MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 876/2015

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 183 (XXVII) - Nr. 876         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 24 noiembrie 2015

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 569 din 15 septembrie 2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86 alin, (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei

 

Decizia nr. 584 din 29 septembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, precum şi a ordonanţei de urgenţă a Guvernului în ansamblul său

 

Decizia nr. 595 din 1 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1.219/1.100. - Ordin al ministrului transporturilor şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice pentru modificarea art. 22 alin. (4) din reglementarea tehnică „Normativ privind prevenirea şi combaterea înzăpezirii drumurilor publice”, indicativ AND 525-2013, aprobată prin Ordinul ministrului delegat pentru proiecte de infrastructură de interes naţional şi investiţii străine şi al viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, nr. 289/2.170/2013

 

1.441. - Ordin al ministrului economiei, comerţului şi turismului privind abrogarea unor ordine pentru aprobarea unor norme de metrologie legală NML CEE

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 22 din 19 octombrie 2015 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 569

din 15 septembrie 2015

privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Daniel Arcer.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată de Filiala Hidroelectrica Hidrosind din Bucureşti, în numele şi în calitate de reprezentant al reclamantului Constantin Lazăr, în Dosarul nr. 32.018/3/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 246D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 287D/2015 ce are ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată de Filiala Hidroelectrica Hidrosind din Bucureşti, în numele şi în calitate de reprezentant al reclamantului Ion Iancu Ştiucă, în Dosarul nr. 24.588/3/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere obiectul identic al excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 287D/2015 la Dosarul nr. 246D/2015.

6. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării.

7. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 287D/2015 la Dosarul nr. 246D/2015, care este primul înregistrat.

8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca devenită inadmisibilă.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

9. Prin încheierile din 15 decembrie 2014 şi 16 ianuarie 2015, pronunţate în dosarele nr. 32.018/3/2014 şi nr. 24.588/3/2013, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte da muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Excepţia a fost ridicată de Filiala Hidroelectrica Hidrosind din Bucureşti, în numele şi pentru membrii săi de sindicat Constantin Lazăr şi Ion Iancu Ştiucă, în dosare având ca obiect contestarea unor decizii de concediere colectivă emise în cadrul procedurii insolvenţei.

10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât înlătură, în cazul angajatorului aflat în insolvenţă, dreptul salariaţilor la consultare şi informare, atunci când au loc concedieri colective, drept recunoscut, în general, salariaţilor şi reglementat expres în art. 69 şi următoarele din Codul muncii, instituind o derogare şi cu privire la termenul de preaviz ce trebuie respectat în această situaţie. Se arată că prin Hotărârea din 3 martie 2011, pronunţată în Cauza C-235/2010 David Claes şi alţii împotriva Landsbanki Luxembourg SA, în interpretarea Directivei 98/59/CE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a dat o interpretare directă dreptului fundamental al salariaţilor de a fi consultaţi şi informaţi, inclusiv în procedura insolvenţei (în cazul respectiv, societatea se afla chiar în lichidare). În aceste condiţii, în opinia autorului excepţiei, este evident că această hotărâre este generatoare de efecte juridice obligatorii pentru statele membre, în sensul recunoaşterii acestor drepturi. De asemenea, se arată că prin modul neclar, imprecis şi lipsit de previzibilitate în care textul este formulat, nu se poate determina intenţia reală a legiuitorului, dacă a dorit sau nu reglementarea unei derogări de la normele generale privind termenul de preaviz în caz de concediere colectivă, menţionate în Codul muncii, termen de 20 de zile. Se are în vedere că, la data adoptării Legii nr. 85/2006, în Codul muncii era reglementat un termen de 15 zile lucrătoare de preaviz în caz de concediere colectivă, termen modificat în anul 2011, fiind instituit un termen de preaviz de 20 de zile lucrătoare. Or, legea criticată face referire la un termen de 15 zile, care pare a f o transpunere a termenului existent în forma anterioară a dispoziţiilor în materie din Codul muncii şi care era de 15 zile.

11. Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că textul de lege criticat ce reglementează o derogare de la dispoziţiile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii nu contravine dispoziţiilor Legii fundamentale.

12. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006 [iar nu şi dispoziţiile art. 86 alin. (6) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, astfel cum s-a reţinut, din eroare, în dispozitivul încheierilor de sesizare], care au următoare formulare: „Prin derogare de la prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, după data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitoarei se va face de urgenţă de către administratorul judiciar/lichidator, fără a fi necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă. Administratorul judiciar/lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucrătoare.

16. Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dar şi dispoziţiile art. 343 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora „Procesele începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii aplicabile anterior acestei date”, urmează să se analizeze dispoziţiile art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

17. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că aceste texte de lege aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 41 alin. (2) privind dreptul la măsuri de protecţie socială. Se mai invocă în susţinerea excepţiei şi art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 29 din Carta socială europeană, art. 27 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi Directiva 98/59/CE privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 225 din 12 august 1998, transpusă în art. 69 şi următoarele din Codul muncii, dispoziţii referitoare la dreptul salariaţilor la consultare şi informare în caz de concediere colectivă - ca o componentă a măsurilor de protecţie socială.

18. De asemenea, se invocă şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 3 martie 2011, pronunţată în Cauza C 235/2010 - David Claes şi alţii împotriva Landsbanki Luxembourg SA, referitoare la dreptul fundamental al salariaţilor de a fi consultaţi şi informaţi, inclusiv în procedura insolvenţei. Totodată, cu privire la cerinţa de claritate şi previzibilitate a normei legale, este invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66, jurisprudenţă reţinută şi de Curtea Constituţională, spre exemplu în Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 16 iulie 2014.

19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională reţine că, prin Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sunt neconstituţionale şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, constatând că prevederile art. 86 alin. (6) teza a două din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

20. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006, Curtea a constatat, în esenţă, că informarea şi consultarea angajaţilor sunt elemente componente ale dreptului la măsuri de protecţie socială a muncii cu valenţe constituţionale, alăturându-se, pe cale interpretativă, celor expres menţionate în cuprinsul art. 41 alin. (2) teza a două din Constituţie, şi că legiuitorul, prin modul în care a înţeles să reglementeze procedura concedierilor colective, în ipoteza unei societăţi aflate în procedura insolvenţei, a negat dreptul la informarea şi consultarea angajaţilor, ceea ce echivalează cu nesocotirea dispoziţiilor textului constituţional invocat.

21. Aşa fiind, având în vedere data încheierilor de sesizare în raport cu data pronunţării şi a publicării Deciziei nr. 64 din 24 februarie 2015, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 86 alin, (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei a devenit inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

22. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86 alin. (6) teza a două din Legea nr. 85/2006, Curtea a observat că stabilirea duratei termenului de preaviz de 15 zile ţine de opţiunea legiuitorului, având în vedere situaţia specifică a procedurii insolvenţei. Dispoziţiile legale sunt precise şi previzibile, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia, astfel încât nu se poate reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie.

23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii cu privire la soluţia de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86 alin. (6) teza a două din Legea nr. 85/2006, pronunţată prin Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, aceasta, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, astfel încât excepţia va fi respinsă ca neîntemeiată.

24. Distinct de acestea, Curtea reţine că, deşi în cauza de faţă va pronunţa o soluţie de respingere ca devenită inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006, se impune precizarea că, în temeiul deciziei de admitere mai sus menţionate, prezenta decizie poate constitui motiv de revizuire, în condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă.

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată de Filiala Hidroelectrica Hidrosind din Bucureşti, în numele şi în calitate de reprezentant al reclamanţilor Constantin Lazăr şi Ion Iancu Ştiucă, în dosarele nr. 32.018/3/2014 şi nr. 24.588/3/2013 ale Tribunalului Bucureşti - Secţia a VII l-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în dosarele aceleiaşi instanţe şi constată că prevederile art. 86 alin. (6) teza a două din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 15 septembrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 584

din 29 septembrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, precum şi a ordonanţei de urgenţă a Guvernului în ansamblul său

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, excepţie ridicată de Mariana Lucia Marian în Dosarul nr. 2.652/84/2014 al Tribunalului Sălaj - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 671D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând, în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, că dispoziţiile de lege criticate nu afectează, nu au efecte negative asupra dreptului constituţional la concediu de maternitate, iar, în ceea ce priveşte criticile de

neconstituţionalitate intrinsecă, că acestea ţin de aplicarea şi interpretarea legii, ceea ce intră în competenţa instanţelor judecătoreşti.

CURTEA,

având În vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 16 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.652/84/2014, Tribunalul Sălaj - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de reclamanta Mariana Lucia Marian în cadrul soluţionării unei cauze de contencios administrativ având ca obiect anularea Deciziei din 20 martie 2014 emise de Casa de Asigurări de Sănătate Sălaj privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de indemnizaţii sociale de sănătate referitoare la venituri din activităţi independente.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că, atât timp cât legislaţia asigurărilor sociale de sănătate instituie obligaţia plăţii contribuţiilor sociale de sănătate şi pentru veniturile realizate ca persoană fizică autorizată, dacă aceasta este şi salariată, este neconstituţională interdicţia instituită de dispoziţiile de lege criticate ca persoana respectivă să beneficieze de indemnizaţia de maternitate corespunzătoare celor două surse de venit. Mai susţine că, „În interpretarea dată de Casa de Asigurări de Sănătate Sălaj, persoanele asigurate care au dublă calitate - de salariat concomitent cu persoană autorizată să desfăşoare activităţi independente - nu beneficiază de indemnizaţie de concediu medical decât pentru veniturile realizate ca salariat, deşi au achitat contribuţia obligatorie la fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate pentru toate veniturile realizate„. Or, consideră că această interpretare este neconstituţională, deoarece se creează „o discriminare vădită între salariaţii care au şi calitatea de persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente şi persoanele care au doar această din urmă calitate, deoarece primele nu ar avea dreptul la indemnizaţie de concediu medical pentru toate veniturile asupra cărora s-a calculat şi plătit contribuţia obligatorie la asigurările sociale de sănătate, ci doar asupra veniturilor din salarii„. De asemenea, susţine că dispoziţiile de lege criticate încalcă şi dreptul de proprietate, deoarece, deşi şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti contribuţia pentru veniturile realizate ca persoană fizică autorizată, nu beneficiază de dreptul corelativ acestei obligaţii, referitor la indemnizaţia de maternitate. Pentru aceste motive, consideră că dispoziţiile de lege criticate contravin şt art. 53 din Constituţie.

6. Autoarea excepţiei mai susţine că se încalcă şi prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie, deoarece dreptul la concediu de maternitate plătit, ca drept constituţional, este înlăturat prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, încălcându-se astfel interdicţia prevăzută de textul din Constituţie potrivit căruia ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nu pot afecta drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie. Totodată, susţine autoarea excepţiei, caracterul de lege organică a legislaţiei fiscale este dat de art. 137 şi următoarele din Constituţie. În final, arată că legislaţia specifică asigurărilor sociale de sănătate prevede obligaţia plăţii contribuţiilor sociale de sănătate pentru toate veniturile realizate de persoane, cumulat, indiferent de sursa lor de provenienţă. În consecinţă, atât timp cât această legislaţie instituie obligaţia plăţii contribuţiilor sociale de sănătate şi pentru veniturile realizate ca persoană fizică autorizată, dacă acestea sunt şi salariate, este neconstituţională interdicţia instituită de art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 ca persoanele respective să beneficieze de indemnizaţie de maternitate corespunzătoare celor două surse de venit.

7. Tribunalul Sălaj - Secţia civilă apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens arată, în esenţă, că stabilirea condiţiilor şi limitelor acordării drepturilor sociale reprezintă atributul exclusiv al legiuitorului, care poate decide, în funcţie de politica ţării şi de resursele financiare disponibile, în ce condiţii se vor acorda drepturile de asigurări sociale prevăzute în Constituţie. Însă sistemul de asigurări sociale de sănătate nu este conceput pe ideea deplinei egalităţi între preţul plătit şi beneficiul corespunzător, ci are la bază principiul solidarităţii în constituirea şi utilizarea fondurilor.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise transmise la dosar de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este menţionat în încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.074 din 29 noiembrie 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 399/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 6 noiembrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, având următorul conţinut: „De aceleaşi drepturi beneficiază şi persoanele care nu se află în una dintre situaţiile prevăzute la alin. (1), dar sunt:

a) asociaţi, comanditari sau acţionari;

b) abrogat prin art. IX pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 891 din 30 decembrie 2010, aprobată prin Legea nr. 303/2013;

c) membri ai asociaţiei familiale;

d) autorizate să desfăşoare activităţi independente;

e) persoane care încheie un contract de asigurări sociale pentru concedii şi indemnizaţii pentru maternitate şi concedii şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav, în condiţiile în care au început stagiul de cotizare până la data de 1 ianuarie 2006;

f) soţia/soţul titularului întreprinderii individuale/persoanei fizice autorizate care, fără a fi înregistrată/înregistrat în registrul comerţului şi autorizată/autorizat să funcţioneze ea însăşi/el însuşi ca titular a/al întreprinderii individuale/persoană fizică autorizată sau fără a fi salariată/salariat, participă în mod obişnuit la activitatea întreprinderii individuale/persoanei fizice autorizate, îndeplinind fie aceleaşi sarcini, fie sarcini complementare. ”

Art. 1 alin. (1) la care fac trimitere dispoziţiile de lege criticate au următorul conţinut: „Persoanele asigurate pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate în sistemul de asigurări sociale de sănătate, denumite în continuare asiguraţi, au dreptul, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, pe perioada în care au domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României, la concedii medicale şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate, dacă:

A. desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă sau în baza raportului de serviciu, precum şi orice alte activităţi dependente;

B. desfăşoară activităţi în funcţii elective sau sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile prezentei legi, cu ale persoanelor prevăzute la lit. A;

C. beneficiază de drepturi băneşti lunare ce se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile legii.

12. Având în vedere critica de neconstituţionalitate extrinsecă raportată la art. 115 alin. (6) din Constituţie, Curtea constată că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de  sănătate, precum şi ordonanţa de urgenţă a Guvernului în ansamblul său.

13. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 4 alin. (2) privind egalitatea între cetăţeni, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 34 alin. (1) şi (3) privind dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 44 alin. (1) privind dreptul de proprietate, art. 47 alin. (2) privind concediul de maternitate plătit, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 56 privind contribuţii financiare, art. 115 alin. (6) în ceea ce priveşte interdicţiile de adoptare a ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului şi art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, concediile medicale şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, la care au dreptul asiguraţii, în condiţiile acestei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, sunt, printre altele, concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate. Totodată, potrivit art. 3, dreptul la concediile şi indemnizaţiile prevăzute la art. 2 alin. (1) este condiţionat de plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate destinate suportării acestor indemnizaţii, denumită contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii. Potrivit art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, „Cota de contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii, destinată exclusiv finanţării cheltuielilor cu plata drepturilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, pentru persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1), este prevăzută la art. 29618 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Pentru persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2), cota de contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii, destinată exclusiv finanţării cheltuielilor cu plata drepturilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, este de 0,85% şi se aplică asupra veniturilor supuse impozitului pe venit, pentru persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) Ut. a), c) şi d), asupra veniturilor cuprinse în contractul de asigurări sociale încheiat de persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. e) sau asupra veniturilor declarate la casele de asigurări de sănătate de persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. f) şi se achită la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.” Aşadar, în condiţiile plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate destinate suportării acestor indemnizaţii, asiguraţii au dreptul la concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate. Acordarea indemnizaţiei de maternitate este condiţionată de concediul medical, iar, cu privire la asiguraţii care pot beneficia de aceste drepturi, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 stabileşte două mari categorii: persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă sau în baza raportului de serviciu, precum şi orice alte activităţi dependente, persoanele care desfăşoară activităţi în funcţii elective sau sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti şi persoanele care beneficiază de drepturi băneşti lunare ce se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj [alin. (1)]; persoanele care nu se află în una din situaţiile de la alin. (1), dar care sunt: asociaţi, comanditari sau acţionari, membri ai asociaţiei familiale, persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente, persoane care încheie un contract de asigurări sociale pentru concedii şi indemnizaţii pentru maternitate şi concedii şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav, în condiţiile în care au început stagiul de cotizare până la data de 1 ianuarie 2006 [alin. (2)]. Astfel, Curtea reţine că textul de lege criticat reglementează posibilitatea de a beneficia de indemnizaţia de maternitate şi pentru persoanele care nu sunt salariate [sau nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute la alin. (1)], dar care desfăşoară activităţi independente.

15. Cât priveşte încălcarea art. 4 şi art. 16 alin. (2) din Constituţie, Curtea reţine că textul de lege criticat nu contravine principiului egalităţii în faţa legii, deoarece, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, acest principiu constituţional presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. (Ase vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.) Or, prin reglementarea categoriilor de persoane asigurate care pot beneficia de concediul medical şi de indemnizaţia de maternitate nu se instituie discriminări între persoane aflate în situaţii identice sau analoage.

16. Referitor la pretinsa încălcare a art. 47 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Cetăţenii au dreptul [...] la concediu de maternitate plătit [...]”, nici aceasta nu poate fi reţinută, întrucât dispoziţiile de lege criticate reglementează chiar categoriile de asiguraţi care au dreptul la concediu medical şi indemnizaţia de maternitate. Faptul că nu se prevede expres că, în situaţia cumulului de venituri din salarii şi din activităţi independente, indemnizaţia de maternitate este de 85% din totalul acestor venituri nu poate conduce la încălcarea art. 47 alin. (2) din Constituţie, care instituie dreptul fundamental la concediu de maternitate plătit. Or, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 stabileşte dreptul asiguraţilor de a beneficia de indemnizaţia de maternitate, indiferent de sursa venitului în raport cu contribuţia plătită, şi, în consecinţă, legiuitorul a respectat prevederile constituţionale invocate.

17. Pentru aceleaşi motive, Curtea constată că nici dispoziţiile constituţionale ale art. 34 alin. (1) şi (3) privind dreptul la ocrotirea sănătăţii şi nici cele ale art. 56 privind contribuţiile financiare nu sunt încălcate prin prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005.

18. Referitor la pretinsa încălcare a art. 44 şi art. 136 din Constituţie privind protecţia proprietăţii private şi inviolabilitatea acesteia, Curtea reţine că aceste prevederi nu au incidenţă în cauza de faţă, care priveşte analiza constituţionalităţii dispoziţiilor de lege ce reglementează categoriile de persoane care beneficiază de concediul medical şi indemnizaţia de maternitate.

19. Având în vedere acestea, dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu sunt aplicabile în speţă, întrucât nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale.

20. Referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea reţine că dispoziţiile art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nu pot afecta drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, nu sunt încălcate prin reglementarea prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate. Cu privire la sensul dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, că ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă „afectează”, dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin. Or, Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 reglementează tipurile de concedii şi de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate aferente, iar art. 1 alin. (2) reglementează categoriile de persoane care beneficiază de concediu şi indemnizaţia de maternitate aferentă, fără a se putea susţine că această ordonanţă ar avea consecinţe negative în domeniu.

21. În final, Curtea reţine că celelalte aspecte invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la stabilirea bazei de calcul în ipoteza cumulului dintre salariu şi venituri obţinute din activităţi independente vizează chestiuni care ţin de interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti.

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mariana Lucia Marian în Dosarul nr. 2.652/84/2014 al Tribunalului Sălaj - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, precum şi ordonanţa de urgenţă a Guvernului în ansamblul său sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Sălaj - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 septembrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 595

din 1 octombrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 din Codul penal, excepţie ridicată de Iulian Manole în Dosarul nr. 15.811/193/2014 al Judecătoriei Botoşani şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 276 D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că liberarea condiţionată este o vocaţie pentru persoana condamnată, şi nu un drept, şi că, în Codul penal actual, legiuitorul a renunţat la vechile criterii de diferenţiere între persoanele condamnate, respectiv cele referitoare la vârstă sau la sex, aşa încât nu mai face trimitere nici la starea de sănătate a persoanei. Se susţine că critica autorului excepţiei este neîntemeiată, întrucât art. 96 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul

procesului penal prevede şi activităţi care nu necesită muncă fizică şi care pot fi cuantificate în vederea acordării liberării condiţionate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 27 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 15.811/193/2014, Judecătoria Botoşani a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 100 din Codul penal, excepţie ridicată de Iulian Manole într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de liberare condiţionată formulată de autorul excepţiei, conform textului criticat.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal, prin reglementarea scăderii din durata pedepsei a părţii ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate, sunt de natură a discrimina persoanele condamnate care au probleme de sănătate atestate medical ce le împiedică să presteze o muncă în timpul executării unei pedepse penale privative de libertate în raport cu cele cărora starea de sănătate le permite să presteze o astfel de muncă.

6. Judecătoria Botoşani opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că textul criticat nu discriminează persoanele condamnate la pedepse penale privative de libertate care sunt inapte de muncă în raport cu cele apte, întrucât dispoziţiile art. 100 din Codul penal se coroborează cu cele ale art. 96 alin. (1) lit. d)-f) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, conform cărora pedeapsa care este considerată ca executată pe baza instruirii şcolare şi formării profesionale, în vederea acordării liberării condiţionate, se calculează după cum urmează: în cazul participării la cursurile de şcolarizare pentru formele de învăţământ general obligatoriu, se consideră 30 de zile executate pentru absolvirea unui an şcolar; în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare profesională, se consideră 20 de zile executate pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională; iar în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii şi inovaţii brevetate, se consideră 30 de zile executate, pentru fiecare lucrare ştiinţifică sau invenţie şi inovaţie brevetate. Se arată că acestea sunt modalităţi prin care şi persoanele din categoria invocată de autorul excepţiei pot beneficia de reducerea pedepselor prin considerarea unei părţi din acestea ca fiind executată.

7. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 100 din Codul penal. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine, însă, că autorul critică, în realitate, prevederile art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal, care au următorul cuprins: „(3) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate, în acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.

(4) în calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate, în acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei închisorii; când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.”

11. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 50 cu privire la protecţia persoanelor cu handicap.

12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal reglementează fracţiunile din pedeapsa închisorii, ce trebuie executate, pentru ca persoana condamnată să poată fi liberată condiţionat. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal prevăd că în calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute la alin. (1) şi (2) ale acestui articol se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate.

13. În acest sens, art. 78 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, reglementează dreptul la muncă al persoanelor condamnate, arătând că acestora li se poate cere să muncească, în raport cu tipul regimului de executare, ţinându-se seama de calificarea, deprinderile şi aptitudinile acestora, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de siguranţă, precum şi de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora.

14. Curtea reţine că prevederile art. 78 anterior citat sunt aplicate în coroborare cu dispoziţiile capitolului VI - „Munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate”, al titlului III –„Executarea pedepselor privative de libertate”, art. 83-88, din aceeaşi lege, care prevăd regimul de prestare a muncii, munca prestată în cazuri speciale, durata muncii prestate, plata muncii prestate, repartizarea veniturilor şi recuperarea pagubelor. Astfel, art. 78 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 prevede că munca persoanelor condamnate în penitenciare se realizează: în regim de prestări de servicii pentru persoane fizice sau persoane juridice, în interiorul ori exteriorul penitenciarului; în regie proprie; pentru activităţi cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului; în caz de calamitate; în caz de voluntariat; şi în alte cazuri, în condiţiile legii. De asemenea, dispoziţiile art. 85 şi art. 86 din Legea nr. 254/2013 stabilesc că durata muncii prestate este cea reglementată prin legislaţia muncii şi că veniturile realizate de persoanele condamnate pentru munca prestată nu constituie venituri salariale şi se impozitează potrivit prevederilor legale care reglementează impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice. Totodată, capitolul VII, art. 89-94, din Legea nr. 254/2013, reglementează participarea persoanelor condamnate la activităţi educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, instruirea şcolară, învăţământul universitar şi formarea profesională a persoanelor condamnate, în aceste condiţii, art. 94 conţine dispoziţii speciale privind persoanele condamnate care prezintă dizabilităţi, stabilind la alin. (1) că Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi administraţia penitenciarului dispun măsuri specifice pentru protecţia sănătăţii fizice şi psihice a unor astfel de persoane. Conform alin. (2) al art. 94, persoanelor condamnate care prezintă dizabilităţi li se asigură condiţii pentru participarea la activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase adecvate nevoilor şi personalităţii lor, în funcţie de opţiunile şi aptitudinile lor. Capitolul VIII din Legea nr. 254/2013 reglementează liberarea condiţionată, art. 95 din lege condiţionând liberarea condiţionată a persoanei condamnate înainte de executarea în întregime a pedepsei privative de libertate de îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 99 şi 100 din Codul penal.

15. În aplicarea dispoziţiilor penale anterior referite, care constituie din acest punct de vedere legea generală în materie, prevederile art. 96 din Legea nr. 254/2013 reglementează modul de calcul al părţii din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate şi/sau a instruirii şcolare şi formării profesionale. Potrivit alin. (1) al acestui articol, pedeapsa care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale, în vederea acordării liberării condiţionate, se calculează după cum urmează: a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată, se consideră 5 zile executate pentru 4 zile de muncă; b) în cazul în care se prestează o muncă neremunerată, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de muncă; c) în cazul în care munca este prestată pe timpul nopţii, se consideră 3 zile executate pentru două nopţi de muncă; d) în cazul participării la cursurile de şcolarizare pentru formele de învăţământ general obligatoriu, se consideră 30 de zile executate pentru absolvirea unui an şcolar; e) în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare profesională, se consideră 20 de zile executate pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională; f) în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii şi inovaţii brevetate, se consideră 30 de zile executate, pentru fiecare lucrare ştiinţifică sau invenţie şi inovaţie brevetate. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi text, reducerea fracţiunii de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale nu poate fi revocată.

16. Prin urmare. Curtea constată că atât prestarea unei munci de către persoanele condamnate la pedeapsa închisorii, în condiţiile dispoziţiilor art. 83-88 din Legea nr. 254/2013, cât şi participarea acestora la activităţi educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, instruirea şcolară, învăţământul universitar şi formarea profesională, precum şi luarea în calcul a duratei acestor activităţi cu prilejul acordării liberării condiţionate, potrivit art. 100 din Codul penal, după algoritmul prevăzut la art. 96 din Legea nr. 254/2013, reprezintă beneficii acordate de legiuitor, în condiţiile legii, persoanelor condamnate apte să desfăşoare asemenea activităţi. Astfel, persoanele condamnate inapte de muncă pot beneficia de dispoziţiile art. 95 coroborate cu cele ale art. 96 alin. (1) lit. d)-f) din Legea nr. 254/2013, care echivalează absolvirea unui an universitar cu 30 de zile executate din pedeapsa închisorii, absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională cu 20 de zile executate din pedeapsa închisorii, iar elaborarea fiecărei lucrări ştiinţifice şi a fiecărei invenţii şi inovaţii brevetate cu 30 de zile executate din pedeapsa închisorii.

17. Din economia reglementării, Curtea constată că legiuitorul a reglementat cazuri de reducere a pedepsei de care pot beneficia şi persoane inapte de muncă, adaptând practic reglementarea şi la situaţia persoanelor cu handicap. Aşa fiind, Curtea constată că prevederile art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal nu contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 50 referitoare la protecţia persoanelor cu handicap.

18. Curtea reţine că, în ceea ce priveşte principiul egalităţii în drepturi, a statuat în repetate rânduri în jurisprudenţa sa că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). În aceste condiţii, acordarea de către legiuitor a unor beneficii legale persoanelor condamnate nu este de natură a crea discriminare (a se vedea Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015). Aceste considerente sunt valabile şi în privinţa persoanelor care sunt apte să beneficieze de prevederile art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal şi cele care nu au aptitudinile fizice necesare pentru a se prevala de dispoziţiile legale anterior referite.

19. Pentru aceste motive, Curtea constată că nu poate reţine încălcarea prin textele criticate a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Iulian Manole în Dosarul nr. 15.811/193/2014 al Judecătoriei Botoşani şi constată că dispoziţiile art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate

Decizia se comunică Judecătoriei Botoşani şi se publică În Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 1 octombrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL TRANSPORTURILOR

MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Nr. 1.219 din 11 noiembrie 2015

Nr. 1.100 din 17 noiembrie 2015

 

ORDIN

pentru modificarea art. 22 alin. (4) din reglementarea tehnică Normativ privind prevenirea şi combaterea înzăpezirii drumurilor publice”, indicativ AND 525-2013, aprobată prin Ordinul ministrului delegat pentru proiecte de infrastructură de interes naţional şi investiţii străine şi al viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, nr. 289/2.170/2013

 

În conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, republicată, cu modificările ulterioare, în temeiul prevederilor art. 5 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 21/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 12 alin. (7) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul transporturilor şi ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice emit următorul ordin:

Art. I. - Alineatul (4) al articolului 22 din reglementarea tehnică „Normativ privind prevenirea şi combaterea înzăpezirii drumurilor publice”, indicativ AND 525-2013, aprobată prin Ordinul ministrului delegat pentru proiecte de infrastructură de interes naţional şi investiţii străine şi al viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, nr. 289/2.170/2013, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din data de 1 iulie 2013, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins: „(4) în iarna 2015-2016, pe drumurile naţionale şi autostrăzile aflate în administrarea Ministerului Transporturilor, prin C.N.A.D.N.R. - S.A., se poate acţiona, ca variantă alternativă, cu nisip în loc de clorură de calciu, pentru prevenirea şi combaterea poleiului şi înzăpezirii. Condiţiile de acţionare, precum şi tehnologia de aplicare, inclusiv cantităţile de materiale, se stabilesc prin decizie a directorului general al C.N.A.D.N.R. - S.A., astfel încât traficul pe drumurile naţionale şi autostrăzi să se desfăşoare în condiţii de siguranţă, iar sistemul rutier, inclusiv dispozitivele de colectare şi evacuare a apelor pluviale, să fie exploatat în siguranţă şi să îşi păstreze caracteristicile tehnice şi funcţionale existente, fără să sufere degradări în urma acţionării cu materiale utilizate”.

Art. II. - Prevederile prezentului ordin se aplică numai în iarna 2015-2016 pe drumurile naţionale şi autostrăzile aflate în administrarea Ministerului Transporturilor, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A., iar pentru administratorii de drumuri judeţene şi drumuri comunale sunt orientative, cu rol de recomandare.

Art. III. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea l.

 

p. Ministrul transporturilor,

Ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Marius Humelnicu,

Sevil Shhaideh

secretar de stat

 

 

MINISTERUL ECONOMIEI, COMERŢULUI ŞI TURISMULUI

 

ORDIN

privind abrogarea unor ordine pentru aprobarea unor norme de metrologie legală NML CEE

 

Având în vedere necesitatea transpunerii prevederilor art. 2,3, art. 5 alin. (2) şi art. 6 alin. (2) şi (3) din Directiva 2011/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2011 de abrogare a Directivelor 71/317/CEE, 71/347/CEE, 71/349/CEE, 74/148/CEE, 75/33/CEE, 76/765/CEE, 76/766/CEE şi 86/217/CEE ale Consiliului privind metrologia,

în temeiul art. 9 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 47/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul economiei, comerţului şi turismului emite următorul ordin:

Art. 1. - Începând cu data de 1 decembrie 2015 se abrogă următoarele ordine:

- Ordinul ministrului industriei şi resurselor nr. 406/2001 privind aprobarea Normei de metrologie legală CEE „NML CEE- 71/347 Măsurarea masei hectolitrice CEE a cerealelor”, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 18 ianuarie 2002, cu completările ulterioare;

- Ordinul ministrului industriei şi resurselor nr. 139/2002 privind aprobarea Normei de metrologie legală CEE „NML CEE - 75/33 Contoare de apă rece”, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 14 august 2002, cu modificările şi completările ulterioare;

- Ordinul ministrului industriei şi resurselor nr. 389/2001 privind aprobarea Normei de metrologie legală CEE „NML CEE- 76/765 Alcoolmetre şi areometre pentru alcool”, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 13 din 11 ianuarie 2002;

- Ordinul ministrului industriei şi resurselor nr. 400/2001 privind aprobarea Normei de metrologie legală CEE „NML CEE- 76/766 Tabele alcoolmetrice”, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 13 din 11 ianuarie 2002;

- Ordinul ministrului industriei şi resurselor nr. 356/2001 privind aprobarea Normei de metrologie legală CEE „NML CEE 86/217 Manometre pentru măsurarea presiunii în pneurile vehiculelor cu motor”, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 23 ianuarie 2002;

- Ordinul ministrului industriei şi resurselor nr. 181/2002 privind aprobarea Normei de metrologie legală CEE „NML CEE - 71/317 Greutăţi de exactitate medie cu valoare nominală de 5 kg ... 50 kg (paralelipipedice) şi cu valoare nominală de 1 g... 10 kg (cilindrice)”, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 617 din 21 august 2002, şi

- Ordinul ministrului industriei şi resurselor nr. 183/2002 privind aprobarea Normei de metrologie legală CEE „NMLCEE- 74/148 Greutăţi de exactitate superioară cu valoare nominală de 1 mg ... 50 kg”, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 617 din 21 august 2002.

Art. 2. - Aprobările de model CEE şi certificatele de aprobare de model CEE emise până la 30 noiembrie 2015 în baza normelor de metrologie legală CEE: „NML CEE-71/347 Măsurarea masei hectolitrice CEE a cerealelor”, „NML CEE- 75/33 Contoare de apă rece”, „NML CEE-76/765 Alcoolmetre şi areometre pentru alcool” şi „NML CEE 86/217 Manometre pentru măsurarea presiunii în pneurile vehiculelor cu motor” rămân valabile până la data expirării valabilităţii acestora.

Art. 3. - Greutăţile în conformitate cu Norma de metrologie legală „NML CEE-71/317 Greutăţi de exactitate medie cu valoare nominală de 5 kg ... 50 kg (paralelipipedice) şi cu valoare nominală de 1 g ... 10 kg (cilindrice)”, aprobată prin Ordinul ministrului industriei şi resurselor nr. 181/2002, şi greutăţile în conformitate cu Norma de metrologie legală „NML CEE-74/148 Greutăţi de exactitate superioară cu valoare nominală de 1 mg ... 50 kg”, aprobată prin Ordinul ministrului industriei şi resurselor nr. 183/2002, pot face obiectul verificării iniţiale CEE, în conformitate cu art. 15-19 din Hotărârea Guvernului nr. 1.055/2001 privind condiţiile de introducere pe piaţă a mijloacelor de măsurare, cu modificările şi completările ulterioare, până la data de 30 noiembrie 2025.

Art. 4. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul economiei, comerţului şi turismului,

Mihai Tudose

 

Bucureşti, 17 noiembrie 2015.

Nr. 1.441.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

DECIZIA Nr. 22

din 19 octombrie 2015

 

Dosar nr. 18/2015

 

Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale

Doina Duican - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Zoiţa Milă şan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Emanuel Albu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecător-raportor

Luiza Maria Păun - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Simona Camelia Marcu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Marin - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Măiereanu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Sîrbu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Angelica Denisa Stănişor - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Viorica Trestianu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Dana Iarina Vartires - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecător-raportor

LilianaVişan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecător-raportor

Cezar Hîncu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Rîciu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Andreia Liana Constanda - judecător la Secţia I-a civilă

Viorica Cosma - judecător la Secţia I-a civilă

Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă

Iulia Manuela Cîrnu - judecător la Secţia a II-a civilă

Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 18/2015 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi art. 271 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă Aurel Segărceanu, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 141 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă fapta angajatorului de a desfăşura activităţi de comercializare cu amănuntul a produselor nealimentare în punctele de lucru din centrele comerciale, în zilele de sărbători legale prevăzute de art. 139 alin. (1) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, întruneşte elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 260 alin. (1) lit. g) din acelaşi cod, atunci când angajatorul şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 142 din acest act normativ.

Magistratul-asistent prezintă referatul, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse hotărâri judecătoreşti, prin care problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost soluţionată diferit, precum şi raportul comun întocmit de judecătorii-raportori.

Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele completului de judecată, constatând că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general pentru susţinerea recursului în interesul legii.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 141 din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că fapta angajatorului de a desfăşura activităţi de comercializare cu amănuntul a produselor nealimentare în punctele de lucru din centrele comerciale, în zilele de sărbători legale prevăzute de art. 139 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu întruneşte elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 260 alin. (1) lit. g) din această lege, atunci când angajatorul şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 142 din acelaşi act normativ.

Preşedintele completului de judecată, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. Problema de drept care a generat practica neunitară

1. Recursul în interesul legii vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 141 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă fapta angajatorului de a desfăşura activităţi de comercializare cu amănuntul a produselor nealimentare în punctele de lucru din centrele comerciale, în zilele de sărbători legale prevăzute de art. 139 alin. (1) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, întruneşte elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 260 alin. (1) lit. g) din acelaşi cod, atunci când angajatorul şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 142 din acest act normativ.

2. Dispoziţiile legale relevante şi a căror interpretare a generat practica neunitară sunt următoarele:

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare:

„Art. 260. - (1) Constituie contravenţie şi se sancţionează astfel următoarele fapte:

(…) g) încălcarea de către angajator a prevederilor art. 139 şi 142 (...)„

„Art. 139. - (1) Zilele de sărbătoare legală în care nu se lucrează sunt:

- 1 şi 2 ianuarie;

- prima şi a două zi de Paşti;

- 1 mai;

- prima şi a două zi de Rusalii;

- Adormirea Maicii Domnului;

- 30 noiembrie - Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat, Ocrotitorul României;

- 1 decembrie;

- prima şi a două zi de Crăciun;

- două zile pentru fiecare dintre cele 3 sărbători religioase anuale, declarate astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creştine, pentru persoanele aparţinând acestora.

(2) Acordarea zilelor libere se face de către angajator.”

„Art. 140. - Prin hotărâre a Guvernului se vor stabili programe de lucru adecvate pentru unităţile sanitare şi pentru cele de alimentaţie publică, în scopul asigurării asistenţei sanitare şi, respectiv, al aprovizionării populaţiei cu produse alimentare de strictă necesitate, a căror aplicare este obligatorie.”

„Art. 141. - Prevederile art. 139 nu se aplică în locurile de muncă în care activitatea nu poate fi întreruptă datorită caracterului procesului de producţie sau specificului activităţii.”

„Art. 142. - (1) Salariaţilor care lucrează în unităţile prevăzute la art. 140, precum şi la locurile de muncă prevăzute la art. 141 li se asigură compensarea cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile.

(2) în cazul în care, din motive justificate, nu se acordă zile libere, salariaţii beneficiază, pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, de un spor la salariul de bază ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază corespunzător muncii prestate în programul normal de lucru.”

Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

„Art. 8. - Structurile de vânzare cu amănuntul şi cele în care se prestează servicii de piaţă pot fi deschise publicului în toate zilele săptămânii. Fiecare comerciant îşi stabileşte orarul de funcţionare cu respectarea prevederilor înscrise în legislaţia muncii şi cu condiţia respectării reglementărilor în vigoare privind liniştea şi ordinea publică şi în conformitate cu solicitările autorităţilor administraţiei publice locale privind continuitatea unor activităţi comerciale sau de prestări de servicii, în funcţie de necesităţile consumatorilor.”

II. Examenul jurisprudenţial

3. Prin recursul în interesul legii se arată că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale menţionate.

III. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

A. Unele instanţe au considerat că fapta angajatorului de a desfăşura activităţi de comercializare a produselor nealimentare în punctele de lucru din centrele comerciale în zilele de sărbători legale nu întruneşte elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 260 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

4. În motivarea acestei soluţii au fost invocate dispoziţiile Codului muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare - art. 139 alin. (1), care prevăd zilele de sărbătoare legală, în care nu se lucrează: art. 142 alin. (1), potrivit cărora salariaţilor care lucrează în unităţile prevăzute de lege şi la locurile de muncă în care activitatea nu poate fi întreruptă datorită caracterului procesului de producţie sau specificului activităţii li se asigură compensarea cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile; art. 142 alin. (2), conform cărora în cazul în care, din motive justificate, nu se acordă zile libere, salariaţii beneficiază, pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, de un spor la salariul de bază ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază corespunzător muncii prestate în programul normal de lucru.

5. Interpretând sintagma „specificul activităţii”, prevăzută de art. 141 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prin prisma contextului social şi economic existent, s-a apreciat că aceasta priveşte o serie largă de unităţi şi locuri de muncă, respectiv cele din transporturi (aeriene, navale, terestre), telecomunicaţii, domeniul sanitar şi de asistenţă socială, al aprovizionării populaţiei cu gaze, energie electrică, apă, căldură, alimente, comerţul cu amănuntul şi de deservire a populaţiei, din această ultimă categorie făcând parte magazinele, centrele comerciale, restaurantele.

6. În sprijinul acestei opinii s-au reţinut şi dispoziţiile art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora structurile de vânzare cu amănuntul şi cele în care se prestează servicii de piaţă pot fi deschise publicului în toate zilele săptămânii, prin urmare şi în zilele de sărbători legale, cu respectarea prevederilor Codului muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, privind durata timpului de muncă, â repaosului săptămânal, compensarea cu zile libere sau în bani, situaţii în care angajatorul trebuie să facă dovada îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de art. 142 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

B. Alte instanţe au apreciat că activitatea de comercializare a produselor nealimentare în zilele de sărbători legale întruneşte elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 260 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent dacă angajatorul şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 142 din acelaşi act normativ, acest din urmă aspect fiind avut în vedere doar în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii aplicate.

7. În sprijinul acestei soluţii s-a reţinut că, potrivit prevederilor art. 141 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţiile art. 139 din acelaşi act normativ nu se aplică în locurile de muncă în care activitatea nu poate fi întreruptă datorită caracterului producţiei sau specificului activităţii; or, pentru activitatea de comercializare a produselor nealimentare nu se verifică niciuna din ipotezele avute în vedere de legiuitor prin art. 139.

8. Raportat la caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 139 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi la dispoziţiile art. 38 din acelaşi act normativ, potrivit cărora salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, rezultă că orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.

9. Acordarea de zile libere corespunzătoare şi/sau a sporului cuvenit pentru cei care desfăşoară activitate în zilele de sărbătoare legală nu poate constitui un argument, întrucât aceste modalităţi de compensare au fost reglementate numai pentru categoriile de unităţi prevăzute la art. 140 şi 141 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

10. De asemenea, nici eventualul acord al angajaţilor privind prestarea activităţii în zilele de sărbătoare legală nu poate fi luat în considerare, decât sub aspectul individualizării sancţiunii aplicate.

IV. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

11. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, autorul sesizării, a apreciat ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii soluţia acelor instanţe care au considerat că fapta angajatorului de a desfăşura activităţi de comercializare a produselor nealimentare în punctele de lucru din centrele comerciale, în zilele de sărbători legale prevăzute de art. 139 alin. (1) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, nu întruneşte elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 260 alin. (1) lit. g) din acelaşi cod, atunci când acesta şt-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 142 din actul normativ în discuţie.

12. Punctul de vedere exprimat de procurorul general se întemeiază pe interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale incidente, din care autorul sesizării arată că se desprinde regula generală potrivit căreia, pe durata sărbătorilor legale, salariaţii nu prestează activitate, regulă de la care legiuitorul a instituit, însă, şi excepţiile prevăzute în cuprinsul art. 140 şi 141 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

13. Autorul sesizării apreciază că sintagma „specificul activităţii”, conţinută de art. 141 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretată în sensul dispoziţiilor art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi pct. 6 şi 7 din Normele metodologice de aplicare Ordonanţei Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 333/2003, reţinând, din această perspectivă, că activitatea de comercializare a produselor nealimentare în centrele comerciale prezintă un caracter specific şi poate fi circumscrisă situaţiilor de excepţie instituite prin art. 141 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în care nu sunt aplicabile prevederile art. 139 din acelaşi cod. În această situaţie, însă, angajatorul este obligat să acorde salariatului drepturile prevăzute de art. 142 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

V. Raportul asupra recursului în interesul legii

14. Raportul cuprinde soluţiile date de instanţele judecătoreşti problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează acestea, evocă doctrina cu privire la materia supusă analizei şi constată că problema de drept în discuţie nu se regăseşte în doctrina şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi nici a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece litigiile cu acest obiect nu intră în competenţa de soluţionare a instanţei supreme.

15. Raportul propune un proiect de soluţie de admitere a recursului în interesul legii, în sensul că fapta angajatorului de a desfăşura activităţi de comercializare a produselor nealimentare în punctele de lucru din centrele comerciale, în zilele de sărbători legale prevăzute de art. 139 alin. (1) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, nu întruneşte elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 260 alin. (1) lit. g) din acelaşi cod, atunci când angajatorul şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 142 din actul normativ în discuţie.

VI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

16. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită, pe calea recursului în interesul legii, cu pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 141 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, republicată, respectiv dacă fapta angajatorului de a desfăşura activităţi de comercializare cu amănuntul a produselor nealimentare în punctele de lucru din centrele comerciale, în zilele de sărbători legale prevăzute de art. 139 alin. (1) din Codul muncii, republicat, întruneşte elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 260 alin. (1) lit. g) din acelaşi cod, atunci când angajatorul şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 142 din acest act normativ.

17. Potrivit dispoziţiilor art. 141 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, Codul muncii), a căror interpretare şi aplicare constituie obiectul sesizării, „Prevederile art. 139 nu se aplică în locurile de muncă în care activitatea nu poate fi întreruptă datorită caracterului procesului de producţie sau specificului activităţii„.

18. Conform prevederilor art. 139 din acelaşi cod, „Zilele de sărbătoare legală în care nu se lucrează sunt: 1 şi 2 ianuarie; prima şi a două zi de Paşti; 1 mai; prima şi a două zi de Rusalii; Adormirea Maicii Domnului; 30 noiembrie - Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat, Ocrotitorul României; 1 decembrie; prima şi a două zi de Crăciun; două zile pentru fiecare dintre cele 3 sărbători religioase anuale, declarate astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creştine, pentru persoanele aparţinând acestora” (alin. 1), iar „Acordarea zilelor libere se face de către angajator” (alin. 2).

19. De asemenea, potrivit art. 260 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, „Constituie contravenţie şi se sancţionează astfel următoarele fapte: (...) încălcarea de către angajator a prevederilor art. 139 şi 142 (...)„.

20. Dispoziţiile art. 139 alin. (1) din Codul muncii statuează, aşadar, regula, potrivit căreia, pe durata sărbătorilor legale, salariaţii nu prestează activitate.

21. De la această regulă, legiuitorul a instituit, însă, şi excepţii, care sunt prevăzute în cuprinsul art. 140 şi 141 din Codul muncii.

22. Astfel, conform art. 140, „Prin hotărâre a Guvernului se vor stabili programe de lucru adecvate pentru unităţile sanitare şi pentru cele de alimentaţie publică, în scopul asigurării asistenţei sanitare şi, respectiv, al aprovizionării populaţiei cu produse alimentare de strictă necesitate, a căror aplicare este obligatorie”, iar potrivit art. 141 „Prevederile art. 139 nu se aplică în locurile de muncă în care activitatea nu poate fi întreruptă datorită caracterului procesului de producţie sau specificului activităţii„.

23. Cum „activităţile de comercializare cu amănuntul a produselor nealimentare” vizate de sesizarea formulată în cauză, nu se regăsesc între cele exceptate conform art. 140 din Codul muncii, esenţial pentru dezlegarea problemei de drept supusă analizei este interpretarea sintagmelor „caracterului procesului de producţie” şi „specificului activităţii”, utilizate de legiuitor în cuprinsul art. 141 din Codul muncii, pentru a stabili dacă activităţile respective se încadrează în această a două categorie de activităţi, exceptate de la aplicarea prevederilor art. 139 din Codul muncii.

24. În lipsa unei definiţii legale a celor două expresii utilizate de Codul muncii vor fi avute în vedere abordările teoretico-conceptuale oferite de către literatura de specialitate, în care s-a arătat că, în mod tradiţional, prin sintagma „caracterul procesului de producţie” sunt vizate unităţile sau locurile de muncă cunoscute sub denumirea generică „cu foc continuu”, adică acelea care deţin instalaţii, utilaje ori maşini cu grad ridicat de pericol în exploatare, respectiv fabricile, uzinele, secţiile, sectoarele, atelierele sau alte compartimente de producţie similare care au în dotare astfel de mijloace, iar sintagma „specificul activităţii” priveşte o gamă largă de unităţi şi locuri de muncă, şi anume cele din transporturi aeriene, navale, terestre, telecomunicaţii, domeniul sanitar şi de asistenţă socială, al aprovizionării populaţiei cu gaze, energie electrică, apă, căldură, alimente, comerţul cu amănuntul şi de deservire a populaţiei (magazine, mall-uri, restaurante etc. ).

25. Raportat la accepţiunea doctrinală a celor două sintagme, rezultă că interpretarea acestora trebuie să fie suplă, adaptată realităţilor societăţii la un moment dat, în legătură directă CU natura şi diversitatea activităţilor sociale şi economice şi cu stadiul dezvoltării tehnologiei, fiind îndeobşte admis că o redactare limitativă a unei prevederi legale ar putea conduce la o rigiditate excesivă în aplicarea acesteia.

26. În sprijinul acestei interpretării vin, de altfel, şi dispoziţiile art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000), şi pct. 6 şi 7 din Normele metodologice de aplicare a acestui din urmă act normativ, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 333/2003, conform cărora:

27. Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000:

„Art. 8. - Structurile de vânzare cu amănuntul şi cele în care se prestează servicii de piaţă pot fi deschise publicului în toate zilele săptămânii. Fiecare comerciant îşi stabileşte orarul de funcţionare cu respectarea prevederilor înscrise în legislaţia muncii şi cu condiţia respectării reglementărilor în vigoare privind liniştea şi ordinea publică şi în conformitate cu solicitările autorităţilor administraţiei publice locale privind continuitatea unor activităţi comerciale sau de prestări de servicii, în funcţie de necesităţile consumatorilor.”

28. Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 99/2000, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 333/2003:

„6. Pentru continuitatea unor activităţi comerciale sau de prestări de servicii, în funcţie de necesităţile consumatorilor, consiliul local poate stabili orare de funcţionare prin regulamentele elaborate pentru exercitarea activităţilor de comercializare în zone publice.

7. În cazul centrelor comerciale orarul de funcţionare este stabilit de administratorul centrului, în funcţie de necesităţile consumatorilor şi cu consultarea comercianţilor care îşi desfăşoară activitatea în acestea.”

29. Prevăzând drept criterii de apreciere „continuitatea unor activităţi comerciale sau de prestări de servicii” şi „necesităţile consumatorilor”, dispoziţiile normative citate lasă comercianţilor şi autorităţilor administraţiei publice locale posibilitatea stabilirii unui orar de funcţionare specific, în toate zilele săptămânii, cu condiţia respectării prevederilor înscrise în legislaţia muncii.

30. Interpretând, în acest context, sintagma „specificul activităţii”, conţinută de art. 141 din Codul muncii, prin prisma actualelor condiţii socioeconomice şi raportat la conduita consumatorilor, se poate concluziona că activitatea de comercializare a produselor nealimentare în centrele comerciale prezintă un caracter specific şi poate fi circumscrisă situaţiilor de excepţie instituite prin această normă legală, în care nu sunt aplicabile prevederile art. 139 din acelaşi cod.

31. Continuând raţionamentul, raportat la condiţia respectării prevederilor înscrise în legislaţia muncii, prevăzută de art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000, devin aplicabile dispoziţiile art. 142 din Codul muncii, care obligă angajatorul să asigure salariatului compensarea muncii prestate în zilele de sărbători legale cu timp liber corespunzător sau, în subsidiar, să acorde compensarea bănească prevăzută de lege.

32. Din această perspectivă, analizând conţinutul constitutiv al contravenţiei prevăzute şi sancţionate de art. 260 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, sub aspectul laturii sale materiale, se observă că aceasta este reprezentată de conduita omisivă a angajatorului de a nu acorda salariatului zilele de sărbători legale, în situaţia în care caracterul procesului de producţie sau specificul activităţii nu justifică prestarea muncii în aceste zile, pe de o parte, respectiv de a nu acorda compensările prevăzute de art. 142 din acelaşi cod, în situaţia când circumstanţele obiective menţionate mai sus au impus sau, după caz, au justificat prestarea muncii în aceste zile, pe de altă parte.

33. Aşadar, în măsura în care specificul activităţii a determinat prestarea muncii în zilele de sărbători legale, nu se poate reţine în sarcina angajatorului săvârşirea contravenţiei sub forma încălcării art. 139 din Codul muncii, ci doar sub forma încălcării art. 142 din acelaşi act normativ, dacă acesta nu face dovada că a acordat salariatului drepturile prevăzute de aceste din urmă dispoziţii legale.

34. În legătură cu această din urmă ipoteză, ce constituie, practic, obiectul prezentului recurs în interesul legii, atunci când angajatorul - căruia îi revine sarcina probei potrivit art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 249 din Legea nr. 13472010 privind Codul de procedură civilă, republicată - face dovada că şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 142 din Codul muncii, fapta sa nu întruneşte elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 260 alin. (1) lit. g) din aceleaşi act normativ.

35. Această modalitate de interpretare şi aplicare a legii asigură un just echilibru între situaţiile obiective - care impun continuitatea activităţii comerciale în zilele de sărbători legale, în funcţie de necesităţile consumatorilor - şi imperativul respectării drepturilor prevăzute de lege în favoarea salariaţilor şi a măsurilor de protecţie a acestora.

36. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie si, în consecinţă:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 141 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, republicată, stabileşte că fapta angajatorului de a desfăşura activităţi de comercializare cu amănuntul a produselor nealimentare în punctele de lucru din centrele comerciale, în zilele de sărbători legale prevăzute de art. 139 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu întruneşte elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 260 alin. (1) lit. g) din această lege, atunci când angajatorul şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 142 din acelaşi act normativ.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2015.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Aurel Segărceanu

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.