MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 605/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 605         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 9 august 2016

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 250 din 5 mai 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) şi art. 10 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative

 

Decizia nr. 252 din 5 mai 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1.072. - Ordin al ministrului mediului, apelor şi pădurilor privind aprobarea Planului de management şi a Regulamentului sitului de importanţă comunitară ROSCI0223 Sărăturile Ocna Veche

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

Hotărârea din 16 iulie 2013 în Cauza Bălteanu împotriva României

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 250

din 5 mal 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) şi art. 10 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simina Popescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin, (2) şi art. 10 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative, excepţie ridicată de Vasile Zavainitchi şi Raisa Nica în Dosarul nr. 20.479/3/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.203D/2015 al Curţii Constituţionale,

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, partea Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a transmis note scrise prin care solicită respingerea excepţiei.

4. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.278D/2Q15, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) şi art. 10 din Legea nr. 164/2014, excepţie ridicată de Evghenia Sacinschi şi Gheorghe Pereverza în Dosarul nr. 24.031/3/2014 ăl Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

5. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

6. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, autorii excepţiei au transmis o cerere prin care solicită judecarea cauzei în lipsă, iar partea Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a transmis note scrise prin care solicită respingerea excepţiei.

7. Având în vedere obiectul identic al excepţiilor de neconstituţionalitate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării cauzelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.278D/2015 la Dosarul nr. 1.203D/2015, care a fost primul înregistrat.

8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 14 din 19 ianuarie 2016.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

9. Prin Decizia nr. 2.828 din 18 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 20.479/3/2013, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) şi art. 10 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Vasile Zavainitchi şi Raisa Nica, cu prilejul soluţionării recursului împotriva Sentinţei civile nr. 5.701 din 24 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal într-o cauză având ca obiect plata unor despăgubiri.

10. Prin încheierea din 18 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 24.031/3/2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) şi art. 10 din Legea nr. 164/2014. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Evghenia Sacinschi şi Gheorghe Pereverza într-o cauză având ca obiect pretenţii.

11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă* că prevederile de lege criticate, stabilind noi reguli privind plata despăgubirilor cuvenite în temeiul Legii nr. 290/2003, altele decât cele de la data cererii de chemare în judecată, încalcă principiul fundamental al neretroactivităţii legii. De asemenea, eşalonarea plătii, stabilită prin art. 10 din Legea nr. 164/2014, aduce atingere dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece se produce o discriminare între persoanele beneficiare ale Legii nr. 290/2003. Totodată, susţin că prevederile Legii nr. 164/2014 încalcă dispoziţiile constituţionale care consacră şi garantează dreptul de proprietate privată şi creanţele asupra statului. Persoanele îndreptăţite la despăgubiri sunt titulare ale unui drept de creanţă, care, în accepţiunea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituie un „bun”, astfel încât acestea pot pretinde că au cel puţin „o speranţă legitimă” de a redobândi electiv dreptul de proprietate.

12. De asemenea, în opinia autorilor excepţiei, este vădit neconstituţională eşalonarea plăţii despăgubirilor pe o perioadă de 5 ani, având în vedere că măsurile instituite prin Legea

nr. 164/2014 nu pot justifica „accelerarea şi finalizarea” procesului de soluţionare a cererilor formulate în baza Legii nr. 290/2003, aceasta cu atât mai mult, cu cât noile prevederi legale nu fac distincţie între persoanele care au obţinut o hotărâre a Comisiei Municipiului Bucureşti sau a comisiilor judeţene prin care le-au fost deja acordate despăgubirile cuvenite şi cele ale căror cereri nu au fost soluţionate de comisii. Este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 528/2013 prin care s-a constatat neconstituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 care prevedea eşalonarea plăţii despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 pe o durată de 10 ani.

13. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

14. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal consideră că prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 164/2014 pot fi considerate ca neconstituţionale, din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece. În absenţa unei distincţii în privinţa normelor de drept material şi procedural la care fac referire, ele pot determina eventuala prematuritate a acţiunilor în justiţie, în baza unei prevederi legale care nu se afla în vigoare la momentul sesizării instanţei. În acelaşi sens, prin analogie, face referire la raţionamentul dezvoltat în cuprinsul paragrafelor 42 şi următoarele din Decizia Curţii Constituţionale nr. 88/2014 prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza a două raportate la cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10, coroborat cu art. 3 alin. (2) din Legea 164/2014, instanţa judecătorească apreciază că eventuala compatibilitate a acestora cu dreptul de proprietate, respectiv cu garanţiile constituţionale ale art. 44, se impune a fi analizată de la caz la caz, în funcţie de justificarea oferită de debitor, dar şi de situaţia concretă a creditorului, neputându-se concluziona^ de plano, în sensul neconstituţionalităţii acestora. În acelaşi sens, prin analogie, pot fi reţinute considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 3Î/2015 şi nr. 528/2013 şi ale Deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniei Dumitru şi alţii împotriva României, paragraful 51.

15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

16. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care precizează că normele de procedură criticate se aplică numai pentru viitor, şi nu retroactiv, reţinând că unul dintre principiile ce guvernează ordinea de drept statuează că normele de procedură se aplică imediat cu privire la toate cauzele pendinte în momentul intrării lor în vigoare. Cu privire la pretinsa critică de neconstituţionalitate a art. 10 din Legea nr. 164/2014 prin raportare la art. 44 din Constituţie, menţionează că problema de drept a plăţii eşalonate a mai fost supusă controlului de constituţionalitate în raport cu critici similare, iar Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor legale care prevăd măsuri de eşalonare. Reţinând, în esenţă, că, prin mecanismul de actualizare a sumelor ce trebuie plătite de către stat cu indicele preţurilor de consum, se asigură executarea integrală a despăgubirii, acordând totodată statului posibilitatea să identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume. Totodată, s-a arătat că adoptarea unor măsuri de eşalonare contribuie la rezolvarea unei situaţii extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilităţii economice a ţării - şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere - plata eşalonată a despăgubirilor în cauză. În plus, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaşte obligaţia de plată a autorităţii statale şi se obligă la plata despăgubirilor, modalitate de executare impusă de situaţia de excepţie pe care o reprezintă, pe de o parte, proporţia deosebit de semnificativă a creanţelor astfel acumulate împotriva statului şi, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în actualul context de criză naţională şi internaţională. Consideră, de asemenea, că prevederile de lege ce fac obiectul excepţiei nu reprezintă o încălcare a accesului liber la justiţie, deoarece legea prevede posibilitatea persoanei îndreptăţite de a se adresa instanţei judecătoreşti atât în cazul în care este nemulţumită de soluţia dată, cât şi în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute de lege, iar suspendarea executării silite reprezintă efectul legal inerent al plăţii eşalonate, stabilită de legiuitor. Guvernul consideră că dispoziţiile legale criticate nu instituie un tratament discriminatoriu, norma fiind aplicabilă tuturor destinatarilor săi.

17. Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 3 alin. (2) şi art. 10 din Legea nr. 164/2014 sunt constituţionale. În Dosarul nr. 1.278D/2015, Avocatul Poporului arată că dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi art. 10 din Legea nr. 164/2014 nu sunt de natură a aduce atingere principiului neretroactivităţii legii, întrucât prevederile supuse controlului de constituţionalitate se aplică după intrarea acesteia în vigoare, având domeniul lor propriu de aplicare. Un act normativ nou (în speţă, Legea nr. 164/2014) nu face altceva decât să refuze supravieţuirea anumitor dispoziţii din legislaţia anterioară în materie şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Referitor la criticile de neconstituţionalitate ce privesc soluţia legiuitorului de eşalonare a despăgubirilor pentru o perioadă de 5 ani, menţionează că măsurile instituite nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate privată. Astfel, prin instituirea unei noi proceduri de stabilire şi acordare a despăgubirilor, precum şi de plată a sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014 şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, în tranşe anuale egale, în termen de 5 ani, nu se aduce atingere dreptului de proprietate privată în substanţa sa, atât timp cât printr-un act al instanţei dreptul nu este suprimat. Stabilirea conţinutului şi a limitelor dreptului de proprietate constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie. Noile dispoziţii conduc la acordarea despăgubirilor în 5 tranşe, mod diferit faţă de cel stabilit în temeiul vechii legi, însă această măsură este justificată şi de contextul economico-financiar cu care se confruntă statul. În plus, normele criticate nu neagă dreptul beneficiarilor la plata despăgubirilor, ci instituie aplicarea unui nou sistem de acordare a acestora.

18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctul de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosare, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2j, ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/19*92, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 3 alin. (2) şi art. 15 din Legea nr. 1&4/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia. Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 910 din 15 decembrie 2014, prevederi care au următorul cuprins:

- Art. 3 alin. (2): „Dispoziţiile prezentei legi referitoare la plata despăgubirilor se aplică cererilor soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare “,

- Art. 10: „(1) Plata despăgubirilor stabilite prin actele administrative prevăzute la art. 9 lit. a) şi b) se efectuează în ordinea cronologică a emiterii acestora, în tranşe anuale egale, eşalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2015.

(2) Plata despăgubirilor stabilite prin actele administrative prevăzute la art. 9 lit. c) şi d) se efectuează în ordinea cronologică a emiterii acestora, în tranşe anuale egale, eşalonat, pe O perioadă de 5 ani, începând cu anul următor emiterii deciziilor de validare.

(3) Plata sumelor de bani stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile sau, în cazul proceselor începute după data de 15 februarie 2013, rămase definitive, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se efectuează în tranşe anuale egale, eşalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2015.

(4) Sumele neplătite, aferente hotărârilor judecătoreşti prevăzute la alin. (3) şi actelor administrative prevăzute la art. 9 lit. a) şi b) se actualizează cu indicele de creştere a preţurilor de consum pentru perioada de la momentul rămânerii irevocabile/definitive, respectiv al emiterii acestora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, şi constituie obligaţii de plată, în tranşe, în condiţiile prezentei legi. Actualizarea sumei se face prin decizie a preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

(5) Sumele aferente actelor administrative prevăzute la art. 9 lit. c) se actualizează prin decizia de validare cu indicele de creştere a preţurilor de consum, pentru perioada de la momentul emiterii hotărârilor până la data intrării în vigoare a prezentei legi, şi constituie obligaţii de plată, în tranşe, în condiţiile prezentei legi.

(6) Pentru fiecare tranşă anuală, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite un titlu de plată. Trilul de plată, în original, se comunică, în cel mult 5 zile de la emitere, Ministerului Finanţelor Publice şi persoanelor îndreptăţite.

(7) Cuantumul unei tranşe anuale nu poate fi mai mic de 20.000 lei. În cazul în care suma ce trebuie plătită este mai mică decât 20.000 lei, aceasta va fi achitată integral, într-o singură tranşă.”

21. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie şi în art. 44 privind dreptul de proprietate privată. De asemenea, sunt invocate dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil, cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, privind dreptul la respectarea bunurilor.

22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 3 alin. (2) şi art. 10 din Legea nr. 164/2014 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, iar instanţa de contencios constituţional a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate (a se vedea deciziile nr. 855 şi nr. 865, ambele din 10 decembrie 2015, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 4 martie 2016, deciziile nr. 14 şi 15, ambele din 19 ianuarie 2016, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 22 martie 2016, Decizia nr. 120 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 20 mai 2016, Decizia nr. 133 din 10 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 16 mai 2016, şi Decizia nr. 173 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 17 mai 2016). Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că, recunoscând dreptul la despăgubire născut sub imperiul vechii legi, prevederile legale criticate, care instituie reguli privind plata despăgubirilor, nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2) care consacră principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. În acord cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea a statuat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (a se vedea, de exemplu, deciziile nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, sau nr. 294 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 29 septembrie 2004).

23. Curtea a constatat că ipoteza avută în vedere de prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 164/2014 este aceea a unei obligaţii neexecutate, deci a unei situaţii juridice în curs, faţă de care noua reglementare nu poate fi decât imediat aplicabilă. Totodată, Curtea a observat că prevederile de lege criticate dispun pentru viitor, urmând a fi aplicate de la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, respectiv 18 decembrie 2014.

24. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 3 alin. (2) şi art. 10 din Legea nr. 164/2014, formulată din perspectiva eşalonării plăţii despăgubirilor pe o perioadă de 5 ani, în raport cu art. 44 din Constituţie, Curtea a reţinut că mecanismul eşalonării plăţii, ca modalitate de executare, poate fi considerat că fiind în concordanţă cu considerentele consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiţii: tranşe de efectuare a plăţilor intermediare precis determinate, termen rezonabil de executare integrală, acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 602 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 859 din 18 noiembrie 2015).

25. Curtea a constatat că prevederile art. 10 din Legea nr. 164/2014 îndeplinesc aceste condiţii, stabilind o perioadă de 5 ani pentru eşalonarea plăţii, precum şi obligaţia de actualizare a sumelor neplătite cu indicele de creştere a preţurilor de consum. Măsura instituită poate fi considerată, aşadar, de natură a menţine un just echilibru între interesele debitorului - stat şi cele ale creditorului - persoană îndreptăţită la despăgubiri, de vreme ce persoana îndreptăţită nu suportă o sarcină disproporţionată şi excesivă în privinţa dreptului său de a beneficia de despăgubirile acordate prin lege.

26. În plus, astfel cum rezultă din expunerea de motive la Legea nr. 164/2014, Curtea a observat că evaluările Guvernului privind impactul financiar asupra bugetului se referă la o perioadă de 5 ani de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, astfel încât şi din acest punct de vedere este justificată instituirea unui termen de 5 ani pentru eşalonarea plăţii despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 9/1998.

27. În ceea ce priveşte constituţionalitatea eşalonării plăţii unor sume datorate de stat, Curtea s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 897 din 25 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2013, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, şi Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010. Curtea a statuat că eşalonarea, pe o durată de 5 ani, a plăţii sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar sunt constituţionale. De asemenea, prin Decizia nr. 190 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 9 aprilie 2010, Curtea a statuat că executarea eşalonată a unor titluri executorii ce au ca obiect drepturi băneşti nu este interzisă în niciun mod de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; executarea uno ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura.

28. Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că eşalonarea pe o perioadă de 5 arii a plăţii sumelor reprezentând despăgubiri, fiind o măsură de natură a păstra un just echilibru între interesele persoanelor îndreptăţite la despăgubire şi interesul general al colectivităţii, urmăreşte principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel încât nu se poate considera că prin această măsură statul afectează esenţa dreptului de proprietate privată al beneficiarilor de despăgubiri în temeiul Legii nr. 9/1998 şi al Legii nr. 290/2003. Aceasta cu atât mai mult cu cât statul, prin caracterul său social, valoare constituţională instituită de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, are obligaţia de a imprima acţiunilor sale cu caracter economic un conţinut just proporţionat, astfel încât să asigure tuturor cetăţenilor săi exercitarea efectivă a tuturor drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale.

29. De asemenea, referitor la invocarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, Curtea a reţinut, în acord cu jurisprudenţa sa, că aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective (a se vedea în acest sens Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996). Altfel spus, raportat la situaţia de faţă, inegalitatea de tratament juridic prin comparaţie cu acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente îh virtutea principiului tempus regit actum.

30. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, soluţia şi considerentele deciziilor menţionate îşi menţin valabilitatea în prezentele cauze.

31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Zavalnitchi şi Raisa Nica în Dosarul nr. 20.479/3/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi de Evghenia Sacinschi şi Gheorghe Pereverza în Dosarul nr. 24.031/3/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 3 alin. (2) şi art. 10 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 5 mai 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Simina Popescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 252

din 5 mai 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simina Popescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, excepţie ridicată de Gheorghe Ciupercă în Dosarul nr. 5.211/279/2014 al Judecătoriei Piatra-Neamţ şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.294D/2015 al Curţii Constituţionale

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Precizează că procedura de soluţionare a plângerii împotriva încheierii de carte funciară, a acţiunii în justificare tabulară, în rectificare, precum şi prestaţie tabulară are un caracter necontencios, iar lipsa calităţii procesuale a oficiului teritorial de cadastru nu are semnificaţia încălcării art. 16 din Constituţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 24 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 5.211/279/2014, Judecătoria Piatra-Neamţ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de petentul Gheorghe Ciupercă într-o cauză având ca obiect o plângere împotriva încheierii de carte funciară.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate creează o discriminare între persoanele fizice şi juridice care apelează la justiţie, în condiţiile art. 31 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 7/1996, şi persoanele care se consideră vătămate în drepturile lor şi se pot adresa instanţei judecătoreşti, în temeiul art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Autorul excepţiei consideră că se creează o discriminare între persoanele care apelează la servicii publice de publicitate imobiliară şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (OCPI), instituţie publică care, în concepţia legiuitorului, nu poate sta în judecată şi nu răspunde în faţa legii pentru actele sale abuzive. În opinia autorului excepţiei, textul de lege criticat situează OCPI şi Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (ANCPI) mai presus de lege, în raport cu persoanele fizice sau juridice care apelează la serviciile acestora. Astfel, neavând calitate procesuală pasivă, actele lor scapă controlului judecătoresc, iar persoanele vătămate în drepturile lor nu au posibilitatea să îşi apere dreptul încălcat.

6. Judecătoria Piatra-Neamţ consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, reţinând că premisa susţinută de autorul excepţiei, în sensul că persoanele care solicită înscrierea sau radierea din cartea funciară se află în aceeaşi situaţie juridică cu cea a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, este eronată. Astfel, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public, iar persoanele fizice şi persoanele juridice vizate de ipoteza textului de lege sunt titulare ale dreptului, ce au solicitat efectuarea unei operaţiuni juridice. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Or, având în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora „încheierea se comunică celui care a cerut înscrierea sau radierea unui act sau fapt juridic, precum şi celorlalte persoane interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară, cu privire la imobilul în cauză...”, aceste persoane nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu cea a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi nici cu alte persoane care intră sub incidenţa Legii nr. 554/2004 şi, prin urmare, tratamentul juridic aplicat acestora nu poate fi decât diferit.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a art. 32 din Legea nr. 7/1996 este neîntemeiată, invocând Decizia nr. LXXII (72) din 15 octombrie 2007, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că, în cauzele ce au ca obiect plângerile privind cartea funciară, întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, republicată, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are calitate procesuală pasivă, întrucât instanţa nu trebuie să stabilească existenţa sau inexistenţa unui drept al Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, ci doar legalitatea şi temeinicia încheierii date în cauză; acesta nu poate fi citat ca parte în proces, singurele persoane susceptibile să aibă calitate fiind cele prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, respectiv persoanele interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară. Contrar celor susţinute de autorul excepţiei, dispoziţiile art. 31 din lege oferă posibilitatea celui interesat de a formula cerere de reexaminare a încheierii de admitere sau de respingere a înscrierii în cartea funciară, ce se soluţionează de registratorul-şef, iar împotriva încheierii registratorului-şef se poate formula plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială se află imobilul. În ceea ce priveşte raportarea de către autorul excepţiei la prevederile Legii nr. 554/2004, precizează ca examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei, astfel cum s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 81 din 25 mai 1999.

9. Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 32 din Legea nr. 7/1996 sunt constituţionale. Invocă Decizia nr. 72 din 15 octombrie 2007, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii, a hotărât că, în cauzele ce au că obiect plângerile privind cartea funciară, întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are calitate procesuală pasivă. În acest context, apreciază că dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 7/1996, republicată, dau expresie caracterului necontencios al procedurii de înscriere în cartea funciară reglementate de Legea nr. 7/1996 şi nu creează discriminări între persoanele care se adresează Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, din moment ce acestea se aplică tuturor destinatarilor prevăzuţi în ipoteza normei. Principiul egalităţii în faţa legii presupune egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Legiuitorul a asigurat cadrul legal ce permite aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor fizice aflate în situaţii juridice similare, în cazul de faţă părţilor implicate în soluţionarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară, a acţiunii în justificare tabulară, în rectificare, precum şi prestaţie tabulară. Nerecunoaşterea calităţii procesuale pasive a oficiului teritorial în soluţionarea cererilor menţionate nu este de natură să afecteze constituţionalitatea textelor respective, în privinţa comparaţiei realizate de autorul excepţiei între destinatarii normei criticate şi al altor acte normative, sub aspectul posibilităţii acestora de a sesiza instanţa de judecată în temeiul Legii nr. 554/2004, precizează că nu există discriminare, în condiţiile în care cele două proceduri - cea contencioasă (reglementată prin Legea nr. 554/2004) şi cea necontencioasă (prevăzută de Legea nr. 7/1996) - se desfăşoară după reguli diferite. Or, „violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite”. Invocă în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 685 din 28 iunie 2012. În plus, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.”. Din perspectiva celor expuse, în realitate, critica de neconstituţionalitate este dedusă din compararea prevederilor de lege criticate cu alte acte normative care prevăd posibilitatea formulării unor cereri de chemare în judecată împotriva autorităţilor publice. Cu privire la acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 486/2003, s-a stabilit că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din aceasta comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. În caz contrar, se ajunge la concluzia ca, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiilor de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 32 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 83 din 7 februarie 2013. Curtea observă că, ulterior sesizării Curţii Constituţionale, Legea nr. 7/1996 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 24 septembrie 2015, fiind păstrată atât numerotarea, cât şi soluţia legislativă. Prevederile art. 32 din Legea nr. 7/1996 au următorul cuprins: „Soluţionarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară, a acţiunii în justificare tabulară, în rectificare, precum şi prestaţie tabulară se face fără citarea oficiului teritorial.”

13. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie privind egalitatea în drepturi, art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 paragraful 2 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, privind interzicerea generală a discriminării.

14. Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 32 din Legea nr. 7/1996 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 73 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 12 mai 2016, instanţa de contencios constituţional a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate cu acest obiect. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că textul de lege criticat a fost introdus în Legea nr. 7/1996 în anul 2010, după ce în 2007, ca urmare a interpretărilor divergente existente în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti în ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în cauzele ce au ca obiect plângerile împotriva încheierilor de carte funciară. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat un recurs în interesul legii introdus în scopul stabilirii unei soluţii unitare la această problemă. Astfel, prin Decizia nr. 72 din 15 octombrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are calitate procesuală pasivă în cauzele ce au ca obiect plângerile privind cartea funciară întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, adică cele referitoare la căile de atac împotriva încheierilor date cu privire la cererile de înscriere în cartea funciară.

15. Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat soluţia acelor instanţe judecătoreşti care au apreciat că, din moment ce în cauzele care au ca obiect plângeri formulate împotriva încheierilor de carte funciară instanţa nu trebuie să stabilească existenţa sau inexistenţa unui drept al Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, ci doar legalitatea şi temeinicia încheierii date în cauză, acesta nu poate fi citat ca parte în proces, singurele persoane susceptibile să aibă calitate procesuală fiind cele interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară.

16. Ulterior, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2010 privind modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, a fost introdus art. 5Q1, care, după republicarea Legii nr. 7/1996, a devenit art. 32, criticat în cauza de faţă,

17. Curtea a reţinut că, potrivit art. 29 din Legea nr. 7/1996, registratorul este învestit cu competenţa de a verifica îndeplinirea unor condiţii limitativ enumerate, referitoare la: respectarea condiţiilor de formă prevăzute de lege pentru încheierea înscrisului; corectitudinea numelui sau denumirii părţilor şi menţionarea codului numeric personal sau, după caz, a numărului de identificare fiscală, codului de înregistrare fiscală ori codului unic de înregistrare; individualizarea imobilului printr-un număr de carte funciară şi a unui număr cadastral sau topografic, după caz; existenţa unei traduceri legalizate, dacă actul nu este întocmit în limbă română; existenţa, după caz, a unei copii a extrasului de carte funciară pentru autentificare, a extrasului de carte funciară pentru informare sau a certificatului de sarcini ce a stat la baza întocmirii actului; existenţa dovezii achitării tarifului de publicitate imobiliară; îndeplinirea altor prevederi legale stabilite prin legi speciale, a căror verificare se află în competenţa registratorului.

18. Din această enumerare rezultă că este vorba despre verificarea unor informaţii cu caracter obiectiv, care presupune activităţi de confruntare a actelor depuse de solicitant cu exigenţe legale clare, explicite şi a căror neîndeplinire apare cu uşurinţă ca evidentă. Aşadar, registratorul nu efectuează o analiză internă, subiectivă a cererii, ci se limitează la a cerceta dacă este întrunit un anumit set de condiţii, strict şi inechivoc prevăzute de lege.

19. Potrivit art. 30 din Legea nr. 7/1996, dacă registratorul constată că actele depuse în justificarea cererii de înscriere în cartea funciară, precum şi aceasta din urmă nu întrunesc condiţiile de formă cerute de lege pentru validitatea acestora, va respinge cererea printr-o încheiere motivată. Aceeaşi soluţie va pronunţa şi în cazul în care se solicită înscrierea unui act juridica cărui nulitate absolută este prevăzută în mod expres de lege sau când nu sunt îndeplinite anumite condiţii speciale prevăzute de reglementările în vigoare,

20. Persoanele interesate sau notarul public pot formula cerere de reexaminare a încheierii de admitere sau de respingere, care se soluţionează prin încheiere de către registratorul-şef din cadrul oficiului teritorial în raza căruia este situat imobilul. Împotriva încheierii registratorului-şef aceleaşi subiecte de drept pot formula plângere, care va fi soluţionată de judecătoria în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul.

21. Curtea a mai reţinut că activitatea oficiilor de cadastru se rezumă la verificarea unor cerinţe obiective, rolul acestora fiind de a conferi operaţiunii juridice încheiate de părţile raportului juridic generator de drepturi sau obligaţii susceptibile de a fi înscrise în cărţile funciare un anumit formalism, de natură să consolideze opozabilitatea acestuia faţă de terţi.

22. Deşi înscrierea în cartea funciară are, potrivit art. 885 alin. (1) şi (2) din Codul civil, caracter constitutiv de drepturi, acest efect este totuşi consecinţa actului juridic încheiat de părţi, oficiul de cadastru nefiind parte în acest raport juridic. Ca atare, nu faţă de acesta ar urma să se stabilească un drept potrivnic cu prilejul soluţionării de către instanţă a plângerii împotriva încheierii de carte funciară, ci numai împotriva persoanei care a fost anterior înscrisă ca titular al dreptului de proprietate. Prin urmare, cadrul procesual în care instanţa va soluţiona plângerea este configurat de coordonatele raportului de drept material dintre părţile actului juridic, instituţia care administrează cartea funciară fiind exterioară acestuia. De altfel, potrivit art. 893 lit. a) din Codul civil, înscrierea unui drept real se poate efectua numai împotriva aceluia care, la înregistrarea cererii, este înscris ca titular al dreptului asupra căruia urmează să fie făcută înscrierea.

23. Având în vedere cele arătate, Curtea a constatat că nu există o poziţie privilegiată a oficiilor de cadastru, ca urmare a lipsei calităţii lor procesuale pasive în procesele având ca obiect plângerile împotriva încheierilor de carte funciară. Principiul constituţional al egalităţii este aplicabil în situaţii identice sau similare, în situaţii juridice obiectiv diferite tratamentul este chiar necesar să fie diferit. Or, oficiile de cadastru nu pot fi puse, sub aspect procesual, pe poziţie de egalitate cu părţile din procesele respective.

24. Curtea a mai constatat că nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară ar fi exonerate de răspundere faţă de proprietarii imobilelor ce fac obiectul cadastrului şi cărţii funciare, deşi prin atribuţiile lor administrative pot comite abuzuri. În acest sens, Curtea a observat că art. 915 din Codul civil reglementează răspunderea solidară a oficiului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară de la locul situării imobilului şi a persoanei răspunzătoare de prejudiciul cauzat prin efectuarea de înscrieri inexacte în cartea funciară sau prin eliberarea de extrase de carte funciară cu omisiuni sau menţiuni greşite; într-o asemenea situaţie, persoana prejudiciată se poate îndrepta atât împotriva funcţionarului public vinovat de producerea prejudiciului, cât şi împotriva oficiului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară, dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionala, atât considerentele, cât şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Ciupercă în Dosarul nr. 5.211/279/2014 al Judecătoriei Piatra-Neamţ şi constată că prevederile art. 32 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Piatra-Neamţ şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 5 mai 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Simina Popescu

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL MEDIULUI, APELOR ŞI PĂDURILOR

 

ORDIN

privind aprobarea Planului de management şi a Regulamentului sitului de importanţa comunitară ROSCI0223 Sărăturile Ocna Veche

 

Având în vedere Referatul de aprobare nr. 106.146 din 11 aprilie 2016 al Direcţiei biodiversitate,

ţinând cont de Adresa Agenţiei pentru Protecţia Mediului Cluj nr. 3.474 din 9 aprilie 2013, Decizia SEA nr. 47/2012 emisă de Agenţia pentru Protecţia Mediului Cluj, Avizul Ministerului Culturii nr. 5.279 din 11 septembrie 2015, Adresa Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice nr. 79.096 din 17 septembrie 2015, Adresa Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 211.344 din 21 septembrie 2015 şi Adresa Direcţiei generale păduri nr. 27.992/DP din 9 octombrie 2015,

în temeiul prevederilor art. 21 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 13 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 38/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul mediului, apelor şi pădurilor emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se aprobă Planul de management al sitului de importanţă comunitară ROSCI0223 Sărăturile Ocna Veche, prevăzut în anexa nr. 1.

Art. 2. - Se aprobă Regulamentul sitului de importanţă comunitară ROSCI0223 Sărăturile Ocna Veche, prevăzut în anexa nr. 2.

Art. 3. - Anexele nr. 1 şi 2*) fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 4. - Prezentul ordin se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I,

 

p. Ministrul mediului, apelor şi pădurilor,

Viorel Traian Lascu,

secretar de stat

 

Bucureşti, 8 iunie 2016.

Nr. 1.072.


*) Anexele nr. 1 şi 2 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 bis, care sa poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, sos. Panduri nr. 1.

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA

 

HOTĂRÂREA

din 16 iulie 2013

în Cauza Bălteanu împotriva României

 

(Cererea nr. 142/04)

Strasbourg

 

Devenită definitivă la data de 16 octombrie 2013

Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă, în Cauza Bălteanu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Luis Lopez Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 25 iunie 2013, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 142/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Viorel Bălteanu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 22 octombrie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).

2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul Vladimir Florea, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de coagentul guvernamental, doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe,

3. Reclamantul a susţinut, în special, că i-a fost încălcat dreptul la respectarea vieţii sale private, că procesul penal împotriva sa nu a fost echitabil şi că arestarea sa preventivă a fost prea lungă.

4. La 15 septembrie 2011, capetele de cerere menţionate anterior au fost comunicate Guvernului. S-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în 1973 şi locuieşte în Bucureşti. La momentul producerii faptelor, acesta era ofiţer de poliţie rutieră.

6. La 17 ianuarie 2003, reclamantul şi colegul său l-au oprit în trafic pe M.D. şi au verificat actele acestuia. Au observat că M.D. nu avea permis de conducere corespunzător pentru tipul de vehicul pe care îl conducea, ceea ce constituia infracţiune. Au confiscat actele de înmatriculare a maşinii şi permisul de conducere al lui M.D.

7. La 20 ianuarie 2003, M.D. şi RJ. (pasager în vehicul atunci când a fost oprit M.D.) au informat procurorul că reclamantul le ceruse să plătească suma de 10.000.000 lei româneşti (ROL) pentru a nu continua cercetarea penală împotriva lui M.D. La aceeaşi dată, procurorul a obţinut autorizaţia Parchetului Naţional Anticorupţie, în temeiul art. 911 şi 914 din Codul de procedură penală, de a intercepta convorbirile reclamantului. Acesta a marcat bancnotele pe care M.D. şi R.J. le-au adus pentru a plăti mita.

8. R.J. i-a telefonat reclamantului pentru a stabili o întâlnire. Mai târziu, în ziua respectivă, R.J. şi M.D. s-au întâlnit cu reclamantul în biroul acestuia (pe care îl împărţea cu alţi cinci colegi şi cu S.D., superiorul său). La momentul respectiv erau prezenţi doar reclamantul şi S.D. Au fost înregistrate atât convorbirea telefonică, cât şi conversaţia din biroul reclamantului.

După ce au plecat R.J. şi M.D., procurorul a ajuns la faţa locului şi a percheziţionat biroul reclamantului. A găsit banii pentru mită, pe care îi marcase anterior. Reclamantul a negat că a luat bani de la R.J. şi M.D. sau că a săvârşit vreo infracţiune.

9. La sfârşitul percheziţiei, procurorul l-a arestat pe reclamant sub învinuirea de luare de mită pentru a influenţa favorabil urmărirea penală. În aceeaşi zi, procurorul a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantului.

10. La 21 ianuarie 2003, reclamantul a fost arestat preventiv pentru treizeci de zile, la ordinul procurorului. Decizia a fost confirmată de Tribunatul Bucureşti, prin încheierea din 11 februarie 2003. Arestarea preventivă a reclamantului a fost ulterior prelungită de Tribunalul Bucureşti la intervale regulate (la 20 martie 2003, 10 aprilie 2003, 8 mai 2003, 9 septembrie 2003 şi 7 octombrie 2003) până la 21 noiembrie 2003, atunci când a fost pus în libertate în temeiul hotărârii asupra fondului, pronunţată de instanţa de prim grad de jurisdicţie (a se vedea infra, pct. 18).

Reclamantul a contestat fiecare încheiere privind arestarea sa preventivă şi s-a opus tuturor cererilor procurorului de a i se prelungi perioada de detenţie, dar recursurile sale au fost respinse de curtea de apel, Instanţele au ascultat argumentele prezentate de părţi şi au ţinut seama de probele adunate de acuzare. Pe baza acestora au considerat că existau indicii serioase că reclamantul săvârşise infracţiunea de care fusese învinuit şi că, având în vedere natura infracţiunii, gravitatea şi impactul acesteia asupra ordinii publice, precum şi faptul că reclamantul era ofiţer de poliţie şi fusese învinuit de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu funcţia sa, prelungirea detenţiei sale era justificată, Pe parcursul examinării fondului cauzei, instanţele au considerat că faptul că prezentarea unor probe noi ar fi putut pune la îndoială modul în care a fost săvârşită pretinsa infracţiune nu influenţa gravitatea infracţiunii în sine sau impactul său asupra societăţii (hotărârea definitivă din 3 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti cu privire la recursul împotriva încheierii din 20 martie 2003).

11. La 29 ianuarie 2003, reclamantului i s-a prezentat materialul de urmărire penală.

12. La 3 februarie 2003, procurorul l-a trimis pe reclamant în judecată.

13. În faţa Tribunalului Bucureşti, reclamantul a negat că a luat vreo sumă de bani. Instanţa a audiat reclamantul şi martorii citaţi atât de acuzare, cât şi de apărare (şedinţele din 11 martie şi 10 aprilie). În ciuda eforturilor instanţei, R.J. nu a putut fi găsită şi adusă în instanţă pentru a depune mărturie.

Reclamantul a contestat legalitatea înregistrărilor efectuate de procuror şi a solicitat parchetului să prezinte autorizaţia de interceptare şi casetele originale (în şedinţele din 10 aprilie şi 8 mai 2003). Acesta a susţinut că, având îh vedere că R.J. i-a denunţat procurorului pe „ofiţerii de poliţie”, era important ca aceasta să fie audiată pentru a clarifica dacă se referise în special la reclamant sau la altă persoană din biroul său. Acesta a subliniat, de asemenea, că din transcrieri reieşea faptul că banii nu au fost găsiţi unde se presupunea că i-a lăsat R.J.

14. La 25 aprilie 2003, parchetul a informat instanţa că au fost anexate la rechizitoriu casetele şi transcrierile acestora şi, prin urmare, depozitate la grefa instanţei, într-un loc desemnat special. La 5 iunie 2003, procurorul a explicat, în plus, că autorizaţia emisă în cauză era un document clasificat şi, în consecinţă, nu putea fi prezentată în instanţă

15. Prin hotărârea din 18 iunie 2003, Tribunalul Bucureşti a examinat probele aflate la dosar, inclusiv transcrierile conversaţiilor înregistrate, La găsit pe reclamant vinovat şi l-a condamnat la o pedeapsă de patru ani închisoare cu suspendare.

Totuşi, la 9 septembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a desfiinţat hotărârea, deoarece unul dintre judecători a omis să o semneze, şi a trimis cauza înapoi la Tribunalul Bucureşti. Reclamantul a fost menţinut în detenţie.

16. Tribunalul Bucureşti nu a considerat necesar să examineze din nou probele furnizate în primă instanţă. Reclamantul şi-a menţinut poziţia iniţială şi a contestat legalitatea interceptării autorizate de procuror la 20 ianuarie 2003. Prin intermediul avocaţilor apărării, acesta a reiterat solicitarea de a fi prezentată autorizaţia şi de a fi ascultate casetele în şedinţă publică. Reclamantul a subliniat că vocile de pe înregistrări nu se puteau distinge una de cealaltă şi că, în transcrierile conversaţiilor înregistrate, atât cuvintele sale, cât şi cele rostite de S.D. au fost marcate cu litera „Y”, ceea ce făcea imposibil să se stabilească dacă el sau S.D. era cel care cerea sau accepta mita. De asemenea a susţinut că, în transcrieri, nu exista nicio referire explicită la vreo sumă de bani şi că nici M.D., nici R.J. nu l-au menţionat în declaraţiile lor iniţiale date poliţiei, ci mai degrabă au făcut referire la „ofiţerii de poliţie”.

17. La 18 noiembrie 2003, R.J. a depus mărturie în faţa instanţei. Aceasta a declarat că nu reclamantul, ci S.D. era cel care i-a cerut banii şi i-a dat instrucţiuni unde să îi pună şi că reclamantul nu era în birou când a scos banii din buzunar şi i-a pus pe masă.

În aceeaşi şedinţă, instanţa a luat act de faptul că părţile nu au mai solicitat depunerea de probe.

18. La 20 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti l-a condamnat pe reclamant pentru luare de mită la o pedeapsă de patru ani închisoare cu suspendare.

Instanţa a stabilit faptele pe baza declaraţiilor date de martori în ambele serii de proceduri în faţa sa (în special de către M.D., R.J., al treilea pasager din vehicul la momentul controlului efectuatele poliţie, colegul de echipaj al reclamantului de la acea vreme şi S.D.) şi a transcrierilor conversaţiilor dintre reclamant, M.D. şi R.J. Aceasta a constatat că reclamantul i-a invitat pe M.D. şi R.J. În biroul lui, a vorbit cu aceştia o vreme şi apoi l-a rugat pe M.D. să iasă din birou, în timp ce a continuat să discute cu R.J. R.J. i-a spus reclamantului că avea banii şi reclamantul a răspuns „aprobat”. Apoi, aceasta l-a întrebat pe reclamant dacă puteau vorbi în birou şi, după ce reclamantul a răspuns afirmativ, a scos banii. Reclamantul i-a spus să pună banii pe o masă de lângă biroul lui. S.D. a participat din când în când la discuţie, dar se pare că nu se afla în birou când R.J. a lăsat banii. Atunci când procurorul a intrat în biroul reclamantului, banii fuseseră găsiţi sub o faţă de masă, pe biroul reclamantului.

Instanţa nu a oferit explicaţii privind propria apreciere a noilor declaraţii date de R.J. sau privind susţinerile conform cărora transcrierile erau neclare.

19. Ambele părţi au declarat apel. Reclamantul şi-a menţinut declaraţia de nevinovăţie. Prin intermediul avocaţilor săi, acesta a reiterat faptul că, în ciuda cererilor sale repetate, procurorul nu prezentase în instanţă autorizaţia de interceptare şi a contestat, din nou, legalitatea înregistrărilor, pentru aceleaşi motive susţinute anterior în faţa primei instanţe. De asemenea, a solicitat audierea unui nou martor, dar, la 3 martie 2004, instanţa i-a respins cererea, deoarece a considerat că probele prezentate deja erau suficiente.

20. Prin hotărârea din 11 martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a dispus executarea pedepsei de către reclamant. A menţinut restul dispoziţiilor deciziei Tribunalului Bucureşti. Instanţa a considerat că faptele stabilite de prima instanţă şi hotărârea pronunţată de aceasta au fost susţinute de probele aflate la dosar, în special de: declaraţiile date de R.J., M.D. şi cealaltă persoană care era în vehicul la momentul săvârşirii infracţiunii la regimul circulaţiei rutiere; raportul întocmit de procuror la arestarea reclamantului şi transcrierile conversaţiilor înregistrate. Instanţa a considerat că noile declaraţii date de R.J. nu se coroborau cu restul probelor, în special transcrierile conversaţiilor şi declaraţiile date de M.D. A considerat, de asemenea, că, deoarece S.D. nu se afla în birou atunci când R.J. a înmânat banii (fapt care fusese verificat prin intermediul transcrierilor), marcarea cu „Y” în transcrieri a ambilor agenţi de poliţie era irelevantă pentru stabilirea faptelor. În cele din urmă, instanţa a subliniat că procesul-verbal întocmit de procuror cu privire la interceptări, împreună cu casetele înregistrate, au fost depuse la dosar, astfel cum prevede legea.

21. Reclamantul a formulat recurs. Acesta a reiterat faptul că înregistrarea conversaţiilor fusese nelegală şi că respectivele casete nu erau autentice şi nu ar fi trebuit admise ca probe. De asemenea a declarat că, în niciuna din declaraţiile date de M.D. şi R.J,, nu fusese desemnat ca fiind ofiţerul care a primit mita; aceştia au făcut referire doar la „agenţii de poliţie”. ^

22. Prin Hotărârea definitivă din 15 iunie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) a dispus din nou suspendarea executării pedepsei cu închisoarea la care a fost condamnat reclamantul. Înalta Curte nu a răspuns argumentelor reclamantului referitoare la pretinsa lipsă de legalitate a înregistrărilor.

II. Dreptul intern relevant

23. Legislaţia în vigoare la momentul evenimentelor referitoare la interceptarea convorbirilor telefonice şi modificările aduse legii, care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, sunt descrise în Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71.525/01, pct. 39-46, 26 aprilie 2007).

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

24. Reclamantul s-a plâns că înregistrarea convorbirilor sale purtate cu terţi a fost nelegală şi nu a fost autorizată corespunzător, încălcând astfel cerinţele art. 8 din Convenţie, formulat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

1. Obiectul cererii

25. Guvernul a susţinut că reclamantul nu s-a plâns în mod expres de încălcarea dreptului său la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 din Convenţie. Plângerea acestuia privea numai pretinsa lipsă de legalitate a înregistrărilor, lipsa unei autorizaţii corespunzătoare şi procedura urmată pentru transcrierea conversaţiilor înregistrate. În opinia sa, aceste argumente intră sub incidenţa art. 6 din Convenţie.

26. Reclamantul a reiterat că s-a plâns, de asemenea, de maniera în care procurorul a emis autorizaţia de interceptare.

27. Curtea reaminteşte că, în hotărârea pronunţată în Cauza Dumitru Popescu, citată anterior, a examinat dreptul intern care reglementează interceptarea convorbirilor telefonice din perspectiva art. 8 din Convenţie, inclusiv modul în care erau acordate autorizaţiile de interceptare. De asemenea, Curtea observă că, în prezenta cauză, în scrisoarea sa iniţială adresată Curţii, reclamantul a citat în mod expres art. 8 şi a menţionat că plângerea sa priveşte interceptările nelegale ale convorbirilor telefonice.

28. Prin urmare, fără a aduce atingere fondului cauzei, Curtea este mulţumită că modul în care reclamantul a formulat plângerea sa, deşi succint, permite Curţii să examineze dacă drepturile reclamantului prevăzute la art. 8 au fost garantate efectiv de dreptul intern şi respectate de autorităţi.

În consecinţă, excepţia ridicată de Guvern va fi respinsă.

2. Excepţia Guvernului privind nerespectarea termenului de şase luni

29. Guvernul a susţinut că reclamantul ar fi trebuit să depună plângerea în termen de şase luni de la data la care a aflat prima dată de interceptare. El a arătat că reclamantul a aflat de interceptare cel mai târziu la 29 ianuarie 2003, deoarece aceasta era data la care i s-a prezentat materialul de urmărire penală. Prin urmare, depunând cererea la 22 octombrie 2003, acesta nu a respectat termenul de şase luni.

30. Reclamantul nu a formulat observaţii cu privire la acest aspect.

31. Curtea reiterează că, de regulă, termenul de şase luni începe de la data pronunţării hotărârii definitive în procedura de epuizare a căilor de atac interne. Totuşi, în cazurile în care este evident de la început că, pentru reclamant, nu este disponibilă nicio cale de atac efectivă, termenul începe de la data actelor sau a măsurilor denunţate sau de la data luării la cunoştinţă despre actul în cauză sau efectul său asupra reclamantului ori prejudiciul adus acestuia. În plus, art. 35 § 1 nu poate fi interpretat într-o manieră care ar impune unui reclamant să sesizeze Curtea cu plângerea sa înainte ca poziţia sa legată de cauză să fi fost stabilită definitiv la nivel intern [a se vedea Vamava şi alţii împotriva Turciei (MC), nr. 16.064/90,16.065/90. 16.066/90, 16.068/90, 16.069/90, 16.070/90, 16.071/90, 16.072/90 şi 16.073/90, pct. 157, CEDO 2009].

32. Curtea observă că, în conformitate cu dreptul intern al statului pârât, interceptările pot fi supuse unei expertize în cadrul procesului împotriva persoanei în cauza. Prin urmare, Curtea nu identifică niciun motiv pentru a exclude posibilitatea ca instanţele interne să declare o interceptare ca fiind nelegală. În acest caz, persoana interesată ar putea solicita despăgubiri în temeiul dispoziţiilor generale privind răspunderea civilă delictuală, şi anume art. 998-999 din vechiul Cod civil. Mai mult, după1 ianuarie 2004, Codul de procedură penală a reglementat stocarea informaţiilor obţinute prin intermediul interceptării convorbirilor telefonice şi a conferit instanţelor competenţa de a dispune distrugerea informaţiilor interceptate care nu erau folosite ca probe în dosar. De asemenea, le impunea persoanelor implicate în interceptare şi înregistrare obligaţia de a nu divulga detaliile operaţiunii.

33. În plus, instanţele interne ale statului pârât au posibilitatea de a aplica direct dispoziţiile Convenţiei şi de a constata, într-o anumită situaţie, că o anumită dispoziţie legală naţională contravine art. 8 din Convenţie (a se vedea Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 101-103).

34. Curtea observă, de asemenea, că o persoană ale cărei drepturi sunt lezate de o interceptare poate solicita instanţelor, printr-o acţiune separată împotriva autorităţilor, cel puţin ulterior datei de 1 ianuarie 2004, să declare interceptarea nelegală şi să îi acorde despăgubiri [a se vedea Patriciu împotriva României (dec.), nr. 43.750/05, pct. 86, 17 ianuarie 2012, şi, mutatis mutandis, Tokarczyk împotriva Poloniei (dec.), nr. 51.792/99, 31 ianuarie 2002].

35. Curtea consideră că, în lipsa unor argumente specifice prezentate de Guvern, toate mijloacele de acţiune menţionate anterior ar trebuie să fie considerate valabile şi în cazul unei persoane care contestă legalitatea unei interceptări. În aceste circumstanţe, alegerea metodelor utilizate aparţine în totalitate reclamantului, căruia, dacă a epuizat o cale de atac aparent efectivă şi suficientă, nu i se poate reproşa că nu a încercat să facă uz şi de alte căi pe care le avea la dispoziţie, dar care probabil că nu aveau şanse mai mari de reuşită [a se vedea Aquilina împotriva Maltei (MC), nr. 25.642/94, pct. 39, CEDO 1999-1111.

36. În prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul a contestat legalitatea înregistrărilor şi acurateţea transcrierilor pe tot parcursul procedurilor interne. În plus, atunci când, la 1 ianuarie 2004, au intrat în vigoare schimbări legislative care au sporit competenţele instanţelor privind interceptarea, cauza reclamantului era pendinte în faţa curţii de apel, care avea competenţa deplină de a examina fondul plângerii sale (a se vedea supra, pct. 19 şi următoarele).

În această privinţă, prezenta cauză diferă în mod esenţial de Begu împotriva României (nr. 20.448/02, 15 martie 2011), în care Curtea a concluzionat că reclamantul, care fusese condamnat printr-o hotărâre definitivă din 22 decembrie 2003, adică înainte de intrarea în vigoare a noilor prevederi ale Codului de procedură penală, nu avea la dispoziţie nicio cale de atac efectivă pentru a se plânge de interceptarea care l-a prejudiciat (a se vedea Begu, citată anterior, pct. 147).

37. Rezultă că alegerea făcută de reclamant în prezenta cauză, de a contesta în cursul procesului împotriva sa legalitatea interceptării şi a înregistrării secrete a convorbirilor, constituia o cale de atac efectivă, în circumstanţele specifice cauzei. Prin urmare, era logic ca acesta să aştepte rezultatul procedurilor interne, înainte de a depune la Curte plângerea sa în temeiul art. 8.

Excepţia preliminară a Guvernului privind nerespectarea termenului de şase luni va fi, aşadar, respinsă.

3. Admisibilitatea generală a plângerii

38. Curtea observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 a) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

39. Reclamantul a argumentat că procurorul care a dispus interceptarea şi înregistrarea conversaţiilor sale nu era un magistrat independent în sensul Convenţiei. Acesta a reiterat că nu a avut posibilitatea de a asculta casetele în şedinţă publică. Invocând hotărârile pronunţate în cauzele Dumitru Popescu (citată anterior) şi Calmanovici împotriva României (nr. 42.250/02, 1 iulie 2008), acesta a subliniat că deja Curtea a constatat că sistemul de autorizare a interceptării comunicaţiilor existent la momentul faptelor din prezenta cauză nu oferea garanţii adecvate împotriva ingerinţei arbitrare.

40. Guvernul a susţinut că orice ingerinţă care ar fi putut rezulta în cauză a îndeplinit cerinţele art. 8 § 2 din Convenţie. În special, aceasta era prevăzută de lege, şi anume de art. 911-915 din Codul de procedură penală, urmărea scopul legitim de a preveni infracţionalitatea şi era proporţională cu acest scop legitim, având în vedere că interceptarea a fost dispusă pentru o perioadă de timp foarte scurtă şi a privit doar două conversaţii. De asemenea, acesta a argumentat că autorităţile naţionale beneficiau de o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte maniera în care era folosit sistemul de supraveghere de către poliţie.

2. Motivarea Curţii

41. Curtea remarcă, în primul rând, că interceptarea şi înregistrarea conversaţiilor reclamantului cu R.J. şi M.D. intră în sfera noţiunilor de „viaţă privată” şi „corespondenţă” în sensul art. 8 [a se vedea, printre alte hotărâri, Craxi împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25.337/94, pct. 57, 17 iulie 2003; Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4.378/02, pct. 72, 10 martie 2009, şi Drakaas împotriva Lituaniei, nr. 36.662/04, pct. 52, 31 iulie 2012]. Aceasta observă şi că, în prezenta cauză, conversaţiile respective au fost înregistrate la 20 ianuarie 2003, pe baza unei autorizaţii emise de un procuror.

42. Curtea a constatat deja că sistemul de autorizare a interceptării comunicaţiilor, existent la momentul faptelor din prezenta cauză, nu oferea garanţii corespunzătoare şi, prin urmare, nu respecta cerinţele prevăzute la art. 8, în măsura în care procurorul care autoriza orice supraveghere nu era independent de executiv (a se vedea Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 71); decizia unui procuror de a intercepta comunicaţiile nu era supusă aprobării unui judecător înainte de a fi executată (idem, pct. 72); o persoană aflată sub supraveghere nu putea contesta în faţa unei instanţe fondul interceptării (idem, pct. 74); şi nu exista nicio menţiune în legislaţie privind circumstanţele în care ar trebui să fie distruse transcrierile (idem, pct. 79). Deşi interceptările din cauzele Dumitru Popescu şi Calmanovici, ambele citate anterior, au fost dispuse din motive de securitate naţională, motiv ce nu a fost invocat în prezenta cauză, modul în care au fost efectuate era acelaşi în ambele situaţii. Prin urmare, Curtea consideră că, atunci când a fost iniţiată în prezenta cauză, procedura de autorizare a interceptării conversaţiilor a fost lipsită de garanţiile corespunzătoare, prevăzute la art. 8.

43. Curtea reiterează că modificările Codului de procedură penală au intrat în vigoare în cursul procedurilor de apel din prezenta cauză şi, astfel, permiteau supravegherea mai atentă de către instanţe a interceptărilor conversaţiilor telefonice (a se vedea supra, pct. 32, şi Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 82-83). Sistemul existent stabilea o procedură mai riguroasă, cu garanţii suplimentare pentru persoanele implicate. Prin urmare, Curtea va evalua doar modul în care aceste garanţii au fost aplicate de autorităţile naţionale în situaţia particulară a reclamantului (a se vedea Kiass şi alţii împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 33, seria A nr. 28).

44. În acest sens ea observă că instanţele interne nu au oferit un răspuns complet la obiecţiile repetate ale reclamantului privind legalitatea autorizaţiei şi acurateţea transcrierilor. Acestea pur şi simplu au remarcat că procesul-verbal întocmit de procuror privind înregistrările a fost anexat la dosar, împreună cu casetele. Instanţele au acceptat, fără a pune la îndoială, refuzul procurorului de a prezenta autorizaţia (a se vedea supra, pct. 14).

45. Procedând astfel, instanţele interne au lipsit de efect garanţiile prevăzute de noua legislaţie a statului. În plus, deoarece instanţele nu au examinat legalitatea înregistrărilor sau acurateţea transcrierilor, reclamantul nu s-a putut prevala de posibilitatea de a solicita distrugerea acestora, în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură penală care au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2004, sau de a solicita despăgubiri pentru interceptare nelegală, în temeiul dispoziţiilor generale privind răspunderea civilă delictuală.

46. Pentru aceste motive, Curtea consideră că, în prezenta cauză, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

47. În temeiul art. 6 § 1 şi § 3 (d) din Convenţie, reclamantul a susţinut că instanţele nu au interpretat corect probele şi nu

şi-au motivat hotărârile. În plus, acesta s-a plâns că acţiunile procurorului, care au culminat cu arestarea sa, au fost nelegale, că R.J. şi M.D. au primit instrucţiuni din partea procurorului cum să se comporte şi ce să spună în timpul anchetei, că suma pretins primită de acesta ca mită a fost plasată în biroul său şi că nu reieşea clar din conversaţiile înregistrate de procuror dacă banii erau destinaţi acestuia sau lui S.D. De asemenea, acesta s-a plâns că procurorul nu a prezentat instanţelor autorizaţia de interceptare. Acesta a invocat art. 6 § 1 şi § 3 (d) din Convenţie:

„1. „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

[...]

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; [...]”.

1. Argumentele părţilor

48. Guvernul a ridicat o excepţie preliminară privind neepuizarea căilor de atac interne, susţinând că reclamantul nu s-a plâns în faţa instanţelor interne cu privire la negarea dreptului său de a prezenta proba cu martori. Acesta a argumentat, în continuare, că reclamantul nu a solicitat prezentarea de probe suplimentare în faţa instanţelor de apel. De asemenea a subliniat că reclamantul a profitat de oportunităţile oferite în cursul procedurilor de a contesta autenticitatea transcrierilor şi de a se opune utilizării lor; totuşi, acesta nu a solicitat efectuarea niciunei expertize a casetelor, în orice caz, acesta a remarcat că transcrierile nu erau singurele probe pe care instanţele şi-au întemeiat deciziile.

49. În observaţiile sale formulate drept răspuns la cele prezentate de Guvern, reclamantul a arătat că nu a fost audiat niciodată de instanţele care s-au pronunţat cu privire la fondul cauzei sale după casarea primei decizii. Instanţele nu au examinat legalitatea înregistrărilor şi acurateţea transcrierilor. Acestea şi-au întemeiat deciziile pe probele adunate de procuror sau admise de instanţa de prim grad (a cărei hotărâre a fost casată) şi nu au examinat probele în mod direct.

2. Motivarea Curţii

(a) Principii generale

50. În primul rând, Curtea subliniază că garanţiile consacrate la art. 6 § 3 reprezintă o aplicare specifică a principiului general prevăzut la art. 6 § 1 şi, din acest motiv, le va examina împreună (a se vedea, printre multe alte hotărâri, Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, pct. 56, seria A nr. 35; Doorson împotriva Ţărilor de Jos. 26 martie 1996, pct. 66, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-11; şi Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 32, seria A nr. 37).

51. În continuare, Curtea reiterează ca nu are competenţa de a soluţiona o cerere în care se susţine că instanţe interne au comis erori de fapt sau de drept, cu excepţia cazurilor în care consideră că astfel de erori ar fi putut implica o posibilă încălcare a unui drept sau a unei libertăţi prevăzute de Convenţie (a se vedea Bykov, citată anterior, pct. 88). În plus, aceasta nu are rolul de a analiza legislaţia în abstracto, ci de a examina modul în care aceasta îl afectează pe reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Kiass şi alţii împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 33, seria A nr. 28).

52. Deşi art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede nicio normă privind admisibilitatea probelor ca atare, aspect care trebuie să fie reglementat în principal de dreptul naţional [a se vedea Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, pct. 31, Culegere 1997-VIII, şi Garda Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 28, CED01999-1]. Prin urmare, nu este de competenţa Curţii să stabilească, ca principiu, dacă anumite tipuri de probe - de exemplu, probe obţinute nelegal în sensul dreptului intern - pot fi admise sau dacă reclamantul este într-adevăr vinovat sau nu.

Întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă procesul în ansamblul său, inclusiv modul în care au fost obţinute probele, era echitabil. Acest lucru implică examinarea „nelegalităţii” în cauză şi, în cazul în care este vorba de o încălcare a unui alt drept prevăzut de Convenţie, natura încălcării constatate.

53. La stabilirea caracterului echitabil al procesului în ansamblul său trebuie să se ţină seama dacă au fost respectate drepturile apărării. Trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune utilizării lor. În plus, trebuie să se ţină seama de calitatea probelor, inclusiv dacă circumstanţele în care au fost obţinute pun la îndoială fiabilitatea sau acurateţea acestora (a se vedea Bykov, citată anterior, pct. 90).

(b) Aplicarea acestor principii în cauza examinată

54. Curtea observă că, în temeiul dispoziţiilor relevante ale Codului de procedură penală, instanţele interne au admis ca probe la dosarul cauzei transcrierile conversaţiilor telefonice interceptate de procuror.

55. Curtea subliniază că probele nu au un rol prestabilit în cadrul normelor de procedură penală ale statului pârât. Instanţele au libertatea de a interpreta un mijloc de probă în contextul cauzei şi în lumina tuturor celorlalte probe prezentate în faţa acestora (a se vedea Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 110). În prezenta cauză, înregistrările nu au fost considerate de instanţe drept o mărturisire clară sau o recunoaştere a faptelor de natură a sta la baza constatării vinovăţiei (a se vedea Bykov, citată anterior, pct. 103).

56. Curtea este satisfăcută că instanţele interne şi-au întemeiat deciziile pe elemente de probă solide: au ascultat mărturiile mai multor martori ai acuzării şi ai apărării şi au folosit ocazia de a analiza poziţiile contradictorii şi de a-şi explica opiniile cu privire la acestea în cursul examinării cauzei. De asemenea, acestea au motivat respingerea unor noi pretenţii ale apărării

57. În cele din urmă, Curtea constată că, în observaţiile sale, reclamantul s-a plâns că nu a fost audiat în persoană de către instanţe în a două etapă a procedurilor. Curtea ia act, în primul rând, de faptul că reclamantul nu a formulat acest argument în cadrul procedurilor interne sau în cererea iniţială prezentată Curţii.

58. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 3 (a) şi § 4 din Convenţie.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 3 din Convenţie

59. Reclamantul s-a plâns că a fost arestat preventiv o perioadă de peste zece luni, fără motive relevante şi suficiente. În plus, acesta a considerat că instanţele interne nu au ţinut seama de situaţia sa personală şi de faptul acesta nu reprezenta niciun pericol pentru ordinea publică.

Plângerea a fost comunicată în temeiul art. 5 § 3 din Convenţie, care se citeşte după cum urmează:

„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol [...] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

A. Argumentele părţilor

60. Invocând Hotărârea pronunţată în Cauza Wemhoff împotriva Germaniei (27 iunie 1968, seria A nr. 7), B. Împotriva Austriei (28 martie 1990, seria A nr. 175) şi Labita împotriva Italiei (MC) (nr. 26.772/95, CEDO 2000-IV), Guvernul a susţinut că, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie, reclamantul a fost privat de libertate în perioadele 21 ianuarie 2003-18 iunie 2003 şi 9 septembrie 2003-1 noiembrie 2003, adică o perioadă de şapte luni şi nouă zile în total.

Acesta a declarat că detenţia prelungită a reclamantului a fost justificată de probele solide împotriva acestuia, a fost revizuită la intervale regulate de timp de un judecător şi nu a avut o durată nejustificat de mare. Guvernul a făcut trimitere la Erimescu împotriva României [(dec ), nr. 33.762/05,18 ianuarie 2011].

61. Reclamantul a susţinut că instanţele interne au prezentat un raţionament sumar, în care au folosit o formulare standard pentru deciziile de prelungire a detenţiei sale, care, în opinia sa, nu a îndeplinit cerinţele art. 5 § 3 din Convenţie.

B. Motivarea Curţii

1. Principii generale

62. Curtea reiterează că o persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie eliberată întotdeauna în cursul procesului, cu excepţia cazului în care statul poate demonstra că există motive „relevante şi suficiente” care să justifice continuarea detenţiei. Justificarea oricărei perioade de detenţie, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de autorităţi. Prelungirea cvasiautomată a detenţiei contravine garanţiilor prevăzute la art. 5 § 3 (a se vedea Tase împotriva României, nr. 29.761/02, pct. 40,10 iunie 2008).

63. De asemenea, aceasta reiterează că, în general, atunci când se determină durata privării de libertate pe parcursul procesului, în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenţie, perioada care trebuie luată în considerare începe de la data la care persoana învinuită este arestată şi se încheie la data la care este pronunţată condamnarea, chiar şi de către o instanţă de prim grad de jurisdicţie sau, posibil, la punerea în libertate a reclamantului în cursul procesului penal împotriva sa [a se vedea, pentru o hotărâre mai recentă, Idalov împotriva Rusiei (MC), nr. 5.826/03, pct. 112, 22 mai 2012].

64. Curtea a dezvoltat în jurisprudenţa sa patru justificări fundamentale pentru arestarea preventivă: pericolul ca persoana în cauză să se sustragă, să altereze probele, să repete infracţiunea (infracţiunile) sau să tulbure ordinea publică [a se vedea Calmanovici, citată anterior, pct. 93; Georgiou împotriva Greciei (dec.), nr. 8.710/08, 22 martie 2011; şi cauzele citate în acestea]. În plus, problema privind caracterul rezonabil al unei perioade petrecute în arest preventiv nu poate fi apreciată în abstracto. Măsura în care este rezonabil ca un acuzat să rămână în detenţie trebuie să fie evaluată în funcţie de faptele fiecărei cauze, potrivit caracteristicilor speciale ale acesteia. Prelungirea poate fi justificată într-un anumit caz doar dacă există indicii clare privind o necesitate reală de interes public, care, sub rezerva prezumţiei de nevinovăţie, este mai importantă decât norma privind respectarea libertăţii individuale, prevăzută la art. 5 din Convenţie [a se vedea Idalov, citată anterior, pct. 139; McKay împotriva Regatului Unit (MC), nr. 543/03, pct. 42 şi 45, CEDO 2006-X; şi Bujac împotriva României, nr. 37.217/03, pct. 68, 2 noiembrie 2010].

2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză

65. Curtea remarcă, în primul rând, că reclamantul a fost arestat preventiv pentru prima dată la 21 ianuarie 2003. A fost condamnat în primă instanţă la data de 18 iunie 2003, dar condamnarea în cauză a fost desfiinţată prin decizia din 9 septembrie 2003. Detenţia reclamantului a fost ulterior prelungită la intervale regulate, până la adoptarea unei hotărâri în primă instanţă, la 20 noiembrie 2003.

Prin urmare, presupunând că detenţia a continuat în perioada 21 ianuarie 2003-21 noiembrie 2003 şi intra sub incidenţa art. 5 § 3, reclamantul a petrecut în arest preventiv o perioadă de cel mult zece luni în total, în sensul acestei dispoziţii (a se vedea Wemhoff, citată anterior, pct. 9).

66. Curtea va examina modul în care instanţele interne au prelungit această detenţie şi dacă au prezentat motive relevante şi suficiente pentru deciziile lor.

67. În primul rând, Curtea observă că, în temeiul normelor prevăzute la nivel intern, instanţele au prelungit detenţia reclamantului la intervale de treizeci de zile. Reclamantul a contestat sistematic aceste ordine de prelungire a arestului şi a solicitat să fie eliberat în cursul procesului.

68. Curtea observă că instanţele interne şi-au întemeiat deciziile de menţinere în arest a reclamantului în principal pe impactul pretinselor infracţiuni asupra ordinii publice. În acest demers, instanţele au examinat circumstanţele particulare ale cauzei şi au furnizat motive specifice, bazate pe situaţia personală a reclamantului şi pe faptul că probele adunate sugerau că acesta săvârşise infracţiunea (a se vedea supra, pct. 10).

69. Trebuie remarcat faptul că motivele prezentate de instanţele interne au rămas aceleaşi pe întreg parcursul procedurilor (gravitatea infracţiunilor şi impactul asupra ordinii publice). Totuşi, Curtea consideră că acest lucru era legitim, în special având în vedere perioada relativ scurtă dintre două examinări efectuate de instanţele în cauză privind motivele pentru prelungirea privării de libertate a reclamantului [a se vedea Medinţu împotriva României (dec.), nr. 5.623/04, pct. 47, 13 noiembrie 2012, şi Georgiou (dec.), citată anterior]. În plus, raţionamentul acestora nu a fost nici succint, nici formulat standard, şi a ţinut seama de evoluţia procesului (a se vedea, a contrarie, Begu, citată anterior, pct.86, şi supra, pct. 10).

70. În lumina circumstanţelor specifice ale cauzei, Curtea consideră că autorităţile interne au furnizat motive relevante şi eficiente pentru prelungirea arestării preventive a reclamantului, care, în total, nu a fost excesiv de lungă.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 (a) şi § 4 din Convenţie.

IV. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei

71. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns că procurorul nu avea competenţa, în temeiul art. 5 § 3 din Convenţie, să îl aresteze la 20 ianuarie 2003. Totuşi, Curtea observă că reclamantul a fost adus înaintea unui judecător care a examinat legalitatea privării sale de libertate la 11 februarie 2003. Prin urmare, depunând cererea la Curte în data de 22 octombrie 2003, reclamantul nu a respectat termenul de şase luni în ceea ce priveşte plângerea sa [a se vedea Mujea împotriva României (dec.), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002],

Rezultă că acest capăt de cerere a fost formulat tardiv şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 şi § 4 din Convenţie.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

72. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei părţi

contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.

A. Prejudiciu

73. Reclamantul a pretins 1.000.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, reprezentând salariul care nu i-a fost plătit ca urmare a procesului penal, costul întreţinerii familiei sale, cheltuielile efectuate pe durata privării sale de libertate şi prejudiciul cauzat de imposibilitatea de a-şi găsi un loc de muncă din cauza condamnării sale. De asemenea, acesta a solicitat 200.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

74. Guvernul a susţinut că reclamantul nu şi-a justificat pretenţiile. Acesta a argumentat, de asemenea, că nu există nicio legătură de cauzalitate între pretinsele încălcări şi pretenţiile sale pecuniare. A considerat că cererea sa de despăgubire pentru prejudiciul moral este exagerată şi că doar constatarea unei încălcări ar putea constitui în sine o reparaţie suficientă.

75. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge acest capăt de cerere. Pe de altă parte, aceasta acordă reclamantului suma de 4.500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

76. Reclamantul a solicitat, de asemenea, suma de 9,000 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii, incluzând costul traducerilor, cheltuielile poştale şi onorariul avocaţilor.

77. Guvernul a subliniat că reclamantul nu şi-a justificat cererile.

78. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de criteriile menţionate anterior şi de faptul că nu există niciun document care să justifice cheltuielile pretinse, Curtea respinge cererea.

C. Dobânzi moratorii

79. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

în unanimitate,

CURTEA:

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte art. 8 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;

3. hotărăşte

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 4.500 EUR (patru mii cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 16 iulie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.

 

PREŞEDINTE

JOSEP CASADEVALL

Grefier,

Santiago Quesada

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.