MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 197/2015

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 183 (XXVII) - Nr. 197         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 25 martie 2015

 

SUMAR

 

DECRETE

 

358. - Decret privind acordarea gradului de general de brigadă cu o stea unui colonel din Serviciul Român de Informaţii

 

359. - Decret privind acordarea gradului de general de brigada cu o stea unui colonel din Serviciul Român de Informaţii

 

360. - Decret privind acordarea gradului de general de brigadă cu o stea unui colonel din Serviciul Român de Informaţii

 

361. - Decret privind conferirea Ordinului Naţional Pentru Merit în grad de Comandor

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 27 din 3 februarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 194 lit. e) tezele a IV-a şi a V-a din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 43 din 17 februarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 194 lit. e) teza a IV-a din Codul de procedură civilă

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

            196. - Hotărâre privind suplimentarea bugetului Ministerului Justiţiei pe anul 2015, pentru Administraţia Naţională a Penitenciarelor, din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2015

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

            700. - Ordin al ministrului fondurilor europene pentru aprobarea Ghidului solicitantului - axa IM “Tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor pentru sectoarele privat şi public”, domeniul major de intervenţie 2 “Dezvoltarea şi creşterea eficienţei serviciilor publice electronice”, operaţiunea 2 “Implementarea de sisteme TIC în scopul creşterii interoperabilităţii sistemelor informatice”, proiecte la nivel central, apel 7, din cadrul Programului operaţional sectorial “Creşterea competitivităţii economice” şi a cererii de propuneri de proiecte aferente

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

            Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

DECRETE

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind acordarea gradului de general de brigadă cu o stea unui colonel din Serviciul Român de Informaţii

În temeiul prevederilor art. 94 lit. b) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, cu modificările ulterioare,

având în vedere propunerea directorului Serviciului Român de Informaţii şi Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 29/2015,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Domnului colonel Anghel Constantin Daniel i se acordă gradul de general de brigadă cu o stea.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

 

Bucureşti, 23 martie 2015.

Nr. 358.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind acordarea gradului de general de brigadă cu o stea unui colonel din Serviciul Român de Informaţii

În temeiul prevederilor art. 94 lit. b) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, cu modificările ulterioare,

având în vedere propunerea directorului Serviciului Român de Informaţii şi Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 29/2015,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Domnului colonel Ciocîrlan Lucian Adrian i se acordă gradul de general de brigadă cu o stea.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

 

Bucureşti, 23 martie 2015.

Nr. 359.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind acordarea gradului de general de brigadă cu o stea unui colonel din Serviciul Român de Informaţii

În temeiul prevederilor art. 94 lit. b) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, cu modificările ulterioare,

având în vedere propunerea directorului Serviciului Român de Informaţii şi Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 29/2015,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Domnului colonel Vatră Toader Ştefan i se acordă gradul de general de brigadă cu o stea.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

 

Bucureşti, 23 martie 2015.

Nr. 360.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind conferirea Ordinului Naţional Pentru Merit în grad de Comandor

În temeiul prevederilor art. 94 lit. a) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale art. 4 alin. (1), ale art. 6 lit. Aşi ale art. 10 din Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, republicată,

în semn de apreciere deosebită pentru sprijinul constant acordat cooperării dintre Ministerul Afacerilor Interne român şi cel portughez, pentru contribuţia personală pusă în slujba dezvoltării şi consolidării relaţiilor dintre România şi Republica Portugheză,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se conferă Ordinul Naţional Pentru Merit în grad de Comandor domnului Ricardo Carrilho, secretar general adjunct, Ministerul de Interne, Republica Portugheză.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

 

Bucureşti, 24 martie 2015.

Nr. 361.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 27

din 3 februarie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 194 lit. e) tezele a IV-a şi a V-a din Codul de procedură civilă

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 194 lit. e) şi art. 148 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea “Arlutu Tur” - SRL. din Bucureşti în Dosarul nr. 10.435/300/2013/a1 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 631 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţii, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 633 din 11 noiembrie 2014 sau Decizia nr. 235 din 15 aprilie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 8 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 10.435/300/2013/a1, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 194 lit. e) şi art. 148 alin, (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea “Arlutu Tur” - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de reexaminare a încheierii de anulare a plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a unor contravenţii.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că textele legale criticate sunt neconstituţionale având în vedere că nerespectarea obligaţiei ataşării interogatoriului la cererea de chemare în judecată, precum şi a obligaţiei de indicare a numelui, prenumelui ori adresei martorilor în cuprinsul acesteia este sancţionată cu anularea cererii de chemare în judecată, într-o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Susţine că se aplică un tratament discriminatoriu părţii care se judecă în contradictoriu cu un pârât persoană juridică, prin impunerea obligaţiei de a ataşa cererii de chemare în judecată interogatoriul, faţă de situaţia în care pârâtul este o persoană fizică. De asemenea, arată că pentru reclamant nedepunerea interogatoriului conduce la anularea cererii potrivit art. 200 din Codul de procedură civilă, iar pentru pârât doar cu decăderea din dreptul de a mai solicita administrarea acestei probe. Referitor la obligaţia de a indica numele şi adresa martorilor, autoarea excepţiei a invocat faptul că este necesar ca proba să fie mai întâi încuviinţată, potrivit art. 309 şi următoarele din Codul de procedură civilă. Anularea cererii de chemare în judecată în acest caz încalcă accesul liber la justiţie.

6. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. Arată că textele legale criticate sunt instituite cu scopul remedierii unor lipsuri ale acţiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă. Astfel, legiuitorul a dorit disciplinarea părţilor din proces şi, în acest fel, respectarea principiului celerităţii şi a dreptului la un proces echitabil. O astfel de procedură nu este de natură să afecteze esenţa dreptului protejat, având în vedere că este însoţită de garanţia formulării unei cereri de reexaminare potrivit art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Mai arată că instanţa de judecată se pronunţă asupra unei probleme ce priveşte exclusiv buna administrare a justiţiei, dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, întrucât procedura vizată nu se referă la fondul cauzelor, respectiv la drepturile civile, cum cere art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci numai la aspectele de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, îl reprezintă dispoziţiile art. 194 lit. e] şi art. 148 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă. În realitate, din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că obiectul acesteia îl constituie doar dispoziţiile art. 194 lit. e) tezele a IV-a şi a V-a din Codul de procedură civilă, texte legale care au următorul cuprins:

- art. 194 lit. e) tezele a IV-a şi a V-a: “Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (...) e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150. Când reclamantul doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a fiind aplicabile în mod corespunzător;”.

11. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 21 privind accesul liber la justiţie.

12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că art. 194 lit. e) şi art. 205 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură civilă prevăd obligaţia depunerii probelor odată cu cererea de chemare în judecată, respectiv întâmpinare, deoarece pe acestea se sprijină fiecare capăt de cerere, respectiv apărare formulată. Este astfel reglementată obligaţia de a determina în concret probele, iar nu o indicare generică. Fără a se sprijini pe probe individualizate în concret, în privinţa probei cu interogatoriu şi a probei cu martori, capetele de cerere sau apărările formulate apar ca simple alegaţii ce urmează a fi probate în faza judecăţii, aspect care ar duce la întârzierea soluţionării cauzei.

13. Curtea reţine că prin dispoziţiile art. 194 lit. e) din Codul de procedură civilă legiuitorul a dorit instituirea unei discipline procesuale tocmai pentru a garanta respectarea principiului accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare. În privinţa cererii de chemare în judecată, Curtea reţine că prin Decizia nr. 66 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 17 aprilie 2014, a statuat că procedura regularizării cererii de chemare în judecată este justificată prin prisma finalităţii legitime urmărite de către legiuitor, şi anume fixarea corectă a cadrului procesual în vederea evitării acordării de noi termene de judecată pentru complinirea lipsurilor, ceea ce conduce atât la asigurarea dreptului de apărare al pârâtului, aflat în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la obiectul cererii, motivele invocate şi probele solicitate, precum şi la asigurarea celerităţii procesului, permiţând astfel o bună desfăşurare a judecăţii într-un termen optim şi previzibil, în sensul art. 6 din Codul de procedură civilă, element component al termenului rezonabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Curtea a mai reţinut că instanţele de judecată sunt singurele competente să aprecieze, în concret, în ce măsură anumite lipsuri ale cererii de chemare în judecată au o suficientă gravitate, pentru a justifica anularea cererii în procedura regularizării.

14. În continuare, Curtea observă că potrivit art. 194 lit. e) tezele a IV-a şi a V-a din Codul de procedură civilă, în cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a fiind aplicabile în mod corespunzător. Simetric cu cererea de chemare în judecată, potrivit art. 205 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură civilă, dispoziţiile art. 194 lit. e) sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul arătării dovezilor de către pârât, acesta fiind, aşadar, obligat la rândul său să ataşeze interogatoriul întâmpinării atunci când reclamantul are calitatea de persoană juridică de drept public sau privat.

15. Astfel, Curtea reţine că, având în vedere că reclamantul este cel care declanşează procesul civil prin introducerea cererii de chemare în judecată, este firesc ca acesta, odată cu formularea pretenţiilor, să facă cunoscute pârâtului atât motivele de fapt şi de drept, cât şi dovezile pe care se întemeiază cererea, prin aceasta dându-se expresie şi dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă potrivit cărora părţile trebuie să-şi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea. De aceea, art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că probele se depun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Reglementarea sancţiunii decăderii ţine de opţiunea legiuitorului în virtutea dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” şi urmăreşte disciplinarea părţilor din proces şi asigurarea celerităţii judecării cauzei, părţile având posibilitatea încă din etapa anterioară judecăţii de a indica dovezile. Totodată sancţiunea procesuală a decăderii asigură părţilor un cadru procesual stabil, ceea ce determină previzibilitatea desfăşurării ulterioare a procesului, corespunzător noii viziuni a reglementării procesual civile.

16. Curtea observă că, potrivit art. 204 din Codul de procedură civilă, reclamantul are posibilitatea ca, după ce ia cunoştinţă de întâmpinarea pârâtului, să propună până la primul termen la care este legal citat noi dovezi, iar potrivit art. 254 alin. (5) instanţa va dispune ca părţile să completeze probele, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

17. În ceea ce priveşte reglementarea diferită de administrare a probei cu interogatoriu pentru persoanele juridice, Curtea a reţinut prin Decizia nr. 633 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 9 ianuarie 2015, că deosebirea de statut juridic dintre persoanele fizice şi persoanele juridice justifică în mod obiectiv aplicarea unui tratament juridic diferit în ceea ce priveşte răspunsul dat la interogatoriu, în cadrul unui proces civil. Aşa cum a statuat în mod constant Curtea Constituţională, în deplin acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, şi Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60), principiul egalităţii în drepturi se aplică doar situaţiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferenţiat, stabilit în considerarea unor situaţii obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii şi nici discriminări. Cu acel prilej, Curtea a mai reţinut că principiul egalităţii armelor constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil care urmăreşte crearea unui just echilibru procesual între părţile aflate într-un litigiu. Astfel, procedura de administrare a probei interogatoriului nu încalcă principiul egalităţi armelor, întrucât acest principiu nu presupune o egalitate formală, în sensul reglementării unor proceduri identice indiferent de statutul juridic sau calitatea procesuală a părţilor, ci o egalitate materială, în sensul că prin procedurile, chiar diferit reglementate, să se ajungă la echitate procesuală între părţi, cu alte cuvinte să se ajungă la o egalitate de rezultat. Totodată, Curtea a constatat că diferenţa de tratament rezultă din deosebirea de statut juridic dintre cele două categorii de persoane. Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 209 din Codul civil, Curtea a reţinut că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii. Organele de administrare a persoanei juridice pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice. Având în vedere natura probei interogatoriului, precum şi faptul că accesul la structurile judecătoreşti şi la mijloacele procesuale se face cu respectarea regulilor de competenţă şi procedură de judecată stabilite de lege, Curtea a apreciat că administrarea în mod oral a acestei probe nu poate fi aplicată persoanei juridice, care prezintă anumite particularităţi determinate de însăşi natura acestui subiect de drept. Rezultă că legiuitorul a ţinut cont de aceste particularităţi obiective şi a adaptat modul de administrare a acestei probe în mod corespunzător şi în privinţa persoanei juridice. Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea principiului egalităţii de arme în proces în sensul că persoana juridică ar beneficia de un tratament juridic mai favorabil în ceea ce priveşte luarea interogatoriului, ci de un tratament adaptat naturii sale juridice.

18. Distinct de cele reţinute în decizia amintită, Curtea observă că potrivit art. 352 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în situaţia în care partea, persoană fizică, declară că pentru a răspunde la întrebări trebuie să cerceteze înscrisuri, registre sau dosare, instanţa va putea fixa un nou termen pentru interogatoriu. Aşadar, atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice beneficiază de un termen suficient pentru a da declaraţii în legătură cu actele juridice existente la dosarul cauzei, prevederile procesuale fiind similare ca finalitate materială. Desigur, la faptele juridice tratamentul juridic nu poate fi similar, motivat pe deosebirea de statut juridic, aşa cum s-a arătat la paragraful 17.

19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea “Arlutu Tur” - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 10.435/300/2013/a1 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 194 lit. e) tezele a IV-a şi a V-a din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 3 februarie 2015,

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 43

din 17 februarie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 194 lit. e) teza a IV-a din Codul de procedură civilă

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 194 lit. e) teza a IV-a din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială “Holland Farming Agro” - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 10.244/302/2013 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 854D/2014.

2. La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, doamna avocat Monica Livescu, cu delegaţie depusă la dosar. Se constată lipsa celeilalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, care pune concluzii de admitere a acesteia. Ca şi chestiuni prealabile, precizează că în prezenta cauză situaţia este diferită de cea analizată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 633 din 11 noiembrie 2014 unde se invoca o inegalitate în drepturi din perspectiva situaţiei în care părţile litigiului aveau un statut diferit. În prezenta cauză poate fi invocată încălcarea principiului egalităţii în drepturi, ambele părţi din litigiu fiind persoane juridice. Menţionează jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul egalităţii, respectiv Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, sau Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit În continuare arată că, deşi nu a invocat neconstituţionalitatea art. 355 alin. (1) din Codul de procedură civilă, apreciază că din perspectiva art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 este necesară şi evaluarea constituţionalităţii acestui articol, cele două dispoziţii, respectiv art. 194 lit. e) teza a IV-a şi art. 355 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu pot fi disociate. În acest sens invocă considerentele cuprinse la paragraful 26 din Decizia nr. 266 din 7 mai 2014. Pe fondul excepţiei susţine, în esenţă, că dispoziţia legală criticată încalcă principiile fundamentale ale procesului civil care consacră garanţiile respectării în cadrul procesului civil a drepturilor fundamentale consacrate constituţional. Principiul egalităţii este transpus la nivelul legii procesual civile în dispoziţiile art. 8 şi 14 din Codul de procedură civilă. Arată că reclamantul este pus în situaţia dezvăluirii arsenalului de apărare fără a cunoaşte poziţia procesuală a pârâtului, care este avantajat faţă de reclamant cunoscând deja la redactarea întâmpinării mijloacele de probă şi aspectele învederate în interogatoriu. Astfel îşi va putea configura apărarea în raport cu mult mai multe coordonate faţă de reclamant, decât dacă ar avea la dispoziţie doar acţiunea introductivă. În ceea ce priveşte asigurarea efectivităţii egalităţii procesuale, instanţa trebuie să asigure părţilor posibilitatea de a-şi susţine şi argumenta cererile, de a invoca probe, de a putea combate dovezile solicitate de adversar. În privinţa încălcării accesului liber la justiţie, susţine că anularea acţiunii pentru neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de dispoziţia legală criticată ar fi excesivă în raport cu scopul reglementării şi ar limita nejustificat dreptul de acces la justiţie. Apreciază că ar fi suficientă doar propunerea interogatoriului prin acţiunea introductivă. Mai arată că un proces echitabil ar presupune administrarea probei cu interogatoriul numai după ce proba ar fi încuviinţată în condiţiile art. 258 din Codul de procedură civilă. În continuare, pentru aceleaşi motive apreciază că nici dreptul la apărare nu mai poate fi garantat. Mai arată că neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate se impune a fi examinată şi din perspectiva încălcării principiului egalităţii armelor consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca o garanţie esenţială a unui proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţie. Dacă normele interne nu sunt suficiente, ar trebui ca, prin prisma art. 20 din Constituţie, să fie aplicate dispoziţiile convenţionale care sunt mai favorabile în circumstanţierea egalităţii drepturilor procesuale. În concluzie, solicită admiterea excepţiei şi extinderea controlului de constituţionalitate şi la dispoziţiile art. 355 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi depune note scrise.

4. Reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arată că dispoziţiile legale criticate reglementează o procedură justificată prin prisma finalităţii legitime urmărite de legiuitor, şi anume fixarea corectă a cadrului procesual în vederea evitării acordării de noi termene de judecată, ceea ce conduce atât la asigurarea dreptului la apărare al pârâtului aflat în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la obiectul acţiunii, motivele invocate şi probele solicitate, cât şi la asigurarea celerităţii procesului, permiţând judecarea cauzei într-un termen optim şi previzibil în condiţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 30 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 10.244/302/2013, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 194 lit. e) teza a IV-a din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială “Holland Farming Agro” - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect obligarea pârâtei la plata unei sume reprezentând preţul mărfii livrate şi dobânda legală. Excepţia a fost invocată în cursul verificării cererii de chemare în judecată şi regularizării acesteia, potrivit art. 200 din Codul de procedură civilă, de către instanţa de fond.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că obligaţia instituită prin art. 194 lit. e)teza a IV-a din Codul de procedură civilă, de a ataşa cererii de chemare în judecată interogatoriul pe care îl propune reclamantul a fi administrat persoanei juridice pârâte, este de natură să încalce normele constituţionale invocate, deoarece sunt încălcate principiile fundamentale ale procesului civil. Un proces echitabil ar presupune administrarea probei cu interogatoriu, în sensul comunicării lui către pârâtă numai în condiţiile art. 260 din Codul de procedură civilă, după ce proba ar fi încuviinţată în condiţiile art. 258 din Codul de procedură civilă. Necunoaşterea poziţiei procesuale a pârâtului, exprimată prin întâmpinare, creează reclamantului un dezavantaj procesual, deoarece nu poate formula interogatoriul şi în raport cu poziţia şi apărările exprimate prin întâmpinare.

7. Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece Codul de procedură civilă reglementează condiţiile în care pot fi încuviinţate chemarea la interogatoriu şi procedura de administrare a acestei dovezi, fără ca prin aceasta să se încalce dispoziţiile constituţionale invocate. Reglementarea diferită de administrare a probei cu interogatoriu pentru persoanele juridice este justificată în mod obiectiv şi raţional prin situaţia diferită în care se află acestea. Instanţa mai reţine că, potrivit art. 205 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură civilă, dispoziţiile art. 194 lit. e) sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul arătării dovezilor de către pârât, acesta fiind, aşadar, obligat la rândul său să ataşeze interogatoriul întâmpinării atunci când reclamantul are calitatea de persoană juridică de drept public sau privat. Având în vedere că reclamantul este cel care declanşează procesul civil prin introducerea cererii de chemare în judecată, este firesc ca acesta, odată cu formularea pretenţiilor, să facă cunoscute pârâtului atât motivele de fapt şi de drept, cât şi dovezile pe care se întemeiază cererea, în plus, reclamantul are posibilitatea ca, după ce ia cunoştinţă de întâmpinarea şi de apărările pârâtului, să propună până la primul termen de judecată la care este legal citat noi dovezi, potrivit art. 204 din Codul de procedură civilă.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 194 lit. e) teza a IV-a din Codul de procedură civilă, texte legale care au următorul cuprins: “Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (...) e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150. Când reclamantul doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a fiind aplicabile în mod corespunzător;”.

12. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, astfel cum acestea se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului din Constituţie şi prin prisma art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Observă Că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate din perspectiva unor critici similare prin Decizia nr. 27 din 3 februarie 2015, nepublicată la data prezentei decizii. Cu acel prilej Curtea a constatat că art. 194 lit. e) şi art. 205 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură civilă prevăd obligaţia depunerii probelor odată cu cererea de chemare în judecată, respectiv întâmpinare, deoarece pe acestea se sprijină fiecare capăt de cerere, respectiv apărare formulată. Este astfel reglementată obligaţia de a determina în concret probele, iar nu o indicare generică. Fără a se sprijini pe probe individualizate în concret, în privinţa probei cu interogatoriu şi a probei cu martori, capetele de cerere sau apărările formulate apar ca simple alegaţii ce urmează a fi probate în faza judecăţii, aspect care ar duce la întârzierea soluţionării cauzei.

14. Curtea reţine că prin dispoziţiile art. 194 lit. e) din Codul de procedură civilă legiuitorul a dorit instituirea unei discipline procesuale tocmai pentru a garanta respectarea principiului accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare. În privinţa cererii de chemare în judecată, Curtea reţine că prin Decizia nr. 66 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din

17 aprilie 2014, a statuat că procedura regularizării cererii de chemare în judecată este justificată prin prisma finalităţii legitime urmărite de către legiuitor, şi anume fixarea corectă a cadrului procesual, în vederea evitării acordării de noi termene de judecată pentru complinirea lipsurilor, ceea ce conduce atât la asigurarea dreptului de apărare al pârâtului, aflat în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la obiectul cererii, motivele invocate şi probele solicitate, precum şi la asigurarea celerităţii procesului, permiţând astfel o bună desfăşurare a judecăţii într-un termen optim şi previzibil, în sensul art. 6 din Codul de procedură civilă, element component al termenului rezonabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Curtea a mai reţinut că instanţele de judecată sunt singurele competente să aprecieze, în concret, în ce măsură anumite lipsuri ale cererii de chemare în judecată au o suficientă gravitate, pentru a justifica anularea cererii în procedura regularizării.

15. În continuare, Curtea observă că, potrivit art. 194 lit. e) teza a IV-a din Codul de procedură civilă, în cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată. Simetric cu cererea de chemare în judecată, potrivit art. 205 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură civilă, dispoziţiile art. 194 lit. e) sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul arătării dovezilor de către pârât, acesta fiind, aşadar, obligat la rândul său să ataşeze interogatoriul întâmpinării atunci când reclamantul are calitatea de persoană juridică de drept public sau privat.

16. Astfel, Curtea reţine că, având în vedere că reclamantul este cel care declanşează procesul civil prin introducerea cererii de chemare în judecată, este firesc ca acesta, odată cu formularea pretenţiilor, să facă cunoscute pârâtului atât motivele de fapt şi de drept, cât şi dovezile pe care se întemeiază cererea, prin aceasta dându-se expresie şi dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă potrivit cărora părţile trebuie să-şi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea. De aceea, art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că probele se depun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Reglementarea sancţiunii decăderii ţine de opţiunea legiuitorului în virtutea dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” şi urmăreşte disciplinarea părţilor din proces şi asigurarea celerităţii judecării cauzei, părţile având posibilitatea încă din etapa anterioară judecăţii de a indica dovezile. Totodată, sancţiunea procesuală a decăderii asigură părţilor un cadru procesual stabil, ceea ce determină previzibilitatea desfăşurării ulterioare a procesului, corespunzător noii viziuni a reglementării procesual civile.

17. Curtea observă că, potrivit art. 204 din Codul de procedură civilă, reclamantul are posibilitatea ca, după ce ia cunoştinţă de întâmpinarea pârâtului, să propună până la primul termen la care este legal citat noi dovezi, iar potrivit art. 254 alin. (5), instanţa va dispune ca părţile să completeze probele, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială “Holland Farming Agro” - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 10.244/302/2013 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 194 lit. e) teza a I V-a din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu critici le formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 februarie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind suplimentarea bugetului Ministerului Justiţiei pe anul 2015, pentru Administraţia Naţională a Penitenciarelor, din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2015

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. XXIII alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi alte măsuri,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă suplimentarea bugetului Ministerului Justiţiei din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2015, cu suma de 2.000 mii lei, la capitolul 61.01 “Ordine publică şi siguranţă naţională”, la titlul VI “Transferuri între unităţi ale administraţiei publice”, pentru Administraţia Naţională a Penitenciarelor, pentru bunuri şi servicii, precum şi pentru cheltuieli de capital.

Art. 2. - Ordonatorul principal de credite şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor răspund de modul de utilizare, în conformitate cu dispoziţiile legale, a sumei prevăzute la art. 1.

Art. 3. - Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să introducă, la propunerea ordonatorului principal de credite, modificările corespunzătoare în structura bugetului de stat, precum şi în volumul şi structura bugetului Ministerului Justiţiei pe anul 2015.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul justiţiei,

Robert Marius Cazanciuc

Ministrul finanţelor publice,

Darius-Bogdan Vâlcov

 

Bucureşti, 18 martie 2015.

Nr. 196.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL FONDURILOR EUROPENE

 

ORDIN

pentru aprobarea Ghidului solicitantului - axa III

“Tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor pentru sectoarele privat şi public”, domeniul major de intervenţie 2 “Dezvoltarea şi creşterea eficienţei serviciilor publice electronice”, operaţiunea 2 “Implementarea de sisteme TIC în scopul creşterii interoperabilităţii sistemelor informatice”, proiecte la nivel central, apel 7, din cadrul Programului operaţional sectorial “Creşterea competitivităţii economice” şi a cererii de propuneri de proiecte aferente

 

În baza prevederilor art. 17 pct. 10 din Hotărârea Guvernului nr. 457/2008 privind cadrul instituţional de coordonare şi de gestionare a instrumentelor structurale, cu modificările şi completările ulterioare,

în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2009 privind gestionarea financiară a instrumentelor structurale şi utilizarea acestora pentru obiectivul convergenţă, aprobată cu modificări prin Legea nr. 362/2009, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare,

în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 218/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2009 privind gestionarea financiară a instrumentelor structurale şi utilizarea acestora pentru obiectivul convergenţă, cu modificările şi completările ulterioare, ale Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1.792/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi legale, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Programului operaţional sectorial “Creşterea competitivităţii economice”, aprobat prin Decizia Comisiei nr. 3.472 din data de 12 iulie 2007,

având în vedere dispoziţiile art. 1 şi 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2014 pentru aprobarea unor măsuri de eficientizare a sistemului de gestionare a instrumentelor structurale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 133/2014,

în temeiul prevederilor art. 8 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 43/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Fondurilor Europene, cu modificările şi completările ulterioare,

în concordanţă cu Acordul de delegare nr. 504 din 12 februarie 2008 dintre Autoritatea de management pentru Programului operaţional sectorial “Creşterea competitivităţii economice” şi Organismul intermediar pentru promovarea societăţii informaţionale, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul fondurilor europene emite următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă Ghidului solicitantului - axa III “Tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor pentru sectoarele privat şi public”, domeniul major de intervenţie 2 “Dezvoltarea şi creşterea eficienţei serviciilor publice electronice”, operaţiunea 2 “Implementarea de sisteme TIC în scopul creşterii interoperabilităţii sistemelor informatice”, proiecte la nivel central, apel 7, din cadrul Programului operaţional sectorial “Creşterea competitivităţii economice”, prevăzut în anexa nr. 1*), care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Se aprobă cererea de propuneri de proiecte pentru sprijin financiar nerambursabil cofinanţat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin axa III “tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor pentru sectoarele privat şi public”, domeniul major de intervenţie 2 “Dezvoltarea şi creşterea eficienţei serviciilor publice electronice”, operaţiunea 2 “Implementarea de sisteme TIC în scopul creşterii interoperabilităţii sistemelor informatice”, proiecte la nivel central, apel 7, din cadrul Programului operaţional sectorial “Creşterea competitivităţii economice”, prevăzută în anexa nr. 2*), care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 3. - Organismul intermediar pentru promovarea societăţii informaţionale din cadrul Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, în baza Acordului de delegare nr. 504 din 12 februarie 2008 dintre Autoritatea de management pentru Programul operaţional sectorial “Creşterea competitivităţii economice” şi Organismul intermediar pentru promovarea societăţii informaţionale, cu modificările şi completările ulterioare, va duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 4. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare de la data publicării acestuia.

 

Ministrul fondurilor europene,

Eugen Orlando Teodorovici

 

Bucureşti, 23 martie 2015.

Nr. 700.


*) Anexele nr. 1 şi 2 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome “Monitorul Oficial”, Bucureşti, sos. Panduri nr. 1.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

DECIZIA Nr. 1

din 19 ianuarie 2015

 

Dosar nr. 5/2014

 

Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale

Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă - judecător-raportor

Aurelia Rusu - judecător la Secţia I civilă

Beatrice Ioana Nestor - judecător la Secţia I civilă

Dragu Creţu - judecător la Secţia I civilă

Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă

Simona Gina Pietreanu - judecător la Secţia I civilă

Laura-Mihaela Ivanovici - judecător la Secţia I civilă

Românită Ecaterina Vrînceanu - judecător la Secţia I civilă - judecător-raportor

Mirela Vişan - judecător la Secţia I civilă

Raluca Moglan - judecător la Secţia I civilă

Elena Floarea - judecător la Secţia I civilă

Nicoleta Ţăndăreanu - judecător la Secţia I civilă - judecător-raportor

Mihaela Paraschiv - judecător la Secţia I civilă

Tatiana Gabriela Năstase - judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Sîrbu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Zoiţa Milăşan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală

Luciana Mera - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 5/2014 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 272 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la posibilitatea instanţei de judecată învestite cu soluţionarea unei acţiuni în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de a acorda reclamantului, în lipsa unui capăt de cerere distinct, preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1. Problema de drept ce a generat practica neunitară

Prin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la posibilitatea instanţei de judecată învestite cu soluţionarea unei acţiuni în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de a acorda reclamantului, în lipsa unui capăt de cerere distinct, preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, în urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar la nivelul instanţelor în ceea ce priveşte soluţionarea cauzelor având ca obiect acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acţiuni formulate de cumpărătorii de imobile în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cumpărători care au pierdut bunurile, fie ca urmare a admiterii acţiunilor în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, fie a acţiunilor în revendicare formulate de foştii proprietari ai acestor imobile, ca urmare a reţinerii relei-credinţe a chiriaşilor la încheierea contractelor de vânzare-cum parare.

2. Examenul jurisprudenţial

2.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, dându-se eficienţă principiului disponibilităţii, în aplicarea art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă de la 1865, s-a apreciat că, în situaţia în care reclamantul nu se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care statuează cu privire la dreptul la restituirea preţului de piaţă, ci are dreptul la restituirea preţului actualizat, în condiţiile art. 50 alin. (2) din lege, însă prin acţiunea introductivă nu a formulat şi un astfel de capăt de cerere, temeiul juridic indicat fiind exclusiv art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se impune respingerea acţiunii.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a pornit de la împrejurarea că există două modalităţi în care se poate angaja răspunderea pentru evicţiune a statului în situaţia desfiinţării (în sensul lipsirii de eficacitate, pe calea acţiunii în nulitate sau a celei în revendicare) contractelor de vânzare-cumpărare ce cad sub incidenţa Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au temeiuri juridice distincte, conţinuturi diferite, momente diferite de la care începe să curgă termenul de prescripţie. Cea dintâi modalitate corespunde actualelor dispoziţii ale art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată (text de lege introdus în corpul Legii nr. 10/2001 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, aprobată prin Legea nr. 48/2004). Cea de-a două modalitate (introdusă prin Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989) corespunde actualului art. 5C din Legea nr. 10/2001, republicată.

Observându-se cele două reglementări s-a susţinut că este, în mod evident, vorba despre conţinuturi diferite ale obligaţiei de răspundere pentru evicţiune, care presupun verificarea unor condiţii distincte pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretenţiilor; că prescripţia extinctivă curge de la momente diferite - în cazul preţului plătit, la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2004, cu modificările ulterioare, dacă evicţiunea s-a produs anterior adoptării actului normativ, sau data producerii evicţiunii, dacă aceasta a avut loc după adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2004, cu modificările ulterioare, respectiv, în cazul preţului de piaţă, data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009; că obiectul acestor acţiuni este diferit, neaflându-se într-o relaţie de la parte la întreg (preţul actualizat neputând fi văzut ca inclus în preţul de piaţă, fiecare determinându-se în raport cu alte criterii) şi că, de asemenea, cauza juridică a acţiunilor este diferită, ea regăsindu-se într-o deţinere a bunului în lipsa unui temei legitim, în situaţia contractelor la care se referă art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv într-o deposedare ce are loc chiar în cazul deţinerii bunului cu titlu valabil, în situaţia contractelor la care se referă art. 501 din acelaşi act normativ.

De aceea, s-a arătat că, pentru cazul când partea a pretins restituirea preţului de piaţă, instanţa nu ar putea, decât nesocotind principiul disponibilităţii şi obiectul învestirii sale, să acorde preţul actualizat, atunci când constată că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru obligarea la valoarea de piaţă a imobilului, sub motiv că ar acorda mai puţin decât s-a cerut şi că ar fi vorba despre o admitere în parte a acţiunii.

O atare soluţie ar fi de natură să surprindă pe cealaltă parte din proces, întrucât aceasta şi-a făcut apărări raportat la obiectul cererii şi la condiţiile admiterii acesteia, în funcţie de temeiul de drept invocat, fiind în imposibilitate de a face apărări cu privire la celelalte pretenţii (preţul actualizat) pe care instanţa le găseşte întemeiate (direct în considerente, fără a face obiectul unei dezbateri judiciare).

Se poate ajunge, pe această cale, la eludarea normelor referitoare la prescripţie, care are momente de debut diferite, potrivit celor arătate, şi se deschide calea formulării cererilor de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 din Codul procedură civilă de la 1865, invocându-se că instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut.

2.2. Într-o a două opinie, în aplicarea art. 84 din Codul de procedură civilă de la 1865 şi a principiului rolului activ al judecătorului, s-a apreciat că, în ipoteza în care reclamantul nu este îndreptăţit la restituirea preţului de piaţă, ci doar la restituirea preţului plătit actualizat, se impune admiterea în parte a pretenţiilor sale, făcându-se, din oficiu, de către instanţa de judecată aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar nu respingerea acţiunii, întrucât s-ar îngreuna situaţia părţii care nu ar mai putea solicita, ulterior, restituirea preţului actualizat, acţiunea fiind supusă unui termen de prescripţie instituit de actul normativ menţionat.

Soluţia nu relevă o încălcare a principiului disponibilităţii (potrivit căruia reclamantul este cel care fixează limitele obiective ale judecării cauzei) întrucât, în această opinie, spre deosebire de precedenta, obiectul cererii - în înţelesul său de pretenţie concretă dedusă judecăţii - este văzut ca fiind reprezentat de acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, iar nu de însăşi restituirea preţului de piaţă ai imobilului.

Solicitarea de acordare a preţului de piaţă al imobilului, regăsită în cererea de chemare în judecată, reflectă opţiunea reclamantului pentru o anumită modalitate de dezdăunare, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate, dintre cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, interesând, din punctul de vedere al obiectului cererii, valoarea acestuia, aşadar, întinderea despăgubirii cuvenite reclamantului.

În aceste condiţii, dispoziţia instanţei de judecată de acordare doar a preţului actualizat, cu toate că reclamantul se consideră îndreptăţit la acordarea preţului de piaţă, nu echivalează cu depăşirea obiectului cererii deduse judecăţii (extra petita sau ultra petita), ci cu acordarea a mai puţin decât s-a cerut, respectiv despăgubiri într-un cuantum mai redus decât cel indicat drept valoare a obiectului cererii, ceea ce justifică admiterea în parte a pretenţiilor.

Observând că dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, transpun parţial dispoziţiile Codului civil de la 1864 relative la daunele-interese cuvenite cumpărătorului în caz de evicţiune rezultând din fapta unui terţ (preţul plătit şi sporul de valoare dobândit de imobil), s-a arătat că şi în cazul evicţiunilor supuse analizei trebuie considerat că preţul actualizat reprezintă o parte din preţul de piaţă, astfel că solicitarea de acordare a celui din urmă include şi pe aceea a restituirii preţului actualizat, nefiind necesară formularea unui capăt de cerere distinct.

S-a argumentat că soluţia nu aduce atingere principiului disponibilităţii, întrucât instanţa nu este ţinută de temeiul juridic indicat în cererea de chemare în judecată, potrivit art. 84 din Codul de procedură civilă de la 1865, iar, în virtutea rolului activ consacrat de art. 129 alin. 4 din acelaşi cod, instanţa trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situaţiei de fapt deduse judecăţii. Aşadar, chiar dacă reclamantul a indicat un alt text de lege, ca temei al pretenţiilor sale, prin aceasta nu este înlăturată aplicarea normelor legale incidente în cauză în raport cu situaţia de fapt şi pretenţia dedusă judecăţii, atât timp cât cazurile şi condiţiile dezdăunării sunt prevăzute de legiuitor, iar reclamantul nu poate primi mai mult decât este îndreptăţit potrivit legii.

De asemenea, observându-se că destinatarilor prevederilor art. 50 alin. (2) şi 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, le este, în mod neechivoc, garantată obţinerea cel puţin a restituirii preţului actualizat, solicitare pe care o acoperă cererea în pretenţii dedusă judecăţii, s-a considerat în această opinie că dreptul de creanţă constând în preţul actualizat prevăzut de art. 50 alin. (2) din acelaşi act normativ constituie, până la recunoaşterea sa pe cale judecătorească împotriva statului, “o speranţă legitimă”, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare C.E.D.O.), care, fiind suficient de certă sub aspectul obţinerii sale, poate fi considerată “un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare Convenţia).

Potrivit jurisdicţiei europene, interesul patrimonial care aparţine categoriei juridice a dreptului de creanţă poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia normei europene numai în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale.

Cum jurisprudenţă instanţelor române este constantă sub aspectul acordării dreptului la despăgubiri, în situaţia în care se constată incidenţa art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reclamantul dintr-o astfel de acţiune poate fi văzut ca titular al unei speranţe legitime, încât soluţia propusă, corespunzătoare celei de-a două opinii, asigură un remediu efectiv pentru valorificarea unui “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Dimpotrivă, respingerea acţiunii l-ar plasa pe reclamant în afara termenului de prescripţie, ceea ce l-ar împiedica să formuleze o acţiune separată, pentru acordarea preţului actualizat al imobilului, fapt ce echivalează cu lipsa unui remediu efectiv pentru recuperarea creanţei împotriva statului.

A nu accepta că reclamantul poate fi compensat cu valoarea preţului actualizat, numai pentru că a solicitat preţul de piaţă, înseamnă nu numai încălcarea unui drept recunoscut de legea naţională, dar şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Fără a contura o a treia opinie, alte instanţe, deşi au respins în totalitate cererea ori au menţinut dispoziţia cu acest obiect adoptată în fazele procesuale anterioare, au nuanţat motivarea soluţiei pronunţate în funcţie de rezultatul anumitor verificări efectuate din oficiu, fără a dezlega chestiunea limitelor obiective ale învestirii instanţei.

Astfel, s-a luat act de manifestarea voinţei reclamantului, în sensul că nu doreşte restituirea preţului reactualizat ori s-a reţinut că preţul actualizat, la care reclamantul era îndreptăţit în raport cu situaţia de fapt, a fost deja plătit.

3. Opinia Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Titularul sesizării nu a exprimat un punct de vedere asupra problemei de drept rezolvate diferit de instanţe.

4. Opinia procurorului general

Procurorul general a apreciat cea de-a două orientare jurisprudenţială ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii.

Prin argumentele expuse s-au susţinut următoarele:

Observând conţinutul reglementării regăsite în dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a arătat că obiectul acţiunilor la care se referă aceste dispoziţii legale constă în obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, iar nu în preţul de piaţă, respectiv preţul actualizat, elemente ce determină valoarea nominală a creanţei consfinţită de lege şi care interesează valoarea obiectului litigiului. De asemenea, cauza acestor cereri (causa debendi) nu este dată de însăşi cauza evicţiunii - anularea contractului de vânzare-cumpărare sau desfiinţarea acestuia în urma unei acţiuni în revendicare - ci, de desfiinţarea titlului cumpărătorului, împrejurare ce activează răspunderea statului.

Aceste elemente, prin care se concretizează parţial acţiunea civilă şi dreptul la acţiune, nu mai pot fi modificate de instanţa de judecată, care este ţinută să se pronunţe in limine litis, în considerarea principiului disponibilităţii.

În ceea ce priveşte temeiul de drept indicat de reclamanţii din cauzele analizate, reprezentat de dispoziţiile art. 50 alin. (21) şi 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acesta nu leagă instanţa, care are dreptul şi obligaţia ca, pornind de la împrejurările de fapt ce constituie izvorul pretenţiei, să facă încadrarea juridică cu ajutorul obiectului şi motivelor prezentate de reclamant.

Pornind de la aceste observaţii de principiu s-a apreciat că în cea de-a două orientare jurisprudenţială nu se schimbă obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, instanţele care au pronunţat soluţii de admitere în parte a cererilor formulate şi de obligare a pârâtului la plata preţului actualizat soluţionând acţiunile în limitele obiectului dedus judecăţii, stabilind întinderea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor prin raportare la situaţia de fapt ce rezulta din cuprinsul cererilor de chemare în judecată şi la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, incidente pentru ipoteza contractelor de vânzare încheiate cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Soluţiile ce corespund acestei opinii nu au fost pronunţate extra petita ori ultra petita întrucât schimbarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată nu determină o încălcare a principiului disponibilităţii.

De asemenea s-a argumentat că soluţia jurisprudenţială ce corespunde celei de-a două orientări este compatibilă exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţie, deoarece asigură un remediu efectiv pentru valorificarea unui “bun”, în sensul acestei noţiuni autonome, conturat în jurisprudenţă instanţei europene.

Fiindu-i garantată restituirea indiferent de circumstanţe, dreptul de creanţă constând în plata preţului actualizat al imobilului în baza art. 50 alin. (2) din lege constituie o speranţă legitimă până la recunoaşterea sa pe cale judecătorească împotriva pârâtului. Fiind vorba despre o creanţă suficient de certă sub aspectul existenţei, aceasta poate fi considerată “bun” susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Or, trimiterea reclamanţilor la o nouă procedură judiciară al cărei rezultat este incert, prin pericolul împlinirii prescripţiei, pentru singurul motiv că au solicitat preţul de piaţă, poate conduce la transformarea dreptului consacrat de lege într-un nudum ius, lipsit de orice conţinut, şi este de natură să atingă efectivitatea dreptului de acces la justiţie.

5. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Fiind vorba despre o problemă de drept a cărei controversă rezidă în modul de înţelegere şi aplicare diferită a unor principii şi norme de ordin procesual din dreptul intern, nu au fost identificate decizii ale celor două jurisdicţii de drept constituţional şi european care să fi dezlegat în mod direct chestiunea în analiză.

6. Raportul asupra recursului în interesul legii

La dosar au fost depuse două rapoarte asupra recursului în interesul legii.

Într-o opinie s-a apreciat că instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei acţiuni pentru plata preţului de piaţă, întemeiată pe art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate acorda reclamantului preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă prin acţiunea introductivă nu s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens.

În cea de-a două opinie s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi 50* alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei acţiuni în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, poate acorda părţii, chiar în lipsa unui capăt de cerere distinct, preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

7. Înalta Curte

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, iar recursul în interesul legii este admisibil, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, cu referire la autorul sesizării şi la existenţa unei jurisprudenţe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată.

Textele legale vizate:

Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

Art. 50. [...) (2): Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

(21) Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

Art. 501. - (1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, cu modificările şi completările ulterioare:

50.3. Restituirea preţului actualizat sau, după caz, a preţului de piaţă se face de către Ministerul Finanţelor Publice, prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, în temeiul hotărârilor judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile, prin care s-a dispus restituirea preţului actualizat plătit de chiriaş, în cazul desfiinţării contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sau, după caz, a preţului de piaţă al imobilelor, în cazul desfiinţării contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Codul de procedurii civilă de la 1865:

Art. 84. - Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită,

Art. 129. - (1) Părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. 1, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările,

(4) Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pa care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

(5) Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

(6) În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, consacră dreptul chiriaşilor cumpărători, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, la restituirea preţului actualizat, în timp ce dispoziţiile art. 501 alin. (1) din acelaşi act normativ - introduse în corpul legii prin art. I pct. 18 din Legea nr. 1/2009 - consacră dreptul chiriaşilor cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, de a obţine restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

Din examinarea comparativă a modalităţilor în care se poate realiza acoperirea prejudiciului creat prin deposedarea de bun, în cele două cazuri rezultă cu evidenţă că este vorba de un conţinut diferit al obligaţiei de răspundere pentru evicţiune a statului, ce presupune verificarea unor condiţii specifice, pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantului.

Pentru a se determina în ce măsură se poate vorbi despre încălcarea principiului disponibilităţii atunci când soluţionând o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa acordă reclamantului preţul actualizat plătit, întrucât a rezultat din probatorii că situaţia acestuia corespunde normei art. 50 alin. (2), iar nu celei a art. 501, este necesar a se determina, în lumina celor precizate anterior, obiectul cererilor de chemare în judecată şi cauza acestora, în vederea stabilirii limitelor obiective ale învestirii instanţelor.

În ce priveşte obiectul, acesta constă în ceea ce părţile înţeleg să supună judecăţii, ceea ce ele pretind ca judecătorii să verifice, să aprecieze, să constate, să judece, acţiunea aducând în discuţie o problemă de fapt şi una de drept.

Or, atunci când reclamantul arată expres (motivându-şi ca atare cererea) că solicită preţul de piaţă, doar prin ignorarea elementelor cererii se poate susţine că s-a solicitat o despăgubire în general, ca urmare a evicţiunii produse şi că particularizarea preţ actualizat/preţ de piaţă ar ţine doar de întinderea pretenţiilor, de valoarea obiectului cererii.

În realitate sunt pretenţii distincte, cu reglementări şi premise juridice diferite.

Preţul de piaţă nu include preţul actualizat doar pentru că valoarea nominală a unuia este mai mare decât valoarea nominală a celuilalt. Cele două valori se determină diferit: preţul de piaţă - în funcţie de valoarea sub care circulă imobilele pe piaţa liberă, iar preţul actualizat - prin luarea în considerare a indicilor de actualizare, ca urmare a devalorizării monetare.

Preţul de piaţă nu este inclus nici în categoria daunelor-interese (adică a diferenţei dintre preţ şi sporul de valoare, în sensul art. 1341 din Codul civil de la 1864), pentru că preţul de piaţă nu se identifică cu sporul de valoare dobândit de imobil între data încheierii contractului şi cea a desfiinţării lui, spor de valoare ce decurge din îmbunătăţirile efectuate asupra imobilului, ceea ce îi creează un excedent, reprezentând în sine altceva decât valoarea de piaţă propriu-zisă, chiar dacă se reflectă în ea.

În acelaşi timp, obiectul nu se determină în funcţie de probele administrate, pentru că aceasta ar însemna ca stabilirea obiectului să se facă după închiderea dezbaterilor şi abia în acel moment să se stabilească limitele învestirii instanţei, ceea ce este contrar prevederilor legale.

Atunci când reclamantul pretinde acordarea preţului de piaţă, arătând în motivarea cererii sale că a încheiat contractul cu respectarea dispoziţiilor legale, iar din probe rezultă contrariul, instanţa nu poate, sub pretextul calificării juridice, să reţină că, de fapt, s-a solicitat restituirea preţului actualizat, pentru că la acesta este îndreptăţită partea.

O asemenea interpretare ar însemna ca, în toate situaţiile, instanţa să acorde ceea ce consideră că i s-ar cuveni reclamantului, aşa cum rezultă din probele administrate. De exemplu, dacă s-a solicitat nulitatea unui contract, iar din probe rezultă că nu este vorba despre o cauză de nulitate, ci de una de neexecutare a acestuia, să pronunţe rezoluţiunea, nesocotind astfel limitele învestirii, doar sub pretextul că astfel dă satisfacţie pretenţiei părţii de a vedea lipsit de efecte contractul.

În ceea ce priveşte cauza juridică a acţiunii (adică faptul juridic ce reprezintă fundamentul dreptului pretins), aceasta nu poate consta în evingere, la modul general, pentru că ar însemna ca judecătorul să judece cauza în abstract, fără particularizare la speţă.

Or, judecătorul nu este interesat doar de producerea evicţiunii, ci de cauza acestei evicţiuni la cazul concret, iar fundamentul pretenţiei, aşa cum este el dat de motivele de fapt şi de drept ale cererii, îşi are izvorul în cauza evicţiunii, având în vedere că legea reglementează modalităţi diferite de asigurare a reparaţiei, în funcţie de felul producerii acesteia.

Cauza juridică a celor două tipuri de acţiuni supuse analizei este diferită.

În prima situaţie, izvorul pretenţiilor se află în deposedarea de un bun deţinut în temeiul unui contract încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, deci temeiul deţinerii bunului este unul nelegitim.

În cea de-a două situaţie, dimpotrivă, temeiul deţinerii bunului este unul legitim, întrucât reclamantul se prevalează de un titlu valabil, respectiv de un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, cauza juridică a acţiunii nu se regăseşte pur şi simplu în deposedare, indiferent de condiţiile în care aceasta s-a produs.

Diferenţele de conţinut între cele două modalităţi în care se poate angaja răspunderea statului pentru evicţiune rezidă şi în diferenţele de regim juridic în ceea ce priveşte prescripţia dreptului” la acţiune, care începe să curgă de la momente diferite, în funcţie de aplicabilitatea art. 50 alin. (2) sau art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Nu în ultimul rând, soluţia dată acestui tip de cereri trebuie să răspundă imperativului respectării principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil.

Conţinutul acestui principiu se raportează atât la dreptul persoanei de a porni sau nu acţiunea civilă, cât şi la dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării.

Astfel, limitele obiective ale acţiunii, respectiv pretenţia concretă dedusă judecăţii şi cauza juridică, precum şi limitele subiective ale acesteia, privitoare la părţile între care există raportul juridic litigios, sunt fixate de reclamant.

Conform art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă de la 1865, instanţa de judecată este ţinută de limitele învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată, judecătorul neputând hotărî decât asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Rolul judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii, al disponibilităţii şi contradictorialităţii,

Astfel, în situaţia în care reclamantul a pretins numai restituirea preţului de piaţă (fără a formula şi un capăt de cerere distinct având ca obiect restituirea preţului actualizat, plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare), instanţa ar putea acorda preţul actualizat, doar nesocotind principiul disponibilităţii şi obiectul învestirii sale.

Spre deosebire de temeiul acţiunii, care nu leagă instanţa, îndreptăţită şi chiar obligată în exercitarea rolului activ şi pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea calificarea juridică exactă (alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în judecată), obiectul acţiunii nu poate fi schimbat şi nici depăşit.

Numai în situaţia unei calificări juridice eronate a pretenţiilor, în aplicarea principiului iura novit curia, judecătorul ar urma să facă aplicarea corectă a normelor incidente şi s-ar putea pronunţa, astfel, asupra preţului actualizat, în loc de preţul de piaţă (evident, cu punerea în discuţie, în prealabil, a calificării juridice), dar nu sub motivul că preţul actualizat, fiind mai mic decât preţul de piaţă, se regăseşte oricum inclus în acesta din urmă.

Pentru argumentele expuse nu se poate afirma că diferenţa între cele două modalităţi de dezdăunare rezidă doar în cuantumul pretenţiilor şi nu priveşte pretenţia în sine.

În aceste condiţii acordarea preţului actualizat, deşi reclamantul a solicitat preţul de piaţă, echivalează cu depăşirea obiectului cererii deduse judecăţii şi, prin urmare, cu încălcarea principiului disponibilităţii.

O asemenea soluţie este de natură să surprindă pe cealaltă parte din proces, care şi-a formulat apărările raportat la obiectul cererii, cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a cărui “desfiinţare” a condus la evicţiune.

Într-adevăr, instanţa nu este ţinută de temeiul juridic din cererea de chemare în judecată, conform art. 84 din Codul de procedură civilă de la 1865, însă aceasta nu poate schimba calificarea dată de parte, fără ca în prealabil să o supună dezbaterii judiciare, oferindu-i posibilitatea pârâtului să formuleze apărări şi să invoce excepţii (de exemplu, excepţia prescripţiei extinctive).

Pe de altă parte, atunci când ne aflăm în prezenţa unei operaţiuni propriu-zise de calificare şi încadrare corectă, din punct de vedere juridic, a pretenţiilor deduse judecăţii, permisă judecătorului în temeiul rolului activ, ea se poate realiza, în mod evident, numai în faţa primei instanţe, iar nu direct în apel sau în recurs, căi de atac în care trebuie păstrat cadrul judecăţii, în raport cu care se efectuează controlul judiciar.

Adoptarea opiniei contrare ar putea conduce la eludarea nu numai a principiului disponibilităţii, ci şi a normelor referitoare la prescripţia extinctivă pentru că, dacă în raport cu pretenţia vizând preţul de piaţă este posibil ca termenul prescripţiei să nu fi fost împlinit, nu acelaşi lucru se poate spune, în toate cazurile, despre preţul actualizat.

Faptul că în ambele modalităţi de dezdăunare, dreptul de creanţă are ca debitor Ministerul Finanţelor Publice şi că unicul criteriu folosit de legiuitor pentru determinarea întinderii despăgubirilor l-ar reprezenta respectarea sau nerespectarea, la încheierea contractului, a prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, nu justifică depăşirea limitelor învestirii, în sensul acordării preţului actualizat, atunci când se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru restituirea preţului de piaţă.

În ceea ce priveşte protecţia datorată titularului dreptului de creanţă sub reglementarea aii. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, nu se poate susţine că în ipoteza analizată este garantată restituirea, cel puţin, a preţului actualizat.

Pe de o parte, garantarea unui drept nu se poate face decât în condiţiile exercitării acestuia în termenii prevăzuţi de lege (nu şi atunci când nu a făcut obiectul învestirii instanţei, şi nici atunci când s-a tins la valorificarea lui în afara termenului de prescripţie).

Pe de altă parte, fiind vorba de un interes patrimonial ataşat categoriei juridice a dreptului de creanţă, pentru a se bucura de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, trebuie să aibă o bază suficientă în dreptul intern, respectiv aceasta să fie consolidată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor. Or, dovada inexistenţei acestei jurisprudenţe unitare este tocmai declanşarea prezentului recurs În interesul legii.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, poate acorda reclamantului preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, numai dacă s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens,

Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2015,

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE,

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Adriana Stamatescu

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.