MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 71/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 71         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 1 februarie 2016

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, precum şi ale art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 24 alin. (1), (12) şi (14)din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997

 

Opinie separată

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

27. - Hotărâre pentru modificarea art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 729/2015 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional „Secţiunea 1C, subsecţiunea Ogra-Târgu Mureş pe teritoriul localităţilor Cristeşti, Gheorghe Doja, Ogra, Sânpaul, Ungheni şi Târgu Mureş din judeţul Mureş” din cadrul obiectivului de investiţii „Autostrada Braşov-Târgu Mureş-Cluj-Oradea”

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

36. - Decizie privind eliberarea doamnei Irina Alexe, la cerere, din funcţia publică de secretar general adjunct al Ministerului Afacerilor Interne

 

37. - Decizie privind numirea doamnei Irina Alexe în funcţia de secretar de stat la Secretariatul General al Guvernului

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

146/C. - Ordin al ministrului justiţiei privind prelungirea aplicării în anul 2016 a Ordinului ministrului justiţiei nr. 820/C/2015 pentru aprobarea Normelor metodologice privind acordarea majorării pentru lucrări de excepţie sau misiuni speciale funcţionarilor publici cu statut special şi personalului civil din sistemul administraţiei penitenciare şi a Ordinului ministrului justiţiei nr. 821/C/2015 privind condiţiile de acordare a majorării salariale pentru funcţionarii publici cu statut special şi personalul civil din sistemul administraţiei penitenciare care desfăşoară activităţi în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 748

din 4 noiembrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, precum şi ale art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 24 alin. (1), (12) şi (14) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Benke Károly - magistrat-asistent-şef

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, precum şi ale art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 24 alin, (1), (12) şi (14) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, excepţie ridicată de Academia Română în Dosarul nr. 1.461/240/2009 al Judecătoriei Haţeg - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.195D/2014.

2. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 26 mai 2015, în prezenţa reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, avocat Ioan Vlaic din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, şi a reprezentantului părţilor Kendeffy Maria şi Pongrácz Elisabeth, avocat Májai László din Baroul Harghita, cu delegaţie depusă la dosar, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, lipsind celelalte părţi. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 9 iunie 2015, dată la care, având în vedere necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, În temeiul dispoziţiilor art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 47 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Curtea a dispus redeschiderea dezbaterilor şi repunerea pe rol a cauzei pentru data de 16 iulie 2015. Dezbaterile de la această dată au avut loc în prezenţa reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, avocat Ioan Vlaic din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, şi a reprezentantului părţilor Kendeffy Maria şi Pongrácz Elisabeth, avocat Májai László din Baroul Harghita, cu delegaţie depusă la dosar, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer, lipsind celelalte părţi. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când având în vedere cerea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, ţinând cont de prevederile art. 1 din Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 9/2015 privind programul de activitate jurisdicţională a Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării asupra cauzei pentru data de 6 octombrie 2015, dată la care, constatând că nu este întrunită majoritatea prevăzută de art. 6 teza a două şi art. 51 alin. (1) teza a două din Legea nr. 47/1992, în temeiul art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 şi art. 56 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Curtea a dispus redeschiderea dezbaterilor şi repunerea pe rol a cauzei pentru data de 27 octombrie 2015. Dezbaterile de la această dată au avut loc în prezenţa reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, avocat Ioan Vlaic din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, şi a reprezentantului părţilor Kendeffy Maria şi Pongrácz Elisabeth, avocat Májai László din Baroul Harghita, cu delegaţie depusă la dosar, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. lipsind celelalte părţi. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării asupra cauzei pentru data de 4 noiembrie 2015, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin încheierea din 15 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.461/240/2009, Judecătoria Haţeg - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, precum şi ale art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 24 alin. (1), (12) şi (14) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, excepţie ridicată de Academia Română într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii prin care autoarea excepţiei a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută, desfiinţarea parţială şi modificarea unor titluri de proprietate emise pe numele părţilor pârâte în dosar.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate aduc atingere prevederilor art. 16 alin. (2) şi art. 136 alin. (2)-(4) din Constituţie, deoarece dispun reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, fără a distinge dacă vechile amplasamente au intrat în mod legal în domeniul public al statului român, devenind bunuri inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Astfel, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 prevede posibilitatea comasării terenurilor care urmează să fie retrocedate într-un singur amplasament, doar în urma acordului dintre Comisia de aplicare a legilor fondului funciar şi proprietari, fără să existe un control prealabil care să verifice situaţia juridică a terenurilor supuse comasării, cât şi a faptului dacă acele terenuri se suprapun ori nu peste domeniul public al statului. Mai mult, alin. (2) al art. 2 din Legea nr. 1/2000 prevede c㠄rămân fără nicio altă confirmare. acele drepturi dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, pentru care au fost eliberate adeverinţe de proprietate, proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate.

5. Acest ultim text, alături de cel al art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 operează, în plus, şi o discriminare pozitivă în sensul favorizării persoanelor fizice şi juridice în detrimentul proprietăţii publice, întrucât condiţionează dovedirea dreptului de proprietate al statului de înscrierea acestuia în sistemul de evidenţă a proprietăţilor funciare. Or, precizează autoarea excepţiei, în România domeniul public este parţial înscris sau chiar neînscris în cărţile funciare, deoarece, ca efect al deselor schimbări legislative, nu există un sistem general de evidenţă al cadastrului funciar şi nici al amenajamentelor silvice, Totodată, participanţii la procesul de reconstituire a dreptului de proprietate pe vechile amplasamente pot să nu cunoască sau să ignore hotărârile Guvernului pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. În condiţiile în care lista acestor bunuri se publică în anexe transmise doar instituţiilor interesate.

6. Dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 prevăd, de asemenea, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere pe vechile amplasamente, ignorând art. 136 alin. (3) din Legea fundamentala, în virtutea cărora bunurile stabilite de legea organică fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. În acest sens, autoarea excepţiei menţionează pct. I. 5, 6 şi 7 din anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 4 şi pct. 1.1, poziţia C din anexa I la Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - secţiunea a lil-a - zone protejate, unde sunt enumerate cu titlu de bunuri aparţinând domeniului public, terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945, parcurile naţionale, rezervaţiile naturale şi monumentele naturii, respectiv zona Retezat. Aceste bunuri sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, astfel că nu pot constitui obiect al reconstituirii dreptului de proprietate privată pe vechile amplasamente. Dispoziţiile de lege criticate permit, însă, posibilitatea ieşirii acestora din domeniul public, „fără să existe, în prealabil, o introducere a lor în circuitul civil, potrivit legii, după o prealabilă şi legală dezafectare din domeniul public” .Având în vedere şi dispoziţiile art. 887 alin. (1) din Codul civil, potrivit cărora „Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauza de utilitate publică, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege”, rezultă, în opinia autoarei excepţiei, că singura modalitate pentru protejarea eficientă a terenurilor cu vegetaţie forestieră intrate în domeniul public al statului român este excluderea lor de la reconstituirea dreptului de proprietate a persoanelor fizice şi juridice pe vechile amplasamente asupra cărora statul român a dobândit, în modurile prevăzute de lege, dreptul de proprietate publică, terenuri situate în rezervaţiile naturale şi parcuri naţionale, respectiv în „Zone protejate de interes naţional şi monumentele naturii”.

7. Aceleaşi dispoziţii ale art. 24 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 contravin art. 136 alin. (2)-(4) din Constituţie şi prin aceea că nu pot coexista în stare de indiviziune terenuri forestiere pe vechile amplasamente asupra cărora s-a reconstituit, total sau parţial, dreptul de proprietate al foştilor proprietari sau al moştenitorilor acestora, cu terenuri forestiere aparţinând domeniului public al statului român, pentru considerentul că atributele inalienabilităţii, imprescriptibilităţii şi insesizabilităţii, specifice acestora din urmă, nu pot fi extinse şi asupra terenurilor particularilor.

8. În sfârşit, în privinţa art. 24 alin. (12) şi (14) din Legea nr. 1/2000, autoarea excepţiei precizează că, prin Decizia nr. 652 din 28 aprilie 2009, Curtea Constituţională a constatat că acestea sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte dreptul foştilor proprietari de a opta pentru atribuirea unei suprafeţe echivalente din fondul forestier proprietate de stat. Ca efect ăl art. 147 alin. (1) din Constituţie şi în lipsa intervenţiei legislative, acestor texte le-au încetat, în prezent, efectele juridice. Chiar şi aşa, autoarea excepţiei consideră că neconstituţionalitatea lor poate fi examinată de Curtea Constituţională inclusiv în raport cu normele fundamentale ale art. 136 alin. (2)-(4), având în vedere că, prin Decizia nr. 652 din 28 aprilie 2009, a fost analizată conformitatea acestora faţă de art. 4 alin. (2), art. 16 şi art. 44 din Legea fundamentală. Aşa fiind, susţine că dispoziţiile art. 24 alin. (12) şi (14) din Legea nr. 1/2000 încalcă textele constituţionale invocate, deoarece. În lipsa oricărei distincţii, permit restituirea către foştii proprietari sau moştenitorii acestora inclusiv a acelor terenuri aflate în domeniul public al statului care aparţin rezervaţiilor naturale şi parcurilor naţionale, respectiv „Zonelor protejate de interes naţional şi monumentelor naturii”.

9. Judecătoria Haţeg - Secţia civilă, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin, (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse la dosar, susţinerile reprezentanţilor părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, precum şi ale art. 2 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1), (12) şi (14) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, astfel cum au fost modificate, respectiv completate prin art. I pct. 2, 22, şi, respectiv, 23 din titlul VI al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Dispoziţiile legale criticate au următorul conţinut:

- Art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991: „Terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice

- Art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 1/2000: „(1) în aplicarea prevederilor prezentei legi reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane. Comisiile de aplicare a legilor fondului funciar, de comun acord cu proprietarii, pot comasa terenurile care urmează să fie retrocedate într-un singur amplasament.

(2) Drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, pentru care au fost eliberate adeverinţe de proprietate, proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate, rămân valabile fără nicio altă confirmare. “

- Art. 24 alin. (1), (12) şi (14) din Legea nr. 1/2000: „(1) Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, pentru diferenţa dintre suprafaţa primită prin aplicarea legilor fondului funciar şi cea avută în proprietate, persoanelor fizice şi juridice sau, după caz, moştenitorilor acestora, se face pe vechile amplasamente.

(...)

(12) Terenurile din ariile naturale protejate, constituite şi declarate astfel potrivit legii, arboretele constituite ca unităţi-sursă pentru producerea materialelor forestiere de reproducere, plantajele, culturile de plante-mamă pentru producţia de butaşi, înscrise în catalogul naţional al materialelor de bază, se restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, cu obligaţia de a le păstra destinaţia şi de a le asigura administrarea prin structuri silvice autorizate. Fostul proprietar poate opta pentru atribuirea unei suprafeţe echivalente din fondul forestier proprietate de stat.

(...)

(14) în cazul în care pe vechiul amplasament se află păduri încadrate în grupa I funcţională conform prevederilor Legii nr. 26/1996 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, fostul proprietar sau moştenitorii acestuia trebuie să respecte destinaţia acestora şi să permită lucrările de intervenţie necesare sau pot opta pentru restituirea unui alt teren, situat în apropierea vechiului amplasament. “

14. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 136 privind proprietatea.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, lege preconstituţională, stabilesc două condiţii cumulative ce trebuie întrunite pentru ca terenurile, parte a fondului funciar al României, să facă obiectul proprietăţii statului, respectiv să fi intrat în patrimoniul statului în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi să fi fost înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice.

16. În privinţa primei condiţii enunţate, Curtea observă că aceasta este o expresie a jurisprudenţei sale constante, potrivit căreia „a considera, într-o dispoziţie a legii, că şi imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului său de proprietate ar fi să se recunoască acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietăţii persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituţia din 1991 nu îl cunoaşte şi care, de aceea, nu poate fi acceptat” (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, sau Decizia nr. 136 din 21 octombrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998). În privinţa celei de-a două condiţii menţionate de textul de lege analizat, Curtea reţine că aceasta are în vedere, de asemenea, regimul juridic în vigoare la data intrării în patrimoniul statului a terenului respectiv. Astfel, în regimul de carte funciară reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, publicat în Monitorul Oficial nr. 95 din 27 aprilie 1938, dreptul de proprietate se dobândea numai dacă acesta era înscris în cartea funciară (art. 17 alin. 1); însă, dreptul de proprietate se dobândea „fără înscriere în cartea funciară, din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere” (art. 26 din decretul-lege). Anterior decretului-lege menţionat, în teritoriile României în care se aplica regimul de carte funciară, dreptul de proprietate se dobândea, de asemenea, numai dacă acesta era înscris în cartea funciară; în acea perioadă de timp, exproprierile realizate prin Legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi Legea pentru reformă agrară din Bucovina, publicate în Monitorul Oficial nr. 93 din 30 iulie 1921 trebuiau şi acestea înscrise în cartea funciară, în acest sens sunt dispoziţiile art. 66 din Legea pentru reformă agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi art. 48 din Legea pentru reformă agrară din Bucovina. Totuşi, aceste înscrieri nu erau realizate pentru a se constitui dreptul de proprietate al statului, ci pentru a se realiza publicitatea şi opozabilitatea operaţiunii realizate. În caz contrar, s-ar fi ajuns ca neîndeplinirea, din varii motive, a operaţiunii tehnice, în acest caz, de înscriere în cartea funciară să nege însăşi modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate - exproprierea. Or, în măsura în care exproprierea a fost realizată cu respectarea prevederilor Legilor din 1921, sub aspectul dispunerii ei şi a acordării de despăgubiri corespunzătoare, nu se poate susţine că, prin neînscrierea dreptului de proprietate astfel dobândit de către statul român în cartea funciară, acesta din urmă a pierdut dreptul de proprietate, iar cel expropriat a încasat despăgubirea plătită de statul român şi a rămas şi titular al dreptului de proprietate asupra terenului expropriat. Aşadar, Curtea apreciază că statui a dobândit dreptul de proprietate asupra acelor terenuri prin efectul legii, înscrierea în cartea funciară neavând efecte constitutive de drepturi, ci de opozabilitate. Aceleaşi considerente sunt aplicabile mutatis mutandis cu privire la înregistrarea dreptului de proprietate al statului în amenajamentele silvice.

17. Revenind la terenurile ce sunt obiectul proprietăţii statului în sensul art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, Curtea reţine că, până la 1 ianuarie 1990, dobândirea dreptului de proprietate prin expropriere nu era supusă condiţiei înscrierii în cartea funciară şi, practic, în privinţa acestui mod de dobândire a proprietăţii, cea de-a două condiţie cuprinsă în textul analizat nu poate fi acceptată, întrucât Legea nr. 18/1991 nu poate impune o atare condiţie cu privire la bunurile deja aflate în proprietatea statului. Condiţionarea cuprinsă în teza finală a textului analizat aplicată bunurilor intrate în proprietatea statului prin expropriere ar califica noua reglementare, care are un caracter constatatoriu al unor situaţii de drept, drept una constitutivă de drepturi. Acceptând o asemenea interpretare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, s-ar crea o nouă situaţie juridică: pe de o parte, negarea dreptului de proprietate al statului asupra terenurilor dobândite prin expropriere şi neînscrise în cartea funciară, iar, pe de altă parte, recunoaşterea implicită a dreptului de proprietate privată al persoanei expropriate.

18. Or, Curtea reţine că nerecunoaşterea efectelor exproprierii realizate, respectiv dobândirea dreptului de proprietate a statului asupra terenurilor în cauză, echivalează cu încălcarea art. 136 alin. (2) din Constituţie. Aşadar, prin condiţionarea recunoaşterii efectului exproprierii de înregistrarea acesteia în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general se încalcă art. 136 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale

19. De asemenea, Curtea reţine şi încălcarea art. 126 alin. (2) din Constituţie, în sensul că legea nu poate limita competenţa instanţelor judecătoreşti, şi anume a plenitudinii lor de jurisdicţie cu privire la stabilirea titularului dreptului de proprietate, într-un mod care să nesocotească esenţa exproprierii realizate, şi, pe cale de consecinţă, să conducă la încălcarea prevederilor Constituţiei, în speţă, a dreptului de proprietate al statului astfel cum acesta este prevăzut la art. 136 alin. (2) din Constituţie.

20. Având în vedere cele anterior expuse, pentru a da eficienţă efectelor produse prin expropriere, aşadar, pentru a da posibilitatea instanţelor judecătoreşti să stabilească titularul dreptului de proprietate, Curtea constată că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 sunt constituţionale în măsura în care nu condiţionează dobândirea dreptului de proprietate publică prin expropriere de înscrierea acesteia în cartea funciară. În acest context, Curtea reţine că, în temeiul acestei soluţii, Statul român va putea proba în contra menţiunilor cuprinse în cartea funciară dreptul său de proprietate dobândit prin expropriere, iar instanţa judecătorească va avea competenta de a stabili titularul dreptului de proprietate.

21. În continuare, examinând prevederile art. 2 alin. (1), art. 24 alin. (1), (12) şi (14) din Legea nr. 1/2000, precum şi jurisprudenţa sa cu privire la acestea, Curtea constată că reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor cu destinaţie forestieră pe vechile amplasamente este o soluţie legislativă conformă cu art. 44 din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 751 din 1 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 17 august 2010, şi Decizia nr. 56 din 27 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 22 martie 2011). De la acest principiu, legiuitorul prin Legea nr. 247/2005, introducând alin. (12) la art. 24 din Legea nr. 1/2000, a reglementat o derogare în situaţia în care vechiul amplasament face parte dintr-o arie naturală protejată. În acest caz, proprietarul al cărui drept de proprietate privată a fost reconstituit poate opta fie pentru reconstituirea pe vechiul amplasament, fie pentru reconstituirea pe un nou amplasament aflat în vecinătate. O atare derogare a avut în vedere faptul că regimul juridic de protecţie al acestor terenuri poate determina sarcini împovărătoare cu privire la proprietarul al cărui drept este reconstituit, drept pentru care acesta nu s-ar mai putea bucura în plenitudinea lor de atributele dreptului de proprietate privată ce caracterizează terenurile cu destinaţie forestieră.

22. Reconstituirea dreptului de proprietate privată în privinţa terenurilor cu destinaţie forestieră pe vechile amplasamente în temeiul Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000 constituie o măsură reparatorie şi are în vedere terenurile preluate de stat în anul 1948, odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei din acelaşi an, aşadar, nu şi terenurile expropriate, spre exemplu, în temeiul Legii din 1921. Un argument în acest sens este şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, care prevede că din domeniul public al statului fac parte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. Or, Curtea reţine că exproprierea realizată în conformitate cu cerinţele Legii din 1921 constituie în privinţa terenurilor cu destinaţie forestieră un mod de dobândire prevăzut de lege a unui bunde interes public.

23. În cauza de faţă, autorul excepţiei contestă constituţionalitatea dispoziţiilor legale care permit reconstituirea dreptului de proprietate privată în ariile naturale protejate, considerând că în privinţa terenurilor aflate în asemenea zone trebuie să opereze o interdicţie generală în privinţa reconstituirii dreptului de proprietate privată.

24. În privinţa ariei naturale protejate, Curtea observă că aceasta se defineşte, potrivit art. 4 pct. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 442 din 29 iunie 2007, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 49/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 13 aprilie 2011, ca o zonă terestră şi/sau acvatică în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală deosebită, care are un regim special de protecţie şi conservare, stabilit conform prevederilor legale, iar aceasta nu face obiectul exclusiv al proprietăţii publice în temeiul art. 136 alin. (3) din Constituţie. În aceste condiţii, ariile naturale protejate pot face parte din domeniul public prin declaraţia legii, având în vedere că art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede c㠄.Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege.”. Dacă în privinţa bunurilor proprietate publică reglementate ca atare prin Constituţie, trecerea lor în domeniul privat al statului nu este posibilă, cele stabilite ca atare prin declaraţia legii pot fi trecute în proprietatea privată a statului [a se vedea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998] dacă nu există vreo interdicţie legală expresă în acest sens.

25. Curtea constată că o atare interdicţie, în privinţa terenurilor cu destinaţie forestieră situate în arii naturale protejate, a existat în perioada 2000-2005, având în vedere faptul că art. 24 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 1/2000, anterior modificării introduse prin Legea nr. 247/2005, prevedea C㠄(2) Se exceptează de la reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, pentru persoanele fizice şi juridice, următoarele terenuri forestiere: [...] e) rezervaţiile ştiinţifice, pădurile - monumente ale naturii şi alte arii strict protejate, constituite şi declarate astfel potrivit legii;” şi începând cu anul 2007 până în prezent, deoarece alin. (3) al art. 5 din Legea nr. 18/1991, introdus prin Legea nr. 47/2007, prevede: „Terenurile pe care sunt amplasate reţele stradale şi parcuri publice, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii nu pot fi dezafectate din domeniul public decât în cazuri de excepţie pentru lucrări de interes naţional”, ceea ce înseamnă că legiuitorul a permis trecerea în proprietatea privată a statului a bunurilor menţionate în perioada 1991-2000 şi 2005-2007.

26. Aşadar, Curtea reţine că opţiunea legiuitorului de a se reconstitui dreptul de proprietate privată asupra unor asemenea terenuri este posibilă, deoarece există o procedură legală în temeiul căreia ele pot fi trecute din proprietatea publică în cea privată a statului, neafectându-se, astfel, caracterul insesizabil al proprietăţii publice.

27. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate cenzura opţiunea legiuitorului ca în anumite perioade de timp să permită reconstituirea dreptului de proprietate privată în arii naturale protejate, cu atât mai mult cu cât, în aceste perioade de timp, a existat reglementat un mecanism legal care să permită trecerea bunurilor, mai exact a terenurilor cu destinaţie forestieră, din domeniul public în cel privat al statului. Curtea reţine, de asemenea, că excedează competenţei sale cenzurarea opţiunii legiuitorului în favoarea unei soluţii legislative sau a alteia, ambele deopotrivă constituţionale.

28. În schimb, Curtea subliniază faptul că bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, sub nicio formă, însă legiuitorul a prevăzut, astfel cum s-a arătat anterior, un mecanism care să asigure posibilitatea statului de a stinge regimul de proprietate publică, respectiv prin trecerea bunului în cauză din proprietatea publică a statului în cea privată a acestuia. Aplicarea acestui mecanism cunoaşte două limitări, respectiv în situaţiile în care bunul face parte din proprietatea publică potrivit Constituţiei sau legea interzice expres trecerea anumitor bunuri în proprietatea privată a statului. În consecinţă, Curtea reţine că instanţele judecătoreşti sunt cele în măsură să verifice dacă reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale s-a realizat ulterior trecerii acestor bunuri în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, cu respectarea procedurii menţionate,

respectiv cu îndeplinirea cerinţelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se prevede altfel în condiţiile în care niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situaţie derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât cu respectarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

29. Având în vedere că stabilirea respectării competenţei şi a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public şi de trecere a acestora în domeniul privat reprezintă o chestiune de interpretare şi aplicare a legii de către instanţele judecătoreşti, Curtea nu poate cenzura astfel de critici, întrucât, dacă ar proceda ca atare, ar săvârşi o imixtiune în atribuţiile autorităţii judecătoreşti. De aceea, din această perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate apare ca fiind inadmisibilă, soluţionarea sa excedând competenţei Curţii Constituţionale.

30. În continuare, cu privire la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, Curtea reţine că acesta face referire la titlurile de proprietate emise anterior intrării în vigoare a legii, fiind edictat în vederea asigurării respectării stabilităţii raporturilor juridice în materia proprietăţii. Întrucât titlurile de proprietate contestate în prezenta cauză au fost emise în anul 2006, dispoziţia legală criticată apare ca neavând legătură cu soluţionarea cauzei, motiv pentru care, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000.

31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, ale art. 2 alin. (1) şi ale art. 24 alin. (1), (12) şi (14) din Legea nr. 1/2000 şi cu unanimitate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Academia Română în Dosarul nr. 1.461/240/2009 al Judecătoriei Haţeg - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 sunt constituţionale în măsura în care nu condiţionează dobândirea dreptului de proprietate publică prin expropriere, de înscrierea acesteia în cartea funciară.

2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 24 alin. (1), (12) şi (14) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, excepţie ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

3. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, excepţie ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Haţeg - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României. Partea I.

Pronunţată în şedinţa din 4 noiembrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Benke Károly

 

OPINIE SEPARATĂ

 

În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2015 consider că excepţia de neconstituţionalitate formulată cu privire la art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 trebuia respinsă ca inadmisibilă, întrucât a vizat, în principal, lămurirea unor probleme de fapt cu privire la situaţia juridică a unor terenuri preluate de statul român prin expropriere în condiţiile aplicării Legii pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, adoptate în anul 1921; or, soluţionarea unor asemenea chestiuni excedează sferei de competenţă a Curţii Constituţionale, astfel cum se va desprinde din cele ce vor fi arătate în continuare.

O primă problemă de fapt ridicată o reprezintă stabilirea efectelor pe care le-a produs aplicarea Legii din 1921, respectiv dacă exproprierea realizată la acel moment a avut drept efect transmiterea dreptului de proprietate prin chiar efectul legii sau aceasta trebuia dublată de înscrierea operaţiunii astfel realizate în cartea funduară. Or, Curtea Constituţională nu are competenţa de a stabili efectele pe care reglementările anterioare Constituţiei le-au produs la momentul adoptării lor, mai ales că prin natura lor ele şi-au epuizat efectele juridice la acel moment. Aşadar, Curtea nu avea competenţa de a se pronunţa nici rationae materiae şi nici rationae temporis, O atare competenţă aparţine în exclusivitate instanţelor judecătoreşti, acestea având plenitudine de jurisdicţie.

Stabilirea de către Curtea Constituţională cu efect ex post, respectiv pentru perioada 30 iulie 1921 până la intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 115/1938 - decret-lege care a intrat în vigoare la momente diferite în teritoriile ce au intrat sub jurisdicţia Regatului României începând cu 1921 -, că înscrierea în cartea funduară nu producea efecte constitutive de drepturi, ci de opozabilitate atunci când dreptul de proprietate al statului a fost dobândit prin expropriere este cel puţin discutabilă. În sens contrar constatării Curţii Constituţionale observăm că toată jurisprudenţa şi doctrina de la acea vreme considera că înscrierea în cartea funciară producea efecte constitutive de drepturi. „Cf. [Cartea funciară - sn] trebuie să arate totdeauna toate raporturile de fapt şi de drept ale imobilelor; să evidenţieze câştigarea, schimbarea şi stingerea tuturor drepturilor referitoare la imobile, căci altfel ceia ce nu se poate vedea în Cf. nu este oposabil terţilor de bună credinţă, nu este valabil faţă de aceştia şi se consideră neexistent din punct de vedere juridic. [...] Drepturile acestea se câştigă numai prin inscripţia efectuată în Cf. şi tot astfel numai prin radierea din aceste cărţi se pierd şi vor fi stinse. Tot asemenea şi sarcinile. Au deci nu numai putere probatorie, ci chiar constitutivă de drepturi” (I. Papp şi R Balaşiu - Cartea Funduară, voi. I, Cluj, 1922). „Dreptul de proprietate, servitute sau ipotecă se naşte numai prin înscrierea în Cf, [...] Deci, încheind contractul de vindere-cumpărare asupra unui imobil, cumpărătorul nu dobândeşte drept de proprietate, nici chiar dacă plăteşte preţul de cumpărare şi ia imobilul în posesiunea sa. [...] Cu alte cuvinte, înscrierea dreptului în cf. are efect constitutiv, în vreme ce înscrierea datelor referitoare la imobilul (întinderea, cultura, situaţia) are numai efect declarativ [...] Din cele spuse rezultă noţiunea cărţii funduare: un registru public destinat la evidenţierea datelor referitoare la imobil şi la anumite inscripţiuni, prin care drepturile reale asupra imobilului iau naştere sau încetează» (Şt. Láday - Cărţi funduare, 1927, Cluj, p. 13-15). De asemenea, în jurisprudenţa ante 1921 s-a arătat că dreptul de proprietate al imobilului cumpărat se dobândeşte numai prin intabulare [Kuria (instanţa suprimă maghiară) - Hotărârea nr. 4.571/1916, apud Şt. Láday - Codul civil austriac în vigoare în Ardeal 1924-1926, voi. I, Cluj, p. 721].

Aşadar, Legea din 1921 nu avea cum să prevadă obligaţia înscrierii acestui mod de dobândire a proprietăţii doar pentru motive de opozabilitate, întrucât ea a fost edictată în cadrul normativ [Ordonanţele din 1 martie 1850, 18 aprilie 1853, 26 iunie 1855,15 decembrie 1855 şi 5 februarie 1870, în vigoare până la 1943 pentru Ardealul de Sud şi 1945 pentru Ardealul de Nord, acesta din urmă fiind parte a Ungariei până în anul 1945, în urma Tratatului de la Viena din 30 august 1940] şi jurisprudenţial existent la acea vreme. În regimul de carte funciară era bine ştiut faptul că dobândirea dreptului de proprietate se făcea prin înscrierea în cartea funciară; în cazul neînscrierii în cartea funciară, dobânditorul nu justifica decât un eventual drept de creanţă. Este exclus ca legiuitorul român de la 1921 să fi gândit în termeni de opozabilitate în condiţiile în care acest efect al înscrierii în cartea fundară era inexistent la acea vreme.

O a două problemă ridicată se refera la faptul că prin soluţia pronunţată, deşi se doreşte a fi una sub rezervă de interpretare, în realitate, textul de lege a fost completat, adăugându-se în proprietatea statutului şi terenurile cu privire la care statul nu deţinea un drept de proprietate potrivit normelor în vigoare la data exproprierii. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea nu are competenţa de a modifica sau completa normele legale supuse controlului de constituţionalitate.

O a treia problemă ţine de faptul că este relativizat în mod nepermis caracterul veridic al menţiunilor din cartea funciară. Principiul înscrierii, respectiv regula dobândirii, transmiterii şi stingerii drepturilor reale imobiliare exclusiv prin efectul înscrierii, a constituit încă de la introducerea sa o trăsătură esenţială a instituţiei cărţilor funciare în Ardeal. Regulamentul de carte funciară introdus în Ungaria în 1855 şi pus în vigoare din 1870 pe întreg teritoriul Ardealului l-a preluat din Codul civil austriac, alături de principiile publicităţii, specialităţii şi verităţii (A. Boar, Uzucapiunea, prescripţia, posesia şi publicitatea drepturilor, Lumina Lex, 1999). Aşadar, ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale, menţiunile cuprinse în cartea funciară exprimă doar o prezumţie relativă din moment ce oricând statul român o poate răsturna făcând dovada unei eventuale preluări de către acesta a terenului respectiv prin expropriere. Se ajunge, aşadar, la o lipsă de securitate a raporturilor juridice civile, aspect incompatibil art. 1 alin. (3) din Constituţie referitor la caracterul de stat de drept al României.

Pentru toate cele de mai sus expuse consider că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 trebuia respinsă ca inadmisibilă, problemele ridicate vizând esenţialmente chestiuni de interpretare şi aplicare a legii, precum de stabilire a stării de fapt, aspecte care, în mod vădit, excedează controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională.

 

Judecător,

Puskás Valentin Zoltán

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru modificarea art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 729/2015 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional „Secţiunea 1C, subsecţiunea Ogra-Târgu Mureş pe teritoriul localităţilor Cristeşti, Gheorghe Doja, Ogra, Sânpaul, Ungheni şi Târgu Mureş din judeţul Mureş” din cadrul obiectivului de investiţii „Autostrada Braşov-Târgu Mureş-Cluj-Oradea”

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Articolul 3 din Hotărârea Guvernului nr. 729/2015 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional „Secţiunea 1C, subsecţiunea Ogra-Târgu Mureş pe teritoriul localităţilor Cristeşti, Gheorghe Doja, Ogra, Sânpaul, Ungheni şi Târgu Mureş din judeţul Mureş” din cadrul obiectivului de investiţii „Autostrada Braşov-Târgu Mureş-Cluj-Oradea”, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 18 septembrie 2015, se modifică şi va avea următorul cuprins: „Art. 3. - Sumele individuale estimate de către expropriator aferente despăgubirilor pentru imobilele proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional «Secţiunea 1C, subsecţiunea Ogra-Târgu Mureş pe teritoriul localităţilor Cristeşti, Gheorghe Doja, Ogra, Sânpaul, Ungheni şi Târgu Mureş din judeţul Mureş» din cadrul obiectivului de investiţii «Autostrada Braşov-Târgu Mureş-Cluj-Oradea», prevăzută la art. 1, sunt în cuantum total de 39.540 mii lei şi sunt alocate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Transporturilor, conform Legii bugetului de stat pe anul 2016 nr. 339/2015, capitolul 84.01 «Transporturi», titlul 58 «Proiecte cu finanţare din fonduri externe ne rambursabile aferente cadrului financiar 2014-2020», articolul 58.03 «Programe din Fondul de coeziune (FC)».”

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Ministrul transporturilor,

Dan Marian Costescu

Ministrul finanţelor publice,

Anca Dana Dragu

 

Bucureşti, 27 ianuarie 2016.

Nr. 27.

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind eliberarea doamnei Irina Alexe, la cerere, din funcţia publică de secretar general adjunct al Ministerului Afacerilor Interne

 

Având în vedere propunerea formulată de Ministerul Afacerilor Interne prin Adresa nr. 272.421 din 29 ianuarie 2016, precum şi Cererea doamnei Irina Alexe, înregistrată la Cabinetul primului-ministru cu nr. 5/588 din 29 ianuarie 2016,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii, doamna Irina Alexe se eliberează, la cerere, din funcţia publică de secretar general adjunct al Ministerului Afacerilor Interne.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Sorin Sergiu Chelmu

 

Bucureşti, 1 februarie 2016.

Nr. 36.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind numirea doamnei Irina Alexe în funcţia de secretar de stat la Secretariatul General al Guvernului

 

Având în vedere Adresa Ministerului Afacerilor Interne nr. 272.421 din 29 ianuarie 2016,

în temeiul art. 15 lit. c) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, doamna Irina Alexe se numeşte în funcţia de secretar de stat la Secretariatul General al Guvernului.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Sorin Sergiu Chelmu

 

Bucureşti, 1 februarie 2016.

Nr. 37.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL JUSTIŢIEI

 

ORDIN

privind prelungirea aplicării în anul 2016 a Ordinului ministrului justiţiei nr. 820/C/2015 pentru aprobarea Normelor metodologice privind acordarea majorării pentru lucrări de excepţie sau misiuni speciale funcţionarilor publici cu statut special şi personalului civil din sistemul administraţiei penitenciare şi a Ordinului ministrului justiţiei nr. 821/C/2015 privind condiţiile de acordare a majorării salariale pentru funcţionarii publici cu statut special şi personalul civil din sistemul administraţiei penitenciare care desfăşoară activităţi în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează

 

În temeiul prevederilor art. 8 alin. (3) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare,

având în vedere art. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul justiţiei emite următorul ordin:

Art. 1. - Prevederile Ordinului ministrului justiţiei nr. 820/C/2015 pentru aprobarea Normelor metodologice privind acordarea majorării pentru lucrări de excepţie sau misiuni speciale funcţionarilor publici cu statut special şi personalului civil din sistemul administraţiei penitenciare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 12 martie 2015, şi ale Ordinului ministrului justiţiei nr. 821/C/2015 privind condiţiile de acordare a majorării salariale pentru funcţionarii publici cu statut special şi personalul civil din sistemul administraţiei penitenciare care desfăşoară activităţi în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, publicat în Monitorul Oficial ai României, Partea i, nr. 172 din 12 martie 2015, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2016.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul justiţiei,

Raluca Alexandra Prună

 

Bucureşti, 19 ianuarie 2016.

Nr. 146/C.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

 

DECIZIA Nr. 23

din 26 octombrie 2015

 

Dosar nr. 15/2015

 

Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale

Andreia Liana Constanda - judecător la Secţia I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă - judecător-raportor

Adina Georgeta Nicolae - judecător la Secţia I civilă

Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă

Bianca Elena Ţăndărescu - judecător la Secţia I civilă

Alina Iuliana Ţuca - judecător la Secţia I civilă

Mirela Vişan - judecător la Secţia I civilă

Romaniţa Ecaterina Vrînceanu - judecător la Secţia I civilă

Constantin Brânzan - judecător la Secţia a II-a civilă

Iulia Manuela Cîrnu - judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă - judecător-raportor

Monica Ruxandra Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă

Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secţia a II-a civilă - judecător-raportor

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Zaharia - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Maria Ilie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Angelica Denisa Stănişor - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Lucia Tatiana Rog - judecător la Secţia penală

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 27 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 272 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri rudelor celui vinovat de producerea accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusivă a victimei înseşi, în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie, R.C.A.

După prezentarea referatului cauzei, constatând că nu mai sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordă cuvântul doamnei Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reprezentantul procurorului general a formulat concluzii de admitere a recursului în interesul legii, apreciind întemeiată opinia potrivit căreia, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorul de răspundere civilă auto obligatorie nu poate fi obligat la indemnizarea membrilor familiei conducătorului autovehiculului vinovat de producerea accidentului, pentru prejudiciul indirect cauzat prin decesul acestuia.

Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele:

I. Problema de drept ce a generat practica neunitară

Prin memoriul de recurs în interesul legii formulat de autorul sesizării a fost indicată următoarea problemă de drept ca fiind soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti:

„Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri rudelor celui vinovat de producerea accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusivă a victimei înseşi, în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie, R.C.A.”

II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia prin Memoriul emis sub nr. 311 din 3 iunie 2015, ce a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 216 din 8 iunie 2015, legitimarea procesuală a instituţiei titulare a sesizării fiind expres prevăzută de art. 514 din Codul de procedură civilă.

III. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

Practica judiciară neunitară care a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezentul recurs în interesul legii decurge din cele două orientări jurisprudenţiale în soluţionarea problemei de drept enunţate, astfel:

1. Într-o primă orientare, care este şi majoritară, s-a apreciat că membrii familiei conducătorului vinovat de accident nu beneficiază de despăgubiri de la asigurătorul de răspundere civilă obligatorie ca urmare a vătămării sau decesului acestuia, aceste persoane, într-un astfel de caz, neputând fi considerate terţe persoane vătămate.

Pornind de la conţinutul art. 50 al Legii nr. 136/1995 s-a observat, în această opinie, că legiuitorul obligă asigurătorul de răspundere civilă auto (R.C.A.) să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii săi răspund faţă de terţe persoane prejudiciate prin accidente de autovehicule, cu excepţia cazului în care persoana vătămată este chiar conducătorul autovehiculului responsabil de accident.

Conform art. 50 alin. 2 din actul normativ anterior menţionat, în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel autovehicul, cu excepţia conducătorului autovehiculului respectiv.

Cum conducătorul auto vinovat nu beneficiază de despăgubiri ca urmare a vătămării sale, pe cale de consecinţă, nici pentru decesul său nu pot exista beneficiari de daune, indiferent de relaţia de rudenie a celor care le pretind.

Art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 a fost înţeles ca recunoscând dreptul de a primi despăgubiri soţului/soţiei sau persoanelor aflate în întreţinerea proprietarului sau conducătorului auto vinovat, cu condiţia ca aceste persoane să fi fost ele însele vătămate/decedate în accident, aşadar să fi fost victime directe ale evenimentului, şi nicidecum să solicite daune în calitate de rude apropiate ale conducătorului auto.

S-a apreciat că dispoziţia legală în cauză a fost încorporată în conţinutul legii tocmai pentru ca subiectele pe care le vizează Să nu fie excluse de la despăgubire, în cazul în care acestea sunt victime directe, tocmai în considerarea relaţiei de rudenie cu conducătorul auto vinovat de producerea accidentului.

De asemenea, s-a considerat că, pentru antrenarea răspunderii asigurătorului în temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995, este necesar a se constata existenţa tuturor elementelor răspunderii civile delictuale ale asiguraţilor R.C.A. - conducători auto vinovaţi pentru accident, or, în cazul decesului conducătorului auto exclusiv vinovat de producerea accidentului, lipsesc elementele răspunderii civile delictuale, neputând fi antrenată răspunderea contractuală a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, răspunderea acestuia grefându-se întotdeauna pe răspunderea delictuală a asiguratului, neexistând aşadar răspunderea asigurătorului în lipsa unei fapte ilicite a asiguratului său.

Cu alte cuvinte, pentru a putea fi angajată răspundea contractuală a societăţii de asigurare este necesar ca, în prealabil, obligaţia de plată a despăgubirilor să existe în sarcina asiguratului. Astfel spus, este necesară stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie pentru a putea fi angajată ulterior răspunderea contractuală a asigurătorului. Numai în aceste condiţii şi doar dacă autorul faptei delictuale nu a achitat persoanei vătămate cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat, asigurătorul urmează a fi obligat a achita contravaloarea despăgubirilor datorate de asigurat în limitele contractului de asigurare.

Având în vedere că şoferul vinovat exclusiv de producerea accidentului nu a săvârşit o faptă ilicită provocându-şi propriul deces, s-a apreciat că nu există nicio răspundere civilă delictuală a victimei - autoare a accidentului şi, în consecinţă, nu operează nicio răspundere contractuală a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie.

Prin urmare, rudele şoferului vinovat nu sunt îndreptăţite să beneficieze de despăgubiri de la asigurătorul de răspundere civilă obligatorie decât în situaţia în care membrii familiei asiguratului au fost ei înşişi victime ale accidentului, fiind vătămaţi corporal ori decedaţi, fie că au fost pasageri în vehicul, fie că se aflau în afara acestuia, însă aceste daune sunt acordate pentru vătămarea corporală sau decesul lor, şi nu pentru vătămarea sau decesul asiguratului vinovat de accident, rudă cu ei.

În această opinie s-a apreciat ca fiind absurdă deducerea unei intenţii a legiuitorului de obligare a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie la plata cheltuielilor de înmormântare ale asiguratului său, vinovat de producerea accidentului, ori de a prelua întreţinerea familiei acestuia şi plata daunelor morale ca urmare a suferinţei pricinuite de deces, aspecte de natură a transforma asigurarea de răspundere civilă obligatorie într-o veritabilă asigurare de viaţă.

Suferinţa pentru decesul conducătorului auto nu constituie „riscul asigurat” în sensul Legii nr. 136/1995, în condiţiile în care acesta este vinovat de producerea accidentului.

Spre deosebire de asigurările de persoane, legiuitorul a instituit în cazul asigurărilor obligatorii obligaţii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pentru ca asigurătorul să acopere prejudiciile terţilor, şi nu ale propriei persoane a asiguratului răspunzător de producerea accidentului ori ale moştenitorilor săi, pentru aceştia din urmă existând deschisă calea unei dezdâunări doar dacă au suferit direct vătămări corporale prin producerea accidentului, situaţie în care însă ei dobândesc calitatea de terţi păgubiţi ca urmare a faptei delictuale a asiguratului.

Instanţele care au adoptat această soluţie şi-au sprijinit raţionamentele lor şi pe dispoziţiile relevante din ordinele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în vigoare în raport cu data producerii accidentului, respectiv art. 26 alin. (2) pct. 4 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a

Asigurărilor nr. 21/2009, cu modificările ulterioare, art. 26 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a

Asigurărilor nr. 5/2010, art. 27 pct. 2 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, cu modificările şi completările ulterioare, care, printr-un conţinut similar, menţionează, între cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, pe acela în care prejudiciul constă în vătămarea corporală sau decesul conducătorului răspunzător de producerea accidentului, indiferent cine solicită despăgubirile.

2. În cea de-a două orientare s-a apreciat că membrii familiei conducătorului vinovat de accident pot beneficia de despăgubiri din partea asigurătorului, fiind incluşi în noţiunea de terţe persoane, chiar şi atunci când nu au fost victime directe ale accidentului, însă cer repararea prejudiciului decurgând din moartea şoferului.

Potrivit acestei opinii, asigurarea obligatorie de răspundere civilă are un caracter preponderent intuitu rei, fiind esenţială pentru angajarea sau implicarea în accident a autovehiculului asigurat, nicidecum a persoanei asiguratului, aspecte deduse din dispoziţiile art. 49 şi 51 din Legea nr. 136/1995. Cazul asigurat constă în accidentul cauzator de prejudicii terţelor persoane, indiferent dacă persoana vinovată de producerea accidentului este sau nu identificată şi indiferent dacă este sau nu chiar persoana asigurată.

Principala condiţie a antrenării răspunderii asigurătorului R.C.A. este aceea ca autoturismul implicat în accident să fie identificat şi asigurat.

S-a arătat că din redactarea clară a textului art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 rezultă că legiuitorul a înţeles să acorde familiei conducătorului vinovat de producerea accidentului o protecţie comparabilă cu cea acordată victimelor directe ale accidentului, respectiv dreptul la despăgubiri pentru daunele materiale sau morale acoperite de asigurarea R.C.A., în condiţiile în care paguba produsă îşi are cauza în accidentul produs prin intermediul autovehiculul asigurat.

A considera că dreptul la despăgubiri recunoscut familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului funcţionează numai în ipoteza în care membrii acesteia sunt victime directe, respectiv în caz de vătămare corporală sau deces, deoarece se aflau în autoturism sau în afara lui, conform art. 50 alin. 2 din Legea nr. 136/1995, lipseşte de orice finalitate şi efecte conţinutul art. 50 alin. 3, întrucât, într-o atare interpretare, membrii familiei conducătorului auto vinovat aveau la dispoziţie prevederile alin. 2, nemaifiind necesară introducerea în corpul legii a unei menţiuni speciale în ceea ce îi priveşte.

De altfel, prevederile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 recunosc explicit dreptul la despăgubiri soţului/soţiei ori persoanelor aflate în întreţinerea proprietarului sau conducătorului vehiculului asigurat, fără a-i condiţiona de implicarea respectivelor subiecte în accident, subliniindu-se că, în atare situaţie, aceste persoane nu se subrogă în drepturile conducătorului auto vinovat, ca succesori legali ai acestuia, ci pretind repararea unui prejudiciu propriu constând în suferinţa provocată de decesul şoferului vinovat ori lipsa întreţinerii acordate de acesta.

Prin urmare, rudele conducătorului auto vinovat de producerea accidentului pot fi considerate terţe persoane vătămate, iar acţiunile lor trebuie admise, chiar dacă nu au fost victime directe în acele accidente, în sensul că nu au suferit vătămări corporale proprii în urma evenimentului rutier produs de şoferul soţ sau rudă cu ei.

Totodată, este necesar a fi menţionat faptul că, atât în cea dintâi orientare jurisprudenţială, cât şi în cea de a doua, instanţele au folosit argumentul sprijinit pe conţinutul Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, invocându-se deopotrivă faptul că dispoziţia legală care interesează în cauză, respectiv art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995, în interpretarea dată de fiecare din cele două opinii, dă expresie transpunerii în dreptul intern a reglementării corespunzătoare de la nivel european.

IV. Dispoziţii legale relevante

a) Dispoziţii legale supuse interpretării sunt următoarele:

Art. 50 din Legea nr. 136/1995:

„Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdâunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.

Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel vehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, precum şi dacă nu aparţineau proprietarului, utilizatorului ori conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului.”

b) Dispoziţii normative aflate în legătură cu cele supuse interpretării:

Art. 12 (2) din Directiva 2009/103/CE (identic cu art. 3 din a două Directivă a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislaţiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule 84/5/CEE):

„Membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane, a cărei răspundere civilă este angajată într-un accident şi acoperită de asigurarea prevăzută la art. 3, nu sunt excluşi, datorită acestei legături de rudenie, de la beneficiul asigurării pentru vătămările lor corporale “

V. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia, autor al sesizării, nu a exprimat un punct de vedere asupra problemei de drept în divergenţă.

VI. Opinia procurorului general

Prin punctul de vedere înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie înregistrat sub nr. 37.503 din 23 octombrie 2015 s-a învederat că nu există o răspundere civilă a conducătorului autovehiculului exclusiv răspunzător de producerea accidentului faţă de rudele sale, care, nefiind pasageri în autovehicul ori neaflându-se la locul accidentului, nu au fost vătămate corporal direct prin accidentul produs.

Totodată, nefiind vorba de terţe persoane păgubite faţă de care asiguratul este ţinut a răspunde şi neexistând un raport de răspundere pe care să se grefeze contractul de asigurare, nici asigurătorul nu poate fi obligat la despăgubiri.

Prin urmare, conducătorul autovehiculului exclusiv răspunzător de producerea accidentului sau urmaşii lui nu pot obţine de la asigurător, în temeiul asigurării de răspundere civilă obligatorie, repararea pagubei suferite.

VII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

La nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă asupra problemei de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a existat o serie de cauze trimise spre soluţionare în procedura întrebării preliminare de către instanţele portugheze - cauzele C-300/10, C-229/10, C-362/11, C-486/11. C-96/12, toate soluţionate pe cale de ordonanţă şi în care s-a pus problema interpretării unor articole din directivele în materie de asigurare de răspundere civilă auto prin raportare la dispoziţii din dreptul naţional portughez, care limitau cazurile de răspundere civilă.

În special, în Cauza C-213/12 întrebarea preliminară a vizat problema dacă art. 1 (1) şi art. 3 din a două Directivă nr. 84/5/CEE coroborate cu art. 1 din a treia Directivă a Consiliului din 14 mai 1990 privind armonizarea legislaţiei statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule 90/232/CEE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale care exclude dreptul la despăgubire al membrilor familiei conducătorului auto pentru daunele nepatrimoniale care rezultă în urma decesului acestuia, atunci când accidentul se datorează exclusiv culpei conducătorului auto.

Ca urmare însă a soluţiilor pronunţate în cauzele precedente de către curte pe cale de ordonanţă (şi prin care aceasta, în esenţă, sublinia că reglementările directivelor europene în materie de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto urmăresc armonizarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto la nivelul tuturor statelor membre, şi anume, de a se asigura că răspunderea civilă pentru vehicule este acoperită prin asigurare, fără a produce efecte asupra întinderii răspunderii civile prevăzute în dreptul naţional, deoarece nu urmăresc şi armonizarea regimurilor naţionale de răspundere civilă), prin Ordonanţa din 25 iunie 2013 s-a luat act de retragerea întrebării preliminare de către instanţa naţională.

VIII. Opinia specialiştilor

Punctul de vedere transmis de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai este în sensul că membrii de familie ai conducătorului vinovat de producerea accidentului nu pot pretinde acoperirea de către asigurător a prejudiciilor suferite ca urmare a vătămării corporale sau decesului conducătorului auto. În justificarea acestui punct de vedere au fost prezentate două argumente majore:

a) Alin. 3 al art. 50 a fost introdus în corpul Legii nr. 136/1995 prin Legea nr. 172/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Cel mai probabil, textul nou-introdus în legea română este întruchiparea ideii preluate de Documentul de poziţie al României, cap. 3 - Libera circulaţie a serviciilor, în raport cu Directiva Consiliului nr. 84/5/CEE, faţă de conţinutul căreia se stabilea c㠄pentru transpunerea integrală a prevederilor comunitare se vor lua măsuri: ... includerea în asigurarea obligatorie a şoferului şi a membrilor săi de familie în legătură cu vătămarea lor corporală .... termen: anul 2004...”.

Art. 3 al Directivei nr. 84/5/CEE - în prezent, regăsit cu acelaşi conţinut în art. 12 alin. 2 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi - stabilea; membrii familiei persoanei asigurate vor obţine daune-interese de la asigurător pentru prejudiciile lor corporale.

b) Prin ipoteză, în cazul membrilor de familie prejudiciaţi ca urmare a vătămării corporale sau a decesului conducătorului, este vorba de un prejudiciu prin ricoşeu, înţeles ca prejudiciu cauzat în mod indirect. Acest prejudiciu are un caracter autonom faţă de prejudiciul suferit de victima imediată prin aceea că cel ce suferă un prejudiciu prin ricoşeu are (exhibă) un drept propriu la despăgubire, iar nu un drept transmis din patrimoniul victimei imediate.

Prejudiciul prin ricoşeu este unul mediat, asupra sa reflectându-se inevitabil toate condiţiile de reparare a prejudiciului iniţial, imediat.

Astfel fiind, cerinţa esenţială pentru repararea în temeiul răspunderii civile a unui prejudiciu prin ricoşeu este ca fapta ilicită care l-a generat să îşi menţină acest caracter (ilicit) şi în ce priveşte victima directă. În esenţă, este reparabil un prejudiciu prin ricoşeu doar dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi în cazul prejudiciului iniţial. Deoarece cele două prejudicii au fost generate/cauzate de una şi aceeaşi faptă ilicită, este de neacceptat ca acţiunea sau inacţiunea respectivă să aibă caracter ilicit exclusiv din perspectiva victimei prin ricoşeu, nu însă şi din perspectiva victimei imediate.

În alte cuvinte, nu poate fi primită pretenţia de reparare a unui prejudiciu prin ricoşeu dacă fapta ilicită cauzatoare nu are simultan acest caracter şi în raport cu pierderea suferită de victima nemijlocită.

Or, în cazul de speţă ajuns în divergenţă, când, ca urmare a accidentului auto provocat din vina conducătorului, fie el asigurat ori terţ care utilizează autovehiculul persoanei asigurate, survine decesul acestuia, nu există o victimă nemijlocită a faptei ilicite. Conducătorul auto îşi generează sieşi un prejudiciu prin provocarea accidentului auto, iar acest prejudiciu nu este reparabil după regulile răspunderii civile delictuale, deoarece partea responsabilă se identifică chiar cu victima.

Cât timp nu se pune problema angajării răspunderii civile delictuale a conducătorului auto faţă de sine însuşi, este exclusă angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile prin ricoşeu generate de fapta aceluiaşi conducător.

IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

La nivelul Curţii Constituţionale nu a fost identificată jurisprudenţa relevantă asupra problemei de drept în cauză.

X. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin rapoartele întocmite de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-au exprimat două opinii, după cum urmează:

1. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, priveşte doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier.

2. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin, 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, soţul (soţia) sau persoanele aflate în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, au dreptul să obţină despăgubiri, ca urmare a decesului produs din culpa exclusivă a victimei înseşi, în cazul de răspundere civilă obligatorie.

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală şi având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive (ori definitive şi irevocabile) pronunţate de mai multe instanţe judecătoreşti de pe teritoriul ţării.

Norma legală ce a generat divergenţa de jurisprudenţă - alin, 3 al art. 50 - a fost introdusă în corpul Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România în anul 2004, prin Legea nr. 172/2004.

Expunerea de motive a actului normativ de modificare şi completare face vorbire despre obligaţiile asumate de România prin Documentul de poziţie, cap. 3 - Libera circulaţie a serviciilor (aprobat în şedinţa Guvernului român la 6 decembrie 2001) şi despre nevoia de aliniere a legislaţiei naţionale în materie de asigurări la legislaţia europeană în domeniu.

Aşadar, un prim indiciu ar fi în sensul că reglementarea legală care interesează în cauză este rezultatul transpunerii în legislaţia naţională a reglementării echivalente de la nivel european.

Observarea comparativă a textelor normative în discuţie - art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 12 alin. 2 din Directiva 2009/103/CE (în conţinut identic cu art. 3 din Directiva 84/5/CEE, înlocuită în 2009 cu Directiva 2009/103/CE din raţiuni de unificare a reglementărilor existente la nivel european în materia asigurărilor) - relevă însă că, spre deosebire de reglementarea de la nivel european, cea din legea internă nu conţine nicio precizare în privinţa tipului de prejudiciu pentru repararea căruia a fost recunoscut un drept la despăgubire pe seama asigurătorului de răspundere civilă obligatorie în favoarea soţului/soţiei ori persoanei aflate în întreţinerea proprietarului sau conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

Tocmai această omisiune a normei interne în indicarea, similar normei de nivel european, că, în cazul acestor subiecte, dreptul la reparaţie priveşte vătămările lor corporale („... nu vor fi excluşi de la beneficiul asigurării, în privinţa pagubelor lor corporale*) a stat la originea divergenţei de jurisprudenţă, născând, în acest context, întrebarea dacă textul legal al art. 50 alin. 3 poate li văzut ca o transpunere imperfectă a art. 3 al Directivei 84/5/CEE, dar care trebuie interpretat şi aplicat în spiritul normei europene de inspiraţie, ori, dimpotrivă, dacă voinţa legiuitorului intern a fost aceea de a recunoaşte drepturi la despăgubire familiei şoferului vinovat de accident mai largi chiar decât ale normei din directivă, aşadar, pentru orice tip de prejudiciu şi nu doar pentru cele limitate la vătămările corporale proprii.

Este cert însă că un răspuns convingător şi lămuritor nu se poate rezuma la deducerea unei intenţii de aliniere la legislaţia comunitară a legiuitorului naţional, plecându-se de la Declaraţia de poziţie a României - act de voinţă al Guvernului român, atât timp cât norma legală în discuţie a fost adoptată prin lege - act de voinţă al Parlamentului, care se poate îndepărta de la obiectivele urmărite de puterea executivă.

De aceea, o incursiune în principiile generale ale dreptului cu privire specială asupra materiei asigurării obligatorii de răspundere civilă este absolut necesară.

Cu titlu general, art. 2.223 alin. (1) din Codul civil stipulează c㠄în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil”.

Aceeaşi idee se regăseşte exprimată şi în conţinutul legii speciale, respectiv art. 49 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, care, în plus, identifică faptul ilicit cauzator de prejudicii ca fiind accidentul de vehicul.

Aşadar, la nivel de principiu, asigurarea de răspundere civilă produsă prin accidente de vehicule reprezintă o garanţie a persoanelor vătămate prin accident şi care aveau deschisă o acţiune în daune împotriva vinovatului de accident ori a moştenitorilor acestuia, că prejudiciul cauzat va fi reparat.

În acelaşi timp, această formă de asigurare reprezintă o modalitate prin care titularul asigurării îşi conservă patrimoniul prin transferarea către societatea de asigurări a obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat în urma unui accident rutier produs din culpa sa, obligaţie care, în lipsa contractului de asigurare, i-ar fi revenit celui vinovat de producerea accidentului.

Aşadar, pentru a fi antrenată răspunderea asigurătorului faţă de terţa persoană păgubită, este necesară existenţa prealabilă a unei răspunderi civile a autorului faptei (asiguratul) faţă de aceeaşi persoană. Răspunderea asigurătorului nu este una de sine stătătoare, acesta putând deveni obligat faţă de victimă în baza legii doar în măsura în care o atare obligaţie - izvorâtă, de această dată, din răspunderea civilă delictuală - există şi în sarcina conducătorului.

Riscul asigurat, adică evenimentul asigurat care dă naştere obligaţiei asigurătorului de a plăti indemnizaţia de asigurare - despăgubirea -, consta în accidentul cauzator de prejudicii terţelor persoane pentru care, potrivit legii, se angajează răspunderea asiguratului sau a conducătorului vehiculului.

Înţelegerea exactă a conţinutului şi sensului reglementării art. 50 alin 3 din Legea nr. 136/1995 presupune interpretarea sistematică a acestei norme legale în contextul întregii reglementări a art. 50, în concordanţă cu condiţiile legale ale angajării răspunderii asigurătorului şi cu natura juridică proprie (mai sus redată) a acestui tip de asigurare.

Este de precizat că practica judiciară divergentă a vizat acea cazuistică în care membrii familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului au pretins recunoaşterea unui drept de dezdăunare pe seama asigurătorului pentru prejudiciile proprii decurgând din decesul şoferului, cum ar fi plata costurilor înmormântării, a daunelor morale cauzate de dispariţia acestuia ori pierderea întreţinerii de care beneficiau din partea victimei directe a accidentului, instanţele judecătoreşti fiind unanime, în cazuistica analizată, în recunoaşterea unui drept la dezdăunare aceloraşi subiecte pentru repararea prejudiciilor generate de vătămările lor corporale, aşadar când acestea sunt ele însele victime directe ale accidentului.

Divergenţa vizează, prin urmare, cazul membrilor de familie prejudiciaţi (material şi/sau moral) ca urmare a vătămării corporale sau decesului conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, respectiv ceea ce doctrina şi jurisprudenţă au denumit a fi prejudiciul prin ricoşeu, înţeles ca prejudiciu cauzat în mod indirect (şi care îşi găseşte în prezent o reglementare legală prin dispoziţiile art. 1.390 şi 1.392 din Codul civil).

Întrucât, la originea producerii lui, se regăseşte una şi aceeaşi faptă ilicită, este de neconceput repararea prejudiciului prin ricoşeu în absenţa întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului direct. Mai exact, cerinţa esenţială pentru repararea prejudiciului prin ricoşeu este ca fapta ilicită cauzatoare să îşi menţină acest caracter (ilicit) şi în ce priveşte victima directă.

Or, potrivit art. 50 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Pe de altă parte, art. 50 alin. 2 prevede că, în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.

Excluderea conducătorului vehiculului din sfera „terţelor persoane păgubite”, la care se referă art. 49 din lege, are drept consecinţă faptul că asigurătorul nu datorează despăgubiri în caz de vătămare a sănătăţii sau pentru moartea asiguratului în accident şi nici pentru avarierea sau distrugerea bunurilor sale, inclusiv a autovehiculului condus de el şi care a provocat accidentul.

Această excludere nu este însă întâmplătoare şi nu se justifică doar pe legătura contractuală asigurat - asigurător din raportul de asigurare (care, în cazul asigurării casco, spre exemplu, este chiar cea care stă la baza includerii în asigurare a bunurilor asiguratului), ci tocmai pe lipsa, în acest caz, a fundamentului asigurării de răspundere civilă, respectiv pe existenţa unei obligaţii de reparare a prejudiciului în sarcina conducătorului auto, izvorâtă din răspunderea civilă delictuală. Asiguratul nu poate avea răspundere civilă faţă de el însuşi, aşa încât asigurarea de răspundere este fără obiect. Acest lucru se întâmplă atunci când persoana victimei se confundă cu cea responsabilă de producerea faptei ilicite.

În tot acest context, recunoaşterea unui drept la despăgubiri soţului/soţiei sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, nu poate fi văzută decât ca menită să acopere acele prejudicii suferite de aceste subiecte decurgând din vătămările lor corporale, ca victime directe ale accidentului.

A admite că art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 recunoaşte un drept la despăgubiri membrilor familiei conducătorului auto vinovat de accident pentru repararea prejudiciilor indirecte, prin ricoşeu, provocate acestora (constând în cheltuieli cu spitalizarea şi înmormântarea, acordarea întreţinerii pe care acesta o presta în timpul vieţii, daune morale pentru durerea pierderii unei fiinţe dragi) înseamnă a admite că asigurătorul trebuie să răspundă pentru repararea prejudiciilor indirecte ale faptei cauzatoare de prejudicii, atunci când nu este ţinut, potrivit legii, la repararea prejudiciilor directe ale aceleiaşi fapte, şi mai ales, în absenţa fundamentului legal dat de existenţa unei răspunderi civile delictuale a persoanei asigurate ori a celui ce a cauzat evenimentul rutier.

Or, precum s-a arătat, este reparabil un prejudiciu prin ricoşeu doar dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile şi în cazul prejudiciului iniţial.

În speţă, prin ipoteză, deşi există o victimă nemijlocită a faptei ilicite (conducătorul auto vătămat sau decedat), aceasta nu poate răspunde faţă de sine însăşi, vătămarea sa corporală şi/sau decesul fiind rezultate ale propriei sale fapte, şi, prin urmare, este de neconceput să se discute despre răspunderea sa faţă de membrii propriei familii (în cele mai multe ipoteze de speţă şoferul este şi decedat). De altfel, atât sub reglementarea vechiului Cod civil, cât şi sub cea a noului Cod civil, fapta victimei înseşi este văzută ca una din cauzele înlăturării răspunderii civile delictuale.

În concluzie, cât timp nu se pune problema angajării răspunderii civile delictuale a conducătorului auto faţă de sine însuşi, este exclusă angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile prin ricoşeu generate membrilor familiei sale prin fapta aceluiaşi conducător.

Asigurătorul va fi însă ţinut întotdeauna să despăgubească membrii familiei conducătorului vinovat de accident ori de câte ori aceştia sunt victime directe ale accidentului auto, aşadar pentru repararea prejudiciilor lor corporale, şi acesta este sensul propriu al normei legale aflate în analiză,

Este adevărat că, astfel văzute lucrurile, s-ar putea afirma că introducerea alin. 3 al art. 50 din Legea nr. 136/1995 nu a adus niciun beneficiu, deoarece situaţia juridică a acestor subiecte îşi găsea oricum rezolvare în dispoziţiile preexistente ale art. 50 alin. 2 din aceeaşi lege.

Totuşi, ca şi în cazul reglementării prezente în directiva europeană, scopul tratării distincte a acestei categorii de subiecte a fost acela de a acorda membrilor familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei altei persoane care poartă răspunderea producerii accidentului o protecţie comparabilă cu cea de care se bucură alte terţe victime, spre a nu fi excluse de la acest beneficiu tocmai pe considerentul relaţiei de rudenie dintre acestea şi conducătorul vinovat.

Contrar celei de-a două opinii jurisprudenţiale, asigurarea reglementată în cap. III din Legea nr. 136/1995 nu este una pentru „bun” (autoturism sau autovehicul), ci pentru răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Caracterul intuitu rei atribuit acestui tip de asigurare, explicat prin considerarea ca esenţială, în vederea antrenării răspunderii asigurătorului, a implicării în accident a unui vehicul asigurat şi identificat, caracter dedus şi din reglementarea art. 51 din Legea nr. 136/1995, ignoră însăşi esenţa asigurării în cauză, de a fi una pentru răspunderea civilă (sau pentru responsabilitate).

Într-adevăr, implicarea în accident a unui vehicul identificat şi asigurat constituie una din condiţiile antrenării răspunderii asigurătorului R.C.A., însă ceea ce este de esenţa acestui tip de asigurare este existenţa unui caz de răspundere civilă delictuală a autorului accidentului faţă de terţe persoane păgubite, în absenţa căruia răspunderea asigurătorului nu există (chiar în ipoteza realizării cazului asigurat prin mijlocirea unui vehicul identificat şi asigurat).

Soluţia legislativă consacrată prin dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 136/1995 - care reglementează cazul altor persoane care sunt cuprinse în asigurare decât asiguratul - nu se îndepărtează de la esenţa acestui tip de asigurare, deoarece pentru cazul celui care a condus vehiculul persoanei asigurate, cu sau fără voia şi ştiinţa acesteia, răspunderea asigurătorului se fundamentează tot pe un caz de răspundere civilă delictuală, cu singura diferenţă că aceasta din urmă nu mai este legată în mod necesar de persoana asiguratului. În astfel de cazuri, asigurătorul R.C.A. răspunde faţă de terţele persoane păgubite prin accident, indiferent de persoana care răspunde civil pentru paguba cauzată.

Aşadar, cazurile reglementate de art. 51 din Legea nr. 136/1995 nu justifică atribuirea unui caracter intuitu rei acestui tip de asigurare precum s-a susţinut prin cea de-a două soluţie jurisprudenţială şi, prin urmare, nu poate fi astfel justificată antrenarea răspunderii asigurătorului R.C.A. faţă de terţe persoane păgubite prin accident, în absenţa fundamentului legal dat de existenţa unei răspunderi civile delictuale.

Argumentul utilizat de instanţele ce au conturat cea de-a două soluţie jurisprudenţială, în sensul că, în acţiunile deduse judecăţii, subiectele vizate de norma art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 nu se subrogă în drepturile conducătorului auto vinovat şi nu pretind recunoaşterea unui drept la despăgubiri în calitate de succesori legali ai acestuia, ci solicită despăgubiri pentru prejudiciul propriu, înfăţişând un drept propriu la reparaţie, este corect, dar nu şi în măsură să le fundamenteze soluţia.

Într-adevăr, victima unui prejudiciu prin ricoşeu are un drept propriu la despăgubire, iar nu un drept transmis din patrimoniul victimei imediate. Relaţia de interdependenţă în care se află prejudiciul direct şi prejudiciul prin ricoşeu, regăsită în originea comună a aceleiaşi fapte ilicite generatoare, nu face posibilă însă o situaţie de reparare a prejudiciului prin ricoşeu în ipoteza neîntrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului direct.

Este acesta chiar cazul despăgubirilor solicitate de soţul/soţia ori de cei aflaţi în întreţinerea conducătorului auto vinovat de accident, justificate prin vătămarea corporală ori decesul acestuia (iar nu în calitate de victime directe ale accidentului), despăgubiri menite să acopere prejudiciul propriu, dar indirect (prin ricoşeu), cauzat lor.

Având în vedere că naşterea obligaţiei asigurătorului R.C.A. este condiţionată de întrunirea cerinţelor de reparare a prejudiciului respectiv în temeiul răspunderii civile delictuale a conducătorului auto, următoarele concluzii pot fi deduse pe baza celor prezentate mai sus:

- conducătorul auto nu răspunde delictual pentru prejudiciul imediat pe care şi-l cauzează sieşi prin fapta proprie. De altfel, pe acest temei, dispoziţiile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 136/1995 îl şi exclud expres pe acesta din sfera beneficiarilor de despăgubiri de la asigurător;

- conducătorul auto nu va răspunde delictual pentru prejudiciul mediat suferit de membrii săi de familie ca urmare a prejudiciului iniţial;

- este exclusă naşterea obligaţiei legale a asigurătorului R.C.A. de acoperire a prejudiciului prin ricoşeu suferit de membrii familiei conducătorului vehiculului asigurat.

Concluzia care se impune, de asemenea, în urma acestei analize este aceea că dispoziţiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 sunt mai degrabă rezultat al unei transpuneri imperfecte a art. 3 din Directiva 84/5/CEE, actualul art. 12 alin. 2 din Directiva 2009/103/CE, dar că, chiar astfel fiind, interpretarea şi aplicarea acestora nu pot avea loc decât în sensul normei europene de inspiraţie, respectiv că dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau persoanelor aflate în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, vizează propriile vătămări corporale cauzate lor în accident, iar nu prejudiciile prin ricoşeu, ca urmare a vătămării corporale sau decesului autorului accidentului.

O interpretare contrară, respectiv că, în lipsa oricărei limitări din norma legală, trebuie înţeles că dreptul recunoscut acestei categorii de subiecte vizează repararea oricărui tip de prejudiciu (direct, dar şi cel prin ricoşeu), conduce spre o soluţie inacceptabilă din punctul de vedere al dreptului intern şi, implicit, la un rezultat de modificare a regulilor de funcţionare a asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, incompatibilă cu natura juridică proprie acesteia (respectiv, naşterea obligaţiei asigurătorului de dezdăunare pentru prejudicii de care conducătorul auto - fie el asigurat ori terţ care utilizează vehiculul persoanei asigurate - nu poate fi ţinut să răspundă).

Aşa cum explică avocatul general în concluziile sale prezentate în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-300/10 (ce face parte dintr-o serie de cauze trimise curţii spre soluţionare în procedura întrebării preliminare de către instanţele portugheze, a se vedea ordonanţele pronunţate în cauzele C-229/10, C-362/11, C-486/11, C-96/12), directivele din materia asigurărilor de răspundere civilă auto nu au drept scop armonizarea regimurilor de răspundere civilă ale statelor membre, nici criteriile de stabilire a răspunderii pentru pagubele materiale rezultate în urma unui accident de circulaţie şi nici întinderea răspunderii, acestea neintrând în domeniul de aplicare al directivelor în cauză.

Aşadar, nu s-ar putea atribui legiuitorului intern voinţa de a se îndepărta de la soluţia din norma europeană de inspiraţie şi de a consacra drepturi mai largi categoriei de subiecte în discuţie, întrucât ar însemna să se accepte că, în procesul de transpunere a unei directive de reglementare a materiei asigurărilor, legiuitorul naţional ar fi intervenit în vederea modificării regulilor în materie de răspundere civilă delictuală.

În sfârşit, s-ar ajunge pe această cale la alterarea naturii juridice proprii asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, care s-ar transforma într-o veritabilă asigurare de viaţă, întrucât s-ar ajunge ca soţul (soţia) ori cel aflat în întreţinerea conducătorului auto asigurat şi vinovat de accident să fie despăgubit în temeiul asigurării obligatorii de răspundere civilă delictuală pentru cazul de moarte a soţului/întreţinătorului, ceea ce contravine naturii proprii a acestui tip de asigurare, astfel cum este conturat actual prin normele art. 2.223 alin. (1) din Codul civil şi art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia.

Stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, priveşte doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier.

Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2015.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.