanţiei de bună conduită cu orice titlu fără demonstrarea unui prejudiciu, însă constituirea garanţiei de bună conduită este lipsită de finalitate logică şi juridică. Petenţii sunt privaţi de dreptul de proprietate asupra unor sume de bani, iar reţinerea acestei garanţii de bună conduită este văzută şi prin prisma aplicării unui tratament inegal faţă de autoritatea contractantă care nu trebuie să constituie absolut nicio garanţie. În final, prezintă situaţia concretă a cauzei care a dus la ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi solicită admiterea acesteia.

5. Reprezentantul Ministerului Public arată că există precedent constituţional şi, având în vedere faptul că nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

6. Prin încheierea din 16 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 172/43/2015, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2711 alin. (5) raportat la art. 2711 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, excepţie ridicată de Societatea Comercială Star Storage - S.A. din Bucureşti într-o cauză întemeiată pe dispoziţiile Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 34/2006.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile art. 2711 alin. (5) raportat la cele ale art. 2711 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 sunt neconstituţionale în măsura în care acestea condiţionează admisibilitatea contestaţiei de un anumit conţinut al scrisorii cu privire la garanţia de bună conduită, respectiv de faptul că în cuprinsul dovezii garanţiei de bună conduită trebuie prevăzute şi toate cazurile în care autoritatea contractantă poate să reţină această garanţie, respectiv plata necondiţionată la prima cerere a autorităţii contractante, în măsura în care contestaţia va fi respinsă. Totodată, menţionează Decizia Curţii Constituţionale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 2712 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii sunt neconstituţionale, context în care arată că prevederile criticate în prezenta cauză au caracter accesoriu faţă de cele mai sus menţionate, astfel că se impune constatarea neconstituţionalităţii acestora. În final, consideră că dispoziţiile art. 2711 alin. (5) raportat la art. 2711 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 sunt neconstituţionale, deoarece, pe de o parte, încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Constituţie, având ca efect descurajarea formulării de contestaţii/cereri/plângeri, în condiţiile în care orice respingere a unei asemenea acţiuni poate ocaziona reţinerea necondiţionată a garanţiei, ceea ce echivalează practic cu sancţionarea autorului acesteia pentru un ipotetic comportament necorespunzător; pe de altă parte, încalcă dreptul de proprietate privată, putând conduce la diminuarea patrimoniului autorului acţiunii ca urmare a exercitării unui drept sau unei libertăţi fundamentale, în speţă a unui drept procesual.

8. Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal arată că prevederile criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21. Astfel, garanţia de bună conduită trebuie să asigure exercitarea corespunzătoare şi neabuzivă a drepturilor procesuale cu toate consecinţele ce decurg din finalitatea urmărită pentru instituirea sa, iar forma de constituire, prevăzută de art. 2711 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, are tocmai menirea de a permite autorităţii contractante să sancţioneze comportamentul abuziv al contestatorului. De altfel, accesul liber la justiţie, instituit de prevederile art. 21 din Constituţie, nu înseamnă că acest acces nu este supus niciunei condiţionări.

9. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul consideră că excepţia neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că, faţă de motivarea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, pe lângă dispoziţiile art. 2712 alin. (1) şi alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, care prevedeau faptul că garanţia de bună conduită se reţine automat la respingerea contestaţiei şi care au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2015, această decizie a vizat şi dispoziţiile art. 2711 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, acestea fiind considerate În acord cu prevederile Legii fundamentale. Astfel, având în vedere legătura existentă între aceste prevederi, precum şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit căruia „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul[ după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”, consideră că norma legală criticată a fost modificată implicit ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 5 din 15 ianuarie 2015.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îi constituie dispoziţiile art. 2711 alin. (5) raportat la cele ale art. 2711 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 15 mai 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, publicată În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 20 iulie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Însă, având în vedere motivarea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 2711 alin. (2) şi alin. (5) în ce priveşte sintagma „şi să prevadă plata necondiţionată până la primă cerere a autorităţii contractante, în măsura în care contestaţia/cererea/plângerea va fi respinsă” din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, care au următorul cuprins: „(2) Contestaţia/Cererea/Plângerea va fi respinsă în cazul în care contestatorul nu prezintă dovada constituirii garanţiei prevăzute la alin. (1).

[...)

(5) Garanţia de bună conduită trebuie (...) şi să prevadă plata necondiţionată la prima cerere a autorităţii contractante, în măsura în care contestaţia/cererea/plângerea va fi respinsă.”

14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1) referitor la accesul liber la justiţie şi art. 44 privind dreptul de proprietate.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, sens în care sunt, spre exemplu, Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 19 martie 2015, Decizia nr. 271 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015, Decizia nr. 400 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 4 august 2015, sau Decizia nr. 750 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 11 ianuarie 2016.

16. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 2711 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 în raport cu dispoziţiile constituţionale privind accesul liber la justiţie, Curtea a reţinut faptul că prin instituirea garanţiei de bună conduită, astfel cum aceasta a fost introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2014, se reglementează reguli procedurale specifice cu privire la judecarea contestaţiei în materia achiziţiilor publice, fără ca aceasta să poată fi apreciată ca o îngrădire a dreptului de acces liber la justiţie. Ca atare, Curtea a considerat că garanţia de bună conduită are semnificaţia unei cauţiuni menite să asigure exercitarea corespunzătoare şi neabuzivă a drepturilor procesuale, cu toate consecinţele procesuale care decurg din finalitatea urmărită prin instituirea acesteia (Decizia nr. 5 din

15 ianuarie 2015, paragraful 41, sau Decizia nr. 400 din 28 mai 2015, paragraful 13).

17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2711 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

18. Prin Decizia nr. 750 din 4 noiembrie 2015, anterior citată, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2711 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii şi a constatat că sintagma „şi să prevadă plata necondiţionată la prima cerere a autorităţii contractante, în măsura în care contestaţia/cererea/plângerea va fi respinsă” este neconstituţională.

19. Ca atare, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale* şi reţinând că acest caz de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate a intervenit între momentul sesizării Curţii Constituţionale (încheierea din

16 iunie 2015) şi momentul pronunţării instanţei de contencios constituţional asupra excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea va respinge ca devenită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2711 alin. (5) cu privire la sintagma „şi să prevadă plata necondiţionată la prima cerere a autorităţii contractante, în măsura în care contestaţia/ cererea/plângerea va fi respinsă din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006.

20. Distinct de acestea, deşi în cauza de faţă se va pronunţa o soluţie de respingere, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2711 alin. (5) [în ce priveşte sintagma „şi să prevadă plata necondiţionată la prima cerere a autorităţii contractante, în măsura în care contestaţia/cererea/plângerea va fi respinsă”,  din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, se impune precizarea că atât prezenta decizie, cât şi Decizia nr. 750 din 4 noiembrie 2015 sau Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2015 pot constitui motiv de revizuire, în condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă.

21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2711 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 şi cu unanimitate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2711 alin. (5) în ce priveşte sintagma „şi să prevadă plata necondiţionată la prima cerere a autorităţii contractante, în măsura în care contestaţia/cererea/plângerea va fi respinsă* din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 34/2006,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială Star Storage - S A. din Bucureşti în Dosarul nr. 172/43/2015 al Curţii de Apei Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 2711 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2711 alin. (5) în ce priveşte sintagma „şi să prevadă plata necondiţionată la prima cerere a autorităţii contractante, în măsura în care contestaţia/cererea/plângerea va fi respinsă” din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, excepţie ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.

Definitivă şi generat obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia a \\-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 19 aprilie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioniţă Cochinţu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 232

din 19 aprilie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 36 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioniţă Cochinţu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 36 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Mihaela Pascaru în Dosarul nr. 2.124/303/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi

care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.238D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, menţionând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 11 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.124/303/2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 36 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Mihaela Pascaru într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri prin care se solicită anularea unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile criticate sunt contrare art. 21 şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, deoarece, prin impunerea taxei judiciare de timbru, se încalcă dreptul la apărare şi dreptul de acces la justiţie în cauze în care actul de contravenţie este emis de un organ al administraţiei publice. Având în vedere că, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţie, jurisdicţia administrativă este facultativă şi gratuită, în aceleaşi condiţii trebuie să se desfăşoare şi jurisdicţia în materia contravenţională aflata pe rolul instanţei de judecată.

6. Totodată, menţionează că în cauza de faţă este vorba de dreptul privind accesul la justiţie legat de interesul de a avea asigurată folosirea permisului de conducere ca şi interes legitim fără nicio îngrădire, atunci când este în discuţie apărarea în justiţie, context în care arată că interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil este în sensul că în cazul delictelor penale de care este învinovăţită o persoană ce beneficiază de o prezumţie de nevinovăţie nu trebuie puse bariere administrative care să înlăture accesul la justiţie.

7. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, prevederile criticate oferind garanţiile cuprinse în Constituţie.

8. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

10. Avocatul Poporului consideră că prevederile criticate sunt constituţionale, sens în care menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 36 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul cuprins:

- Art. 36 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: „Pentru plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, pentru recursul formulat împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat plângerea, precum şi pentru orice alte cereri incidente se percep taxele judiciare de timbru prevăzute de lege.”;

- Art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013: „în materie contravenţională, plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, precum şi calea de atac împotriva hotărârii pronunţate se taxează cu 20 lei”.

14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi art. 24 alin. (1) potrivit căruia „Dreptul la apărare este garantat”.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, sens în care sunt, spre exemplu, Decizia nr. 510 din 5 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 6 februarie 2014, Decizia nr. 792 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 14 ianuarie 2016.

16. Astfel, Curtea pronunţându-se asupra constituţionalităţii prevederilor art. 36 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prin care s-a instituit perceperea taxelor judiciare de timbru în materie contravenţională (pentru plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, pentru recursul formulat împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat plângerea, precum şi pentru orice alte cereri incidente), a reţinut că, din examinarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 [art. 19], reiese că, în materie contravenţională, plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, precum şi calea de atac împotriva hotărârii pronunţate se taxează cu 20 lei, fiind, aşadar, o taxă fixă. Or, o atare soluţie legislativă este justificată atât timp cât legiuitorul optează, în materie contravenţională, pentru sistemul unei taxe fixe, şi nu la valoare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 510 din 5 decembrie 2013, precitată).

17. Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că nicio dispoziţie constituţională nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiţie, fiind, astfel, justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie. Astfel, regula este cea a timbrării acţiunilor în justiţie, excepţiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor. Cheltuielile ocazionate de realizarea actului de justiţie sunt cheltuieli publice, la a căror acoperire, potrivit art. 56 din Constituţie, cetăţenii sunt obligaţi să contribuie prin impozite şi taxe, stabilite în condiţiile legii, iar impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 832 din 11 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 7 decembrie 2012).

18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, astfel că instanţa de contencios constituţional nu poate reţine pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale privind accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare.

19. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia „jurisdicţia în materia contravenţională” ar trebui să fie gratuită astfel cum este jurisdicţia administrativă, Curtea observă că acest aspect ţine de voinţa legiuitorului, care este liber să acorde scutiri de la plata taxelor de timbru în considerarea anumitor situaţii specifice, fiind, aşadar, la latitudinea legiuitorului să stabilească scutiri de taxe ori impozite sau, dimpotrivă, să instituie asemenea taxe astfel cum este cea criticată în prezenta cauză, sens în care este şi Decizia nr. 792 din 17 noiembrie 2015, precitată.

20. În acelaşi sens este, de altfel, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiţie este aceea că nu este un drept absolut - Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, paragraful 57. Astfel, acest drept, care cere prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa. De asemenea, prin Hotărârea din 19 iunie 2001, pronunţată în Cauza Kreuz împotriva Poloniei, paragraful 54, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că instituirea unor taxe judiciare de timbru nu reprezintă o încălcare per se a dreptului de acces la instanţele judecătoreşti, fiind respinsă teza ce echivalează dreptul de acces la justiţie cu gratuitatea actului de justiţie. Statele membre trebuie să se asigure, însă, de faptul că sumele împovărătoare pentru posibilităţile financiare ale anumitor justiţiabili să nu reprezinte o restricţie disproporţionată ce împiedică dreptul de acces la O instanţă de judecată.

21. În ceea ce priveşte menţiunea referitoare la „dreptul privind accesul la justiţie legat de interesul de a avea asigurată folosirea permisului de conducere ca şi interes legitim fără nicio îngrădire”, Curtea reţine că din examinarea sistematică a prevederilor Constituţiei, respectiv a titlului II care consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, reiese faptul că dreptul de obţinere/deţinere/folosire a permisului de conducere nu este un drept constituţional.

22. Faţă de cele prezentate, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 36 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi ale art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

23. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi ai art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihaela Pascaru în Dosarul nr. 2.124/303/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 36 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 19 aprilie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioniţă Cochinţu

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

DECIZIA Nr. 10

din 23 mal 2016

 

Dosar nr. 7/2016

 

Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale Raluca Moglan - judecător la Secţia I civilă

Bianca Elena Ţăndărescu - judecător la Secţia I civilă

Aurelia Rusu - judecător la Secţia I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă

Nicoleta Ţăndăreanu - judecător la Secţia I civilă

Beatrice Ioana Nestor - judecător la Secţia I civilă

Mărioara Isailă - judecător la Secţia II-a civilă

Veronica Magdalena Dănăilă - judecător la Secţia II-a civilă

Lucia Paulina Brehar - judecător la Secţia II-a civilă

Eugenia Voicheci - judecător la Secţia II-a civilă

Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secţia II-a civilă

Dana Iarina Vartires - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Adriana Elena Gherasim - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Viorica Trestianu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Emilia Claudia Vişoiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Cezar Hîncu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Ion - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală

Florentina Dragomir - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 7/2016 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de domnul procuror Liviu Daniel Arcer.

La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată (Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), în sensul stabilirii instanţei competente material să soluţioneze litigiile având ca obiect repararea prejudiciului creat prin discriminare.

Magistratul-asistent prezintă referatul, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse hotărâri judecătoreşti, prin care problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost soluţionată diferit, raportul comun întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele completului de judecată, constatând că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, acordă cuvântul reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Domnul procuror Liviu Daniel Arcer pune concluzii pentru admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, în sensul stabilirii instanţei competente material să soluţioneze litigiile având ca obiect repararea prejudiciului creat prin discriminare ca fiind, după caz, judecătoria sau tribunalul, ca instanţe civile, pentru argumentele şi în funcţie de situaţiile prezentate în punctul de vedere exprimat în scris şi depus la dosarul cauzei.

Preşedintele completului de judecată, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii,

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. Problema de drept care a generat practica neunitara

1. Recursul în interesul legii vizează stabilirea instanţei competente material să soluţioneze cererile pentru repararea prejudiciilor invocate de persoanele care se consideră discriminate, în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000.

2. Dispoziţiile legale a căror interpretare a generat practica neunitară:

Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000:

„Art. 27. - (1) Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului.”

II. Examenul jurisprudenţial

3. Prin recursul în interesul legii se arată că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, dezlegarea problemei de drept supusă analizei fiind menită a conduce la stabilirea instanţei competente material să soluţioneze acţiunile pentru repararea prejudiciilor invocate de persoanele care se consideră discriminate, formulate în temeiul dispoziţiilor legale în discuţie.

III. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

A) Într-o primă interpretare dată sintagmei „potrivit dreptului comun”, folosită de dispoziţiile legale supuse interpretării, s-a considerat că cererile formulate în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 se judecă de instanţa civilă, ca instanţă de drept comun, pornindu-se de la premisa că dreptul civil reprezintă dreptul comun, iar instanţele civile reprezintă instanţe de drept comun1.

4. Instanţele care au îmbrăţişat această opinie au pronunţat constant soluţii, sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, prin care, în regulator de competenţă, au stabilit competenţa de soluţionare a cererilor în favoarea judecătoriei, ca instanţă de drept comun, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 pct. 1 din acelaşi cod.

5. Sub reglementarea noului cod de procedură civilă, s-a considerat că soluţionarea cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 este de competenţa instanţei civile, ca instanţă de drept comun, iar aceasta este tribunalul, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă şi indiferent de criteriul valoric, invocându-se argumentul că petitul principal al unor astfel de cereri, respectiv constatarea discriminării, este neevaluabil în bani, în timp ce petitul având ca obiect pretenţii este doar unul accesoriu. Instanţa civilă este instanţa care judecă potrivit dreptului comun, în accepţiunea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, iar atunci când a intenţionat atribuirea unor litigii în competenţa de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ, legiuitorul a menţionat-o expres, în cuprinsul art. 20 alin. (9) din cuprinsul aceleiaşi ordonanţe

6. S-a reţinut că. de la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 (Codul de procedură civilă), judecătoriile nu mai sunt instanţe de drept comun pentru judecata în primă instanţă, acest rol fiind preluat de către tribunale, potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 din acest cod, motiv pentru care, întrucât tribunalul este instanţa de drept comun chemată să soluţioneze litigiul, potrivit art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 coroborat cu art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, s-a reţinut competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului - secţia civilă.

B) Într-o a două interpretare dată sintagmei „potrivit dreptului comun”, s-a considerat că prin aceasta nu se înţelege, ca premisă, instanţa de drept civil, stabilirea competenţei de soluţionare a cererilor umflând a avea loc prin raportare la izvorul raportului juridic de drept material dedus judecăţii, discriminarea invocată putând surveni, de exemplu, în contextul unui raport de muncă, ipoteză în care competenţa revine instanţei de dreptul muncii, ori al unui raport de serviciu, caz în care competenţa revine instanţei de contencios administrativ, adică secţiei corespunzătoare a tribunalului 2.

7. În unele cazuri, aceste cauze au fost soluţionate de tribunale, în primă instanţă, fie în materia contenciosului administrativ, fie în materia litigiilor de muncă, fără a se pune în mod expres problema naturii litigiului şi a competenţei materiale 3.

IV. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Braşov

8. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, autorul sesizării, nu a formulat un punct de vedere şi nici nu şi-a exprimat opinia cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

V. Punctul de vedere formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

9. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că atunci când, faţă de obiectul litigiului, natura şi valoarea acestuia, nu se identifică, pe baza unor dispoziţii legale speciale, competenţa materială a unei alte instanţe, soluţionarea, în primă instanţă, a cererii prevăzute de art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, prin care se solicită restabilirea situaţiei anterioare sau înlăturarea situaţiei de discriminare, este de competenţa materială a judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. h) teza I din Codul de procedură civilă; în aceeaşi ipoteză, competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect acordarea de despăgubiri aparţine judecătoriei sau tribunalului, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) sau art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, prin raportare la valoarea pretenţiilor,

VI. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a instanţelor europene

10. Prin deciziile nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 20084, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (1)-(3) şi (11), art. 6 şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din ele desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii. În acelaşi sens a fost pronunţată şi Decizia nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000.

11. Întrucât chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării ţine de aplicarea dreptului intern în materie de procedură, respectiv determinarea instanţei competente din punct de vedere material să soluţioneze acţiuni pentru repararea prejudiciilor cauzate prin discriminare, jurisprudenţa instanţelor europene nu cuprinde decizii relevate în privinţa chestiunii supuse dezbaterii.

VII. Raportul asupra recursului în interesul legii

12. Raportul evocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând că instanţa supremă s-a pronunţat, prin mai multe decizii de speţă5, asupra chestiunii de drept în discuţie, cu prilejul soluţionării unor conflicte de competenţă.

13. Raportul propune admiterea recursului în interesul legii, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale.

VIII. Înalta Curte

14. Înalta Curte a fost învestită, pe calea recursului în interesul legii, cu pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, în sensul stabilirii instanţei competente material să soluţioneze acţiunile pentru repararea prejudiciilor invocate de persoanele care se consideră discriminate, acţiuni formulate în temeiul dispoziţiilor legale sus-menţionate.

15. Analiza jurisprudenţei ataşate recursului în interesul legii formulat în cauză a relevat că acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, cu soluţionarea cărora au fost învestite instanţele judecătoreşti, au reclamat, cel mai adesea, discriminarea salarială survenită ca urmare a punerii în aplicare a dispoziţiilor din legile salarizării unice pentru angajaţii din sectorul bugetar, începând cu legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 330/2009) şi Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), (acţiuni prin care s-au invocat diferenţele salariale dintre angajaţi care ocupă aceleaşi clase de studii şi funcţii, deţin aceeaşi vechime şi au aceleaşi clase de salarizare sau neacordarea diferitelor sporuri de care beneficiau alţi angajaţi ai aceloraşi unităţi), discriminarea în raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, fie ca urmare a aplicării legilor de salarizare, fie ca urmare a punerii în executare de către autoritatea publică angajatoare (Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice, Ministerul Administraţiei şi Internelor împreună cu inspectoratul general şi inspectoratele judeţene ale Poliţiei Române, Ministerul Justiţiei şi ordonatorii de credite din structura acestuia etc.) a hotărârilor judecătoreşti privitoare la plata unor drepturi salariale, drepturi refuzate reclamanţilor indiferent că se aflau în situaţia în care deţineau hotărâri de recunoaştere a acestora (dar a căror executare fusese refuzată, spre exemplu, pentru motivul nemenţionării procentului în care se acordau drepturile salariale recunoscute - cazul funcţionarilor din structura Ministerului Finanţelor) sau că nu deţineau astfel de hotărâri, respectiv caracterul discriminator al unui act administrativ (spre exemplu, de impunere fiscală).

16. De asemenea, prin alte acţiuni, instanţele judecătoreşti au fost chemate să sancţioneze fapte discriminatorii care au îmbrăcat forma refuzului de a permite accesul la un meci de fotbal pe criteriul domiciliului, a îngrădirii accesului într-un club pe criteriul etniei, a proferării de expresii jignitoare, degradante la adresa persoanei reclamantului pe criteriul orientării sexuale, neacordarea indemnizaţiei de creştere a copilului, în cazul unei sarcini gemelare, pentru fiecare copil în parte etc.

17. Dacă în cazul acestor din urmă acţiuni nu a existat nicio divergenţă în identificarea instanţei competente să efectueze judecata lor, litigiile fiind soluţionate de instanţele civile (judecătorie, tribunal, curte de apel, în funcţie de criteriul valoric), trebuie menţionat că diferenţele de opinii au apărut în legătură cu cele dintâi acţiuni evocate. Este vorba, aşadar, de acţiunile prin care au fost deduse judecăţii cazurile de discriminare salarială invocate fie de angajaţii cu contract individual de muncă din sectorul bugetar, fie de funcţionarii publici sau cazurile de discriminare întemeiate ori izvorâte din acte administrative ori proceduri administrative emise/derulate de autorităţi publice ori autorităţi de utilitate publică sau de interes public (cum ar fi Uniunea Naţională a Barourilor din România, Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă etc.), respectiv în acele acţiuni în care situaţia, fapta sau motivul de discriminare a apărut sau a fost invocat în derularea unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective este asigurată în faţa unor jurisdicţii speciale (de dreptul muncii ori de drept administrativ).

18. Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, aşa cum rezultă din titulatura sa, îşi propune să asigure prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare [ca mijloc de realizare a principiului constituţional al egalităţii între cetăţeni şi ca instrument de garantare a drepturilor şi libertăţilor constituţionale evocate în cuprinsul art. 1 alin. (2)], indiferent de modalitatea în care aceasta se concretizează, prin acte sau fapte, manifestate în toate domeniile vieţii sociale, cum ar fi: a) în raporturile de muncă - în legătură cu condiţiile de încadrare în muncă, criteriile şi condiţiile de recrutare, selectare şi promovare, accesul la toate formele şi nivelurile de orientare, formare şi perfecţionare profesională: b) protecţia şi securitatea socială; c) serviciile publice, orice alte servicii, accesul la bunuri şi facilităţi;

d) sistemul educaţional; e) libertatea circulaţiei; f) liniştea şi ordinea publică; g) orice alte domenii ale vieţii sociale,

19. Potrivit art. 2 alin. (11) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, comportamentul discriminatoriu poate atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, în condiţiile legii.

20. Dacă în privinţa formelor, modalităţilor şi organelor prin mijlocirea cărora se poate asigura antrenarea răspunderii penale nu există îndoieli sau neclarităţi, ordonanţa a reglementat modalităţile în care se asigură punerea în practică a celorlalte două forme de răspundere la care face trimitere.

21. Pentru prevenirea, medierea, investigarea, constatarea şi sancţionarea contravenţională a faptelor de discriminare, a fost instituit un organism autonom, învestit cu autoritate de stat, având personalitate juridică şi aflat sub controlul parlamentului, respectiv Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, organism căruia i-au fost recunoscute şi atribuţii jurisdicţionale.

22. Activitatea Consiliului de investigare şi constatare se finalizează prin emiterea unei hotărâri care poate să constate sau nu existenţa faptei de discriminare reclamată, în timp ce atribuţiile sale sancţionatoare pun în aplicare răspunderea contravenţională, atunci când este cazul.

23. Antrenarea răspunderii civile, despre care vorbeşte art. 2 alin. (11) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, este pusă în practică prin mijlocirea art. 27 din acelaşi act normativ, articol a cărui interpretare diferită dată de către instanţe a generat divergenţa de jurisprudenţă semnalată de titularul sesizării.

24. Originea interpretării diferite a avut ca punct de pornire percepţia greşită a unora dintre instanţe asupra utilizării în textul art. 27 alin. (i) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 a unei noţiuni inexistente, de altfel, în corpul normei de drept supuse analizei, respectiv aceea de „instanţă de drept comun”.

25. Textul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 nu conţine o normă de competenţă, astfel cum ar părea la o primă vedere, articolul în cauză concretizând, în realitate, condiţiile procedurale şi mijlocul procesual de antrenare a răspunderii civile (lato sensu) - în opoziţie cu răspunderea penală şi contravenţională, menţionate la art. 2 alin. (11) din acelaşi act normativ - ce poate li angajată pentru acte/fapte discriminatorii, semnificaţia sa fiind aceea că orice persoană care se consideră discriminată are asigurată întotdeauna calea unei acţiuni în faţa instanţei de judecată pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare.

26. În continuare, reglementarea detaliază condiţiile în care se asigură realizarea dreptului de acces la instanţă pentru reclamarea unui caz de discriminare, menţionând că acţiunea poate fi formulată „în faţa instanţei de judecată... potrivit dreptului comun”, cererea fiind scutită de taxă judiciară de timbru şi putând fi promovată necondiţionat de sesizarea Consiliului, care însă va fi în mod obligatoriu citat la judecarea cauzei; termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea lua cunoştinţă de săvârşirea ei.

27. De asemenea sunt reglementate regimul probator al unei astfel de acţiuni [art. 27 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000], măsurile sancţionării complementare pe care le poate dispune instanţa atunci când autor al discriminării este o persoană juridică, faptul că hotărârea pe care o pronunţă instanţa se comunică Consiliului, dar şi subiectele de drept, altele decât victimele discriminării, care pot avea legitimare procesuală activă în astfel de cauze.

28. În alte cuvinte, norma legală examinată nu îşi propune să instituie în mod direct şi explicit reguli de competenţă în soluţionarea acţiunilor de angajare a răspunderii civile pentru acte sau fapte de discriminare, ci aceasta consacră dreptul de acces la instanţă în reclamarea conduitelor discriminatorii, dând astfel expresie art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului (dreptul la un recurs efectiv).

29. Cererea adresată instanţei „potrivit dreptului comun” de către persoana care se consideră discriminată, semnifică - în termenii art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 - posibilitatea de a sesiza instanţa judecătorească în mod direct şi necondiţionat de parcurgerea prealabilă a unor proceduri, de sesizarea altor organisme (spre exemplu, de sesizarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării) ori de respectarea unor termene speciale [altele decât cele din dreptul comun, după cum se arată prin alin. (2) al art. 27 din acelaşi act normativ, cu trimitere la termenul general de prescripţie de 3 ani].

30. În sfârşit, sintagma „potrivit dreptului comun semnifică inclusiv aspectul că, de regulă, dar nu în mod necesar şi absolut, instanţa sesizată va fi cea de drept comun, respectiv cea civilă.

31. Ori de câte ori, însă, actul sau faptul discriminatoriu a cărui sancţionare se urmăreşte intră în sfera ori a fost săvârşit în raporturile juridice care aparţin altor domenii/ramuri ale dreptului - dreptul muncii şi asigurărilor sociale ori dreptului administrativ, dreptul concurenţei etc. - şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în condiţiile unor legi

speciale, în faţa unor jurisdicţii speciale, angajarea răspunderii civile (lato sensu) pentru actele/faptele acuzate drept discriminatorii va avea loc, în virtutea principiului de drept specialia generalibus derogant, chiar pe calea respectivelor legi speciale, aşadar în condiţiile acestora şi în faţa jurisdicţiilor speciale, aceasta însemnând inclusiv în faţa unor instanţe cu competenţă materială specială, derogatorie de la dreptul comun.

32. Soluţia se justifică cu atât mai mult cu cât şi la nivelul legislaţiei speciale aplicabile altor ramuri sau domenii ale dreptului există norme de drept material privitoare la interzicerea discriminării în raporturile juridice pe care acestea le guvernează (spre exemplu, Codul muncii), iar judecarea unor astfel de cauze presupune analizarea raporturilor juridice dintre părţi prin observarea şi aplicarea legislaţiei speciale proprii domeniului/ramurii de drept respective, ceea ce ar trebui să implice o abordare calificată din partea judecătorului, care lipseşte instanţei de drept comun, respectiv aceleia civile.

33. Art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 nu instituie reguli de competenţă, ci doar consacră existenţa unui drept de acces la justiţie ce poate fi exercitat „în condiţiile dreptului comun”. Norma în cauză nu utilizează noţiunea de „instanţă de drept comun”- pentru ca, în opoziţie cu aceea de instanţă de contencios administrativ, la care face trimitere art. 20 alin. (9) din acelaşi act normativ - să valideze concluzia, dedusă în cea dintâi opinie jurisprudenţială, în sensul că întotdeauna şi în mod absolut instanţa competentă material să judece acţiunile în justiţie de sancţionare a actelor/faptelor discriminatorii este aceea de drept comun, respectiv cea civilă (indiferent că discriminarea a fost acuzată în legătură cu raportul de muncă ori de funcţie al persoanei ori în legătură cu emiterea actului administrativ atacat) sub argumentul că, atunci când a intenţionat atribuirea unor litigii în competenţa de soluţionare a unor instanţe speciale, cum ar fi cele de contencios administrativ, legiuitorul a menţionat-o expres în cuprinsul acestui act normativ.

34. De asemenea, acest punct de vedere nu poate fi întemeiat nici pe argumentul că un comportament discriminatoriu se concretizează într-o faptă ilicită ce atrage răspunderea civilă delictuală (patrimonială) a autorului său, iar tratamentul juridic al acestei forme de răspundere este de competenţa exclusivă a instanţei de drept comun, respectiv a celei civile.

35. Este adevărat că, în ceea ce priveşte contenciosul administrativ, acesta este, în principal, un contencios al actelor juridice, iar nu al faptelor juridice, dar nu este exclus, astfel după cum chiar Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 precizează, ca acţiunea discriminatorie să se materializeze într-un act (administrativ), în vreme ce dovedirea caracterului său discriminatoriu să constituie chiar motivul nelegalităţii acestuia.

36. Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 nu a creat o formă specială de răspundere dată de motivul ori criteriul discriminării şi nu a instituit o jurisdicţie specială pentru cazurile având ca obiect sancţionarea comportamentelor discriminatorii, pentru a se înţelege că a atribuit o competenţă materială de soluţionare a unor astfel de litigii, deferită chiar instanţelor de drept comun, cu sacrificarea (sau încălcarea) competenţelor materiale speciale existente în legislaţie.

37. Rolul reglementării cuprinse în art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 a fost acela de a asigura întotdeauna existenţa unei căi în justiţie pentru reclamarea cazurilor de discriminare. Dacă o astfel de cale există deja la nivelul legii speciale care reglementează relaţiile sociale aparţinând altor ramuri ori domenii ale dreptului în contextul cărora s-a manifestat comportamentul discriminatoriu, legea specială se va aplica cu întâietate, sub toate aspectele, atât în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi de formă cărora va fi supusă acţiunea, cât şi în ceea ce priveşte instanţa competentă.

38. Este - în analiza jurisprudenţială rezumată anterior - chiar cazul acţiunilor prin care s-a urmărit sancţionarea discriminării salariale din raporturile de muncă ori cele de serviciu ale funcţionarilor publici, ca şi al acţiunilor de contencios administrativ prin care s-a solicitat anularea actului administrativ pretins discriminatoriu, cazuri în care competenţa de soluţionare nu poate fi a altei instanţe decât a celei specifice jurisdicţiei muncii ori celei de contencios administrativ, după caz.

39. Chiar în condiţiile în care recunoaşterea unor drepturi salariale mai largi decât cele deja acordate ori anularea actului administrativ vătămător au fost justificate exclusiv pe argumente de discriminare, litigiile deduse judecăţii şi-au păstrat natura lor proprie, a conflictului de muncă, respectiv de drept administrativ, principiul nediscriminării şi egalităţii de şanse fiind unul de ordin constituţional, aşadar valabil şi general aplicabil în orice domeniu al vieţii sociale, indiferent de raportul de drept analizat, fără a-i schimba natura juridică a acestuia.

40. Calificarea dată în jurisprudenţă noţiunii de discriminare, aceea de faptă ilicită de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală a autorului acesteia, este corectă, dar nu sprijină opinia în sensul că instanţa civilă ar fi unica jurisdicţie competentă să sancţioneze comportamentele discriminatorii, indiferent de sfera raporturilor juridice în care s-ar manifesta acestea. În definitiv, discriminarea constituie o cauză ori un criteriu de nelegalitate care, concretizată ori transpusă într-un fapt juridic, determină calificarea acestuia ca fiind ilicit, în timp ce manifestată la nivelul actelor juridice, induce caracterul nelegal al acestora, în ambele cazuri natura juridică a răspunderii pe care o antrenează fiind aceea specifică raportului juridic în care se manifestă comportamentul discriminatoriu,

41. Prin urmare, persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, în condiţiile dreptului comun, înţelegând prin aceasta în faţa instanţei de drept comun, respectiv aceea civilă, ori de câte ori actul/faptul discriminatoriu nu a survenit în contextul unui raport juridic guvernat de o lege specială şi în legătură cu drepturi subiective a căror protecţie se realizează în faţa unor jurisdicţii Speciale, potrivit regulilor instituite pentru acestea, care se vor aplica CU întâietate.

42. Atunci când persoana care se consideră discriminată are deschisă calea acţiunii pentru sancţionarea discriminării „în condiţiile dreptului comun”, în faţa instanţei civile, competenţa aparţine judecătoriei sau tribunalului, după caz, prin aplicarea criteriului valoric (aspect valabil atât sub reglementarea vechiului cod de procedură civilă, cât şi a celui în vigoare) şi în funcţie de obiectul învestirii instanţei, dat fiind că, în sensul legii, angajarea răspunderii civile poate avea loc pe calea unei acţiuni în daune („o cerere pentru acordarea de despăgubiri*) şi/sau în obligaţie de a face („... şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare*). Totodată, opţiunile de înlăturare a consecinţelor discriminării - prin restabilirea situaţiei anterioare sau anularea situaţiei create prin discriminare - pot fi concretizate şi în alte modalităţi decât cele ale unei acţiuni în obligaţie de a face, în funcţie de forma şi criteriile în raport cu care se manifestă discriminarea.

43. Cele două mijloace, corespunzătoare celor două tipuri de acţiuni, prin care se asigură repararea prejudiciului provocat de un comportament discriminatoriu au regimul unor capete de cerere principale, având un caracter autonom, instanţa de judecată putând fi învestită cu ambele sau doar cu una dintre solicitări.

44. Or, potrivit art. 94 pct. 1 lit. h) şi k) din Codul de procedură civilă, judecătoriile judecă în primă instanţă „cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani,

indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe”, precum şi „orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti”, în timp ce tribunalul judecă, potrivit art. 95 pct. 1 din acelaşi cod „în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe”.

45. Aplicarea acestor reguli de determinare a instanţei competente se va face şi cu luarea în considerare a prevederilor art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecării printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt”.

46. Determinarea instanţei (civile) competente să judece acţiunile în angajarea răspunderii civile pentru acte/fapte

discriminatorii nu se va realiza în raport cu un aşa-zis capăt principal al cererii având ca obiect constatarea faptei (ilicite) discriminatorii, după cum se arată în soluţiile ce au conturat cea dintâi opinie jurisprudenţială.

47. În aprecierea acestei situaţii trebuie avut în vedere, în primul rând, aspectul că sesizarea instanţei de judecată pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare poate avea loc şi la solicitarea persoanei care deţine deja o hotărâre a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, de constatare a existenţei/săvârşirii faptei ilicite discriminatorii, caz în care instanţa astfel învestită va efectua cercetarea judecătorească - pornind de la premisa existenţei şi dovedirii caracterului discriminator al faptei acuzate - exclusiv în vederea dimensionării prejudiciului şi a determinării măsurilor adecvate pentru restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare,

48. Relativ la activitatea Consiliului, trebuie precizat că dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, care se referă la atribuţiile acestuia, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 997 din 7 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 18 noiembrie 2008, în aceleaşi limite în care instanţa de contencios constituţional a declarat ca fiind neconstituţionale şi prevederile art. 1, art. 2 alin. (1), (3) şi (11) şi art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 ori dispoziţiile întregului act normativ, în ansamblul său, cu referire la activitatea instanţelor judecătoreşti, prin deciziile sale nr. 818, 819, 820, 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi prin Decizia nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008, respectiv „în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.

49. În al doilea rând, potrivit legii procesuale civile (art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 35 din Codul de procedură civilă în vigoare), părţile nu au deschisă calea unei acţiuni în constatarea existenţei unei stări de fapt (aşa cum este acţiunea în constatarea existenţei faptei discriminatorii), ci doar pe cea a acţiunii în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, astfel de cereri, cu un astfel de obiect, fiind inadmisibile. În raport cu conţinutul normativ al aceloraşi texte legale, cererea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

50. În litigiile supuse analizei, persoana care se consideră discriminată are deschisă - prin norma cuprinsă în art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 - chiar calea unei acţiuni în realizare, care este aceea în repararea prejudiciului cauzat prin actul/faptul ilicit discriminatoriu şi în restabilirea situaţiei anterioare.

51. Constatarea existenţei faptei ilicite discriminatorii reprezintă, în economia unor astfel de litigii (în care sesizarea instanţei are loc în absenţa hotărârii Consiliului de constatare a faptei discriminatorii), silogismul judiciar absolut necesar analizei pe care o face instanţa de judecată - indiferent că a fost sau nu învestită cu un astfel de „capăt de cerere” - în vederea antrenării (sau nu) a răspunderii civile (delictuale).

52. Prin urmare, doar în mod artificial plasată de părţi şi acceptată de instanţe sub forma unui capăt principal de cerere, solicitarea de a se constata existenţa faptei ilicite discriminatorii nu poate juca vreun rol în determinarea instanţei competente, neputând în mod legal învesti instanţa de judecată, potrivit explicaţiilor anterioare, în pofida realităţii că acţiunile deduse spre judecată conţin, adeseori, sub forma unui capăt de cerere, o astfel de solicitare.

53. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2016.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Aurel Segărceanu

 


1 În acest sens este jurisprudenţa următoarelor instanţe: Curtea de Apel Braşov (majoritar). Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Giurgiu, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Constanţa, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, Tribunalul Bistriţa-Năsăud şi Tribunalul specializat Cluj; în acelaşi sens şi-au exprimat opinia Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Bucureşti (minoritar) şi Comisia de Unificare a Practicii Judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii - şedinţa din 24 noiembrie 2010.

2 În acest sens este jurisprudenţa următoarelor instanţe: Curtea de Apel Braşov (minoritar), Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj şi Tribunalul Sălaj; lin acelaşi sens şi-au exprimat opinia Tribunalul Dâmboviţa (minoritar), Tribunalul Bucureşti (majoritar) şi Tribunalul Teleorman.

3 În acest sens este jurisprudenţa următoarelor instanţe: Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Oradea şi Curtea de Apel Târgu Mureş.

4 Publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008.

5 Decizia nr. 5.838 din 19 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Decizia nr. 6.215 din 17 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Decizia nr. 5.675 din 5 decembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie - Secţia I civilă.


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.