MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 305/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 305         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 21 aprilie 2016

 

SUMAR

 

HOTĂRÂRI ALE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

 

             11. - Hotărâre pentru constituirea Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor privind situaţia celor două entităţi energetice, Societatea Complexul Energetic Hunedoara şi Societatea Complexul Energetic Oltenia

 

HOTÂRÂRI ALE SENATULUI

 

62. - Hotărâre referitoare la propunerea de Decizie a Parlamentului European şi a Consiliului privind instituirea unui mecanism de schimb de informaţii cu privire la acordurile interguvernamentale şi la instrumentele fără caracter juridic obligatoriu dintre statele membre şi ţări terţe în domeniul energiei şi de abrogare a Deciziei nr. 994/2012/UE - COM (2016) 53 final

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 44 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală şi ale art. 125 alin. (3) din Codul penal

 

Decizia nr. 98 din 25 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 prin raportare la art. 194-197 din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 106 din 25 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 260 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

276. - Hotărâre privind înscrierea în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului şi darea în administrarea Serviciului Român de Informaţii a unui imobil aflat în domeniul public al statului

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

617. - Ordin al ministrului mediului, apelor şi pădurilor privind modificarea şi completarea Ordinului ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 594/2006 pentru aprobarea Certificatului de atestare privind obligaţiile la Fondul pentru mediu

 

HOTĂRÂRI ALE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

 SENATUL

 

HOTĂRÂRE

pentru constituirea Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor privind situaţia celor două entităţi energetice, Societatea Complexul Energetic Hunedoara şi Societatea Complexul Energetic Oltenia

 

În temeiul prevederilor art. 64 alin. (4) din Constituţia României, republicată, şi ale art. 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/1992, republicată, cu modificările ulterioare,

 

Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se înfiinţează Comisia parlamentară de anchetă, denumită în continuare Comisia parlamentară de anchetă, pentru verificarea situaţiei celor două entităţi energetice, Societatea Complexul Energetic Hunedoara şi Societatea Complexul Energetic Oltenia, având următoarele obiective:

a) să verifice modul de construcţie şi funcţionare a pieţei de energie din România, modul de acţiune al factorilor interesaţi/implicaţi (operatori, producători, autorităţi de reglementare, autorităţi competente ş.a.), să analizeze disfuncţionalităţile ce conduc la instabilitatea preţurilor de vânzare a energiei generate din cărbune şi să formuleze recomandări în vederea îmbunătăţirii situaţiei generale;

b) să verifice modul de asigurare a adecvanţei în funcţionarea SEN şi a securităţii energetice a României în condiţiile sistării activităţii CE Hunedoara şi CE Oltenia şi să formuleze recomandări în sensul îmbunătăţirii eficienţei şi evitarea opririi activităţii. Dacă se consideră necesar, Comisia parlamentară va iniţia un studiu de impact al efectelor insolvenţei şi/sau falimentului celor doi operatori energetici în vederea fundamentării concluziilor şi recomandărilor formulate;

c) să se informeze asupra evoluţiei stării de securitate şi sănătate în muncă, creşterii riscului de apariţie a unor accidente şi/sau evenimente majore la minele, carierele şi instalaţiile mari de ardere din componenţa CEH şi CEO generate de subfinanţare, perioadei de şomaj tehnic şi/sau insolvenţă şi să formuleze recomandări în sensul evitării unor situaţii de pericol pentru angajaţi şi populaţie;

d) Să verifice aspecte legate de transparenţa decizională şi/sau utilizarea eficientă a fondurilor publice (administrativ, tehnic, financiar, contractual şi/sau juridic) cu privire la modul de gestionare a activităţilor derulate la nivelul autorităţilor competente, CE Hunedoara şi CE Oltenia, considerate relevante în generarea situaţiei economice actuale a celor doi operatori; Comisia parlamentară va solicita date şi informaţii de la oricare autorităţi ale statului abilitate în acest sens, le va analiza şi va putea formula recomandări sau sesizări cu privire la aceste aspecte;

e) să verifice aspecte legate de parteneriatul public-privat, paşii realizaţi în vederea privatizării CE Hunedoara şi parteneriatelor propuse pentru CE Oltenia, impactul şi efectele generate de modul de implementare a legislaţiei existente; Comisia va formula recomandări cu privire la îmbunătăţirea cadrului legislativ şi normativ sau sesizări cu privire la aceste aspecte;

f) să consulte reprezentanţi guvernamentali, ai administraţiilor publice centrale şi locale, ai partenerilor sociali, ai mediului academic, precum şi alţi specialişti cu privire la măsurile propuse pentru continuarea activităţii sau atenuarea efectelor generate de posibila concediere a peste 15.000 de angajaţi de la CE Oltenia şi 6.300 de la CE Hunedoara, de inevitabila prăbuşire a nivelului de trai şi de deteriorarea condiţiilor sanitare din zonele afectate; Comisia va analiza propunerile şi va solicita Guvernului punerea în aplicare a celor mai bune măsuri;

g) să se informeze la autorităţile competente şi să verifice modul de evitare a suspendării autorizaţiilor de mediu pentru cele două termocentrale din cadrul CE Hunedoara, ca urmarea faptului că nu pot fi finalizate investiţiile de mediu; Comisia va analiza propunerile şi va solicita Guvernului implementarea recomandărilor formulate de specialişti;

h) să verifice alte aspecte considerate relevante (implicarea directă sau indirectă a altor factori interesaţi) în deteriorarea situaţiei generale la nivel naţional şi al comunităţilor locale.

Art. 2. - (1) Comisia de anchetă este formată din 15 membri titulari şi are un birou compus din preşedinte, 2 vicepreşedinţi şi un secretar. Fiecare grup parlamentar desemnează câte 1-2 membri supleanţi care pot participa la şedinţele comisiei, fără drept de vot.

(2) Componenţa nominală a Comisiei de anchetă este prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 3. - În condiţiile în care unul dintre membrii Comisiei de anchetă se află în imposibilitatea de a participa la lucrări, grupurile parlamentare vor desemna un înlocuitor.

Art. 4. - Convocarea şedinţelor Comisiei de anchetă se face cu cel puţin 24 de ore înainte, de către preşedintele acesteia sau, în lipsa lui, de către un vicepreşedinte care îl înlocuieşte.

Art. 5. - (1) Pentru ca şedinţele Comisiei de anchetă să aibă loc în mod legal este necesară participarea a cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor care o compun.

(2) Hotărârile Comisiei de anchetă se adoptă cu votul majorităţii membrilor acesteia. Votul este deschis.

Art. 6. - Detaliile privind organizarea şi funcţionarea Comisiei de anchetă vor fi cuprinse într-un regulament propriu, elaborat şi prezentat Birourilor permanente reunite ale celor două Camere ale Parlamentului în termen de 5 zile de la constituirea acesteia.

Art. 7. - Împiedicarea în orice fel a activităţii Comisiei de anchetă în îndeplinirea atribuţiilor sale se sancţionează potrivit legii penale.

Art. 8. - (1) Comisia de anchetă poate invita pentru audiere şi explicaţii orice persoană care poate avea cunoştinţă despre o faptă ori împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în domeniul care formează obiectul activităţii Comisiei de anchetă.

(2) La cererea Comisiei de anchetă, orice persoană care cunoaşte fapte sau împrejurări în legătură cu situaţiile semnalate este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze. Instituţiile şi autorităţile cu atribuţii referitoare la faptele înfăţişate sunt obligate, în condiţiile legii, să răspundă la solicitările Comisiei de anchetă în termenul stabilit de aceasta.

(3) în cazul în care este necesară prezenţa unor experţi pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări în vederea aflării adevărului, Comisia de anchetă dispune efectuarea de expertize.

(4) Dispoziţiile legale referitoare la invitarea, prezentarea şi ascultarea martorilor, precum şi cele privitoare la prezentarea înscrisurilor sau efectuarea expertizelor se aplică în mod corespunzător.

(5) Preşedintele Comisiei de anchetă atrage atenţia persoanei audiate că are obligaţia de a spune adevărul, de a nu ascunde nimic din ceea ce ştie şi că nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea legală.

Art. 9. - În activitatea sa, Comisia de anchetă va putea utiliza specialişti, fără drept de vot, desemnaţi de către grupurile parlamentare din Camera Deputaţilor şi Senat.

Art. 10. - (1) Constatările, concluziile şi propunerile Comisiei de anchetă vor face obiectul unui raport final, elaborat de toţi membrii acesteia, care va fi depus la Birourile permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului în termen de 60 de zile de la data înfiinţării Comisiei de anchetă.

(2) După primirea (aportului, Birourile permanente reunite îl vor pune la dispoziţia grupurilor parlamentare pentru înscrierea pe ordinea de zi.

(3) Raportul Comisiei de anchetă se va supune dezbaterii plenului reunit al Camerei Deputaţilor şi Senatului într-o şedinţă special dedicată acestui scop.

Art. 11. - În scopul realizării obiectivelor pentru care se constituie Comisia de anchetă, Camera Deputaţilor şi Senatul vor asigura personalul de specialitate şi logistica necesare, cu aprobarea Birourilor permanente.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comună din 11 aprilie 2016, cu respectarea prevederilor art. 64 alin. (4) din Constituţia României, republicată, şi a art. 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

p. PREŞEDINTELE SENATULUI,

VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA

IOAN CHELARU

 

Bucureşti, 11 aprilie 2016.

Nr. 11.

 

ANEXĂ

 

COMPONENŢA NOMINALĂ

a Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor privind situaţia celor două entităţi energetice, Societatea Complexul Energetic Hunedoara şi Societatea Complexul Energetic Oltenia

 

I. Componenţa comisiei - membri titulari

1. Iancu Iulian, deputat, Grupul parlamentar al PSD

2. Nistor Laurenţiu, deputat, Grupul parlamentar al PSD

3. Traicu Rodin, deputat, Grupul parlamentar al PSD

4. Coca Laurenţiu Florian, senator, Grupul parlamentar al PSD

5. Butnaru Florinel, senator, Grupul parlamentar al PSD

6. Hărău Eleonora-Carmen, deputat, Grupul parlamentar al PNL

7. Lupu Mihai, deputat, Grupul parlamentar al PNL

8. Caloianu Mario-Ernest, deputat, Grupul parlamentar al UNPR

9. Vochiţoiu Haralambie, senator, Grupul parlamentar al UNPR

10. Purec Ioan-Simeon, senator, Grupul parlamentar al UNPR

11. Popescu Dumitru-Dian, senator, Grupul parlamentar ALDE

12. Fejer Lászlo-Odon, deputat, Grupul parlamentar al UDMR

II. Componenţa comisiei - membri supleanţi

1. Ţîmpău Radu Bogdan, deputat, Grupul parlamentar al PNL

2. Puşcaş Iacob, deputat, Grupul parlamentar al UNPR

III. Componenţa biroului comisiei

1. Preşedinte: Iancu Iulian, deputat, Grupul parlamentar al PSD

2. Vicepreşedinte: Hărău Eleonora-Carmen, deputat, Grupul parlamentar al PNL

3. Vicepreşedinte: Vochiţoiu Haralambie, senator, Grupul parlamentar al UNPR

4. Secretar: Traicu Rodin, deputat, Grupul parlamentar al PSD

 

HOTĂRÂRI ALE SENATULUI

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

SENATUL

 

HOTĂRÂRE

referitoare la propunerea de Decizie a Parlamentului European şi a Consiliului privind instituirea unui mecanism de schimb de informaţii cu privire la acordurile interguvernamentale şi la instrumentele fără caracter juridic obligatoriu dintre statele membre şi ţări terţe în domeniul energiei şi de abrogare a Deciziei nr. 994/2012/UE - COM (2016) 53 final

 

În temeiul dispoziţiilor art. 67, art. 148 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, republicată, şi Protocolului (nr. 2) anexat Tratatului de la Lisabona, de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, ratificat prin Legea nr. 13/2008,

având în vedere Raportul Comisiei pentru afaceri europene nr. LXII /319 din 8 aprilie 2016,

 

Senatul adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se constată următoarele:

I. Prezenta propunere de regulament respectă principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii, luând în considerare faptul că aduce unele îmbunătăţiri, în sensul unor clarificări ale legislaţiei existente, şi susţine creşterea transparenţei şi compatibilităţii acordurilor interguvernamentale în materie cu legislaţia europeană.

II. Se recomandă:

a) susţinerea obligaţiei statelor membre de a nu încheia acorduri interguvernamentale până când nu a fost primită opinia Comisiei cu privire la compatibilitatea respectivului acord cu legislaţia europeană;

b) necesitatea identificării unor soluţii viabile, în sensul asigurării transparenţei şi conformităţii cu legislaţia europeană, în ceea ce priveşte aspectele din acorduri pe care părţile terţe, din afara UE, le consideră ca fiind confidenţiale;

c) reducerea termenului de furnizare a unui răspuns din partea Comisiei, în cadrul procedurii de notificare ex-ante;

d) fundamentarea mai puternică a caracterului proporţional al mecanismului de evaluare ex-ante, în raport cu obiectivul de asigurare a conformităţii cu dreptul UE şi cu cel al creşterii gradului de transparenţă.

Art. 2. - Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar opinia cuprinsă în această hotărâre se transmite către instituţiile europene.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Senat în şedinţa din 19 aprilie 2016, în conformitate cu prevederile art. 78 din Regulamentul Senatului şi ale art. 5 lit. f) şi art. 30 lit. b) din anexa la Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 62/2005, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

 

p. PREŞEDINTELE SENATULUI,

AUGUSTIN-CONSTANTIN MITU

 

Bucureşti, 19 aprilie 2016.

Nr. 62.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 44

din 16 februarie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală şi ale art. 125 alin. (3) din Codul penal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală şi ale art. 125 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 493/210/2015 al Judecătoriei Chişineu-Criş şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 870D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 19 ianuarie 2016 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea la 20 ianuarie, respectiv la 21 ianuarie 2016. La această dată, constatând că nu este întrunită majoritatea prevăzută la art. 6 teza a două şi art. 51 alin. (1) teza a două din Legea nr. 47/1992, Curtea. În temeiul art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 şi art. 56 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a dispus redeschiderea dezbaterilor pentru data de 16 februarie 2016.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care precizează că menţine concluziile de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, concluzii puse la dezbaterile iniţiale, când a arătat că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate. Prin Decizia nr. 7 din 16 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că, la momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale, prin pronunţarea unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, măsura arestării preventive, luată anterior faţă de inculpatul minor, încetează de drept, iar instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv. Interpretarea literală şi sistematică efectuată de (nalta Curte cu privire la dispoziţiile de lege criticate este una corectă, astfel că sentinţa prin care instanţa pronunţă o măsură educativă este executorie, instanţa fiind obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv în cauză, întrucât dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală nu disting între măsurile educative neprivative de libertate şi cele privative de libertate. De asemenea, sunt neîntemeiate şi criticile de neconstituţionalitate formulate faţă de dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Codul penal, întrucât instanţa de judecată, autoare a excepţiei, compară regimul sancţionator aplicabil inculpatului minor cu cel aplicabil majorului, în condiţiile în care aceştia se află în situaţii diferite, ceea ce determină un tratament juridic diferenţiat.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5. Prin încheierea din 29 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 493/210/2015, Judecătoria Chişineu-Criş a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală şi ale art. 125 alin. (3) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării, în fond, a unei acţiuni penale având ca obiect tragerea la răspundere penală a unui inculpat minor, care este arestat preventiv în aceeaşi cauză.

6 În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine că dispoziţiile art. 3SÎ9 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale referitoare la statul român, la universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi la rolul Ministerului Public, întrucât instanţa de judecată este obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv în cauză, chiar dacă faţă de acesta s-a luat o măsură educativă privativă de libertate şi chiar dacă inculpatul minor prezintă pericol grav pentru ordinea publică. Arată, astfel, că, prin Decizia nr. 7 din 16 martie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 6 aprilie 2015), pronunţată în recurs în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, la momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale, prin pronunţarea unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, măsura arestării preventive, luată anterior faţă de inculpatul minor, încetează de drept, iar instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv. Instanţa de judecată, autoare a excepţiei, precizează că de această prevedere beneficiază şi inculpatul devenit major ulterior săvârşirii infracţiunii, dacă a săvârşit infracţiunea în timpul minorităţii. Consideră că lăsarea în libertate a inculpatului până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare - indiferent de natura infracţiunii săvârşite şi de natura măsurii educative luate şi indiferent de pericolul social al infracţiunii săvârşite şi de pericolul social al persoanei inculpatului -, pe de o parte, creează inculpatului minor o situaţie privilegiată, fără o justificare rezonabilă, în comparaţie cu inculpatul major aflat în aceeaşi stare de arest preventiv, iar, pe ele altă parte, pune Ministerul Public în imposibilitate de a-şi îndeplini menirea de apărător al ordinii de drept şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, punând la îndoială statul de drept, democratic şi social, precum şi ocrotirea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie. Astfel, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, apreciază că punerea de drept în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, indiferent de gravitatea şi natura infracţiunii săvârşite şi indiferent de pericolul social pe care îl prezintă persoana inculpatului, reprezintă un grav atentat la statul de drept, ordinea publică şi siguranţa cetăţeanului. Arată, din practica instanţei, că un minor, care a fost condamnat pentru mai multe infracţiuni de tâlhărie calificată - în contextul în care acesta a intrat în locuinţele unor persoane în vârstă, la date diferite, pe timp de noapte, şi a sustras, prin violenţă, bunuri - este cercetat de către organele de urmărire penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omor calificat. Or, lăsarea în libertate a unei astfel de persoane, chiar dacă este vorba de un minor, prezintă un real pericol pentru societate. Consideră că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale cel mult în măsura în care instanţa este obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului minor doar atunci când pronunţă o măsură educativă neprivativă de libertate.

7. De asemenea, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, arată că dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale referitoare la statul român, la universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi la rolul Ministerului Public, întrucât, dacă faţă de inculpat este luată măsura internării într-un centru de detenţie pe 5 ani şi el săvârşeşte, tot în timpul minorităţii, alte infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de până la 20 de ani, instanţele ce vor judeca noile infracţiuni nu au posibilitatea de a prelungi măsura internării şi nici nu există o măsură educativă mai aspră. Mai mult, din durata măsurii educative luate pentru infracţiunile subsecvente se scade perioada executată până la data hotărârii, textul de lege criticat constituind, astfel, o cauză de înlăturare a răspunderii penale. În schimb, inculpatul major care, în timpul executării pedepsei, săvârşeşte o altă infracţiune suportă un adaos la pedeapsă, în condiţiile art. 43 şi ale art. 44 din Codul penal inculpatul minor, însă, nu va suporta un adaos la măsura educativă şi nu va suferi nicio agravare a situaţiei sale, indiferent câte infracţiuni ar mai săvârşi, dacă acestea sunt pedepsite cu până la 20 de ani închisoare, ceea ce creează discriminare între inculpatul minor şi cel major, prin posibilitatea ca inculpatul minor să aibă o conduită antisocială fără riscul unei răspunderi penale. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Prin urmare, dacă faţă de inculpatul minor se ia măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe perioada maximă de 5 ani şi, în timpul internării, minorul săvârşeşte una sau mai multe infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de până la 20 de ani, faţă de împrejurarea că nu există o altă măsură educativă mai aspră şi nici nu se poate depăşi durata măsurii de 5 ani şi, mai mult, se deduce şi perioada executată anterior, inculpatul minor nu va mai suporta consecinţe penale pentru infracţiunile nou-judecate, ci va continua să execute, de fapt, măsura educativă luată anterior. Instanţa de judecată, autoare a excepţiei, apreciază că un minim de protecţie a statului de drept şi a celorlalte valori şi principii constituţionale invocate s-ar realiza în măsura în care judecătorul infracţiunii subsecvente nu ar fi obligat să scadă perioada executată până la data hotărârii sau ar avea posibilitatea să aplice inculpatului minor pedeapsa închisorii ca şi în cazul inculpatului major.

8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedura penală şi ale art. 125 alin. (3) din Codul penal, având următorul cuprins:

- Art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală: „De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă: [...] d) o măsură educativă.”;

- Art. 125 alin. (3) din Codul penal: „Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsura internării, fără a depăşi maximul prevăzut în alin. (2), determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite. Din durata măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii. “

12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la statui român, ale art. 15 alin, (1) privind universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 7 din 16 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 6 aprilie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, că, la momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale, prin pronunţarea unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, măsura arestării preventive luată anterior faţă de inculpatul minor încetează de drept, iar instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv,

14. Pentru a ajunge la această interpretare, Înalta Curte a reţinut, la punctul 6.2 din considerentele deciziei mai sus menţionate, următoarele: «Premisa dezlegării chestiunii de drept este aceea că textul art. 339 alin. (1), alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală a fost preluat din legislaţia anterioară (art. 350 alin. 3), jurisprudenţa fiind constantă în a considera ipotezele enumerate ca determinând încetarea de drept a măsurii şi în consecinţă interpretarea sistematică a alin. (3) al textului actual, respectiv aspectul că toate cazurile enumerate, inclusiv cel de la lit. d), vor determina aceeaşi soluţie a încetării de drept a măsurii preventive. [...] Caracterul executoriu al acestei dispoziţii rezultă, pe de o parte, [...], din utilizarea sintagmelor „de îndat㔠şi „de asemenea”, iar, pe de altă parte, din efectele pe care le-ar produce o interpretare contrară. Astfel, a admite că dispoziţia de punere în libertate a inculpatului minor arestat preventiv cu privire la care prima instanţă a pronunţat o măsură educativă nu are caracter executoriu înseamnă a admite că inculpatul minor cu privire la care prima instanţă a pronunţat o măsură educativă neprivativă de libertate ar putea fi privat de libertate până la rămânerea definitivă a hotărârii şi a admite că inculpatul condamnat la pedeapsa amenzii ar putea fi privat de libertate până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.»

15. Din perspectiva controlului de constituţionalitate, au, însă, relevanţă cele menţionate la punctul 5 din Decizia nr. 7 din 16 martie 2015, citată anterior, unde se arată că, „deşi soluţia legislativă adoptată în art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală trebuie revizuită, în sensul limitării dispoziţiilor acestui text de lege la măsurile educative neprivative de libertate, existând propuneri de amendamente în acest sens formulate la proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, până la modificarea art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală distincţia între măsurile educative neprivative de libertate şi măsurile educative privative de libertate nu are bază legală.”

16. Curtea Constituţională, procedând la verificarea constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate în prezenta cauză, observă că textul art. 399 alin. (3) lit. d) din noul Cod de procedură penală este identic, ca formulare, cu cel al art. 350 alin. 3 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, ambele prevăzând: „De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă: [...] d) o măsură educativă”. În schimb, sub aspectul întinderii efectelor, cele două reglementări succesive sunt net diferite, întrucât consecinţele răspunderii penale a minorului reglementate de noul Cod penal diferă substanţial de cele prevăzute în Codul penal din 1969. Astfel, art. 114 din noul Cod penal stabileşte pentru minorii care săvârşesc infracţiuni şi răspund penal un regim sancţionator bazat exclusiv pe măsuri educative, în timp ce, în baza art. 100 din Codul penal din 1969, faţă de minorul care răspundea penal, se putea lua o măsură educativă sau i se putea aplica o pedeapsă, inclusiv închisoarea de la 5 la 20 de ani, în condiţiile art. 109 alin. 2 din Codul penal din 1969. Modificarea de substanţă adusă, în această materie, de noul Cod penal vizează, aşadar, renunţarea în totalitate la pedepsele aplicabile minorilor care răspund penal în favoarea măsurilor educative - neprivative sau privative de libertate. Regula este aceea a luării în cazul minorilor a măsurilor educative neprivative de libertate [art. 114 alin. (1) din Codul penal], în timp ce măsurile privative de libertate constituie excepţia, acestea putând interveni în cazul săvârşirii unor infracţiuni deosebit de grave, determinate prin maximul special prevăzut de norma de incriminare, sau în cazul reţinerii în sarcina minorului a unei pluralităţi infracţionale [art. 114 alin. (2) din Codul penal].

17. Din compararea efectelor celor două reglementări penale succesive, Curtea reţine că, în baza art. 350 alin. 3 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, instanţa de fond era obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţa una din măsurile educative prevăzute de art. 101 din Codul penal din 1969 (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare sau internarea într-un institut medical-educativ), consecinţă care putea fi însă evitată de instanţă prin aplicarea unei pedepse, în condiţiile art. 100 din Codul penal din 1969, dacă aprecia că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului, la alegerea sancţiunii ţinându-se seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. În plus, în situaţia în care ar fi luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, prima instanţă avea posibilitatea, potrivit art. 490 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, să dispună, prin aceeaşi hotărâre, punerea în executare de îndată a măsurii educative luate, caz în care, deşi, în temeiul art. 350 alin.3 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, arestarea preventivă înceta de drept, inculpatul minor continua să fie privat de libertate în baza măsurii educative luate de instanţă. În schimb, din dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din noul Cod de procedură penală - având în vedere că măsurile educative reprezintă singurele sancţiuni de drept penal aplicabile inculpatului minor -, reiese că, la momentul soluţionării acţiunii penale în fond, instanţa este obligată să dispună în toate cauzele cu inculpat minor arestat preventiv punerea de îndată în libertate a acestuia. Prin urmare, măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul minor încetează de drept atât atunci când prima instanţă pronunţă o măsură educativă neprivativă de libertate - din cefe prevăzute de art. 115 alin. (1) pct. 1 lit. a)-d) din Codul penal (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână sau asistarea zilnică) -, cât şi atunci când pronunţă o măsură educativă privativă de libertate - din cele prevăzute de art. 115 alin. (1) pct. 2 lit. a) şi b) din Codul penal (internarea într-un centru educativ sau internarea într-un centru de detenţie).

18. Astfel, Curtea constată că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală lipsesc instanţa de posibilitatea de a aprecia - la momentul soluţionării, în fond, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de libertate - dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive sau au intervenit temeiuri noi care justifică această măsură preventivă şi de a dispune menţinerea arestării preventive a inculpatului minor, în condiţiile în care acesta a săvârşit o infracţiune deosebit de gravă sau s-a reţinut în sarcina minorului existenţa unei pluralităţi infracţionale. Într-o astfel de situaţie, instanţa nu poate pronunţa, potrivit dispoziţiilor art. 114 alin. (2) şi art. 125 alin. (2) din noul Cod penal, decât cel mult măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, respectiv între 5 şi 15 ani, fiind exclusă aplicarea unei pedepse cu închisoare, ceea ce Codul penal din 1969 permitea, caz în care nu înceta de drept măsura arestării preventive dispuse anterior faţă de inculpatul minor, întrucât dispoziţiile art. 350 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau încetarea de drept a măsurii arestării preventive doar în cazul pronunţării unei măsuri educative. Potrivit, însă, dispoziţiilor de lege criticate, o dată cu pronunţarea măsurii educative privative de libertate, instanţa de fond este obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, chiar dacă observă că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive se menţin sau că există temeiuri noi care justifică o atare măsură şi, prin urmare, s-ar impune menţinerea măsurii arestării preventive.

19. În aceste condiţii, Curtea observă că inculpatul minor arestat preventiv, faţă de care prima instanţă pronunţă o măsură educativă privativă de libertate şi - prin efectul dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală - este pus de îndată în libertate, poate să fugă sau să se ascundă, în scopul de a se sustrage de la judecarea apelului, respectiv de la executarea măsurii educative privative de libertate.

20. Cu toate că regimul sancţionator al infractorului minor trebuie să fie diferit faţă de cel aplicabil infractorului major - minorul beneficiind de o anumită clemenţă din partea legiuitorului, care deriva din starea de minoritate, respectiv din discernământul aflat în formare la momentul săvârşirii infracţiunii -, în ceea ce priveşte, însă, posibilitatea menţinerii măsurii arestării preventive după pronunţarea, în primă instanţă, a unei măsuri educative privative de libertate şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, interesul particular al minorului trebuie pus în balanţă cu interesul general al statului de a-i ocroti pe cetăţenii săi, având în vedere că nu este exclus ca un inculpat minor să prezinte un grad de pericol social concret la fel de ridicat ca şi un inculpat major care a săvârşit aceeaşi infracţiune şi este arestat preventiv la momentul soluţionării acţiunii penale în primă instanţă. Mai mult, prin inculpat minor se înţelege, aşa cum reiese din art. 134 alin. (1) din Codul penal, inculpatul care la data săvârşirii infracţiunii avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, chiar dacă el împlineşte vârsta de 18 ani anterior soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale. Aşadar, dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din noul Cod de procedură penală se aplică şi inculpatului - arestat preventiv pentru o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii -, care devine major anterior momentului pronunţării hotărârii prin care se dispune luarea unei măsuri educative privative de libertate.

21. În acelaşi timp, Curtea observă că măsura arestării preventive poate fi dispusă faţă de un inculpat minor numai în mod excepţional, şi anume cu verificarea condiţiei instituite de art. 243 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceea ca efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării inculpatului minor să nu fie disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii. Totodată, luarea unei noi măsuri de arestare preventivă faţă de inculpatul minor care a mai fost arestat preventiv în aceeaşi cauză se poate dispune, potrivit art. 243 alin. (1) coroborat cu art. 238 alin. (3) din Codul de procedură penală, numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.

22. Având în vedere, pe de o parte, garanţiile instituite de Codul de procedură penală în materia arestării preventive a inculpatului minor, iar, pe de altă parte, faptul că punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, ca urmare a pronunţării, în primă instanţă, a unei hotărâri prin care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate, poate crea o stare de pericol pentru ordinea şi siguranţa publică, Curtea reţine că prevederile ale 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei publice, reclamă ca instanţa să poată aprecia - la momentul soluţionării, în fond, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de libertate - dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive sau au intervenit temeiuri noi care justifică această măsură preventivă şi să poată dispune menţinerea arestării preventive a inculpatului minor, în condiţiile alin. (1) al art. 399 din Codul de procedură penală. În acest sens, prevederile art. 1 alin, (3) din Constituţie, potrivit cărora „România este stat de drept impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional, inclusiv a delincventei juvenile, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. Prin urmare, atunci când stabileşte regulile referitoare la tragerea la răspundere penală a minorului, legiuitorul trebuie să asigure un just echilibru între interesul individual al minorului şi interesul general al societăţii de a-i găsi şi a-i trage la răspundere penală pe autorii infracţiunilor şi de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice, echilibru care este absolut necesar în scopul apărării valorilor constituţionale.

23. Astfel, Curtea constată că soluţia legislativă prevăzută de dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală - constând în încetarea de drept a măsurii arestării preventive şi în punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când instanţa de fond pronunţă o măsură educativă - se justifică doar atunci când măsura educativă luată este neprivativă de libertate. În schimb, în cazul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de libertate, soluţia legislativă referitoare la încetarea de drept a măsurii arestării preventive şi la punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept - în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei publice -, prin crearea unei stări de pericol pentru o serie de valori constituţionale, între care se regăsesc viaţa şi integritatea fizică şi psihică, proprietatea privată şi inviolabilitatea domiciliului. În concluzia, Curtea constată că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care se referă numai la măsurile educative neprivative de libertate.

24. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Codul penal, care reglementează cu privire la prelungirea măsurii educative a internării minorului într-un centru de detenţie în ipoteza în care, în perioada internării, minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, Curtea constată că aceste dispoziţii de lege nu au legătură cu soluţionarea prezentei cauze, în care inculpatul minor - trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233 raportat la art. 234 alin. (1) lit. d) şi f) din Codul penai - nu era internat într-un centru de detenţie nici la data săvârşirii infracţiunii şi nici la data judecării acesteia. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, r”Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei. “Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din Codul penal este inadmisibilă.

25. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi ai art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 493/210/2015 al Judecătoriei Chişineu-Criş şi constată că dispoziţiile art. 399 alin, (3) lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care se referă numai la măsurile educative neprivative de libertate.

2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de aceiaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Chişineu-Criş şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 februarie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 98

din 25 februarie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 prin raportare la art. 194-197 din Codul de procedură civilă

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 prin raportare la art. 194-197 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de S.C.A. Sfîrâială şi Asociaţii, din Bucureşti, în Dosarul nr. 1.328/2/2015/a1 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.040D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, procedura de citare fiind legal îndeplinită,

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 13 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.328/2/2015/a1, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 prin raportare la art. 194-197 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de S.C.A. Sfîrâială şi Asociaţii, din Bucureşti, într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de reexaminare a încheierii prin care cererea sa de chemare în judecată a fost anulată pentru neîndeplinirea tuturor obligaţiilor stabilite prin rezoluţia instanţei, în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prin procedura de regularizare, fără a avea loc o dezbatere contradictorie, potrivit regulilor unui proces echitabil, se încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi se creează o situaţie discriminatorie, de inegalitate, a armelor şi a părţilor implicate în proces. Constatarea lipsurilor cererii de chemare în judecată ar trebui făcută în şedinţă publică şi în prezenţa părţilor, în contradictoriu. Mai arată că nu rezultă în mod clar la ce face referire adresa de regularizare - acte ce urmează a fi depuse sau acte deja depuse -, rătăcirea ulterioară a unor acte neputând constitui temeiul sancţionării reclamantului.

6. Sancţiunea drastică a anulării cererii de chemare în judecată constituie un exces şi un abuz de reglementare, în condiţiile în care reclamantul nu mai poate veni cu o nouă cerere pentru că a operat deja o decădere, iar legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea repunerii în termen.

7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, fiind adoptate tocmai în interesul unei bune administrări a justiţiei şi a unui proces echitabil, pentru că acest drept trebuie asigurat nu numai petenţilor, reclamanţilor, ci şi pârâţilor, intimaţilor.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 194 - Cuprinsul cererii de chemare în judecată, art. 195 - Numărul de exemplare, art. 196 - Nulitatea cererii, art. 197 - Timbrarea cererii şi art. 200 - Verificarea cererii şi regularizarea acesteia din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014. Codul de procedură civilă a fost republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, textele de lege păstrând soluţia legislativă şi numerotarea,

12. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1j din Constituţie, şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţi soluţiilor legislative criticate. Astfel, prin Decizia nr. 31 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 14 februarie 2014, Curtea a statuat că, prin comunicarea reclamantului de către instanţă a lipsurilor cererii introductive, judecătorul îşi manifestă rolul activ în asigurarea accesului efectiv la justiţie al titularului cererii, instanţa, Iară a restitui cererea de chemare în judecată, doar pune în vedere reclamantului să completeze lipsurile în termenul prevăzut de lege. Instanţa, potrivit art. 200 alin. (1) din Codul de procedură civilă, face aprecieri formale referitoare la întocmirea cererii de chemare în judecată, care trebuie să cuprindă toate elementele prevăzute de lege. Prin urmare, încheierea de anulare a cererii poate fi motivată succint, întemeindu-se pe motivele deja comunicate petentului şi pe faptul că lipsurile nu au fost complinite în termenul prevăzut de lege, acesta luând cunoştinţă de motivele de anulare în termenul legal. Încheierea de anulare a cererii astfel pronunţată este supusă căii de atac a reexaminării, cererea de reexaminare putând fi făcută de reclamant în 15 zile de la data comunicării. Soluţionarea cererii de reexaminare se face de către un alt complet decât cel căruia i s-a repartizat cauza, prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului. Acest complet poate reveni asupra încheierii de anulare dacă măsura a fost dispusă în mod eronat sau dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat, caz în care cauza va fi retrimisă completului iniţial învestit. Aşadar, prin cererea de reexaminare se analizează inclusiv legalitatea măsurii prin prisma îndeplinirii condiţiilor de formă.

14. Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate se aplică în aceeaşi măsură persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică, neputându-se reţine încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 479 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2014).

15. Prin Decizia nr. 410 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 30 iulie 2014, paragrafele 22-24, Curtea a stabilit că o astfel de procedură nu este de natură să afecteze însăşi esenţa dreptului protejat, având în vedere că este însoţită şi de garanţia conferită de dreptul de a formula o cerere de reexaminare. Faptul că împotriva încheierii de anulare reclamantul poate face numai cerere de reexaminare, aceasta soluţionându-se de către un alt complet decât cel căruia i s-a repartizat cauza, prin încheiere definitivă, nu poate constitui o încălcare a vreunei prevederi constituţionale, întrucât instanţa nu soluţionează fondul litigiului şi există astfel posibilitatea de a reveni asupra măsurii anulării, reexaminarea apărând ca o cale specifică de retractare. Astfel, instanţa de judecată se pronunţă asupra unei probleme care priveşte exclusiv buna administrare a justiţiei. Or, aşa cum a Stabilit în repetate rânduri instanţa de contencios european a drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenţiei, „drepturi civile” şi, deci, nu intră în sfera de aplicare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

16. Aşadar, cât timp procedura criticată nu priveşte însăşi judecarea pe fond a cererii introductive, dispoziţiile criticate nu înfrâng prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât procedura specială vizată nu se referă la fondul cauzelor, respectiv la drepturile civile, cum cere art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci numai la aspectele de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor.

17. De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili prin lege procedura de judecată. Aceste prevederi constituţionale dau expresie dreptului la un proces echitabil consacrat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, prin Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunţată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, paragraful 33, a stabilit c㠄statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele articolului 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

18. Curtea a mai reţinut, prin Decizia nr. 27 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 25 martie 2015, paragraful 15, că, având în vedere că reclamantul este cel care declanşează procesul civil prin introducerea cererii de chemare în judecată, este firesc ca acesta, odată cu formularea pretenţiilor, să facă cunoscute pârâtului atât motivele de fapt şi de drept, cât şi dovezile pe care se întemeiază cererea, prin aceasta dându-se expresie şi dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora părţile trebuie să-şi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea. De aceea, art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că probele se depun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel.

19. Neintervenind elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia deciziilor menţionate, precum şi considerentele pe care acestea se sprijină îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.C.A. Sfîrâială şi Asociaţii, din Bucureşti, în Dosarul nr. 1.328/2/2015/a1 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a Vil l-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 200 prin raportare la art. 194-197 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 25 februarie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 106

din 25 februarie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 260 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Marieta Safta - prim-magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 260 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Gl Group Staffing Company - S.R.L. În Dosarul nr. 13.561/325/2014 al Tribunalului Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.522 D/2015,

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Prim-magistratul-asistent referă faptul că partea Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş a depus la dosarul cauzei concluzii scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că dispoziţiile legale criticate nu încalcă principiile constituţionale invocate, precum şi făptui că, în realitate, argumentele autoarei acesteia sunt raportate la alte texte din Codul muncii, respectiv la dispoziţiile aii. 88.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 15 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 13.561/325/2014, Tribunalul Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 260 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Gl Group Staffing Company - S.R.L. Într-o cauză având ca obiect plângere contravenţională.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia, agent de muncă temporară autorizat, arată că a fost sancţionată contravenţional în baza textului legal ce face obiectul excepţiei, cu amendă pentru nerespectarea art. 119 din Codul muncii, potrivit căruia „angajatorul are obligaţia de a ţine evidenţa orelor de muncă prestate de fiecare salariat şi de a supune controlului inspecţiei muncii această evidenţă ori de câte ori este solicitat”. Totodată, s-a dispus faţă de aceasta măsura evidenţierii orelor lucrate în zilele de repaus săptămânal pentru salariaţii temporari. Apreciază c㠄în aceste condiţii, prin sancţionarea agentului de muncă temporară în calitate de angajator, se încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), respectiv principiul dreptăţii, valoare supremă garantata de statul român, art. 15 alin. (1), „respectiv drepturile şi libertăţile de care beneficiază agentul de muncă temporară potrivit legii”, art. 16 alin. (1) care consacră principiul egalităţii în faţa legii, art. 45, şi anume accesul liber al agentului de muncă temporară la o activitate economică, art. 53, întrucât se restrânge nejustificat exerciţiul unor drepturi şi libertăţi ale agentului de muncă temporară, şi ale art. 135 alin. (2) lit. a) potrivit căruia statul român ar trebui să asigure crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. Din această perspectivă, sunt neconstituţionale „dispoziţiile art. 260 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 53/2003, care, coroborate cu prevederile art. 119 din Codul muncii, sancţionează [...] angajatorul care încalcă obligaţia de a ţine evidenţa orelor de muncă prestate de fiecare salariat şi de a supune controlului inspecţiei muncii această evidenţă ori de câte ori este solicitat.”

7. Cât priveşte principiul dreptăţii, arată că acesta este încălcat deoarece, „potrivit art. 88 din Codul muncii, supravegherea şi controlul salariaţilor temporari pe durata misiunii revine utilizatorului, iar aceştia prestează activitatea la locul de muncă organizat de utilizator. Prin urmare, agentul de muncă temporară, în calitate de angajator, nu are cum să întocmească aceste evidenţe, întrucât [...] nu supraveghează şi nu coordonează activitatea salariaţilor temporari care lucrează la utilizator.” Referitor la încălcarea art. 15 alin. (1) din Constituţie, arată că sancţiunea prevăzută de textul de lege criticat „contravine dreptului legal al agentului de muncă temporară prevăzut la art. 88 alin. (3) din Codul muncii, respectiv de a pune la dispoziţia utilizatorului salariaţi temporari, pentru a lucra sub supravegherea şi conducerea acestuia. Cu alte cuvinte, prin aplicarea sancţiunii pentru neţinerea sau ţinerea eronată a evidenţelor orelor lucrate, agentul de muncă temporară este obligat să supravegheze şi să conducă direct activitatea salariaţilor temporari pe durata misiunii şi în unitatea utilizatorului.” Art. 16 din Constituţie este încălcat, deoarece se creeaz㠄o diferenţă de regim juridic evidentă între agenţii de muncă temporară şi utilizatorii salariaţilor temporari, dat fiind faptul că sunt instituite în sarcina agentului de muncă temporară obligaţii pe care acesta se află în imposibilitatea efectivă de a le respecta”. Se instituie, de asemenea, o diferenţă de tratament juridic între angajatorul agent de muncă temporară şi angajatorul obişnuit. În prima situaţie agentul de muncă temporară nu coordonează şi nu supraveghează activitatea salariaţilor temporari, întrucât aceşti salariaţi nu lucrează în unitatea agentului de muncă temporară. În cea de-a două situaţie, angajatorul obişnuit coordonează şi supraveghează activitatea salariaţilor proprii, întrucât aceştia lucrează în unităţile sale, motiv pentru care sancţionarea acestor angajatori pentru neţinerea evidenţelor este justificată. Nesocotirea principiului egalităţii „rezultă din excluderea utilizatorului de la îndatorirea de a ţine evidenţa orelor de muncă ale angajaţilor temporari.” încălcarea art. 45 din Constituţie este motivată prin aceea ca „sancţionarea agentului de muncă temporară potrivit art. 260 alin. (1) lit. m) din Codul muncii îngrădeşte accesa/ liber al acestuia la activitatea economică reglementată de prevederile art. 88 alin. (3) din Codul muncii, respectiv posibilitatea de a pune salariaţi temporari la dispoziţia utilizatorului pentru a lucra sub conducerea şi supravegherea acestuia.” Textul criticat încalcă şi prevederile art. 53 din Constituţie, întrucât „îngrădeşte drepturile agentului de muncă temporară prevăzute de art. 88 din Codul muncii”, potrivit căruia acesta trebuie să pună la dispoziţia utilizatorului salariaţi temporari pentru a lucra sub supravegherea şi conducerea acestuia. Se susţine, totodată, că prin sancţionarea nejustificată a agentului de muncă temporar㠄statul român nu asigură un cadru favorabil pentru valorificarea formei de muncă temporară”, fiind astfel încălcate prevederile art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. Se mai arată şi că, potrivit cadrului legal actual, agentul de muncă temporară este sancţionat în două rânduri, prin aplicarea, pe de o parte, a art. 260 alin. (1) lit. m) din Codul muncii, iar, pe de altă parte, cu imposibilitatea prelungirii autorizaţiei de muncă temporară potrivit art. 3 lit. d), coroborat cu art. 9 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.256/2011 privind condiţiile de funcţionare, precum şi procedura de autorizare a agentului de muncă temporară.

8. Tribunalul Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că sancţionarea angajatorului pentru încălcarea obligaţiei de a ţine evidenţa orelor de muncă prestate de salariaţi şi a supune controlului inspecţiei muncii această evidenţă nu poate încălca principiile dreptăţii, egalităţii în faţa legii, dispoziţia menţionată neîngrădind în niciun fel agentului de muncă temporară dreptul de a pune la dispoziţia utilizatorului propriul personal. Toţi angajatorii au aceleaşi drepturi şi obligaţii în raporturile cu proprii salariaţi şi aceleaşi obligaţii în (aporturile cu inspecţia muncii. Nu poate fi reţinuta nici încălcarea art. 45 din Constituţie, deoarece, prin obligaţiile impuse angajatorilor în condiţiile art. 119 din Codul muncii, nu se îngrădeşte accesul liberal agentului de muncă temporară la o activitate economică, acesta fiind ţinut însă, în exercitarea lui, de obligaţia de a se conforma Codului muncii.

9. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare â fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 5/6.002/2015, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.044 din 17 decembrie 2015, prin care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată în acest sens că dispoziţiile criticate nu încalcă principiul egalităţii în faţa legii, întrucât egalitatea nu presupune uniformitate; legiuitorul poate institui tratamente juridice distincte pentru anumite categorii de persoane sau grupuri, dacă există o justificare obiectivă şi rezonabilă. Nu se încalcă nici libertatea economică, întrucât libertatea persoanelor de a exercita sau nu o activitate, de a avea liberă iniţiativă, nu pot fi înţelese în afara unor reguli stabilite de legiuitor, astfel cum este şi situaţia de faţă.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, concluziile scrise depuse la dosar, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele;

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin, (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 260 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial ai României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, având următorul cuprins: „(1) Constituie contravenţie şi se sancţionează astfel următoarele fapte: [...] m) încălcarea de către angajator a obligaţiei prevăzute la art. 27 şi 119, cu amendă de la 1.500 lei la 3.000 ier.

14. În susţinerea excepţiei se invocă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) care consacră principiul dreptăţii, art-15 alin. (1) - Universalitatea, art. 16 alin. (1) care consacră principiul egalităţii în faţa legii, art. 45 - Libertatea economică, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 135 alin. (2) lit. a) potrivit căruia statul trebuie să asigure crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată, Curtea constată că, potrivit art. 88 din Codul muncii, munca prin agent de muncă temporară presupune o relaţie trilaterală, respectiv între agentul de muncă temporară, utilizator şi salariat, spre deosebire de relaţia clasică de muncă, ce presupune doar o relaţie bilaterală, între salariat şi angajator, în cadrul său, există raporturi juridice de natură contractuală între agentul de muncă temporară în calitate de angajator şi salariatul temporar (care pot încheia atât un contract de muncă pe durată nedeterminată, cât şi un contract de muncă temporară - pentru una sau mai multe misiuni), respectiv între agentul de muncă temporară şi utilizator (între care se încheie un contract de punere la dispoziţie).

16. Prevederile ârt. 94 alin. (1) şi (2) din Codul muncii caracterizează şi stabilesc clauzele contractului de muncă temporară. Acesta este contract individual de muncă (cuprinzând toate elementele prevăzute în acest sens de art. 17 şi 18 din Codul muncii) ce se încheie în scris între agentul de muncă temporară şi salariatul temporar, pe durata unei misiuni, în conformitate cu art. 95 alin. (2) din acelaşi Cod, agentul de muncă temporară poate încheia cu salariatul temporar un contract de muncă pe durată nedeterminată, situaţie în care în perioada dintre două misiuni salariatul temporar se află la dispoziţia agentului de muncă temporară.

17. Prevederile art. 91 alin. (1) şi (2) din Codul muncii caracterizează şi stabilesc clauzele contractului de punere la dispoziţie, încheiat între agentul de muncă temporară şi utilizator, acesta trebuind să cuprindă durata misiunii, caracteristicile specifice postului, în special calificarea necesară, locul executării misiunii şi programul de lucru, condiţiile concrete de muncă, echipamentele individuale de protecţie şi de muncă pe care salariatul temporar trebuie să le utilizeze, orice alte servicii şi facilităţi în favoarea salariatului temporar, valoarea comisionului de care beneficiază agentul de muncă temporară, precum şi remuneraţia la care are dreptul salariatul, condiţiile în care utilizatorul poate refuza un salariat temporar pus la dispoziţie de un agent de muncă temporară,

18. De asemenea, dispoziţiile art. 96 alin. (1) - (3) din Codul muncii prevăd că pe toata durata misiunii salariatul temporar beneficiază de salariul plătit de agentul de muncă temporară, salariu care se stabileşte prin negociere directă cu agentul de muncă temporară, acesta din urmă fiind cel care reţine şi virează toate contribuţiile şi impozitele datorate de salariatul temporar către bugetele statului şi care plăteşte pentru acesta toate contribuţiile datorate în condiţiile legii.

19. Analizând criticile de neconstituţionalitate cu luarea în considerare a acestui cadru legal la care autoarea excepţiei face referire, Curtea reţine, mai întâi, că obligaţia de a ţine evidenţa orelor de muncă prestate de fiecare salariat în cadrul acestor raporturi de muncă, şi, în consecinţă, reglementarea unei sancţiuni pentru încălcarea acestei obligaţii, nu relevă niciun element de neconstituţionalitate. Stabilirea contravenţiei prevăzute de texul de lege criticat reprezintă o opţiune legitimă a legiuitorului, care dă expresie preocupării de a asigura respectarea, pe de o parte, a disciplinei în raporturile de muncă, iar, pe de altă parte, a posibilităţii verificării modului în care ambele părţi ale contractului individual de muncă îşi îndeplinesc obligaţiile ce le revin. Existenţa unei evidenţe a orelor de muncă prestate de fiecare salariat previne comportamentul abuziv al angajatorului, precum şi atitudinea incorectă a salariatului în îndeplinirea sarcinilor pentru care s-a angajat, asigurând executarea obligaţiilor contractuale ale celor două părţi.

20. De altfel, autoarea excepţiei nu critică, în sine, existenţa unei obligaţii de a ţine evidenţa orelor de muncă prestate de salariaţi, şi nici instituirea unei sancţiuni contravenţionale pentru nerespectarea sa, ci faptul că sancţiunea i-a fost aplicată în calitate de angajator, cu toate că, faţă de specificul muncii prin agent de muncă temporară, utilizatorul ar trebui sa fie cel obligat şi, în consecinţă, sancţionat. Or, astfel de critici, vizând modificarea textului de lege criticat, care se referă în mod expres la „angajator, respectiv la obligaţiile legale ale acestuia, nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale. A răspunde criticilor autorului excepţiei, respectiv a stabili în sarcina utilizatorului, iar nu a agentului de muncă temporară, în calitate de angajator, a obligaţiilor de ţinere a evidenţelor cerute de lege, ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de legiferare, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 61 din Constituţie, care consacră rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării.

21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 260 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Gl Group Staffing Company - S.R.L. În Dosarul nr. 13.561/325/2014 al Tribunalului Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Prim-magistrat-asistent,

Marieta Safta

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

HOTĂRÂRE

privind înscrierea în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului şi darea în administrarea Serviciului Român de Informaţii a unui imobil aflat în domeniul public al statului

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al art. 867 alin. (1) şi art. 868 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, şi al art. 9 alin. (2) şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publica, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - (1) Se aprobă înscrierea în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului şi darea în administrarea Serviciului Român de Informaţii a unui imobil trecut în domeniul public al statului prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 225 din 15 decembrie 2015, modificată prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 7 din 26 ianuarie 2016, având datele de identificare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

(2) Darea în administrare a imobilului prevăzut la alin. (1) se realizează în vederea construirii unui spital clinic de urgenţă.

Art. 2. - Predarea-preluarea imobilului transmis potrivit art. 1 se face pe bază de protocol încheiat între părţile interesate, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri,

Art. 3. - Serviciul Român de Informaţii îşi va actualiza în mod corespunzător datele din evidenţa cantitativ-valorică şi, împreună cu Ministerul Finanţelor Publice, va opera modificarea corespunzătoare în cadrul anexei nr. 43 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cu modificările şi completările ulterioare.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

p. Directorul Serviciului Român de Informaţii,

Florian Coldea

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Vasile Dîncu

p. Ministrul finanţelor publice,

Daniela Pescaru,

secretar de stat

 

Bucureşti, 13 aprilie 2016.

Nr. 276.

 

ANEXĂ

 

DATELE DE IDENTIFICARE

a imobilului care se înscrie în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului şi care se dă foi administrarea Serviciului Român de Informaţii

 

Locul unde este situat imobilul

Persoana juridică de la care se transmite imobilul

Persoana juridică la care se transmite imobilul

Temeiul legal în baza căruia se face

trecerea bunului în domeniul public al statului

Caracteristicile tehnice ale imobilului

Codul de clasificare

Valoarea de inventar

Nr. carte funciară şi nr. cadastral

Suprafaţa terenului

Municipiul Bucureşti,

bd. General Vasile Milea nr. 5G, sectorul 6

Municipiul Bucureşti

Statul român, în administrarea Serviciului Român de Informaţii

(CUI 4204305)

Hotărârea C.G.M.B. nr. 225 din 15 decembrie 2015, modificată prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 7 din 26 ianuarie 2016

Cartea funciară nr. 227805

Bucureşti, sectorul 6,

nr. cadastral 227805

11.382 mp

8.19.01

21.665.637 lei

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL MEDIULUI, APELOR ŞI PĂDURILOR

 

ORDIN

privind modificarea şi completarea Ordinului ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 594/2006 pentru aprobarea Certificatului de atestare privind obligaţiile la Fondul pentru mediu

 

Ţinând cont de prevederile art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare,

având în vedere dispoziţiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în baza art. 6 lit. j) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Administraţiei Fondului pentru Mediu, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1/2006, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 13 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 38/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor,

ministrul mediului, apelor şi pădurilor emite prezentul ordin.

Art. I. - Ordinul ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 594/2006 pentru aprobarea Certificatului de atestare privind obligările la Fondul pentru mediu, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 21 iunie 2006, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. Anexa nr. 3 se modifică şi se înlocuieşte cu anexa nr. 1, care face parte integrantă din prezentul ordin.

2. După anexa nr. 3 se introduce o nouă anexă, anexa nr. 31, având cuprinsul prevăzut în anexa nr. 2, care face parte integrantă din prezentul ordin.

3. Punctul 2 din anexa nr. 5 se abrogă.

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul mediului, apelor şi pădurilor,

Corina Lupu,

secretar de stat

 

Bucureşti, 25 martie 2016.

Nr. 617.

 

ANEXA Nr.: 1

(Anexa nr. 3 la Ordinul ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 594/2006)

 

Nr. de înregistrare la Administraţia Fondului pentru Mediu

 

CERERE

de eliberare a unui certificat de atestare privind obligaţiile la Fondul pentru mediu

 

Datele de identificare ale persoanei juridice:

Denumirea: ............................................, cu sediul în: judeţul ...................., localitatea ......................................, codul poştal ........................., sectorul str. ...................................... nr. ....., sc. ...., et. ....., ap. ...., codul de identificare fiscală ........................, înregistrată la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului cu nr. ...................................................., telefon/fax ......................................

Solicit eliberarea unui Certificat de atestare privind obligaţiile la Fondul pentru mediu, pentru a servi la ..........................................

Numele şi prenumele solicitantului ..............................................................

Funcţia .............................................................................................................

Semnătura .......................................................................................................

Se va bifa, obligatoriu, una dintre opţiuni:

 Certificatul de atestare se transmite la sediul contribuabilului prin serviciile poştale;

 Certificatul de atestare se transmite la sediul contribuabilului prin servicii de curierat rapid, cu plata la destinaţie:

 Certificatul de atestare se transmite la sediul Administraţiei Fondului pentru Mediu, persoanei împuternicite.

Se va completa, obligatoriu, anexa - Declaraţie pe propria răspundere.

 

ANEXA Nr. 2

(Anexa nr. 31 la Ordinul ministrului mediului şi gospodării apelor nr. 594/2008)

 

Nr. de înregistrare la Administraţia Fondului pentru Mediu

 

Declaraţie pe propria răspundere

 

Subsemnatul(a), .............................................................., posesor/posesoare al/a B.I./C.I., seria ....., nr. .............., domiciliară) în ......................................, în calitate de reprezentant legal al ........................................................... (Se menţionează denumirea unităţii.), cu sediul în ......................................, C.U.I ......................................, declar, sub sancţiunea aplicării prevederilor Codului penal privind falsul

în declaraţii, că în ultimii 5 (cinci) ani fiscali societatea mai sus menţionată: .............................................................................................

(Se completează obligatoriu prin tehnoredactare, şi nu manual, şi se marchează cu X în dreptul rubricii A sau B.)

A. S-a încadrat/Se încadrează în prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare, pentru următoarele contribuţii/taxe*:

1. Contribuţia/Taxa ..........................................................., de la ........................................................... până la ...........................................................;

2. Contribuţia/Taxa ..........................................................., de la ........................................................... până la ...........................................................;

3. Contribuţia/Taxa ..........................................................., de la ........................................................... până la ...........................................................;

4. Contribuţia/Taxa ..........................................................., de la ........................................................... până la ...........................................................;

5. Contribuţia/Taxa ..........................................................., de la ........................................................... până la ........................................................... .

SAU

B. Nu s-a încadrat şi nu se încadrează în prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

 

Dau prezenta declaraţie, fiind necesară la soluţionarea cererii de eliberare a unui certificat de atestare privind obligaţiile la Fondul pentru mediu.

 

Data şi semnătura

...........................................................


* Se menţionează contribuţia/taxa şi perioada aferentă (luna şi anul). Exemplu: Ambalaje de la ianuarie 2010 - până în prezent.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.