MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 159/2015

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 183 (XXVII) - Nr. 159         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 6 martie 2015

 

SUMAR

 

DECRETE

 

303. - Decret privind acordarea Drapelului de luptă Bazei Militare 99 Deveselu

 

304. - Decret privind conferirea Ordinului Virtutea Militară în grad de Cavaler

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

72/212. - Ordin al ministrului transporturilor şi al ministrului finanţelor publice pentru aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2015 şi a situaţiei centralizate privind veniturile şi cheltuielile din bazele de cost pe anul 2015 ale Regiei Autonome „Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian - ROMATSA”

 

130. - Ordin al ministrului transporturilor pentru abrogarea Ordinului ministrului transporturilor nr. 222/2014 privind asigurarea transparenţei documentaţiilor de atribuire aferente procedurilor de achiziţii publice demarate de către Ministerul Transporturilor

 

223. - Ordin al ministrului finanţelor publice pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 201/2003, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.235/2003

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

            Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

DECRETE

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

privind acordarea Drapelului de luptă Bazei Militare 99 Deveselu

 

În temeiul prevederilor art. 92 şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată, precum şi ale art. 1 din Legea nr. 34/1995 privind acordarea drapelului de luptă marilor unităţi şi unităţilor militare,

având în vedere propunerea ministrului apărării naţionale,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se acordă Drapelul de luptă Bazei Militare 99 Deveselu.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 5 martie 2015.

Nr. 303.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind conferirea Ordinului Virtutea Militară în grad de Cavaler

În temeiul prevederilor art. 94 lit. a) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale art. 4 alin. (1), ale art. 8 lit. Aşi ale art. 10 din Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, republicată, având în vedere propunerea ministrului apărării naţionale, în semn de recunoştinţă şi apreciere pentru înaltul profesionalism şi rezultatele obţinute de personalul unităţii în îndeplinirea misiunilor încredinţate în cadrul exerciţiilor naţionale şi internaţionale, contribuind în acest fel la promovarea unei imagini profesioniste a Armatei Române,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se conferă Ordinul Virtutea Militară în grad de Cavaler, cu însemn pentru militari, Drapelului de luptă al Batalionului 22 Vânători de Munte “Cireşoaia”.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

 

Bucureşti, 5 martie 2015.

Nr. 304.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL TRANSPORTURILOR

Nr. 72 din 30 ianuarie 2015

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

Nr. 212 din 26 februarie 2015

 

ORDIN

pentru aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2015 şi a situaţiei centralizate privind veniturile şi cheltuielile din bazele de cost pe anul 2015 ale Regiei Autonome “Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian - ROMATSA”

 

Având în vedere prevederile ari. 4 alin (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 46/1998 pentru stabilirea unor măsuri în vederea îndeplinirii obligaţiilor asumate de România prin aderarea la Convenţia internaţională EUROCONTROL privind cooperarea pentru securitatea navigaţiei aeriene şi la Acordul multilateral privind tarifele de rută aeriană, precum şi a unor obligaţii care rezultă pentru România din regulamentele adoptate la nivelul Uniunii Europene în domeniul serviciilor de navigaţie aeriană, republicată, cu modificările ulterioare,

în temeiul art. 5 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 21/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor, şi al art. 10 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul transporturilor şi ministrul finanţelor publice emit următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul 2015 al Regiei Autonome “Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian - ROMATSA” prevăzut în anexa nr. 1, care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Se aprobă situaţia centralizată privind veniturile şi cheltuielile din bazele de cost pe anul 2015, prevăzută în anexa nr. 2, care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I,

Art. 4. - Regia Autonom㠓Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian - ROMATSA” va duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

 

Ministrul transporturilor,

Ioan Rus

Ministrul finanţelor publice,

Darius-Bogdan Vâlcov

 

ANEXA Nr. 1

 

MINISTERUL TRANSPORTURILOR

Regia Autonom㠓Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian - ROMATSA”

Bucureşti, sectorul 1, str. Ion Ionescu de la Brad nr. 10

Cod unic de înregistrare: R 1589932

BUGETUL DE VENITURI ŞI CHELTUIELI

pe anul 2015

 

 

 

 

 

- mii lei -

 

INDICATORI

Nr. rd.

2015 Prevederi

0

1

2

3

4

I.

 

 

VENITURI TOTALE

1

802.091,32

 

1

 

Venituri din exploatare, din care:

2

776.291,32

 

a)

conform bazelor de cost R1794, din care:

3

747.791,32

 

a1

servicii navigaţie aeriană de rută

4

660.518,93

 

 

 

a2

servicii navigaţie aeriana de terminal

5

57.276,84

 

 

 

a3

din alte surse

6

1.100,00

 

 

 

a4

ajustări

7

28.895,54

 

 

b)

servicii navigaţie aeriană de terminal alte aeroporturi

8

18.500,00

 

 

c)

rambursarea contravalorii unor servicii de navigaţie aeriană

9

0,00

 

 

d)

producţia de imobilizări

10

 

 

 

e)

alte venituri din exploatare

11

10.000,00

 

2

 

Venituri financiare, din care:

12

25.800,00

 

 

a)

din imobilizări financiare

13

 

 

 

b)

din alte investiţii şi împrumuturi care fac parte din activele imobilizate

14

 

 

 

c)

din dobânzi

15

8.200,00

 

 

d)

alte venituri financiare

16

17.600,00

 

3

 

Venituri extraordinare

17

 

II.

 

 

CHELTUIELI TOTALE

18

778.957,10

 

1

 

Cheltuieli de exploatare, din care:

19

758.957,10

 

 

a)

cheltuieli de personal, din care;

20

532.337,58

 

 

 

a1

cheltuieli cu salariile

21

380.928,09

 

 

 

32

cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială şi alte obligaţii legale

22

115.227,59

 

 

 

a3

alte cheltuieli cu personalul, din care:

23

34.579,60

 

 

 

 

a3 1 cheltuieli sociale prevăzute prin art.21 Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare

24

4.500,00

 

 

 

a4

cheltuieli pentru contracte de mandat

25

1.602,30

 

 

b)

alte cheltuieli de operare, din care:

26

156.650,76

 

 

 

b1

cheltuieli materiale

27

8.242,68

 

 

 

b2

cheltuieli cu energia şi apa

28

5.000,00

 

 

 

b3

cheltuieli privind mărfurile

29

 

 

 

 

b4

cheltuieli cu serviciile executate de terţi, din care:

30

132.408,08

 

 

 

 

b4.1 EUROCONTROL

31

36.780,32

 

 

 

 

b4.2 AACR

32

10.168,04

 

 

 

b5

alte cheltuieli de exploatare, din care;

33

11.000,00

 

 

 

 

b5.1 chelt. de protocol

34

1.000,00

 

 

 

 

b5.2 chelt. de reclamă şi publicitate

35

300,00

 

 

 

 

b5.3 chelt. cu sponsorizarea

36

2.1000,00

 

 

c)

 

cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor corporale şi necorporale

37

69.968,76

 

2

 

 

Cheltuieli financiare, din care:

38

20.000,00

 

 

a)

 

cheltuieli privind dobânzile

39

 

 

 

b)

 

alte cheltuieli financiare

40

20.000,00

 

3

 

 

Cheltuieli extraordinare

41

 

 

III.

 

 

REZULTATUL BRUT (profit/pierdere)

42

23.134,21

IV.

 

 

IMPOZIT PE PROFIT

43

3.516,40

V.

 

 

PROFITUL CONTABIL RĂMAS DUPĂ DEDUCEREA IMPOZITULUI PE PROFIT, din care:

44

19.617,81

 

1

 

Rezerve legale

45

1.156,71

 

2

 

Alte rezerve reprezentând facilităţi fiscale prevăzute de lege

46

 

 

3

 

Acoperirea pierderilor contabile din anii precedenţi

47

 

 

4

 

Constituirea surselor proprii de finanţare pentru proiectele cofinanţate din împrumuturi externe, precum şi pentru constituirea surselor necesare rambursării ratelor de capital, plaţii dobânzilor, comisioanelor şi altor costuri aferente acestor împrumuturi externe

48

 

 

5

 

Alte repartizări prevăzute de lege

49

 

 

6

 

Profitul contabil rămas după deducerea sumelor de la pct.1-5

50

18.461,10

 

7

 

Participarea salariaţilor la profit în limita a 10% din profitul net, dar nu mai mult de nivelul unui salariu de bază mediu lunar realizat la nivelul operatorului economic în exerciţiul financiar de referinţă

51

1.846,11

 

8

 

Minimum 50% vărsăminte la bugetul de stat sau local în cazul regiilor autonome, ori dividende în cazul societăţilor/companiilor naţionale şi societăţilor cu capital integral sau majoritar de stat

52

9.230,55

 

9

 

Profitul nerepartizat pe destinaţiile prevăzute la pct.1-8 se repartizează la alte rezerve şi constituie sursă proprie de finanţare

53

9.230,55

VI.

 

 

SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR, din care:

54

182.115,61

 

1

 

Surse proprii

55

182.115,61

 

2

 

Alocaţii de la buget

56

 

 

3

 

Credite bancare

57

 

 

 

a)

- interne

58

 

 

 

b)

- externe

59

 

 

4

 

Fonduri europene

60

 

 

5

 

Alte surse

61

 

VII.

 

 

CHELTUIELI PENTRU INVESTIŢII, din care:

62

182.115,61

 

1

 

Cheltuieli aferente investiţiilor, inclusiv cele aferente investiţiilor în curs la finele anului

63

182.115,61

 

2

 

Rambursări de rate aferente creditelor pentru investiţii

64

 

 

 

a)

interne

65

 

 

 

b)

externe

66

 

VIII.

 

 

REZERVE, din care:

67

2.079,77

 

1

 

Rezerve legale

68

1.156,71

 

2

 

Rezerve statutare

69

 

 

3

 

Alte rezerve

70

923,06

IX.

 

 

DATE DE FUNDAMENTARE

71

 

 

1

 

Venituri totale

72

802.091,32

 

2

 

Cheltuieli aferente veniturilor totale

73

778.957,10

 

3

 

Nr. prognozat de personal la finele anului

74

1.553

 

4

 

Nr. mediu de salariaţi total

75

1.542

 

5

 

Productivitatea muncii în unităţi valorice (venituri totale/n r. mediu personal)

76

520,16

 

6

 

Cheltuieli totale la 1000 lei venituri totale (cheltuieli totale/venituri totale) x 1000

77

971,16

 

7

 

Plăţi restante

78

 

 

 

a)

preţuri curente

79

 

 

 

b)

preţuri comparabile

80

 

 

8

 

Creanţe restante*

81

 

 

 

a)

preţuri curente

82

27.500,00

 

 

b)

preţuri comparabile

83

27.500,00

 

ANEXA Nr. 2

 

            Regia Autonom㠓Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian - ROMATSA”

 

SITUAŢIE CENTRALIZATĂ

privind veniturile şi cheltuielile din bazele de cost pe anul 2015

 

 

 

 

- mii lei –

 

INDICATORI

Nr. rd.

2015 Prevederi

0

1

2

3

4

I.

 

Venituri cuprinse în bazele de cost, din care:

1

766.291,32

 

a)

conform bazelor de cost R1794, din care:

2

747.791,32

 

 

a1

servicii navigaţie aeriană de rută

3

660.518,93

 

 

a2

servicii navigaţie aeriană de terminal

4

57.276,84

 

 

a3

din alte surse

5

1.100,00

 

 

a4

ajustări

6

28.895,54

 

b)

servicii navigaţie aeriană de terminal alte aeroporturi

7

18.500,00

II.

 

Cheltuieli cuprinse în bazele de cost, din care:

8

758.957,10

 

a)

conform bazelor de cost R1794, din care:

9

697.119,27

 

 

a1

servicii navigaţie aeriană de rută, din care:

10

642.106,41

 

 

 

a1.1 cheltuieli cu personal

11

447.682,96

 

 

 

a1.2 alte cheltuieli de operare, din care:

12

135.256,32

 

 

 

    a1.2.1 ROMATSA

13

88.937,08

 

 

 

    a1.2.2 EUROCONTROL

14

36.780,32

 

 

 

    a1.2.3 AACR

15

9.538,92

 

 

 

a1.3 amortizare

16

59.167,13

 

 

a2

servicii navigaţie aeriană de terminal, din care:

17

55.012,86

 

 

 

a2.1 cheltuieli cu personal

18

41.623,03

 

 

 

a2.2 alte cheltuieli de operare, din care;

19

9.291,68

 

 

 

    a2.2.1 ROMATSA

20

8.062,56

 

 

 

    a2.2.2 AACR

21

629,12

 

 

 

a2.3 amortizare

22

4.098,15

 

b)

 

servicii navigaţie aeriană de terminal alte aeroporturi, din care:

23

61.837,83

 

 

b1

cheltuieli cu personal

24

43.031,59

 

 

b2

alte cheltuieli de operare

25

12.102,76

 

 

b3

amortizare

26

6.703,48

MINISTERUL TRANSPORTURILOR

 

ORDIN

pentru abrogarea Ordinului ministrului transporturilor nr. 222/2014 privind asigurarea transparenţei documentaţiilor de atribuire aferente procedurilor de achiziţii publice demarate de către Ministerul Transporturilor

 

Având în vedere Referatul de aprobare nr. 6.095 din 10 februarie 2015 al Direcţiei achiziţii, investiţii şi implementare proiecte,

în temeiul prevederilor art. 4 alin. (1) pct. 72 şi ale art. 5 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 21/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor,

ministrul transporturilor emite următorul ordin:

Art. 1. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin, Ordinul ministrului transporturilor nr. 222/2014 privind asigurarea transparenţei documentaţiilor de atribuire aferente procedurilor de achiziţii publice demarate de către Ministerul Transporturilor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 25 martie 2014, se abrogă.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial a României, Partea l.

 

Ministrul transporturilor,

Ioan Rus

 

Bucureşti, 24 februarie 2015.

Nr. 130.

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

 

ORDIN

pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 201/2003, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.235/2003

 

În temeiul prevederilor art. 10 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare

ministrul finanţelor publice emite următorul ordin:

Art. I. - Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 201/2003, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.235/2003, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 734 din 21 octombrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează;

- Punctul 17 se modifică şi se completează după cum urmează:

a) Textul referitor la art. 10 din ordonanţa de urgenţă se modifică şi va avea următorul cuprins:

“17. Art. 10 din ordonanţa de urgenţă:

(1) Trezoreria Statului acordă dobânzi la disponibilităţile păstrate în contul curent general al Trezoreriei Statului care, potrivit reglementărilor legale în vigoare, sunt purtătoare de dobânzi, cu excepţia sumelor provenite din subvenţii bugetare.

(2) Pentru sumele păstrate în conturi deschise la Trezoreria Statului, cu excepţia celor prevăzute la art. 5 alin. (10), operatorii economici şi beneficiarii de fonduri externe nerambursabile postaderare prevăzuţi la art. 5 alin. (14), alţii decât instituţiile publice, beneficiază de dobândă.

(3) Pentru operaţiunile de plăţi dispuse din conturile purtătoare de dobândă, prevăzute la alin. (2), derulate prin intermediul sistemelor de decontare a plăţilor de mică şi mare valoare în relaţia cu instituţiile de credit, se percep comisioane care constituie venituri ale bugetului Trezoreriei Statului. Cuantumul acestora se situează la nivelul comisioanelor plătite de Trezoreria Statului către Banca Naţională a României şi Societatea Naţională de Transfer de Fonduri şi Decontări - TRANSFOND - S.A.

(4) Din disponibilităţile păstrate în conturile deschise la Trezoreria Statului, prevăzute la alin. (1) şi (2), pentru care se acordă dobândă la vedere, se pot constitui depozite la termen la solicitarea scrisă a titularilor acestora.

(5) Instituţiile şi autorităţile publice, indiferent de forma de finanţare şi subordonare, nu beneficiază de dobândă la vedere, cu excepţia disponibilităţilor acestora prevăzute la alin. (1).

(6) La solicitarea scrisă a instituţiilor şi autorităţilor publice finanţate integral din venituri proprii, acestea pot constitui la Trezoreria Statului depozite la termen numai din excedentele bugetelor proprii de venituri şi cheltuieli ale anilor precedenţi, inclusiv în situaţia în care acestea cuprind sume primite de la alte bugete, dar pentru care legea nu prevede regularizarea sumelor respective cu bugetele din care provin. Responsabilitatea cu privire la sumele constituite sub formă de depozite revine în totalitate ordonatorului de credite care îşi gestionează bugetul de venituri şi cheltuieli.

(7) Nivelul ratelor dobânzilor la vedere şi al depozitelor la termen se stabileşte prin ordin al ministrului finanţelor publice.

(8) Dobânda aferentă certificatelor de trezorerie pentru populaţie, nerăscumpărate la scadenţă şi transformate în certificate de depozit, se plăteşte de la bugetul de stat.

(9) Pentru operaţiunile efectuate în contul deschis pe numele Comisiei Europene prevăzut la ari. 5 alin. (13)t Trezoreria Statului nu percepe comisioane.

(10) Pentru alte servicii prestate de Trezoreria Statului la solicitarea instituţiilor de credit şi operatorilor economici se percep comisioane care constituie venituri ale bugetului Trezoreriei Statului. Natura şi nivelul comisioanelor se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor publice.”

b) Normele metodologice aferente punctului 17 se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La punctul 10.2, litera b) se modifică şi va avea următorul cuprins:

“b) disponibilităţile provenite din sumele păstrate de operatorii economici în contul 50.69 «Disponibil al operatorilor economici» şi de beneficiarii de fonduri externe nerambursabile postaderare în conturile analitice deschise în cadrul contului 50.98 «Disponibil al operatorilor economici şi al organismelor neguvernamentale nonprofit aferent proiectelor finanţate din fonduri externe nerambursabile postaderare», alţii decât instituţiile publice;”.

2. La punctul 10.2, literele c) şi d) se abrogă.

3. La punctul 10.3, litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins:

“a) pentru disponibilităţile prevăzute la pct. 10.2 lit. a) şi b), calculul dobânzii se efectuează după următoarea formulă:

 

Sumă dobândă = (Sold mediu zilnic x rata dobânzii x 30 de zile) / 360 x 100

în care:

Sold mediu zilnic = suma soldurilor zilelor calendaristice/ număr de zile calendaristice (28, 29, 30, 31).”

4. La punctul 10.3, litera b) se abrogă.

5. După punctul 10.3.1 se introduce un nou punct, punctul 10.3,2, cu următorul cuprins:

“10.3.2. În condiţiile în care un titular de cont de disponibilităţi formulează cerere de lichidare a contului, dobânda se calculează şi se virează la sfârşitul acelei zile.”

6. Punctul 10.4 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“10.4. Instituţiile şi autorităţile publice finanţate integral din venituri proprii pot solicita în scris la Trezoreria Statului constituirea de depozite la termen numai din excedentele bugetelor proprii de venituri şi cheltuieli ale anilor precedenţi.”

7. Punctul 10.5 se modifică şl va avea următorul cuprins:

“10.5. La solicitarea scrisă a titularilor de conturi de disponibilităţi, pentru care se acordă dobânda la vedere şi care se încadrează în prevederile pct. 10.2, se pot constitui depozite la termen.”

8. Punctul 10.5.1 se abrogă.

9. Punctul 10.5.2 se abrogă.

10. Punctul 10.5.3 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“10.5.3. Depozitele se constituie pe termen de o lună (30 de zile) sau de trei luni (90 de zile), în sumă de minimum un milion lei, în multiplu de o mie lei, în contul 43 «Depozite ale agenţilor economici» şi în contul 44 «Depozite ale instituţiilor publice». Cuantumul şi termenul pentru care se constituie depozitul şi rata dobânzii se prevăd într-o convenţie încheiată între titularul disponibilităţilor respective şi unitatea Trezoreriei Statului unde este deschis contul, potrivit modelului prezentat în anexa nr. 13 la normele metodologice.”

11. Punctul 10.5.4 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“10.5.4. La scadenţa depozitului, disponibilităţile se virează în contul de disponibilităţi din care au provenit sumele.”

12. Punctul 10.5.5 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“10.5.5. În cazul în care titularul depozitului solicită preluarea de sume din depozit înainte de termen, acesta se desfiinţează integral şi sumele se virează în ziua respectivă din contul de depozit în contul din care au provenit sumele. Pentru perioada cuprinsă între data constituirii depozitului şi data desfiinţării depozitului, se calculează dobânda la vedere numai pentru sumele care se încadrează în prevederile pct. 10.2. Suma dobânzii astfel calculată se virează în prima zi lucrătoare a lunii următoare desfiinţării depozitului din bugetul Trezoreriei Statului, după caz, în contul de disponibilităţi la vedere sau în contul de venituri bugetare la capitolul 31 «Venituri din dobânzi» subcapitolul 31,03.00 «Alte venituri din dobânzi».

13. Punctul 10.10.1 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“10.10.1. Pentru operaţiunile de plăţi dispuse de operatorii economici, beneficiarii de fonduri externe nerambursabile postaderare, care încasează dobânda la disponibilităţile din conturile deschise la unităţile Trezoreriei Statului se percep comisioane care se situează la nivelul comisioanelor plătite de Trezoreria Statului către Banca Naţională a României şi Societatea Naţională de Transfer de Fonduri şi Decontări - TRANSFOND -S.A.”

14. Punctul 10.10.2 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“10.10.2. Pentru operaţiunile de plăţi dispuse de către operatorii economici şi beneficiarii de fonduri externe nerambursabile postaderare, alţii decât instituţii publice, plata comisioanelor se efectuează prin debitarea directă a contului, concomitent cu operaţiunea de procesare a ordinului de plată. În situaţia în care în conturi nu există disponibilităţi suficiente care să permită debitarea acestora cu valoarea comisioanelor, unităţile Trezoreriei Statului nu vor deconta ordinele de plată respective.

Art. II. - Anexa nr. 14 se abrogă.

Art. III. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la data publicării.

 

Ministrul finanţelor publice,

Darius-Bogdan Vâlcov

 

Bucureşti, 2 martie 2015.

Nr. 223.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALA

 

DECIZIA Nr. 2

din 2 februarie 2015

 

Dosar Nr. 30/1/2014/HP/P

 

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală - judecător-raportor

Angela Dragne - judecător la Secţia penală

Sandel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală

Lucia Tatiana Rog - judecător la Secţia penală

Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală

Marius Dan Foito - judecător la Secţia penală

Ilie Iulian Dragomir - Judecător la Secţia penală

Ştefan Pistol - judecător la Secţia penală

Costin Cristian Puşcă - magistrat-asistent

 

S-a luat în examinare sesizarea formulată la Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală prin care solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor CEDO), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Iuliana Nedelcu din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curţi de apel, tribunale şi judecătorii. În acest context, a arătat că la nivelul instanţelor naţionale s-au conturat patru opinii, dintre care două majoritare:

1. În prima opinie majoritară exprimată s-a susţinut că, în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultima instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este cea a apelului întrucât, în actuala reglementare procesual penală, în vigoare începând cu data de 1.02.2014, recursul nu mai este prevăzut ca şi cale ordinară de atac, apelul fiind singura cale ordinară de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii primei instanţe.

2. În cea de a două opinie majoritară exprimată s-a susţinut că recursul este calea de atac legală întrucât, chiar dacă nicio dispoziţie procesual penală nu reglementează expres situaţia din prezenta cauză, rejudecarea (după admiterea cererii de revizuire) în etapa apelului ar lăsa fără niciun efect hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în speţă, de vreme ce încălcarea dreptului la un proces echitabil nu s-a constatat pentru faza apelului ci pentru recurs, iar în această situaţie procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală nu şi-ar atinge finalitatea pentru care a fost reglementată şi nu ar constitui un remediu intern eficient pentru încetarea încălcărilor constatate, echivalând cu o neexecutare a hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

3. În cea de a treia opinie s-a susţinut că doar sentinţele şi încheierile, în anumite condiţii prevăzute de lege, pot fi atacate cu apel, şi nicidecum deciziile pronunţate în apel, cum este cazul în dosarul de faţă, hotărârea fiind definitivă, şi, în consecinţă, nu există nicio cale de atac ce poate fi exercitată împotriva acestei decizii.

4. A fost exprimat punctul de vedere conform căruia cafea de atac aplicabilă în speţă este recursul în casaţie, argumentat pe faptul că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale prevăd că deciziile pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casaţie.

În continuare a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

A mai referat că la data de 19 ianuarie 2014 Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 3.063/C/3.686/MI-5/2014 prin care s-â adus la cunoştinţă că în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză, fiind depuse şi concluzii scrise.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a acordat cuvântul asupra eventualelor cereri sau chestiuni prealabile şi, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat procurorului să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat sesizarea ca fiind inadmisibilă şi această apreciere se bazează pe jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a promovat o interpretare restrictivă cu privire la dispoziţiile procesual penale ca obiect al acestei proceduri întemeiate pe art. 475 din Codul de procedură penală şi în care s-au pronunţat soluţii de respingere, ca inadmisibile, a acelor sesizări care au avut ca obiect dispoziţii procesual penale, arătându-se că ele reprezintă chestiuni incidentale de care nu depinde soluţionarea fondului.

A susţinut că, în mod concret, în Decizia nr. 11/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a arătat că interpretarea pe care eventual ar da-o completul trebuie să producă consecinţe juridice asupra fondului cauzei, respectiv să se afle în dependenţă cu soluţia dată acţiunii penale, respectiv celei civile.

În aceeaşi decizie s-a definit sintagma “soluţionare pe fond a cauzei”, arătându-se că este vorba de dezlegarea raportului juridic care a fost generat de încălcarea normei de incriminare care protejează relaţiile sociale ce fac obiectul acesteia, şi nicidecum de cereri sau chestiuni incidentale.

A arătat că, în Decizia nr. 17/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în care se analiza o problemă de competenţă funcţională, s-a pronunţat o soluţie de respingere, ca inadmisibilă, calificându-se această problemă ca fiind un incident procesual.

De asemenea, Decizia nr. 24/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în care s-a pus problema admisibilităţii unei căi de atac în materia măsurilor preventive, problema pusă în discuţie a fost calificată ca o chestiune incidentală.

A făcut trimitere şi la Decizia nr. 22/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în care tot o problemă de admisibilitate a unui tip de acţiune într-o ipoteză particulară a fost dezbătută, arătându-se că problema excedează lămuririi vreunei chestiuni de care depinde soluţionarea fondului.

A arătat că cerere incidentală sau chestiunea prealabilă reprezintă orice altă cerere care nu se grefează pe acţiunea principală, iar un incident reprezintă o chestiune ce apare în soluţionarea unui proces şi care se soluţionează prealabil fondului şi, prin urmare, nu antamează fondul, ci, cel mult, pune în discuţie condiţii formale ale judecăţii sau condiţii ale exercitării dreptului la acţiune.

A făcut trimitere la Decizia nr. 1/2013 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă în care se menţionează că, numai analizând pretenţia concretă, instanţa realizează o judecare a fondului cauzei.

Doamna procuror a făcut câteva menţiuni referitoare la cauza în care s-a configurat prezenta chestiune de drept ce face obiectul dezlegării.

Astfel, a arătat că instanţa, Curtea de Apel Timişoara, a admis o revizuire bazată pe dispoziţiile art. 465 din Codul de procedură penală având în vedere o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil în calea de atac exercitată de procuror, recurs la acea dată, şi a dispus rejudecarea cauzei, iar prin dispozitivul hotărârii a recalificat calea de atac ca fiind un apel.

A arătat că şi din această perspectivă, având în vedere hotărârea instanţei care a dispus revizuirea, se relevă caracterul inadmisibil al prezentei dezlegări pentru că instanţa de control judiciar a stabilit printr-o hotărâre limitele procesuale în care urmează să se desfăşoare rejudecarea cauzei, această hotărâre fiind obligatorie pentru instanţa de rejudecare.

În concluzie, a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă.

Pe fondul problemei de drept supuse dezlegării, a arătat că, având în vedere şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, în concret, încheierea din 3 decembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 1.948/1/2014, precum şi încheierea invocată de către doamna judecător-raportor în raportul ataşat la Dosarul cauzei, sesizarea este admisibilă, însă nu în baza dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 255/2013 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, ci în baza art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care obligă statele participante la Convenţie să respecte caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi în baza Recomandării nr. R (2000) 2 a Comitetului de Miniştri al statelor membre cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor cauze la nivel naţional în urma hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului care obligă părţile contractante să repună părţile în situaţia anterioară.

Or, o repunere în situaţia anterioară incumbă, din perspectiva legislaţiei naţionale actuale, o ultraactivitate a legii procesual penale vechi,respectiv supravieţuirea dispoziţiilor referitoare la recursul ordinar şi rejudecarea cauzei concrete potrivit dispoziţiilor art. 3859 şi următoarele din Codul de procedură penală anterior.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare asupra sesizării formulate.

După care,

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea de şedinţă din data de 20 noiembrie 2014 pronunţată în Dosarul numărul 214/59/2008, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, în temeiul art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, respectiv: care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor CEDO), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului”

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 214/59/2008 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală.

Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a fost investită cu judecarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496/2003, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 1.929/2003.

Prin Decizia penală nr. 124/R din 31.01.2011 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în Dosarul nr. 214/59/2008 s-a dispus, ca urmare a admiterii recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad, condamnarea inculpatului F.C.D. la o pedeapsă de 15 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de organizare, conducere sau finanţare de trafic internaţional de droguri de mare risc, prevăzută de art. 3 alin. (2) raportat la art. 10 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 13 din Codul penal anterior, şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a două şi lit. b) din Codul penal anterior ca pedeapsă complementară, hotărârea fiind definitivă.

Prin Decizia penală nr. 599/A din 2 iulie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, îndreptată material prin încheierea penală nr. 599/A/CC din 10 septembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuentul F.C.D., a fost desfiinţată Decizia penală nr. 124/R din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în Dosarul nr. 214/59/2008, s-a dispus rejudecarea de către această instanţă a recursului, care urma să fie recalificată în apel declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad, pronunţată în Dosarul nr. 1.929/2003.

Admiterea cererii de revizuire s-a produs ca urmare a aplicării art. 465 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv ca urmare a faptului că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat o hotărâre de condamnare a statului român în Cauza F. c/a România (Cauza nr. 17.520/04), stabilind că prin condamnarea revizuentului la pedeapsa de 15 ani închisoare fără audierea martorilor care figurau în dosar, în condiţiile în care celelalte instanţe de fond şi apel au dispus achitarea inculpatului, a fost încălcat dreptul revizuentului la un proces echitabil.

De la momentul pronunţării Deciziei penale nr. 124/R din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara şi până în momentul soluţionării prezentei cauze au intervenit modificări legislative semnificative în ceea ce priveşte căile de atac, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal şi a noului Cod de procedură penală, începând cu data de 1 februarie 2014, principalul element care vizează prezenta cauză fiind dispariţia căii de atac a recursului, respectiv calificarea căii de atac a apelului ca fiind o cale de atac integral devolutivă şi a faptului că, la epuizarea judecăţii în această cale de atac, hotărârea pronunţată este definitivă.

Problema de drept care s-a născut în această speţă din cauza acestor modificări legislative succesive ale legii penale este calea de atac de urmat în vederea judecării “recursului” declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496 din 17 septembrie 2003 a Tribunalului Arad, pronunţată în Dosarul nr. 1.929/2003.

În speţă, apărătorul inculpatului F.C.D. a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului, raportându-se la dispoziţiile art. 408 alin (1) şi (2) din Codul de procedură penală, care prevăd că doar sentinţele şi încheierile în anumite condiţii prevăzute de lege pot fi atacate cu apel, şi nicidecum deciziile pronunţate în apel, cum este cazul în dosarul de faţă (Decizia nr. 496/2003 a Tribunalului Arad), în opinia apărării această hotărâre fiind definitivă, iar consecinţa că inculpatul ar fi absolvit de răspunderea penală întrucât prin această decizie s-a dispus achitarea inculpatului pentru învinuirea adusă.

Procurorul de şedinţă a arătat faptul că s-ar putea judeca pe fond în calea de atac a apelului apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, ca urmare a recalificării recursului în apel, existând această posibilitate procedurală datorită intrării în vigoare a Noului Cod penal, care nu mai prevede calea de atac a recursului drept cale de atac ordinară, ci doar calea de atac a apelului, iar critica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a referit la faptul că în calea de atac declanşată de procuror nu au fost administrate probele pe care s-a bazat hotărârea de condamnare a inculpatului, în sprijinul acestei variante fiind interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesuale penale.

De altfel, ar mat exista şi o a treia posibilitate de a fi calificată calea de atac prin aplicarea dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 255/2013, lege pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, care prevede că recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs, desigur acest lucru fiind permis dacă s-ar interpreta că această dispoziţie legală se referă şi la astfel de situaţii cum este speţa de faţa, respectiv prin admiterea unei căi extraordinare de atac se pune problema rejudecării pe fond a cauzei în condiţiile în care dosarul a parcurs trei grade de jurisdicţie - fond, apel şi recurs.

Raportat la cele trei situaţii posibile prezentate mai sus, s-a pus problema dacă subzistă o cale de atac împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad şi dacă da, care este aceasta, apelul sau recursul prevăzut de Codul de procedură penală anterior, această calificare corectă şi legală a căii de atac (dacă există) având o repercusiune directă asupra soluţionării fondului cauzei, întrucât de dezlegarea acestei chestiuni de drept depinde întrutotul soluţia de fond care urmează a fi adoptată în speţa de faţă.

Dacă s-ar califica inexistenţa căii de atac, respectiv inadmisibilitatea apelului, s-ar pronunţa o soluţie prevăzută de art. 421 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală nou; dacă s-ar admite ideea că ar exista posibilitatea rejudecării pe fond a cauzei având ca obiect apelul procurorului împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad, această rejudecare ar trebui efectuată într-o anumită componenţă (de doi judecători) a completului de judecată şi cu respectarea caracterului integral devolutiv al acestei căi de atac, iar în a treia variantă, în care s-ar accepta rejudecarea cauzei în calea de atac a recursului prevăzut de legea veche, completul de judecată ar trebui să fie compus conform dispoziţiilor legale referitoare la compunerea completului în această cale de atac (trei judecători) şi ar trebui avute în vedere şi motivele de recurs prevăzute de legea veche, întrucât recursul ar viza o hotărâre dată în apel.

S-a menţionat că statul român a fost condamnat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru faptul că, în calea de atac a recursului, instanţa de recurs nu a procedat la administrarea probelor testimoniale, în condiţiile în care instanţele de fond şi apel au dispus achitarea inculpatului, apreciind că prin această manieră de judecată s-a încălcat un drept fundamental al omului, respectiv dreptul la un proces echitabil.

În esenţă, având în vedere această constatare a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că se impune repunerea persoanei în cauză, respectiv a inculpatului, într-o situaţie anterioară, iar reparaţia încălcării constatate de către o instanţă internaţională, respectiv CEDO, prin desfiinţarea hotărârii care a produs această încălcare a unui drept fundamental al omului şi apoi posibilitatea de a se rejudeca cauza în condiţiile respectării dreptului la un proces echitabil.

Datorită însă schimbărilor legislative, ca urmare a intrării în vigoare a Codului de procedură penală, a apărut problema calificării căii de atac existente în speţa dată, punându-se problema dacă mai există vreo cale de atac, iar dacă există, care este aceasta.

În aceste condiţii, chiar dacă problema de drept dezlegată are caracterul unei problematici de procedură penală, şi nu de drept material, s-a apreciat că are o influenţă directă asupra modalităţii de soluţionare a cauzei pe fond, iar de lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, astfel că prima condiţie impusă de art. 475 teza I din Codul de procedură penală este îndeplinită.

De altfel, această chestiune de drept are un caracter de noutate întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai statuat asupra acesteia printr-o hotărâre prealabila sau printr-un recurs în interesul legii, problema în cauză nefăcând obiectul unor astfel de hotărâri în curs de soluţionare, astfel că este îndeplinită şi condiţia impusă de art. 475 teza II din Codul de procedură penală.

Având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, dar şi necesitatea lămuririi chestiunii de drept printr-o hotărâre prealabilă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea unei bune soluţionări a prezentului dosar, în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, instanţa a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

- care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultima instanţă soluţionându-se recursul procurorului

Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, având în vedere faptul că judecarea cauzei depinde de modul de lămurire a chestiunii de drept puse în discuţie, s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

III. Dispoziţii legale incidente:

Art. 465 din Codul de procedură penală - Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului

(1) Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

(2) Pot cere revizuirea:

a) persoana al cărei drept a fost încălcat;

b) membrii de familie ai condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului;

c) procurorul.

(3) Cererea de revizuire se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.

(4) Cererea de revizuire se poate face cel mai târziu în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii definitive pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

(5) După sesizare, instanţa poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului sau la cererea părţii, suspendarea executării hotărârii atacate. Dispoziţiile art. 460 alin. (1) şi (3) se aplică în mod corespunzător

(6) Participarea procurorului este obligatorie.

(7) La judecarea cererii de revizuire, părţile se citează. Partea aflată în stare de deţinere este adusă la judecată.

(8) Atunci când părţile sunt prezente la judecarea cererii de revizuire, instanţa ascultă şi concluziile acestora.

(9) Instanţa examinează cererea în baza actelor dosarului şi se pronunţă prin decizie.

(10) Instanţa respinge cererea în cazul în care constată că este tardivă, inadmisibilă sau nefondată.

(11) Atunci când instanţa constată că cererea este fondată;

a) desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor secţiunii 1 a cap. V din titlul III al părţii speciale, înlătură consecinţele încălcării dreptului;

b) desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile secţiunii 1 a cap. V din titlul III al părţii speciale.

(12) Hotărârea pronunţată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

Art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale, într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

Art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului

(1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

(2) Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.

Art. 11 din Constituţia României - Dreptul internaţional şi dreptul intern

(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.

Art. 20 din Constituţia României - Tratatele internaţionale privind drepturile omului

(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Art. 41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - Reparaţia echitabilă

Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

IV. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Inculpatul F.C.D. nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii, astfel cum avea posibilitatea potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la nivelul curţilor de apel şi al instanţelor de judecată arondate s-au conturat următoarele patru opinii, dintre care două majoritare:

1. În prima opinie majoritară exprimată s-a susţinut că, în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultima instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este cea a apelului întrucât, în actuala reglementare procesual penală, în vigoare începând cu data de 01,02.2014, recursul nu mai este prevăzut drept cale ordinară de atac, apelul fiind singura cale ordinară de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii primei instanţe.

2. În cea de a două opinie majoritară exprimată s-a susţinut că recursul este calea de atac legală întrucât, chiar dacă nicio dispoziţie procesual penală nu reglementează expres situaţia din prezenta cauză, rejudecarea (după admiterea cererii de revizuire) în etapa apelului ar lăsa fără niciun efect hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în speţă, de vreme ce încălcarea dreptului la un proces echitabil nu s-a constatat pentru faza apelului, ci pentru recurs, iar în această situaţie procedura prevăzută de ari. 465 din Codul de procedură penală nu şi-ar atinge finalitatea pentru care a fost reglementată şi nu ar constitui un remediu intern eficient pentru încetarea încălcărilor constatate, echivalând cu o neexecutare a hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

3. În cea de a treia opinie s-a susţinut că doar sentinţele şi încheierile. În anumite condiţii prevăzute de lege, pot fi atacate cu apel, şi nicidecum deciziile pronunţate în apel, cum este cazul în dosarul de faţă, hotărârea fiind definitivă, şi, în consecinţă, nu există nicio cale de atac ce poate fi exercitată împotriva acestei decizii.

4. A fost exprimat punctul de vedere conform căruia calea de atac aplicabilă în speţă este recursul în casaţie, argumentat pe faptul că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale prevăd că deciziile pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casaţie.

VI. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată Specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Dintre specialişti, Academia Română - Institutul de Cercetări Juridice a comunicat următorul punct de vedere:

În cauză, încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, constatată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), s-a produs în faţa instanţei de recurs, care l-a condamnat direct pe inculpat în urma recursului procurorului, prin simpla reapreciere a aceloraşi probe în temeiul cărora s-a pronunţat achitarea la fond şi s-a menţinut achitarea în apel, fără ca instanţa de recurs să readministreze, în mod nemijlocit şi contradictoriu, probele invocate de acuzare (a se vedea, în acelaşi sens, Hotărârea CEDO Hanu contra României din 4 iunie 2013 şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală nr. 213 din 22 ianuarie 2013, nr. 725 din 28 februarie 2013 şi nr. 3.757 din 16 noiembrie 2012).

Prin admiterea cererii de revizuire şi desfiinţarea deciziei instanţei de recurs în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului, practic, cauza revine în momentul procesual anterior, în care aceeaşi instanţă, Curtea de Apel, trebuie să judece din nou, adică să rejudece recursul Parchetului cu care a fost şi este învestită.

Deşi această ipoteză nu a fost avută în vedere prin dispoziţiile tranzitorii ale Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, prin efectul desfiinţării deciziei menţionate şi al obligaţiei de a se rejudeca aceeaşi cale de atac ordinară în faţa căreia s-a încălcat un drept fundamental, ne găsim, practic, în ipoteza unei repuneri în situaţia anterioară, respectiv în situaţia prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, a unui recurs care nu a fost judecat până la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală.

VII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial.

VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curţi, a curţii de apel şi a tribunalului, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Astfel, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerinţe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar problema de drept să nu fi fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte îndeplinirea primei condiţii, se constată că ne aflăm în prezenţa unui complet sesizat cu soluţionarea în ultimă instanţă a cauzei, respectiv învestirea Curţii de Apel Timişoara cu soluţionarea unei pricini în ultimă instanţă, şi anume recursul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496/2003, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 1.929/2003.

De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs.

În ceea ce priveşte cea de-a treia cerinţă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, deşi această chestiune vizează calificarea căii de atac aplicabile în prezenta speţă ca urmare a modificărilor legislative survenite prin intrarea în vigoarea la 1 februarie 2014 a noilor coduri, penal şi de procedură penală, dezlegarea acestei probleme de drept are o influenţă directă asupra modalităţii de soluţionare pe fond a cauzei, iar de lămurirea sa depinde însăşi soluţionarea cauzei în materialitatea sa, astfel că şi această condiţie este îndeplinită, însă se impune a fi făcute o serie de precizări.

Astfel, admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului.

Prin sintagma “soluţionarea pe fond a cauzei” folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs trebuie să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă.

De altfel, aceasta a fost şi raţiunea avută în vedere de legiuitor care, prin art. 102 pct. 284 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, a modificat conţinutul art. 475 ce reglementează condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate în vederea pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, introducând expresia “pe fond”, care lipsea din prima formă adoptată a Codului, prin reformularea textului de lege menţionat urmărindu-se tocmai excluderea de la această procedură ce vizează asigurarea unei practici judiciare unitare a problemelor de drept de care nu depinde soluţionarea pe fond a litigiilor penale, chestiuni ce urmează a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală.

În prezenta cauză, chiar dacă obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept ce se circumscrie sferei normelor procesual penale, de dezlegarea chestiunii de drept depinde “soluţionarea pe fond a cauzei” având în vedere diferenţele majore între căile de atac prevăzute atât în legislaţia în vigoare de la 1 februarie 2014, cât şi în cea anterioară acestei date.

Astfel, în situaţia în care calea de atac legală este cea a apelului, acesta are efect integral devolutiv, constând într-o nouă judecare a cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, care au format obiectul judecăţii în faţa instanţei inferioare, spre deosebire de situaţia în care calea de atac legală ar fi cea a recursului, în forma şi reglementarea anterioară, în care recursul are un efect devolutiv parţial, cauza fiind rejudecată numai în limita cazurilor de casare prevăzute de lege.

De asemenea, Înalta Curte reţine faptul că, deşi prin Decizia penală nr. 599/A din 2 iulie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, îndreptată material prin încheierea penală nr. 599/A/CC din 10 septembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuentul F.C.D., a fost desfiinţată Decizia penală nr. 124/R din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în Dosarul nr. 214/59/2008, s-a dispus rejudecarea de către această instanţă a recursului care a fost recalificat în apel declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad, pronunţată în Dosarul nr. 1.929/2003, calificarea făcută de către instanţa ce a admis cererea de revizuire nu împiedică instanţa de apel să repună în discuţie calificarea căii de atac şi să dispună în consecinţă pentru că, în drept, nu este vorba despre o decizie a Curţii de apel cu caracter obligatoriu în sensul celor prevăzute de art. 3851» din Codul de procedură anterior, ci despre o recalificare a căii de atac ce decurge şi trebuie exercitată în condiţiile legii.

În concluzie, faţă de faptul că recalificarea căii de atac nu se circumscrie aspectului prevăzut de art. 38518 din Codul de procedură anterior, în sensul în care decizia Curţii de apel este obligatorie doar sub aspectul limitelor stabilite în conţinutul deciziei, şi nu în ceea ce priveşte calea de atac ce trebuie exercitată, Înalta Curte apreciază că sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept îndeplineşte cumulativ cerinţele legale pentru admisibilitatea acesteia.

Pe fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, Înalta Curte stabileşte că, în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial, având în vedere următoarele argumente:

Analiza dispoziţiilor art. 465 din Codul de procedură penală, referitoare la revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, relevă că această cale extraordinară de atac are o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcţionalitatea şi funcţia sa procesuală, care o deosebeşte de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanţă a propriei soluţii, soluţie care este înlocuită cu una corespunzătoare noilor fapte şi împrejurări constatate şi de care instanţa nu a avut anterior cunoştinţă de ele.

Prin posibilitatea acordată părţii de a exercita această cale extraordinară de atac, practic Curtea Europeană a Drepturilor Omului vine să confirme faptul că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe este garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, iar acest drept trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante şi, deşi unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (a se vedea Cauza Brumărescu contra României), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX), atunci când însă se constată încălcarea unui drept, Curtea Europeană a Drepturilor Omului impune instanţelor obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea în momentul încălcării dreptului.

Aşadar, Convenţia creează un adevărat cadru juridic privitor la protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care le protejează, cu valoare supranaţională, dar bazat pe principiul subsidiarităţii, ceea ce presupune o repartizare a competenţelor în acest domeniu între autorităţile naţionale, cu vocaţia de a asigura ele, primele, apărarea acestor drepturi şi libertăţi, şi instanţa europeană, chemată să intervină numai atunci când aceasta nu se realizează pe deplin în cadrul sistemului naţional de drept în discuţie1.

Prin exercitarea acestei căi de atac, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a integrat pe deplin sfera drepturilor omului în sfera dreptului pozitiv şi a pus bazele protecţiei europene a drepturilor omului, oferindu-le părţilor beneficiul unui control jurisdicţional al respectării drepturilor lor, instituind astfel măsuri de garanţie suplimentară, pentru că acest sistem are la bază elemente de garanţie cu scop final de armonizare minimală a dreptului intern al statelor contractante care îşi păstrează propriile caracteristici de fond şi de procedură, având însă ca obiectiv final armonizarea sistemelor jurisdicţionale în funcţie de un sistem minim de protecţie, pe care îl defineşte şi pe care statele pot să îl depăşească.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este, în acelaşi timp, atât un tratat internaţional, cât şi expresia unei tradiţii constituţionale a statelor membre, ce reprezintă cadrul esenţial european al protecţiei unor drepturi fundamentale ale omului2, pentru că demersul instanţei europene care transpune în practică dezideratele Convenţiei ar fi unul gratuit, dacă statele condamnate nu s-ar supune autorităţii deciziilor Curţii, încălcându-şi astfel obligaţia asumată prin aderarea la Convenţie, aceea de a se conforma la deciziile pronunţate de Curte în litigiile la care ele sunt părţi.

Deşi Curtea lasă la latitudinea statelor alegerea mijloacelor la care vor recurge pentru a pune capăt violării constatate şi pentru a îndepărta consecinţele acesteia, conformarea efectivă derivând, în lipsa forţei executorii a deciziilor, din “loialitatea convenţională”3 (Cauza Maeştri contra Italiei), extrasă din conţinutul înserat în art. 1 al Convenţiei şi parafrazând dispoziţiile cuprinse în art. 34 şi, respectiv, art. 38 alin. (1) din Convenţie, se poate afirma că statul pârât este obligat nu numai să se abţină de la a stânjeni în vreun fel exercitarea eficace a dreptului de sesizare a instanţei europene şi să furnizeze toate facilităţile pentru stabilirea faptelor, ci şi să coopereze mai departe pentru asigurarea eficacităţii soluţiei adoptate de instanţa europeană.

Toate aceste argumente relevă indubitabil că atunci când Curtea Europeană constată încălcarea unui drept, impune instanţelor obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea sau mai exact reclamantul în momentul încălcării dreptului, recunoscându-i acestuia posibilitatea de a relua judecarea unei căi de atac ce a fost valabil exercitată la un anumit moment procesual şi care prin raportare la modul în care a fost soluţionata a generat o vătămare ce continuă să îşi producă efectele şi nu poate fi înlăturată decât prin rejudecarea cauzei de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului.

Este vorba, în mod real, despre o repunere a părţii în situaţia juridică sau, mai exact, în dreptul conferit de calea de atac exercitată la momentul declarării şi judecării ei, astfel că, în cauză nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale şi care prevăd c㠓Rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ori de către instanţa competentă, dispusă după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, se desfăşoară conform legii noi”, întrucât nu ne aflăm în prezenţa unei situaţii clasice de desfiinţare cu rejudecare şi care practic obligă instanţele să aplice legea nouă, ci în prezenţa dispoziţiilor tranzitorii înserate în conţinutul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale care arată c㠓Recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs”.

Astfel, în situaţia în care nu s-ar da valoare dispoziţiilor tranzitorii prevăzute în acest text de lege, nu numai că s-ar înfrânge principiul loialităţii convenţionale, care impune statelor să repare încălcarea produsă părţii prin rejudecarea cauzei de către instanţa în faţa căreia i s-a încălcat dreptul, în speţă instanţa de recurs, ba, mai mult decât atât, s-ar ajunge în situaţia ca o persoană să fie judecată de două ori în cadrul aceleiaşi căi de atac, doar pe motiv că legea nouă nu mai prevede în competenţa instanţelor calea de atac a recursului.

Or, scopul legii penale prin reglementarea dată în conţinutul dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale a fost acela de a acoperi şi astfel de situaţii care au o reglementare mai specială şi care au menirea să răspundă exigentelor referitoare la executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul de a se lua măsuri suficiente pentru a se evita pe viitor repetarea încălcării drepturilor ori înlăturarea celor care continuă să îşi producă efectele.

În plus, în caz de conflict între normele juridice internaţionale privind drepturile omului şi dreptul român, instanţa de contencios european a statuat că nu se va aplica principiul ierarhiei juridice şi nici principiul succesiunii în timp, ci se va aplica norma cea mai favorabilă pentru drepturile omului.

Or, o măsură suficientă şi de natură să prevină pe viitor o astfel de vătămare este tocmai aceea de a recunoaşte şi de a da pârtii dreptul de a fi judecată în calea de atac ce a generat încălcarea dreptului său, şi nu de a supune normele de drept europene clare şi neechivoce şi care se bucură de preeminenţă unor interpretări novatorii în raport cu dreptul intern în cauză, pentru că esenţa acestei proceduri o reprezintă garanţia ce i se oferă acuzatului, în sensul că exigenţele referitoare la executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt respectate, iar acest lucru se va putea realiza doar prin repunerea părţii în situaţia în care se afla la data încălcării dreptului, indiferent că este vorba despre prima instanţă, instanţa de apel sau de recurs, cu menţiunea expresă că, pentru hotărârile rămase definitive potrivit legii vechi, competentă va fi instanţa de recurs aşa cum era aceasta stabilită sub imperiul legii vechi, iar compunerea completului va fi cea de la recurs, aşa cum era reglementată de legea anterioară.

Pentru că dincolo de dreptul recunoscut părţii, judecătorul naţional este unul dintre destinatarii unei astfel de hotărâri, interesul acestuia trebuie să fie acela de a evita repetarea faptului ilicit, în aşteptarea intervenirii unei modificări a dreptului intern şi chiar în ipoteza în care hotărârile Curţii necesită o reformă complexă şi amplă a sistemului legislativ intern, judecătorul naţional poate şi trebuie, pe cât este posibil, să pună în aplicare aceste hotărâri, până să intervină o lege internă în concordanţă cu Convenţia, pentru că, “judecătorul naţional rămâne deplin responsabil în aplicarea uniformă a Convenţiei în sistemul intern judiciar, realizând eficient şi constituţional ist o sinteză între exigenţele acesteia şi constrângerile, în unele privinţe şi perioade, inhibitoare, date de calitatea legii, de regulile procedural naţionale şi, chiar, de jurisprudenţa dominantă”4.

Mai mult decât atât, judecătorul naţional - ca organ al statului independent de puterea legiuitoare - poate aplica în mod direct Recomandarea (2004)5 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind verificarea compatibilităţii proiectelor de lege, a legilor în vigoare şi a practicilor administrative cu standardele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (adoptată la 12 mai 2004, la cea de-a 114-a sesiune), iar modalitatea concretă în care se poate ajunge la acest obiectiv este indicată în pct. 12 din anexa la Recomandarea mai sus menţionată, care prevede că: “pentru asigurarea compatibilităţii, este suficient să se procedeze la schimbări de jurisprudenţă şi de practică. În conformitate cu sistemul juridic al unor state membre, compatibilitatea ar putea fi asigurată prin simpla neaplicare a măsurilor legislative respective”.

Pentru considerentele expuse, se va admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală în

Dosarul 214/59/2008 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor CEDO), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului”.

Va stabili că, în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedura penala,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală în Dosarul 214/59/2008 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor C.E.D.O.), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului”.

Stabileşte că, în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea ), potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2015.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Costin Cristian Puşcă

 


1 Fr. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Iaşi, 2006.

2 A. Genţi mir, Consideraţii referitoare la interpretarea autonomă a Convenţiei Europene a Drepturilor omului, în Dreptul, nr. 10/2004.

3 C. Bârsan, Uniunea Europeană şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: unitate sau dualitate în protecţia europeană a drepturilor omului, în Revista Română de Drept Comunitar, nr. 1/2003.

4 Hotărârea din 8 aprilie 2004, Cauza Tahsin Acar contra Turciei, tradusă şi comentată de C. L. Popescu, în Pandectele Române.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.