MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 602/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 602         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 8 august 2016

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 475 din 29 iunie 2016 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Senatului nr. 80/2016 pentru numirea unui judecător la Curtea Constituţională

 

Decizia nr. 494 din 30 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

258. - Decizie pentru eliberarea doamnei Ioana Liana Cazacu din funcţia de secretar de stat al Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi

 

259. - Decizie pentru numirea doamnei Andra Cristina Croitoru în funcţia de secretar de stat al Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi

 

260. - Decizie privind încetarea prin demisie a raportului de serviciu al doamnei Cristina Vasilica Icociu, inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului

 

ACTE ALE INSTANŢELOR DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

 

Sentinţa civilă nr. 68 din 17 martie 2014 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 475

din 29 iunie 2016

referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Senatului nr. 80/2016 pentru numirea unui judecător la Curtea Constituţională

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Marieta Safta - prim-magistrat-asistent

 

1. Cu Adresa nr. 2.975 din 21 iunie 2016, secretarul general al Senatului a transmis Curţii Constituţionale, În temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. I) din Constituţie, precum şi al art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea formulată de un număr de 27 de senatori, referitoare la neconstituţionalitatea Hotărârii Senatului nr. 80/2016 pentru numirea unui judecător la Curtea Constituţională.

2. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 5.775 din 21 iunie 2016, formând obiectul Dosarului nr. 1.148 L/2/2016.

3. În motivarea sesizării se susţine, în esenţă, că Hotărârea Senatului nr. 80/2016 este neconstituţională, întrucât prin aceasta este numit judecător la Curtea Constituţională domnul Marian Enache, care, în calitate de deputat, a depus candidatura sa pentru această funcţie la Senat. În opinia autorilor sesizării, chiar dacă o persoană are calitatea de deputat/senator, cerută de dispoziţiile Legii nr. 47/1992 pentru depunerea candidaturii la funcţia de judecător la Curtea Constituţională, această persoană nu poate să candideze la funcţia menţionată decât dacă un alt deputat/senator sau un grup parlamentar îi depun candidatura. În plus, un deputat poate depune candidaturi doar la Camera Deputaţilor, iar nu şi la Senat.

4. Detaliind situaţia de fapt din cauză, se arată că Biroul permanent al Senatului a hotărât, în şedinţa din 10 mai 2016, reluarea procedurii de numire a unui judecător la Curtea Constituţională şi a solicitat grupurilor parlamentare şi senatorilor să depună candidaturile la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări (denumită în continuare „Comisia*) până pe 6 iunie 2016. În şedinţa din 7 iunie 2016, Biroul permanent al Senatului a analizat raportul privind alegerea unui candidat la funcţia de judecător la Curtea Constituţională, a hotărât retrimiterea lui la Comisie şi convocarea unei noi şedinţe pentru reluarea procedurii de audiere a tuturor candidaţilor.

5. Reunită în plen în data de 7 iunie 2016, ora 11.30, Comisia a luat în discuţie CV-ul depus de domnul Marian Enache şi a constatat că domnia sa nu poate fi audiat, deoarece nu îndeplineşte condiţiile impuse de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, şi anume nu a fost depusă pe numele său o propunere de candidatură formulată de un grup parlamentar, de deputaţi şi senatori. Reunită în aceeaşi zi la ora 16.30, într-o nouă componenţă, Comisia a procedat la audierea domnului Marian Enache, fiind întocmit un nou raport. În opinia autorilor sesizării, audierea a fost nelegală, deoarece domnul Marian Enache nu îndeplinea, în continuare, condiţia menţionată. De asemenea, la această şedinţă a Comisiei â participat în mod nelegal domnul senator Popa Constantin, în condiţiile în care hotărârea Senatului de numire a acestuia ca membru a fost luată în data de 7 iunie 2016, la ora 16, astfel că putea să îşi producă efectele juridice după publicarea în Monitorul Oficial al României. Ca urmare, ar fi avut drept de vot doamna Florina Ruxandra Jipa.

6. La dezbaterile în plenul Senatului s-a invocat faptul că domnul Marian Enache nu este susţinut de un grup parlamentar, deputaţi, senatori şi nici cu acest prilej „nu s-a exprimat susţinerea candidaturii domnului Enache Marian, deşi s-a cerut în mod expres să îşi exprime un grup parlamentar această susţinere”. Pe buletinele de vot care au fost înmânate fiecărui senator se poate observa că „în dreptul grupului care îi propune era trasă o linie orizontală, încă o dovadă că nu exista o cerere a unul grup pentru numirea sa ca judecător la Curtea Constituţională”. Se conchide că „dacă am îmbrăţişa această metodă de numire a unui judecător al Curţii Constituţionale, atunci orice cetăţean român se poate autopropune, urmând a fi supus votului plenului Senatului sau Camerei Deputaţilor”.

7. Se mai susţine că, în cauză, deşi s-a prevăzut în mod expres o procedură de propunere şi numire, aceasta s-a aplicat diferit raportat la domnul Marian Enache şi doamna Mona Lisa Neagoe, acesteia din urmă impunându-i-se respectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Ca urmare, Hotărârea Senatului nr. 80/2016 încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, care stabilesc egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări.

8. Se mai arată că, deşi senatorii aveau cunoştinţă de susţinerea referitoare la încălcarea art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, „o parte a acestora au decis că pot încălca aceste prevederi”, afirmând că instanţa constituţională nu ar avea prerogative în a se pronunţa pe această hotărâre. Or, faţă de dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională este competentă să se pronunţe şi asupra acestei hotărâri adoptate de Senat.

9. Se susţine că s-au încălcat astfel prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie care, referindu-se la numirea în funcţii publice, precizează că aceasta se face în condiţiile legii, iar în cauză au fost încălcate prevederile legii, respectiv ale art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 în procedura de numire a unui judecător la Curtea Constituţională.

10. Cu referire la normele constituţionale care statuează asupra componenţei Curţii Constituţionale, autorii sesizării apreciază că, spre deosebire de numirea judecătorilor de către Preşedintele României, în cazul numirii de către Camera Deputaţilor şi Senat, legiuitorul a apreciat că „este necesar un filtru de depunere a candidaturilor pentru Curte”. Din redactarea art. 5 din Legea nr. 47/1992, care nu este „cea mai riguroasă”, se desprinde procedura referitoare la numirea judecătorilor la Curtea Constituţională. Astfel, „legiuitorul, în redactarea sintetică a legii, în anul 1992, nu s-a oprit asupra acestui text de detaliu, considerând de la sine înţeles că deputaţii şi grupurile parlamentare ale Camerei Deputaţilor pot depune candidaturi la Camera Deputaţilor, iar senatorii şi grupurile parlamentare ale Senatului, la Senat. La fel, legiuitorul a procedat şi cu privire la dreptul la sesizare asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, fără a intra în detalii care să aducă certitudini cu privire la subiectele de sezină. De acest lucru s-a ocupat jurisprudenţa Curţii Constituţionale, e adevărat, pe argumente de autonomie regulamentară â fiecărei Camere a Parlamentului.” în ceea ce priveşte situaţia numirii la Curtea Constituţională, „prin enumerarea limitativă a subiecţilor de drept care pot depune candidaturi la Comisia juridică [...], dar prin neprevederea expresă a dreptului de a depune candidaturi la oricare dintre cele două Comisii juridice ale Parlamentului de oricare grup parlamentar din Parlament şi de oricare parlamentar, deputat sau senator* s-ar deduce, potrivit autorilor sesizării, că „legiuitorul a avut în vedere doar membrii şi grupurile parlamentare din camera respectivă. Când legiuitorul a avut în vedere numirea, de către vreuna din cele două Camere ale Parlamentului, a unor membri la alte instituţii, iar candidaturile să nu fie depuse de membrii acelei Camere, a prevăzut expres acest lucru (situaţia alegerii celor doi reprezentanţi ai societăţii civile în CSM).” Pentru a întări ideea exprimata, se face trimitere la dispoziţii din Legea nr. 47/1992 referitoare la dreptul fiecărei Camere de a decide în privinţa arestării/trimiterii în judecată a judecătorilor Curţii Constituţionale, respectiv la comunicarea către fiecare Camera a încetării mandatului judecătorului numit şi necesităţii numirii unui alt judecător. Se conchide că „legiuitorul a reglementat numirea la Curtea Constituţională ca un drept şi o obligaţie a Camerei parlamentare şi a membrilor săi. În lipsa unor dispoziţii contrare exprese, dreptul de depunere de candidaţi nu poate aparţine decât membrilor săi, singuri sau prin grupuri parlamentare.”

11. Se mai arată că în privinţa „aşa-numitului drept de a se autopropune candidat pentru Curtea Constituţională, Legea nr. 47/1992 nu prevede, expressis verbis, soluţii în această chestiune”. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale şi constituţionale se deduce însă că „o autopropunere, fie că-i a unui deputat, fie că-i a unui senator, presupune o confuzie de roluri: dreptul de a propune candidatură pentru funcţia respectivă, recunoscut de Legea nr. 47/1992 şi dreptul de a fi propus, chiar de el însuşi, prin simplul fapt ca e senator sau deputat”. O altă interpretare ar fi de natură să îi recunoască unui parlamentar „privilegii exorbitante în comparaţie cu orice alt cetăţean român, care poate să aibă un dosar profesional asemănător (sau chiar mai bun), dar nu îşi poate susţine candidatura, neavând calitatea de parlamentar.” Dreptul de a propune, ca reprezentant al unei Camere, candidaturi pentru Curtea Constituţională, singur sau împreună cu alţii, este convertit într-un drept de a fi propus, doar de el însuşi, drept candidat la Curte. Or, „în această situaţie, dreptul se transformă în privilegiu”, iar mandatul de parlamentar „poate fi uşor convertit într-o poziţie politico-juridică din care se pot obţine avantaje de tot felul, prin excluderea celorlalţi cetăţeni”. Se încalcă astfel, în opinia autorilor sesizării, principiul constituţional al supremaţiei legii, prevăzut de art. 16 alin. (2) din Constituţie, în îndatoririle pe care parlamentarii le au faţă de poporul român.

12. În final, se apreciază că se impune o reglementare riguroasă a modalităţii numirii judecătorilor la Curtea Constituţională şi se conchide că domnul Marian Enache a fost numit judecător la Curtea Constituţională cu încălcarea art. 16 alin. (1)-(3) din Constituţie şi a prevederilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, deoarece lipseşte o cerere scrisă înaintată de un grup parlamentar, deputaţi, senatori pentru depunerea candidaturii acestuia.

13. În conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost transmisă preşedintelui Senatului, pentru a comunica punctul de vedere al Biroului permanent.

14. Preşedintele Senatului a transmis, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.003 din 27 iunie 2016, punctul de vedere al Biroului permanent, prin care se solicită Curţii Constituţionale să constate netemeinicia sesizării şi, în consecinţă, să o respingă. Se arată, în esenţă, că legiuitorul nu a stabilit nicio condiţie formală privind modalitatea de depunere a candidaturilor pentru funcţia de judecător la Curtea Constituţională. Din coroborarea textelor de referinţă rezultă că voinţa legiuitorului ordinar vizează doar identificarea celor care pot face propunerile de candidaţi pentru funcţia de judecător constituţional. Nici Constituţia şi nici Legea nr. 47/1992 nu precizează cine pot fi cei propuşi. Constituţia stabileşte, în art. 143, doar condiţiile de numire a judecătorilor. Ca urmare, art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 poate fi interpretat, în extremis, şi ca posibilitate ca un deputat sau senator să îşi susţină propria candidatură. Textul de lege menţionat nu este suficient de clar, ceea ce împiedică desprinderea corectă a voinţei legislative a Parlamentului, atunci când a adoptat Legea nr. 47/1992, aspect recunoscut chiar de semnatarii sesizării. Se semnalează Curţii Constituţionale şi neconstituţionalitatea art. 5 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 în raport cu prevederile art. 76 alin. (2) din Constituţie, apreciindu-se că „întreg art. 5 din lege trebuie supus unei proceduri de modificare”.

CURTEA,

examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, hotărârea Senatului criticată, prin raportare la prevederile Constituţiei României, şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:

15. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. I) din Constituţie, precum şi ale art. 1,10, 27 şi 28 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor hotărârii Senatului criticate.

16. Obiectul sesizării, astfel cum a fost formulat, îi constituie Hotărârea Senatului nr. 80/2016 pentru numirea unui judecător la Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 8 iunie 2016.

17. În motivarea sesizării se susţine încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1)-(3) din Constituţie - Egalitatea în drepturi ş\ a prevederilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, text care, referindu-se la procedura de numire a judecătorilor la Curtea Constituţională, prevede următoarele: „Candidaturile se pot depune la Comisia juridică de grupurile parlamentare, de deputaţi şi de senatori. Fiecare candidat va depune «curriculum vitae» şi actele doveditoare că îndeplineşte condiţiile prevăzute de Constituţie. Candidaţii vor fi audiaţi de comisie şi de plenul Camerei. Raportul Comisiei juridice se va referi, motivat, la toţi candidaţii

18. Pentru a proceda la soluţionarea sesizării, Curtea a solicitat Senatului, cu Adresa nr. 5.842 din 22 iunie 2016, stenogramele şedinţelor Biroului permanent al Senatului din 10 mai 2016 şi 7 iunie 2016, stenograma Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări din data de 7 iunie 2016, referitoare la numirea unui judecător la Curtea Constituţională, precum şi raportul întocmit în acest sens, stenograma şedinţei plenului Senatului din data de 7 iunie 2016 în care a fost adoptată Hotărârea Senatului pentru numirea unui judecător la Curtea Constituţională. Cu Adresa nr. 3.034 din 23 iunie 2016, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.900 din 23 iunie 2016, secretarul general al Senatului a transmis Curţii Constituţionale documentele solicitate, precum şi CV-ul celor trei candidaţi la funcţia de judecător la Curtea Constituţională, ale căror candidaturi au fost transmise Senatului pentru numirea în această funcţie.

19. În ceea ce priveşte competenţa de a soluţiona sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori” .Procedând la circumstanţierea competenţei sale de control de constituţionalitate a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, Curtea Constituţionala a statuat în mod constant că „pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea noii competenţe, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional”. (Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, Decizia nr. 54 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011).

Prin Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012, Curtea a mai reţinut că textul art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo diferenţiere între hotărârile care pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau al caracterului normativ ori individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituţionalitate. În consecinţă, sesizările de neconstituţionalitate care vizează asemenea hotărâri sunt de plano admisibile. Procedând la o dezvoltare a acestor considerente prin Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012, Curtea a mai statuat că „în privinţa hotărârilor care sunt criticate din perspectiva valorilor, regulilor şi principiilor constituţionale, instanţa constituţională a stabilit, în mod expres, că, pentru a fi admisibilă sesizarea de neconstituţionalitate astfel formulată, norma de referinţă trebuie să fie de rang constituţional pentru a se putea analiza dacă există vreo contradicţie între hotărârile menţionate la art. 27 din Legea nr. 47/1992, pe de o parte, şi exigenţele procedurale şi substanţiale impuse prin dispoziţiile Constituţiei, pe de altă parte; aşadar, criticile trebuie să aibă o evidentă relevanţă constituţională, şi nu una legală ori regulamentară. Prin urmare, toate hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului pot fi supuse controlului de constituţionalitate, dacă în susţinerea criticii de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţii cuprinse în Constituţie. Desigur, invocarea acestor dispoziţii nu trebuie să fie formală, ci efectivă.” în concluzie, pentru a fi admisibilă sesizarea de neconstituţionalitate, criticile trebuie să aibă o evidentă relevanţă constituţională, şi nu una legală ori regulamentară. (Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012 şi Decizia nr. 628 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015)

20. În prezenta cauză, sesizarea de neconstituţionalitate are ca obiect Hotărârea Senatului nr. 80/2016 pentru numirea unui judecător la Curtea Constituţională, autoritate care are rang constituţional. Criticile formulate privesc încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cărora autorii sesizării le atribuie relevanţă constituţională prin raportarea la art. 16 din Constituţie - Egalitatea în drepturi, care statuează, în alin. (3), cu referire la ocuparea funcţiilor şi demnităţile publice, civile sau militare, că aceasta se face în „condiţiile legii”. În continuare, criticile de neconstituţionalitate  sunt circumstanţiate, arătându-se în ce constă încălcarea, din perspectiva autorilor sesizării, a textului de lege menţionat.

21. Astfel fiind, Curtea constată că este competentă să examineze şi să se pronunţe asupra constituţionalităţii Hotărârii Senatului nr. 80/2016 prin raportare la dispoziţiile art. 16 alin. (1)-(3) din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi, din perspectiva respectării condiţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale la numirea domnului Marian Enache în funcţia de judecător la Curtea Constituţională a României.

22. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine mai întâi că, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, invocate de autorii sesizării prin raportare la art. 16 din Constituţie, precum şi ale art. 5 alin. (4) din acelaşi act normativ, pot fi identificate următoarele etape în procedura de numire a judecătorilor la Curtea Constituţională de către Camerele Parlamentului: depunerea candidaturilor la Comisia juridică; audierea candidaţilor de către Comisia juridică şi întocmirea Raportului care se va referi, motivat, la toţi candidaţii; numirea de către fiecare Cameră a Parlamentului, cu votul majorităţii membrilor săi, la propunerea Biroului Permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, a persoanei care a întrunit numărul cel mai mare de voturi.

23. Susţinerile autorilor sesizării se referă la pretinsa încălcare a reglementărilor aplicabile etapei depunerii candidaturilor pentru funcţia de judecător la Curtea Constituţională, cu consecinţa vicierii următoarelor două etape, respectiv audierea nelegală a candidaţilor de către Comisie, şi adoptarea unei hotărâri neconstituţionale de către Plenul Senatului în privinţa numirii domnului Marian Enache în funcţia de judecător la Curtea Constituţională.

24. Curtea va examina în continuare, punctual, fiecare dintre aceste susţineri, care pot fi grupate, din punct de vedere al argumentării modului de încălcare a unor prevederi constituţionale şi legale, după cum urmează:

a) critici referitoare la încălcarea art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, interpretat în sensul că un parlamentar nu poate depune candidatura sa pentru funcţia de judecător la Curtea Constituţională, ci exclusiv candidatura altei persoane;

b) critici referitoare la încălcarea art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, interpretat în sensul că dreptul de a depune candidaturi la funcţia de judecător la Curtea Constituţională se exercită în mod diferenţiat: deputaţii doar la Camera Deputaţilor, iar senatorii doar la Senat;

c) critici referitoare la modul de alcătuire/desfăşurare a lucrărilor Comisiei juridice, de numiri, de disciplină şi imunităţi în legătură cu procedura de numire a unui judecător la Curtea Constituţională.

25. În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea, prin Hotărârea Senatului nr. 80/2016, a art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, interpretat în sensul că un parlamentar nu poate depune candidatura sa pentru funcţia de judecător la Curtea Constituţională, ci exclusiv candidatura altei persoane, Curtea reţine, mai întâi, că, potrivit art. 5 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 47/1992, invocat de autorii sesizării, „Candidaturile [n.a. pentru funcţia de judecător] se pot depune la Comisia juridică de grupurile parlamentare, de deputaţi şi de senatori.

26. Curtea observă că acest text de lege stabileşte condiţii numai în privinţa depunerii candidaturilor la funcţia de judecător la Curtea Constituţională, aceasta intrând în competenţa unor subiecţi calificaţi: grupuri parlamentare, deputaţi, senatori.

27. Cât priveşte candidaturile, condiţiile pe care acestea trebuie să le îndeplinească sunt prevăzute de art. 143 din Constituţie, potrivit căruia candidaţii la funcţia de judecător la Curtea Constituţională trebuie să aibă „pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior”. În acest sens sunt şi prevederile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc că fiecare candidat trebuie să depună „curriculum vitae” şi actele doveditoare că îndeplineşte condiţiile prevăzute de Constituţie.

28. În lipsa oricărei distincţii, circumstanţieri sau interdicţii exprese, rezultă că oricare deputat, senator, grup parlamentar, poate depune orice candidatură la funcţia de judecător la Curtea Constituţională, câtă vreme aceasta este conformă cu art. 143 din Constituţie, aşadar indiferent dacă este vorba despre candidatura sa ori â altei persoane.

29. Interpretarea autorilor sesizării introduce, practic, o regulă suplimentară în procedura de depunere a candidaturilor la funcţia de judecător la Curtea Constituţională. În sensul că deputatul/senatorul este oprit să îşi depună propria candidatură. Justificarea acestei circumstanţieri, pe care legea nu o prevede, este argumentată prin ideea de „privilegiu” şi de posibilitate a eludării legii, în sensul că astfel orice persoană s-ar putea autopropune pentru funcţia de judecător la Curtea Constituţională.

30. Curtea nu poate reţine astfel de argumente. Câtă vreme persoana care depune candidatura are calitatea cerută de lege, deputat/senator, aceasta exercită un drept prevăzut de lege în considerarea acestei calităţi, care o poziţionează într-o situaţie juridică diferită de a altor subiecţi de drept, Tocmai această calitate a îndreptăţit legiuitorul să stabilească competenţa de depunere a candidaturilor la funcţia de judecător la Curtea Constituţională. Ţinând seama că, indiferent de persoana care candidează, numirile se fac de Camerele Parlamentului, procedura de depunere a candidaturilor, examinare şi decizie în privinţa acestora se desfăşoară în cadrul Camerelor Parlamentului, cu implicarea deputaţilor/senatorilor/grupurilor parlamentare, a Comisiilor juridice şi a plenului celor două Camere care adoptă hotărârea finală.

31. În această procedură, deputaţii/senatorii/grupurile parlamentare au rolul unui prim filtru, în sensul de a aprecia cu titlu preliminar asupra îndeplinirii de către candidaţi a condiţiilor stabilite de art. 143 din Constituţie, şi, constatând respectarea lor, să depună candidaturile acestora la Comisia juridică. A interzice unui deputat/senator să depună propria candidatură, respectiv a condiţiona depunerea de susţinerea altui parlamentar, pe lângă faptul că ar institui o regulă pur formală, ar fi de natură să adauge o condiţie suplimentară celor care trebuie avute în vedere la depunerea candidaturii, condiţii expres şi limitativ prevăzute de art. 143 din Constituţie în privinţa numirii judecătorilor la Curtea Constituţională.

32. De altfel, din examinarea stenogramelor solicitate Senatului, rezultă că această problemă a fost ridicată şi dezbătută atât în şedinţa Biroului permanent al Senatului din 7 iulie 2016, în Şedinţa Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări din 7 iunie 2016, cât şi în şedinţa plenului Senatului în care s-a adoptat Hotărârea nr. 80/2016. De asemenea, din Raportul Comisiei, rezultă că atât domnul Marian Enache, deputat, cât şi doamna Florina Ruxandra Jipa, senator, au depus propriile candidaturi pentru funcţia de judecător la Curtea Constituţională. Nici în structurile de lucru ale Senatului şi nici în Plenul acestuia nu a fost acceptată interpretarea restrictivă menţionată, întrucât textul legal nu distinge, iar condiţiile de numire în funcţia de judecător la Curtea Constituţională sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 143 din Constituţie.

33. Astfel fiind, acceptarea interpretării autorilor sesizării şi, pe temeiul acesteia, constatarea neconstituţionalităţii hotărârii criticate ar avea semnificaţia transformării Curţii Constituţionale în legiuitor pozitiv, în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 61 privind rolul Parlamentului şi al art. 142 alin. (1) privind rolul Curţii Constituţionale.

33. Ca urmare, Curtea constată că sunt neîntemeiate criticile referitoare la încălcarea, prin hotărârea criticată, a prevederilor art. 16 alin. (3) din Constituţie. Sintagma „în condiţiile legii* cuprinsă în textul constituţional de referinţă vizează, deopotrivă, Constituţia şi legea.

34. În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, interpretat în sensul că dreptul de a depune candidaturi la funcţia de judecător la Curtea Constituţională se exercită în mod diferenţiat: deputaţii doar la Camera Deputaţilor, iar senatorii doar la Senat, acestea sunt fundamentate de autorii sesizării prin prezentarea unor argumente pe care Curtea Constituţională le-a reţinut de-a lungul timpului în legătură cu autonomia regulamentară a celor două Camere.

35. Curtea constată că, la fel ca în cazul criticii precedente, autorii sesizării încearcă să acrediteze o condiţie de depunere a candidaturilor la funcţia de judecător la Curtea Constituţională pe care legea nu o prevede. Aceasta, întrucât art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 nu distinge în sensul restrângerii dreptului de a depune candidaturi la o Cameră sau alta a Parlamentului, în funcţie de calitatea pe care o au subiecţii îndreptăţiţi - deputat sau senator, după caz.

36. Astfel, interpretarea gramaticală a textului evidenţiază faptul că enumerarea pe care acesta o cuprinde conjuncţia „şi”, iar nu conjuncţia disjunctivă „sau”, care ar fi fost de natură să sugereze un tratament juridic diferit sau o eventuală distincţie avută în vedere de legiuitor între cele două categorii de parlamentari: „Candidaturile se pot depune la Comisia juridică de grupurile parlamentare, de deputaţi şi de senatori.

Ca urmare, deopotrivă senatorii şi deputaţii pot depune candidaturile oricărei persoane pentru funcţia de judecător la Curtea Constituţională, la oricare Cameră a Parlamentului. Tot astfel, legiuitorul a utilizat formularea cu caracter general „grupurile parlamentare”, fără a distinge după cum acestea sunt din Senat sau din Camera Deputaţilor, precum şi pe cea de „Comisia juridică”, fără a distinge în raport de cele două Camere ale Parlamentului, de unde se deduce, de asemenea, lipsa intenţiei de a opera vreo distincţie în sensul arătat de autorii sesizării.

37. Contrar susţinerilor autorilor sesizării, nu poate fi reţinută aplicarea, mutatis mutandis, a regulilor ce derivă din interpretarea principiului autonomiei regulamentare a Camerelor Parlamentului, întrucât acesta nu este incident în cauză. Principiul menţionat a fost dedus de Curtea Constituţională din interpretarea art. 61 şi art. 64 din Constituţie referitoare la rolul şi structura Parlamentului, respectiv organizarea internă a fiecărei Camere a Parlamentului, texte care stabilesc „o triplă autonomie: regulamentară, instituţională şi financiară” a acestora. Curtea a statuat că „în temeiul dispoziţiilor constituţionale menţionate, fiecare Cameră este în drept să-şi stabilească, în limitele şi cu respectarea prevederilor constituţionale, regulile de organizare şi funcţionare, care, în substanţa lor, alcătuiesc regulamentul fiecărei Camere. Din această perspectivă, nicio autoritate publică nu poate dispune, cu privire la aspectele menţionate, pentru Parlament, şi, de asemenea, niciuna dintre Camerele Parlamentului nu poate dispune, asupra aceloraşi aspecte, pentru cealaltă Cameră.” (Decizia nr. 1.009 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 4 august 2009)

38. Or, în prezenta cauză, nu sunt este în discuţie niciuna dintre componentele acestei triple autonomii, pentru că nu este vorba despre rolul, structura sau organizarea internă a Parlamentului, ci despre procedura de numire în funcţie a judecătorilor la Curtea Constituţională, autoritate autonomă, independentă de Parlament. Depunerea candidaturii pentru această funcţie, ca etapă a procedurii menţionate, nu priveşte nici reglementarea modului de organizare şi funcţionare a Camerelor Parlamentului şi nici resursele financiare ale acestora. Decizia de depunere a candidaturii este a subiecţilor de drept cărora legiuitorul le-a conferit competenţă în acest sens (deputaţi, senatori, grupuri parlamentare), fără a li se putea opune constrângeri determinate de un principiu aplicabil exclusiv structurii/organizării interne a Parlamentului.

39. Astfel fiind, a accepta interpretarea potrivit căreia numai deputaţii/grupurile parlamentare din Camera Deputaţilor pot depune candidaturi la Comisia juridică a Camerei Deputaţilor, şi numai senatorii/grupurile parlamentare din Senat, pot depune candidaturi la Senat ar însemna, practic, instituirea altor reguli procedurale de propunere/numire a judecătorilor constituţionali, cu încălcarea dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, privind rolul Parlamentului, precum şi al art. 142 din Constituţie, privind rolul Curţii Constituţionale.

40. În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul de alcătuire/desfăşurarea lucrărilor Comisiei juridice, de numiri, de disciplină şi imunităţi în legătură cu procedura de numire a unui judecător la Curtea Constituţională, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale în care au fost analizate critici similare vizând audierea candidaţilor la funcţia de ministru, acestea „nu sunt probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a dispoziţiilor Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului”. (Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012).

41. În conformitate cu jurisprudenţa menţionată, alcătuirea Comisiilor şi, din această perspectivă, întrunirea eventualei condiţii de cvorum, nu constituie o problemă de constituţionalitate. Potrivit dispoziţiilor art. 67 din Constituţie, o astfel de cerinţă constituie un criteriu de constituţionalitate, condiţionând constituţionalitatea externă a actului numai în ceea ce priveşte adoptarea legilor, hotărârilor şi moţiunilor de către Camera Deputaţilor şi Senat, nu şi în ceea ce priveşte adoptarea actelor din cadrul procedurilor desfăşurate de organele de lucru ale Camerelor. (Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012)

42. Tot astfel, desfăşurarea lucrărilor şi rapoartele pe care Comisiile le pronunţă nu pot forma obiectul controlului de constituţionalitate, întrucât, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, comisiile parlamentare sunt doar organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului, a căror activitate are caracter pregătitor pentru a oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei. Dezbaterile specializate care au loc în cadrul şedinţelor comisiilor se finalizează cu întocmirea de rapoarte sau avize care au rolul de a pregăti şi facilita desfăşurarea lucrărilor Camerelor, respectiv a dezbaterilor care vor avea loc în plenul acestora. Dat fiind caracterul de organe de lucru interne al comisiilor parlamentare, natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este a unui act preliminar, cu caracter de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau Camerelor reunite. Rapoartele şi avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, nu şi din perspectiva soluţiilor pe care la propun, Senatul şi Camera Deputaţilor fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile constituţionale. (Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014)

43. Pentru aceste motive, nu pot fi reţinute criticile formulate de autorii sesizării în privinţa alcătuirii şi desfăşurării lucrărilor în Comisia juridică de numiri, disciplină, imunităţi şi validări cu privire la numirea unui judecător la Curtea Constituţională. Activitatea şi actele comisiilor parlamentare, în sine, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate,

44. În concluzie, Curtea constată că, din examinarea stenogramelor/documentelor transmise de Senat, rezultă că Hotărârea nr. 80/2016 pentru numirea unui judecător la Curtea Constituţională s-a adoptat cu respectarea tuturor etapelor/regulilor procedurale prevăzute de Constituţie şi de Legea nr. 47/1992. Criticile formulate în cauză se fundamentează pe interpretări ale normelor [egale şi distincţii pe care aceste norme nu le cuprind. De altfel, în finalul sesizării, chiar autorii acesteia recunosc sursa nemulţumirii lor, şi anume modul în care este reglementată în prezent procedura de numire a judecătorilor la Curtea Constituţională, menţionând că este necesară o reglementare riguroasă sub acest aspect. Astfel fiind, cele două interpretări ale textului art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 în sensul că deputaţii să poată depună candidaturi doar la Camera Deputaţilor iar senatorii numai la Senat, şi doar cu privire la alte persoane, iar nu propriile candidaturi, pot constitui eventual propuneri de lege ferenda, iar nu motive de neconstituţionalitate a numirii unui judecător la Curtea Constituţională. Pentru aceste motive, Curtea va respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituţionalitate formulată.

45. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. I) din Constituţie şi ale art. 1, 3, 10 şi 27 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituţionalitate, şi constată că Hotărârea Senatului nr. 80/2016 pentru numirea unui judecător la Curtea Constituţională este constituţională în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedintelui Senatului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 iunie 2016.

 

PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE,

Prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Prim-magistrat-asistent,

Marieta Safta

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 494

din 30 iunie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor „art. 8 alin. (4) din Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie”, excepţie ridicată de Municipiul Iaşi în Dosarul nr. 18.957/245/2014 al Tribunalului Iaşi - Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.788D/2Q15.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere faptul că autorul nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile criticate, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a acestor prevederi de lege.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 3 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 18.957/245/2014, Tribunalul Iaşi - Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (4) din Legea nr. 220/2008, astfel cum a fost modificat de pct. 6 al art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2013 privind modificarea şi completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 335 din 7 iunie 2012. Excepţia a fost ridicată de Municipiul Iaşi în apelul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 13.049 din 10 noiembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Iaşi, prin care a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta E.ON Energie România - S.A. şi au fost obligaţi pârâţii - S.C. Termoservice - S.A. şi Municipiul Iaşi - să plătească în solidar reclamantei suma de 49.370,24 lei, reprezentând contravaloarea preţului restant la energie electrică şi suma de 266,20 lei, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că, în speţă, valoarea certificatelor verzi nu a fost facturată separat pentru a o putea contesta şi ca aceasta trebuie plătită de furnizorul/producătorul de energie electrică, iar nu de către consumatorul final, fiind un produs/serviciu de care acesta nu beneficiază. Susţine că, în cauză, Municipiul Iaşi nu poate fi obligat să achite o sumă pentru un produs/serviciu pentru care nu şi-a exprimat acordul şi de care nu a beneficiat.

6. Tribunalul Iaşi - Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal opinează că, raportat la normele constituţionale invocate, dispoziţiile contestate nu sunt neconstituţionale.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că motivele invocate privesc interpretarea şi aplicarea legii în situaţia particulară relevată de autorul excepţiei, respectiv în cazul facturării certificatelor verzi, ca procedură de promovare a energiei electrice produse din surse regenerabile de energie, aspect care nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 13 august 2010, cu modificările şi completările ulterioare. Prevederile criticate au următorul conţinut: „în factura de energie electrică transmisă consumatorilor finali, valoarea certificatelor verzi se facturează separat faţă de tarifele/preţurile pentru energia electrică, precizându-se temeiul legal.”

12. Autorul excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 220/2008, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a acestor prevederi de lege, respectiv de stabilirea, în concret, a răspunderii contractuale în litigiul dedus judecăţii. Or, asemenea aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorului excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

14. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, excepţie ridicată de Municipiul Iaşi în Dosarul nr. 18.957/245/2014 al Tribunalului Iaşi - Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Iaşi - Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 30 iunie 2016.

 

PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

pentru eliberarea doamnei Ioana Liana Cazacu din funcţia de secretar de stat al Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi

 

Având în vedere propunerea formulată de ministrul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice prin Adresa nr. 4.797/D.P. din 22 iulie 2016, înregistrată la Cabinetul prim-ministrului cu nr. 5/4870 din 27 iulie 2016,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al art. 231 alin. (1) din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii, doamna Ioana Liana Cazacu se eliberează din funcţia de secretar de stat al Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Sorin Sergiu Chelmu

 

Bucureşti, 5 august 2016.

Nr. 258.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

pentru numirea doamnei Andra Cristina Croitoru în funcţia de secretar de stat al Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi

 

Având în vedere propunerea formulata de ministrul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice prin Adresa nr. 4.797/D.P. din 22 iulie 2016, înregistrată la Cabinetul prim-ministrului cu nr. 5/4870 din 27 iulie 2016,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al art. 231 alin. (1) din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, doamna Andra Cristina Croitoru se numeşte în funcţia de secretar de stat al Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Sorin Sergiu Chelmu

 

Bucureşti, 5 august 2016.

Nr. 259.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind încetarea prin demisie a raportului de serviciu al doamnei Cristina Vasilica Icociu, inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului

 

Având în vedere Cererea doamnei Cristina Vasilica Icociu, înregistrată la Secretariatul General al Guvernului cu nr. 20/13321/S.S.C. din 2 august 2016,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al prevederilor art. 19 alin. (1) lit. b), art. 97 lit. e) şi art. 102 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data de 2 septembrie 2016, raportul de serviciu al doamnei Cristina Vasilica Icociu, inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului, încetează prin demisie.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Sorin Sergiu Chelmu

 

Bucureşti, 5 august 2016.

Nr. 260.

 

ACTE ALE INSTANŢELOR DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

 

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

 

OPERATOR 2928

SENTINŢA CIVILA Nr. 68

Şedinţa publică din 17 martie 2014

 

Dosar nr. 259/59/2013-01.03.2013

 

Preşedinte - Monica Istrate

Grefier - Janina Creţan

 

S-a luat în examinare acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. Transdara - S.A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, Autoritatea Rutieră Română A.R.R. şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, având ca obiect anulare act administrativ.

Mersul dezbaterilor a fost consemnat în încheierea de şedinţă din 10.03.2014, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.

CURTEA,

deliberând, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe roiul Curţii de Apel Timişoara la data de 01.03.2013 cu nr. 259/59/2013, reclamanta S C. Transdara - S.A. a chemat în judecată pe Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, Autoritatea Rutieră Română A.R.R., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună revocarea în parte a Ordinului ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 1.640/2012 şi Ordinul ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 240/1,614/2012, respectiv a articolului II anexa 2, punctele 6 şi 9, în sensul înlăturării acestor puncte din cuprinsul anexei.

În motivare, reclamanta arată că îndeplineşte ca acte de comerţ activităţi de transport auto persoane: judeţean, interjudeţean şi internaţional prin curse regulate şi curse speciale regulate, considerând că prin adoptarea Ordinului ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 1.640/2012 şi Ordinului ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 240/1.614/2012 sunt încălcate prevederile art. 1542 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora „orice decăderi, limitări, interdicţii ori alte asemenea instituite prin norme legale sau prevederi contractuale, pentru cazul deschiderii procedurii de insolvenţă vor fi aplicabile doar de la data deschiderii falimentului”.

Având în vedere cele de mai sus şi faptul că dispoziţiile legale prevăzute de Ordinul ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 1.640/2012 şi Ordinul ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 240/1.614/2012 privind aprobarea criteriilor de evaluare a punctajelor şi a metodologiei de punctare privind criteriile de evaluare ale operatorului de transport în vederea atribuirii traseelor pentru transportul rutier public de persoane prin curse regulate în trafic judeţean nu mai sunt aplicabile în cazul reclamantei, solicitând instanţei înlăturarea anexei 2, punctele 6 şi 9 din Ordinul ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 1.640/2012 şi Ordinul ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 240/î .614/2012.

Prin Ordinul ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 1.640/2012 şi Ordinul ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 240/1.614/2012 se încalcă principiile privind: garantarea accesului egal şi nediscriminatoriu al operatorilor de transport şi al transportatorilor autorizaţi la piaţa transportului public; garantarea respectării drepturilor şi intereselor utilizatorilor serviciului de transport public; satisfacerea cu prioritate a nevoilor de deplasare ale populaţiei, ale personalului instituţiilor publice şi ale operatorilor economici pe teritoriul unităţilor administrativ-teritoriale prin servicii de calitate; consultarea asociaţiilor reprezentative ale operatorilor de transport şi/sau ale transportatorilor autorizaţi, precum şi ale utilizatorilor în vederea stabilirii politicilor şi strategiilor privind transportul public şi modalităţile de funcţionare a acestui serviciu.

Se mai arată că prin încheierea civilă nr. 613 din data de 30.05.2012, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 3.713/108/2012, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei faţă de Societatea TRANSDARA- S.A., la iniţiativa acesteia, cu intenţia de a depune un plan de reorganizare.

S.C. TRANSDARA - S.A. are datorii la bugetul de stat, astfel cum reiese din certificatele de atestare fiscală pe care societatea debitoare, însă arată că sumele respective sunt aferente perioadei anterioare deschiderii procedurii şi se vor achita în conformitate cu prevederile Legii nr. 86/2006 privind procedura insolvenţei, prin planul de reorganizare pe care societatea debitoare intenţionează a-l depune în termenul legal.

Creanţele bugetare existente la data deschiderii procedurii au fost înscrise în întregime la masa credulă în cuantumul solicitat şi se vor achita în condiţiile impuse de Legea nr. 85/2006, iar cât despre cele născute după data deschiderii procedurii vă rugăm să observaţi că ele au fost achitate, astfel încât, la ora actuală, societatea debitoare nu înregistrează obligaţii de plata curente, ulterioare datei de 30.05.2013, către buget.

Pentru considerentele expuse şi având în vedere faptul că autoritatea contractantă nu are dreptul de a limita posibilitatea unui ofertant de a participa la o procedură de achiziţie publică atât timp cât împotriva acestuia nu există o sentinţă de intrare în faliment, consideră că i se încalcă accesul direct şi nediscriminatoriu la piaţa transportului public, prin faptul că în urma adoptării Ordinului ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 1,640/2012 şi Ordinului ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 240/1.614/2012 se urmăreşte crearea unei poziţii mai favorabile pentru alţi operatori de transport.

În drept s-au invocat prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi art. 1542 din Legea nr. 85/2006.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Autoritatea Rutieră Română a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi, pe motiv că doar emitentul actului administrativ, în speţă cele două ministere, poate avea o asemenea calitate în raportul juridic dedus judecăţii. Pe cale de consecinţă, având în vedere faptul că Autoritatea Rutieră Română nu este emitenta celor două acte administrative cu caracter normativ, solicită admiterea excepţiei şi respingerea cererii reclamantei, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 205-208 din Codul de procedură civilă.

Prin precizările formulate de către pârâtul Ministerul Afacerilor Interne s-a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative şi art. 26 alin. 2 din acelaşi act normativ.

Pârâtul Ministerul Transporturilor a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului, în principal ca inadmisibilă şi în subsidiar ca neîntemeiată.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţi i acesta se prevalează de neîndeplinirea procedurii prealabile, la dosar nefiind depuse înscrisuri în acest sens, considerând incidente prevederile art. 193 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 553/2004.

Pe fond, susţine că cele două ordine contestate sunt emise în limitele şi în strictă concordanţă cu actele normative de nivel superior în baza cărora au fost emise, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, şi Hotărârea Guvernului nr. 76/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, precum şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.

Referitor la prevederea de la pct. 6, privind depunctarea operatorului economic aflat sub incidenţa Legii nr. 85/2006, arată că acesta se susţine, pe de o parte, prin durata programului de transport raportat la durata unui plan de reorganizare, iar, pe de altă parte, ipoteza contestată nu îl exclude din competiţie, ci are menirea de a-l depuncta pentru raţiuni care ţin de oportunitatea demersului administrativ, astfel că este necenzurabilă pe cale judecătorească.

Cu privire la dispoziţia de la pct. 9, care instituie interdicţia participării la procedura de atribuire a traseelor judeţene a operatorilor având obligaţii bugetare restante, arată că acesta urmăreşte stimularea mediului concurenţial, reducerea evaziunii fiscale şi creşterea responsabilităţii economice a operatorilor în domeniu şi este o restricţie de interes general, care are corespondent în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind achiziţiile publice.

Susţine că argumentele şi criteriile invocate sunt valabile în cazul dispoziţiilor ambelor ordine contestate, acestea fiind identice, şi sunt aplicabile fără discriminare tuturor operatorilor de transport rutier, iar reclamanta nu invocă şi dovedeşte o vătămare reală prin prevederile contestate, motive pentru care solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Referitor la cadrul procesual al litigiului, instanţa reţine, pe de o parte, că atribuţiile Ministerul Administraţiei şi Internelor, coemitent al Ordinului nr. 240/2012, contestat în cauză, au fost preluate ulterior de către Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, înfiinţat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2012 care, la art. 2 dispune că ministerul nou-înfiinţat preia inclusiv activitatea serviciilor specializate în domeniul administraţiei publice de la Ministerul Administraţiei şi Internelor, iar la art. 26 stipulează că ministerele nou-înfiinţate preiau în mod corespunzător personalul şi activităţile aferente şi se subrogă în drepturile şi obligaţiile ministerelor şi autorităţilor publice preluate. Pentru acest motiv, în sensul precizărilor MAI din 13.05.2013, la termenul din 09.09.2013 instanţa a dispus

introducerea şi citarea în cauză a noului minister, în vederea formulării apărării în cauză.

Pe de altă parte, se constată că Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi Autoritatea Rutieră Română, chemate în judecată de reclamant, sunt două autorităţi publice distincte în sensul Legii nr. 554/2004, cu atribuţii distincte. În consecinţă, câtă vreme Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii este emitent al Ordinului nr. 1.614/2012, ordin comun cu fostul MAI cu nr. 240/2012, prin încheierea din 10.02.2014 instanţa a reţinut calitatea procesuală a acestuia, distinct de calitatea procesuală a ARR, apărările Ministerului Transporturilor fiind formulate în consecinţă prin întâmpinarea depusă la dosar.

Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Rutiere Române, invocată în acelaşi sens de aceasta prin întâmpinarea depusă la dosar, instanţa reţine că este fondată în raport cu obiectul acţiunii de faţă, chiar dacă această autoritate este responsabilă pentru derularea şi finalizarea procedurii de atribuire reglementate prin ordinele contestate şi în conformitate cu dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 625/1998, cu modificările ulterioare, privind organizarea şi funcţionarea ARR, aşa cum susţine reclamantul.

Astfel, se reţine că prin acţiunea promovată reclamantul nu contestă nelegalitatea unei proceduri de atribuire concrete în care ar fi fost implicat - numai o astfel de acţiune justificând existenţa unui raport juridic cu ARR, ci doar legalitatea unor dispoziţii din ordinele contestate, pe care le consideră discriminatorii, contrare principiului liberei concurenţe prin favorizarea unor operatori economici participanţi la procedura de atribuire în defavoarea altora şi în dezacord cu dispoziţii legale cu forţă juridică superioară.

În acest sens, chiar dacă reclamantul oferă date concrete privind situaţia sa personală ca potenţial participant la procedura de atribuire reglementată prin ordinele contestate şi, totodată ca agent economic aflat sub incidenţa Legii nr. 85/2006 - în realitate, instanţa constată că, invocând nelegalitatea dispoziţiilor actelor administrative normative în discuţie, acesta se consideră vătămat într-un interes legitim privat, ca posibilitate de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat, o astfel de acţiune fiind perfect admisibilă în contextul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) Şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, contrar argumentelor pârâtului Ministerul Transporturilor.

În acelaşi context şi în condiţiile în care argumentele de nelegalitate invocate de reclamant sunt evidente, folosirea improprie în cuprinsul petitului acţiunii a sintagmei de „revocare” în parte a dispoziţiilor contestate nu semnifică depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti în detrimentul puterii executive, conform alegaţiilor aceluiaşi pârât care susţine că „revocarea” actelor administrative cu caracter normativ este atributul exclusiv al organului emitent, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, acţiunea reclamantului fiind calificată de instanţă, în temeiul art. 152 NCPC, drept una de anulare parţială a actelor normative, admisibilă pe tărâmul contenciosului administrativ, aşa cum s-a arătat.

Un argument suplimentar în acelaşi sens îl constituie lipsa de temei a susţinerilor aceluiaşi minister pârât, conform cărora reclamantul nu ar fi parcurs procedura prealabilă faţă de acesta, câtă vreme reclamantul face dovada că i s-a adresat deja anterior introducerii acţiunii, solicitând revocarea parţială a ordinelor contestate, în calitate de emitent al acestora, în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004. Conform adresei de la fila 74 dosar, plângerea a fost înregistrată cu nr. 3.050 din 22 ianuarie 2013 la Ministerul Transporturilor, iar acesta a răspuns la data de 19 februarie 2013, susţinând în esenţă că prevederile contestate sunt de natură să asigure un risc financiar minim în domeniul reglementat şi, în condiţiile în care sunt aplicabile tuturor solicitanţilor, s-a considerat că „asigură legalitatea, echitatea şi libera concurenţă a tuturor operatorilor de transport în procesul de atribuire a traseelor interjudeţene.

În consecinţă, excepţia inadmisibilităţii acţiunii inclusiv pentru lipsa procedurii prealabile invocată de acest minister va fi respinsă ca nefondată.

Pe fondul cauzei, instanţa reţine că reclamantul invocă nelegalitatea parţială a Ordinului comun emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor - nr. 240 din 4.10.2012 şi de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii - nr. 1.614 din 1.11.2012, precum şi a Ordinului nr. 1.640 din 8.11.2012 emis de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, în ceea ce priveşte dispoziţiile identice ale pct. 6 şi 9 din anexele nr. 2 la aceste ordine, referitoare la criteriile de evaluare a operatorului de transport şi punctajele care se acordă în cazul atribuirii traseelor/curselor interjudeţene.

Potrivit dispoziţiilor pct. 6 din anexele menţionate „Operatorul de transport rutier va fi depunctat cu un număr de 10 puncte în căzui în care se află sub incidenţa Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, iar conform dispoziţiilor pct. 9 „Operatorul de transport rutier nu poate participa la atribuirea traseelor judeţene, în cazul în care înregistrează obligaţii bugetare datorate şi neachitate, conform certificatului de atestare fiscală. “

în ceea ce priveşte prima prevedere contestată, ministerul pârât susţine că aceasta reprezintă o depunctare a operatorului de transport aflat sub incidenţa Legii nr. 85/2006 prin aplicarea unei „penalităţi”, decurgând din acumularea de datorii către creditori, menită să asigure echitatea în raport cu alţi ofertanţi care nu prezintă risc financiar sub acest aspect, iar raţiunea unei asemenea prevederi ţine de oportunitatea demersului administrativ, apreciind că nu poate fi supus cenzurii instanţei de contencios administrativ.

Susţinerea pârâtului se dovedeşte a fi eronată, întrucât nu se poate spune că o dispoziţie normativă privind o procedură de atribuire supusă unor termene şi condiţii stricte şi care pretinde că asigură un mediu concurenţial liber nu poate fi supusă cenzurii de legalitate a instanţei judecătoreşti.

În al doilea rând, explicaţia pârâtului în ceea ce priveşte introducerea acestei prevederi constă în aceea că este justificată faţă de durata programului de transport cu valabilitate de 74 luni, în raport cu durata planului de reorganizare de numai 3 ani, conform dispoziţiilor art. 95 alin, (3) din Legea nr. 85/2006, în sensul că nu se poate prevedea eficienţa procedurii de reorganizare, existând riscul ca, după expirarea termenului de 3 ani, societatea să intre în procedura falimentului.

Instanţa reţine însă că un asemenea raţionament se transpune într-o situaţie de discriminare a operatorilor de transport aflaţi sub incidenţa Legii nr. 85/2006, faţă de ceilalţi operatori participanţi la procedura de atribuire.

Potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, „sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare”. De asemenea, conform jurisprudenţei constante a CEDO în materie, preluate în jurisprudenţa instanţei supreme, discriminarea trebuie să aibă o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv urmăreşte un „scop legitim” şi respectă „un raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui”.

Or, presupunând că scopul legitim urmărit este asigurarea unui risc financiar minim, precum şi al unui mediu concurenţial liber între operatorii de transport care sunt chemaţi să realizeze un serviciu public, aşa cum susţine ministerul emitent, nu se poate spune că urmărirea acestui scop are o justificare obiectivă şi rezonabilă, în condiţiile în care prevederea contestată depunctează operatorii economici pe baza unei simple prezumţii, şi anume aceea că nu se vor putea redresa financiar prin nefinalizarea procedurii de reorganizare şi vor parcurge procedura falimentului care se va solda cu lichidarea persoanei juridice în condiţiile legii.

Interdicţia acestei situaţii de discriminare a fost consacrată la nivel de lege, prin dispoziţiile art. 154/2 din Legea nr. 85/2006, invocate de reclamant, în forma în vigoare la data emiterii ordinelor contestate, potrivit cu care „Orice decăderi, limitări, interdicţii ori altele asemenea instituite prin norme legale sau prevederi contractuale pentru cazul deschiderii procedurii de insolvenţă vor fi aplicabile doar de la data deschiderii falimentului. Dispoziţiile contrare se abrogă”.

Concluzionând, cum dispoziţiile pct. 6 din anexele nr. 2 la ordinele contestate se constituie într-o limitare a drepturilor operatorului de transport participant la procedura de atribuire a transportului rutier public de persoane prin servicii regulate de trafic judeţean, reglementată de ordinele menţionate, limitare interzisă până la data deschiderii falimentului, potrivit legii, rezultă că se verifică argumentul de nelegalitate al reclamantului, cu consecinţa admiterii acţiunii sub acest aspect, prevederile menţionate fiind nelegale în condiţiile în care contravin unor prevederi legale de nivel superior sub aspectul reglementat, încălcând astfel dispoziţiile art. 3 alin. (2), coroborate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3), art. 77 şi 78 din Legea nr. 24/2000, în forma în vigoare la data emiterii ordinelor.

Cât priveşte celelalte argumente de legalitate ale ministerului pârât, acestea sunt irelevante sub aspectul criticat, câtă vreme reclamantul nu a invocat încălcarea competenţei organului emitent, a dispoziţiilor Legii nr. 52/2003, privind transparenţa decizională în administraţia publică, sau alte aspecte formale de nelegalitate a prevederilor criticate, după cum nu a invocat nici nerespectarea unor prevederi legale concrete din domeniul reglementat al transporturilor rutiere.

Referitor la cel de-al doilea criteriu de evaluare contestat cuprins în prevederile pct. 9 din acelaşi anexe, privind interdicţia de a participa la procedura de atribuire a operatorului de transport care înregistrează obligaţii bugetare restante, instanţa constată însă că, în măsura în care interdicţia nu este una specifică decurgând din incidenţa Legii nr. 85/2006, ci reprezintă o restricţie de interes general care asigură plata taxelor, impozitelor şi altor datorii la bugetul consolidat al statului, aceasta nu încalcă principiile legale şi constituţionale invocate de reclamant, ci, dimpotrivă, este instituită în sensul asigurării obligaţiei fundamentale de a contribui la cheltuielile publice, consacrată de art. 56 alin. 1 din Constituţia României, a cărei neîndeplinire atestă existenţa unui risc financiar şi permite sancţionarea operatorului economic, cu atât mai mult cu cât acesta este chemat să satisfacă un serviciu public.

Aşa fiind şi în condiţiile în care, în materia procedurii de atribuire a contractelor de achiziţie publică, legiuitorul a instituit o interdicţie similară, pentru acelaşi raţionament, prin dispoziţiile art. 181 alin. (1) lit. c) din OUG nr. 34/2006, potrivit cu care este permisă excluderea din procedură a candidatului care „nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor de asigurări sociale către bugetele componente ale bugetului general consolidat, în conformitate cu prevederile legale în România sau în ţara în care este stabilit”, instanţa constată că nu există argumente de nelegalitate a prevederii normative criticate, în această situaţie nefiind incidente dispoziţiile art. 154/2 din Legea nr. 85/2006, de care se prevalează reclamantul, iar acesta nu a indicat vreo altă dispoziţie legală de nivel superior care să fi fost încălcată prin această prevedere.

În concluzie, pentru toate considerentele de mai sus, acţiunea reclamantului va fi admisă în parte, în temeiul art. 8 alin. 1 şi art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, cu consecinţa anulării dispoziţiilor punctului 6 din anexa nr. 2 la Ordinul comun emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor nr. 240 din 4.10.2012 şi de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1.614 din 1.11.2012, precum şi a dispoziţiilor pct. 6 din anexa nr. 2 la Ordinul nr. 1.640 din 8.11.2012 emis de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, respingându-se în rest acţiunea.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate în cauză de către pârâta Autoritatea Rutieră Română, instanţa reţine că atât timp cât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia este întemeiată aşa cum s-a arătat, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate împotriva acestei pârâte ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă în cauză, reclamanta este în culpă procesuală şi va fi obligată la plata cheltuielilor suportate de această pârâtă, conform art. 453 alin. 1 NCPC. De asemenea, având în vedere că dispoziţiile generale ale art. 451 alin. 1 NCPC califică drept cheltuieli de judecată cheltuielile de transport, cazare, precum şi orice alte cheltuieli legale de buna desfăşurare a procesului, cheltuieli care au fost suportate ca atare de reprezentantul legal al pârâtei indicate, conform înscrisurilor justificative depuse la dosar, reclamantul va fi obligat la plata acestora, în cuantumul solicitat de 3.399,74 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

HOTĂRĂŞTE:

Admite în parte acţiunea reclamantei S.C. TRANSDARA- S A ARAD, cu sediul în Arad, str. Liviu Rebreanu nr. 95, judeţul Arad, CUI RO 3029702, înregistrată la ORC Arad cu nr. J02/330/1991 în contradictoriu cu pârâţii M.AJ. - actualmente Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, cu sediul în Bucureşti, str. Apolodor nr. 17, Latura Nord, sectorul 5, şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, cu sediul în Bucureşti, bd. Dinicu Golescu nr. 38, sectorul 1, cod fiscal 13633330.

Respinge acţiunea reclamantei împotriva pârâtei Autoritatea Rutieră Română, cu sediul în Bucureşti, bd. Dinicu Golescu nr. 38, sectorul 1, cod fiscal 12059648, cont nr. R072TREZ7015025XXX000328, deschis la Trezoreria Sectorului 1 Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuale pasive.

Dispune anularea dispoziţiilor punctului 6 din anexa nr. 2 la Ordinul comun emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor nr. 240 din 4.10.2012 şi de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1.614 din 1.11.2012, precum şi a dispoziţiilor pct. 6 din anexa nr. 2 la Ordinul nr. 1.640 din 8.11.2012, emis de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.

Respinge în rest acţiunea.

Obligă reclamanta la 3.399,74 lei cheltuieli de judecată către pârâta Autoritatea Rutieră Română.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată astăzi, 17.03.2014, în şedinţa publică.

 

PREŞEDINTE

MONICA ISTRATE

Grefier,

Janina Creţan

 

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

ÎNCHEIERE

Şedinţa publică din 10 martie 2014

 

Dosar nr. 259/59/2013

OPERATOR 2928

 

Preşedinte: - Monica Istrate

Grefier: - Janina Creţan

 

S-a luat în examinare acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S C. TRANSDARA - S.A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, Autoritatea Rutieră Română A.R.R. şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, având ca obiect anulare act administrativ.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, la a două strigare, se prezintă pentru reclamanta S.C. TRANSDARA - S.A. consilier juridic Ratz Emanuel, iar pentru pârâta Autoritatea Rutieră Română A.R.R. consilierul juridic Bucşă Daniela, lipsă părţi.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care se constată că s-a depus prin registratura instanţei de către pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii la data de 10,03.2014 întâmpinare.

Reprezentanta reclamantei solicită respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii, invocată de către pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, apreciind că a fost îndeplinită procedura prealabilă şi a fost comunicată plângerea cu nr. 671 în data de 23.01.2013, aşa cum rezultă şi din confirmarea de primire depusă la dosar la primul termen de judecată.

Reprezentanta pârâtei Autoritatea Rutieră Română, cu privire la excepţia invocată de către pârâtul Ministerul Transporturilor şi infrastructurii, arată că instanţa urmează să aprecieze dacă a fost îndeplinită procedura prealabilă cu Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, raportat la înscrisurile depuse la dosar.

Nemaifiind alte cereri de formulat, instanţa constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pentru dezbateri pe fond şi pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Rutiere Române.

Reprezentanta reclamantei solicită respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Rutiere Române, fiind justificată de faptul că întocmirea şi gestionarea programului de transport persoane sunt de competenţa ARR - instituţie publică, cu personalitate juridică; pe fond solicită admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi, pe cale de consecinţă, anularea în parte a ordinelor contestate, respectiv art. 2 din anexa nr. 2 punctele 6 şi 9 în sensul anulării acestor puncte din cuprinsul ordinului şi anexei pentru motivele dezvoltate pe larg în acţiunea introductivă. Mai arată că prin prevederile contestate sunt încălcate prevederile art. 54 ind. 2 din Legea nr. 85/2006 întrucât, la data actuală, reclamanta este în procedură de reorganizare şi nu în procedura falimentului; fără cheltuieli de judecată.

La interpelarea instanţei arată că nu mai deţine alte informaţii cu privire la soluţia dată altor acţiuni aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti privind anularea Ordinului nr. 240/2012.

Reprezentanta pârâtei Autoritatea Rutieră Română susţine excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi, astfel cum a fost formulată prin întâmpinarea aflată la fila 45 şi la termenul din 7.10.2013, având în vedere că acesta nu este emitent celor două ordine contestate, acestea fiind emise de către Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, orice aspecte de nelegalitate urmând a fi soluţionate în contradictoriu cu aceştia. Solicită respingerea acţiunii în ceea ce o priveşte ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; cu cheltuieli de judecată constând în contravaloare transport Bucureşti - Timişoara şi retur, depunând un set înscrisuri în acest sens, în cuantum de 3.399,74 lei.

CURTEA,

având în vedere complexitatea cauzei şi pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise, în baza dispoziţiilor art. 396 alin. 1 din Codul de procedură civilă,

DISPUNE::

Amână pronunţarea la data de 17 martie 2014, pentru când părţile vor formula concluzii scrise.

Pronunţată în şedinţa publică din 10 martie 2014.

 

PREŞEDINTE,

MONICA ISTRATE

Grefier,

Janina Creţan

 

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

DECIZIA Nr. 3.516

Şedinţa publică de la 6 noiembrie 2016

 

Dosar nr. 259/59/2013

 

Preşedinte: Simona Marcu – judecător

Rodica Voicu - judecător

Denisa Stănişor - judecător

Silvia Toma - magistrat-asistent

 

S-au luat în examinare recursurile declarate de Ministerul Transporturilor şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice împotriva Sentinţei nr. 68 din 17 martie 2014 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal.

În lipsa părţilor, a căror citare nu a fost dispusă, conform art. 493 alin. 6 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE,

asupra recursurilor de faţa,

din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamanta S.C. TRANSDARA - S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, Autoritatea Rutieră Română A.R.R., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună revocarea în parte a Ordinului Ministerului transporturilor şi Infrastructurii nr. 1.640/2012 şi a Ordinului comun O.M.A.I. nr. 240/1.614/2012, respectiva articolului li anexa 2, punctele6 şi 9, în sensul înlăturării acestor puncte în cuprinsul anexei.

Pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative şi art. 26 alin. (2) din acelaşi act normativ.

1.2. Soluţia Instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 68 din 17 martie 2014, Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal:

- a admis în partea acţiunea reclamantei S.C. TRANSDARA- S.A., Arad, în contradictoriu cu pârâţii M.A.I. actualmente Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice;

- a respins acţiunea reclamantei împotriva pârâtei Autoritatea Rutieră Română, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuale pasive;

- a dispus anularea dispoziţiilor pct. 6 din anexa nr. 2 la Ordinul ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 240/1.614/20î 2, precum şi a dispoziţiilor pct. 6 din anexa nr. 2 la Ordinul ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 1.640 din 8.11.2012;

- a respins în rest acţiunea şi a obligat reclamanta la 3.399,74 lei cheltuieli de judecata către pârâta Autoritatea Rutieră Română.

3. Cererile de recurs

Împotriva Sentinţei nr. 68 din 17.03.2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, au declarat recurs pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi Ministerul Transporturilor, solicitând casarea acesteia, iar pe fond, în rejudecare, respingerea acţiunii, motivele de recurs fiind încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Recurenţii au formulat critici similare legate de fondul pretenţiilor deduse judecăţii, arătând în esenţă următoarele:

- hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, Ordinul nr. 1.640/2012 fiind emis cu respectarea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 27/2011 privind transportul rutier şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă;

- criteriile de evaluare a operatorilor de transport şi punctajele care se acordă în cazul atribuirii traseelor curselor interjudeţene au fost stabilite în baza actului normativ cu forţa juridică superioară, respectând astfel dispoziţiile art. 6 alin. (2) lit. e), art. 6 alin. (3) lit. b), art. 38, art. 42 lit. â), art. 57 lit. 2) şi art. 89 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011;

- instanţa de fond şi-a fundamentat hotărârea pe argumente ce vizează oportunitatea şi nu legalitatea dispoziţiilor contestate, prevalându-se de dispoziţiile art. 154 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, care nu au aplicabilitate în cauză, interpretând eronat situaţia de fapt;

- dispoziţiile atacate vizează doar depunctarea operatorilor aflaţi sub incidenţa Legii nr. 85/2006, iar acest criteriu suplimentar de selecţie nu creează discriminare, ci constituie o măsură suplimentară prin care autoritatea competentă îşi protejează interesele în vederea asigurării prestării serviciului public în condiţii de siguranţă.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenţii-pârâţi, Înalta Curte constată că motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, vizând încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, este nefondat.

Controlul de legalitate declanşat de intimata-reclamanta S C. TRANSDARA - S.A. vizează dispoziţiile Ordinului Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1.640/2012 şi ale Ordinului comun MAI nr. 240/1.614/2012, respectiv aii. II anexa 2, punctele 6 şi 9.

Potrivit dispoziţiilor pct. 6 mai sus menţionat: „operatorul de transport rutier va fi depunctat cu un număr de 10 puncte în cazul în care se află sub incidenţa Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare “, iar conform dispoziţiilor pct. 9: „operatorul de transport rutier nu poate participa la atribuirea traseelor judeţene în cazul în care înregistrează obligaţii bugetare datorate şi neachitate conform certificatului de atestare fiscală “.

Curtea de apel a admis în parte cererea reclamantului şi a dispus anularea dispoziţiilor pct. 6 anexa 2 la Ordinul ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 240/1.614/2012, precum şi a dispoziţiilor pct. 6 anexa 2 la Ordinul ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 1.614/2012. A respins acţiunea cu privire la celelalte dispoziţii legale.

Recurentul-pârât MDRAP susţine că prima prevedere contestată, ce conduce la o depunctare a operatorului de transport aflat sub incidenţa Legii nr. 85/2006 prin aplicarea unei „penalităţi”, are ca scop legitim asigurarea unui risc financiar minim, precum şi a unui mediu concurenţial liber între operatorii de transport care sunt chemaţi să realizeze un serviciu public.

Pornind de la premisa că prin emiterea normei contestate recurentul-pârât a urmărit un scop legitim, în mod corect judecătorul fondului a analizat în ce măsură există o justificare rezonabilă şi obiectivă în atingerea acestuia, concluzionând că prevederea contestată depunctează operatorii economici pe baza unei simple prezumţii, respectiv aceea că operatorul economic nu va avea succes în finalizarea procedurii de reorganizare şi va intra în procedura falimentului cu consecinţa lichidării persoanei juridice, în condiţiile legii.

Înalta Curte împărtăşeşte abordarea instanţei de fond şi prin raportare la dispoziţiile art. 1542 din Legea nr. 85/2006, în forma în vigoare la data emiterii ordinelor contestate, potrivit cărora: „Orice decăderi, limitări, interdicţii ori altele asemenea instituite prin norme legale sau prevederi contractuale pentru cazul deschiderii procedurii de insolvenţă vor fi aplicabile doar de la data deschiderii procedurii falimentului”.

Or, a institui o astfel de limitare a drepturilor operatorului de transport încă de la data deschiderii procedurii insolvenţei prevăzute de Legea nr. 85/2006, deci cu mult înainte de data deschiderii falimentului, este nelegală întrucât contravine dispoziţiilor legale de nivel superior menţionate anterior. De asemenea surit încălcate în acest mod dispoziţiile art. 3 alin. 2 coroborate cu dispoziţiile art. 4 alin. 3, art. 77, 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă la elaborarea actelor normative, forma în vigoare la data emiterii ordinelor contestate.

Concluzionând, se reţine că prima instanţă a observat judicios că limitarea drepturilor operatorilor de transport aflaţi sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 constituie o discriminare ce a fost interzisă prin dispoziţiile art. 1542 din Legea nr. 85/2006.

În ceea ce priveşte oportunitatea demersului administrativ cu privire la care recurentul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice apreciază că nu poate fi supus cenzurii instanţei de contencios administrativ, Curtea de apel a explicat convingător că o dispoziţie normativă privind o procedură de atribuire supusă unor termene şi condiţii stricte şi care pretinde că asigură un mediu concurenţial liber nu poate fi exceptată de la cenzura de legalitate a instanţei judecătoreşti.

În consecinţă, În temeiul art. 20 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de Ministerul Transporturilor şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice împotriva Sentinţei nr. 68 din 17 martie 2014 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate. Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 noiembrie 2015.

 

Judecător,

Judecător,

Judecător,

S. Marcu

R. Voicu

D. Stănişor

 

Magistrat-asistent,

 

 

S. Toma

 

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.