MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI Nr. 152/2015

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 183 (XXVII) - Nr. 152         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 3 martie 2015

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 727 din 16 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1391-1398 din Codul civil din 1864

 

Decizia nr. 728 din 16 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari

 

Decizia nr. 6 din 15 ianuarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. 11, 4 şi 5, precum şi a celor ale art. 63 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin

 

Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 teza a două din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, raportate la sintagma “la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

287. - Decizie privind retragerea autorizaţiei de funcţionare şi radierea Societăţii SIGMA Broker de Asigurare - S.R.L. din Registrul brokerilor de asigurare

 

288. - Decizie privind retragerea autorizaţiei de funcţionare şi radierea Societăţii ONESTASIG Broker de Asigurare - S.R.L. din Registrul brokerilor de asigurare

 

289. - Decizie privind retragerea autorizaţiei de funcţionare şi radierea Societăţii PRIMA Broker de Asigurare-Reasigurare - S.R.L. din Registrul brokerilor de asigurare

 

ACTE ALE INSTANŢELOR DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

 

            Sentinţa civilă nr. 3.277 din 16 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti (Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 727

din 16 decembrie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1391-1398 din Codul civil din 1864

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1391-1398 din Codul civil din 1864, excepţie ridicată de Vasile Marican şi Ioana Marican în Dosarul nr. 37.016/4/2012 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 173D/2014.

2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei Vasile Marican, lipsind celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă că partea Societatea Comercială “Suport Colect” - S.R.L. din Bucureşti a transmis prin poştă electronică o cerere de amânare a cauzei şi solicitarea de a i se comunica concluziile formulate de autorii excepţiei.

4. Autorul prezent şi reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii de amânare.

5. Curtea, deliberând, respinge cererea de amânare în temeiul art. 222 din Codul de procedură civilă.

6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul autorului prezent, care arată, în esenţă că în temeiul textelor de lege criticate, a fost cesionată creanţa de la bancă la o societate comercială. Ca urmare a cesiunii, autorii nu mai beneficiază de normele de protecţie a consumatorilor, fiind lipsiţi de drepturile de care au beneficiat la contractarea creditului. În sprijinul celor afirmate depune concluzii scrise la dosar.

7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că, urmare a cesiunii de creanţă, se cedează atât creanţa, cât şi accesoriile sale, iar cedentul are obligaţia de notificare a debitorului cedat. Nu poate fi reţinută încălcarea dreptului la informare, deoarece acesta are un alt conţinut decât cel invocat de autorul excepţiei, şi anume dreptul la informaţiile de interes public. Nu sunt încălcate nici dreptul de acces la justiţie sau dreptul la apărare, deoarece debitorul poate opune cesionarului toate apărările pe care le putea opune cedentul ui.

8. Având cuvântul în replică, autorul prezent arată că, deşi teoretic beneficiază de drepturile anterior menţionate, în practică situaţia este diferită, textele de lege criticate fiind neconstituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

9. Prin încheierea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 37.016/4/2012, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1391-1398 din Codul civil din 1864. Excepţia a fost invocată de reclamanţii Vasile Marican şi Ioana Marican într-o cauză având ca obiect constatarea existenţei clauzelor abuzive dintr-un contract de credit bancar, precum şi din condiţiile generale ale băncii, obligarea băncii la eliminarea din contract a clauzelor abuzive, precum şi anularea contractului de cesiune de creanţă încheiat între bancă, în calitate de cedent, şi o societate comercială, în calitate de cesionar al creanţei.

10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii arată că, prin cesionare, se încalcă dreptul la informaţie, dreptul la opinie, dreptul la integritate, egalitatea în drepturi, dreptul de acces la justiţie, prevăzute de Constituţie, de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de alte tratate şi legi. Ca parte în contractul de credit, debitorul cedat nu este înştiinţat despre cesiune, despre conţinutul contractului de cesiune, încălcându-se astfel dreptul de a se exprima liber şi de a se opune. Dreptul la echitate în faţa instanţei este pus sub semnul întrebării, în jurisprudenţă se dă dreptate cedentului şi cesionarului, încălcându-se principiile constituţionale invocate. Cesionarii sunt societăţi comerciale care nu oferă aceleaşi facilităţi ca şi băncile cedente, respectiv eşalonarea plăţilor. Ca efect al cesiunii, creanţa cedentului asupra debitorului cedat se transferă către cesionar, cesionarul devine creditor în locul cedentului, preluându-i toate drepturile, debitorul cedat devine terţ în raport cu cesionarul, fără să-şi dea consimţământul, ceea ce este neconstituţional

11. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, cesiunea de creanţă este o convenţie prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă a sa împotriva altei persoane. Contractul de cesiune de creanţă are caracter consensual. Deşi cesiunea de creanţă intervine fără a se cere consimţământul debitorului cedat, aceasta nu poate dăuna debitorului care poate opune cesionarului toate excepţiile pe care le putea opune şi cedentului: nulităţile, rezilierea, prescripţia, sau autoritatea de lucru judecat. Textele de lege criticate conţin dispoziţii clare în ceea ce priveşte contractul de cesiune, care nu sunt de natură să aducă atingere prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorii excepţiei. Totodată, acestea se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută de ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare şi fără ca exerciţiul drepturilor sau libertăţilor fundamentale să fie restrâns în vreun fel. Faptul că autorii excepţiei sunt nemulţumiţi de modul în care prevederile legale criticate au fost interpretate şi aplicate în practică nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci una de interpretare şi aplicare a legii, care excedează competenţei Curţii Constituţionale.

14. Preşedinţii color două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului prezent al excepţiei şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 1391-1398 din Codul civil din 1864, care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, respectiv 1 octombrie 2011, au fost abrogate prin art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. În temeiul textelor de lege criticate s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă între bancă, în calitate de cedent, şi o societate comercială, în calitate de cesionar al creanţei, contract a cărui anulare este cerută de autorii excepţiei în calitate de debitori cedaţi. Textele de lege criticate îşi produc efecte juridice în cauza dedusă judecăţii, constituind temeiul juridic al actului atacat, astfel încât, potrivit Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să examineze excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1391-1398 din Codul civil din 1864 ce reglementează cesiunea de creanţă.

17. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 31 privind dreptul la informaţie, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 129 privind folosirea căilor de atac, precum şi celor ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 47 referitor la dreptul la o cale de atac efectivă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată, referitor la cesiunea de creanţă, că aceasta reprezintă o convenţie prin care un creditor, denumit cedent, transmite creanţa sa unei alte persoane, denumite cesionar. Cu anumite excepţii, prevăzute expres de lege, orice creanţă poate forma obiectul unei cesiuni. Pentru validitatea cesiunii de creanţă nu este necesar consimţământul debitorului cedat, el fiind terţ fată de convenţia dintre cedent şi cesionar. Pentru ca cesiunea să fie opozabilă terţilor - inclusiv debitorului cedat, este necesară notificarea ori acceptarea cesiunii de către debitorul cedat (art. 1393 din Codul civil din 1864). Prin notificarea făcută de cedent sau cesionar debitorului cedat i se face cunoscut acestuia faptul schimbării creditorului. Acceptarea din partea debitorului cedat are semnificaţia faptului că acesta a luat cunoştinţă despre cesiune, adică despre schimbarea creditorului său iniţial, iar acceptarea trebuie să fie făcută în formă autentică, spre a fi opozabilă tuturor categoriilor de terţi.

19. Curtea observă, referitor la critica autorilor excepţiei, că aceasta priveşte, în esenţă, faptul că în calitate de debitori cedaţi nu au posibilitatea de a-şi exprima acordul cu privire la cesiunea de creanţă, că nu li se aduce la cunoştinţă contractul de cesiune, încălcându-se astfel drepturile lor constituţionale la informaţie, la opinie, la integritate, precum şi principiul egalităţii în drepturi, dreptul la un proces echitabil şi accesul liber la justiţie. Din analiza acestei critici, Curtea constată că autorii excepţiei critică modul de reglementare a unui contract consensual - cesiunea de creanţă, considerând că prin acesta le sunt încălcate anumite drepturi constituţionale, al căror conţinut, astfel cum este reglementat de Legea fundamentală şi conturat în jurisprudenţa Curţii, nu are legătură cu înţelesul pe care autorii li-l atribuie. Astfel, dreptul la informaţie, reglementat de art. 31 din Constituţie, consacră dreptul persoanei de a avea acces neîngrădit la orice informaţie de interes public, şi obligaţia corelativă a autorităţilor publice, potrivit competenţelor ce le revin, de a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal (a se vedea în acest sens Decizia nr. 158 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 11 mai 2004). Din această perspectivă, dreptul debitorilor cedaţi de a fi informaţi cu privire la cesiunea creanţei are un conţinut diferit de acela al dreptului la informaţie garantat de art. 31 din Legea fundamentală.

20. Curtea constată, din examinarea textelor de lege supuse controlului, că acestea nu reglementează cu privire la interzicerea introducerii unei acţiuni în justiţie de către debitorii cedaţi. Astfel, însăşi cauza în care excepţia a fost invocată are ca obiect, printre altele, şi constatarea nulităţii contractului de cesiune de creanţă, cesiune care, potrivit art. 1393 din Codul civil din 1864, a fost notificată debitorilor. Din această perspectivă, nu poate fi primită susţinerea privind încălcarea accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil sau dreptului Sa folosirea căilor de atac.

21. Cât priveşte încălcarea art. 16 referitor la principiului egalităţii din Legea fundamentală, Curtea constată că motivarea autorilor se referă la faptul că, în practică, au câştig de cauză cedentul şi cesionarul, iar nu debitorul cedat. Acestea sunt însă aspecte ce excedează controlului exercitat de Curtea Constituţională. De asemenea, art. 53 şi art. 129 din Constituţie nu au incidenţă în cauză.

22. În final, Curtea observă că, în realitate, critica autorilor priveşte posibilitatea ca cesionarul să preia creanţa fără a prelua însă obligaţiile pe care cedentul şi Ie-a asumat iniţial, obligaţii impuse de actele normative ce reglementează în domeniul protecţiei consumatorului. Această critică nu poate face însă obiectul controlului exercitat de Curtea Constituţională, instanţele de judecată învestite cu soluţionarea fondului litigiului având competenţa de a analiza existenţa unei eventuale încălcări a drepturilor autorilor - în calitate de consumatori.

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Marican şi Ioana Marican în Dosarul nr. 37.016/4/2012 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 1391-1398 din Codul civil din 1864 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 decembrie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 728

din 16 decembrie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, excepţie ridicată de Margareta Tyurbe în Dosarul nr. 8.936/271/2013 al Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 175D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, făcând referire la jurisprudenţa Curţii în materie, respectiv considerentele care au stat la baza Deciziei nr. 393 din 19 martie 2009.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 20 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 8.936/271/2013, Judecătoria Oradea - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari. Excepţia a fost invocată de Margareta Tyurbe într-o cauză având ca obiect acţiunea prin care s-a solicitat anularea unor încheieri emise de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bihor în anul 2013, ca fiind nelegale şi netemeinice, precum şi radierea intabulării dreptului de ipotecă legală asupra apartamentului autorului.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că textul de lege criticat aduce atingere dreptului de proprietate, deoarece, ca urmare a unor datorii reprezentând cheltuieli de întreţinere, se înscrie în cartea funciară un drept de ipotecă asupra bunului. Prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentala care garantează dreptul la un proces echitabil impun şi respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi interzic, de principiu, intervenţia legiuitorului pe parcursul unui litigiu. Intervenţia legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu. Art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează dreptul la respectarea bunurilor, drept care trebuie să fie prevăzut de lege, care trebuie să cuprindă norme accesibile, clare şi previzibile.

6. Judecătoria Oradea - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 393 din 19 martie 2009.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Avocatul Poporului apreciază că prevederile Legii nr. 230/2007 sunt constituţionale. În acest sens invocă considerentele ce stau la baza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 393 din 19 martie 2009. Totodată, instituirea unui privilegiu imobiliar şi mobiliar în favoarea asociaţiei de proprietari nu este contrară principiului nediscriminării atât timp cât se asigură egalitatea juridică a cetăţeni lor în utilizarea acestuia. Legiuitorul este îndreptăţit să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, limite ce sunt justificate prin necesitatea asigurării posibilităţii efective de administrare, folosire, întreţinere şi exploatare a imobilului în interesul tuturor proprietarilor. Prevederile art. 41 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie nu au incidenţă în cauză.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 51 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 23 iulie 2007, care au următorul conţinut: “(1) Asociaţia de proprietari are un privilegiu imobiliar cu rang prioritar asupra apartamentelor şi altor spaţii proprietăţi individuale ale proprietarilor din condominiu, precum şi un privilegiu asupra tuturor bunurilor mobile ale acestora, pentru sumele datorate cu titlu de cotă de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari, după cheltuielile de judecată datorate tuturor creditorilor în interesul cărora au fost făcute.

(2) Privilegiul se înscrie în registrul de publicitate imobiliară al judecătoriei, la cererea preşedintelui asociaţiei de proprietari, pe baza extraselor de pe ultima listă lunară de plată a cotelor de contribuţie din care rezultă suma datorată cu titlu de restanţă. Privilegiul se radiază la cererea preşedintelui asociaţiei de proprietari sau a proprietarului, pe baza chitanţei ori a altui înscris prin care asociaţia confirmă plata sumei datorate.

(3) Operaţiunile de publicitate imobiliară privitoare la privilegiul prevăzut la alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxă de timbru.”

12. Potrivit art. 78 alin. (3) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 289/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, “De la data intrării în vigoare a Codului civil, privilegiile speciale imobiliare prevăzute în legi speciale devin ipoteci legale şi vor fi supuse regimului prevăzut de Codul civil pentru ipoteci legale.”

13. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 44 alin. (2) referitor la ocrotirea în mod egal a dreptului de proprietate privată, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, art. 1 referitor la protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi celor ale art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate Curtea constată că instituirea, prin dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 230/2007, a unui privilegiu imobiliar [care. după intrarea în vigoare a Codului civil a fost transformat în ipotecă legală, potrivit art. 78 alin. (3) din Legea nr. 71/2011], reprezintă un mijloc juridic de garantare a creanţelor asociaţiei de proprietari, creanţe izvorâte din sumele datorate cu titlu de cotă de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari. Textul de lege criticat nu aduce atingere vreuneia dintre prevederile din Legea fundamentală şi din celelalte documente internaţionale invocate de autorul excepţiei, întrucât nu face altceva decât să confere asociaţiei o poziţie de prioritate faţă de ceilalţi creditori în ceea ce priveşte satisfacerea creanţei sale (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 393 din 19 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 280 din 29 aprilie 2009).

15. Distinct de cele reţinute prin decizia menţionată, Curtea observă că ipoteca legală, care, potrivit art. 2.343 din Codul civil, este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii, subzistă cât timp există obligaţia pe care o garantează. Ipoteca este supusă publicităţii imobiliare, iar potrivit art. 2.346 din Codul civil, ipoteca nu este opozabilă terţilor decât din ziua înscrierii sale în registrele de publicitate, dacă prin lege nu se prevede astfel. Este astfel evident scopul urmărit de legiuitor în ceea ce priveşte reglementarea prin textul de lege criticat (cu modificarea adusă prin art. 78 alin. (3) din Legea nr. 71/2011) a unei ipoteci legale asupra bunurilor debitorului respectiv asigurarea poziţiei de prioritate a creditorului - asociaţia de proprietari - cât şi protejarea intereselor celorlalţi creditori, precum şi a terţilor interesaţi.

16. Referitor la susţinerea potrivit căreia prin textul de lege criticat se aduce atingere art. 44 alin. (2) referitor la dreptului de proprietate al debitorului, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită. Debitorul poate exercita în continuare atributele dreptului de proprietate, respectiv posesia, folosinţa şi dispoziţia. În acest sens, art. 2.345 din Codul civil prevede că “dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor grevate în orice mână ar trece”.

17. Curtea observă că nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii, principiilor ce interzic discriminarea, încălcarea dreptului la un proces echitabil sau egalităţii armelor, prin intervenţia Statului într-un litigiu aflat pe rolul instanţei. Astfel, modificarea art. 51 din Legea nr. 230/2007 prin art. 78 alin. (3) din Legea nr. 71/2011, în sensul schimbării privilegiului în ipotecă legală, după intrarea în vigoare a Codului civil, a avut loc înaintea introducerii acţiunii în fata instanţei. Atât privilegiul, cât şi ipoteca legală reprezintă mijloace de garantare a creanţelor asociaţiei de proprietari, astfel încât recalificarea naturii juridice a privilegiului nu a adus o modificare care să afecteze drepturile debitorului anterior menţionate.

18. În final, Curtea constată că nu poate fi primită nici critica privind atingerea adusă prevederilor art. 20 şi art. 53 din Legea fundamentală, de vreme ce nu a fost reţinută încălcarea drepturilor constituţionale sau din actele internaţionale invocate.

19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Margareta Tyurbe în Dosarul nr. 8.936/271/2013 al Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 decembrie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 6

din 15 ianuarie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. 1, 4 şi 5, precum şi a celor ale art. 63 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Daniel Arcer.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. 1,4 şi 5, precum şi a celor ale art. 63 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, excepţie ridicată de C.L.A. - Centrul de Librării Agata - S.R.L. din Botoşani în Dosarul nr. 27.760/193/2013 al Judecătoriei Botoşani - Secţia civilă. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 847D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul excepţiei a depus la dosar note scrise prin care reiterează motivele de neconstituţionalitate invocate în faţa instanţei de judecată, sens în care solicită admiterea acesteia.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că, pe de o parte, prevederile de lege criticate reprezintă norme speciale, derogatorii de la normele referitoare la executarea silită, cuprinse în Codul de procedură civilă, iar, pe de altă parte, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe legale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5. Prin încheierea din 3 iulie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 27.760/193/2013, Judecătoria Botoşani - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. 1, 4 şi 5, precum şi a celor ale art. 63 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de C.L.A. - Centrul de Librării Agata - S.R.L. din Botoşani într-o cauză având ca obiect o contestaţie la executare.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că textele de lege criticate contravin Legii fundamentale, din perspectiva termenului în care se poate formula contestaţia la executare, a posibilităţii sau a imposibilităţii invocării motivelor de fapt în cadrul contestaţiei la executare, precum şi a tipului de creanţă supus executării silite. Astfel, “arată că prevederile art. 62 din Legea nr. 58/1934 contravin accesului liber la justiţie, întrucât introduc o cale de atac specială, denumită, ca urmare a modificărilor din 2012, contestaţie la executare, care poate fi formulată în termen de 5 zile de la primirea somaţiei prin care creditorul solicită executarea cambiei învestite cu formulă executorie”. Or, în opinia autorului excepţiei, “În condiţiile în care Codul de procedură civilă, dreptul comun în materia executării silite, prevede procedura contestaţiei la executare împotriva oricărui act de executare, inclusiv împotriva somaţiei de plată, procedură care poate fi declanşată în termen de 15 zile de la data la care debitorul a luat cunoştinţă despre executare, existenţa unei proceduri speciale, paralele, este de natură a crea confuzii şi o practică neunitară în jurisdicţia instanţelor, dar mai ales o gravă vătămare a drepturilor.1

7. În aceste condiţii, apreciază că “reglementarea procedurii speciale din Legea nr. 58/1934 este neconstituţională, întrucât restrânge accesul la justiţie prin instituirea unui termen mai redus decât reglementarea de drept comun în care partea interesată poate ataca titlul executoriu, dar, mai ales, prin imposibilitatea dezbaterii fondului în cazul în care biletele la ordin sunt emise nu independent, ci în cadrul executării unui contract.” Arată, astfel, că “prin instituirea unui termen special de 5 zile în cadrul contestaţiei la executare, prevăzut de art. 62 din legea specială, sunt încălcate drepturile fundamentale prevăzute de Constituţie, în condiţiile în care, atunci când sunt invocate şi motive de fond, termenul prevăzut este de 15 zile (potrivit dreptului comun), un termen care să-i asigure petentului timpul necesar pentru formularea unei apărări corespunzătoare într-o contestaţie la executare împotriva unui titlu care nu are la bază o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.”

8. Un alt aspect invocat de autorul excepţiei este faptul că obiectul unei executări silite îl poate constitui doar o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, sens în care învederează faptul că, în speţă, nu este vorba despre o astfel de creanţă. Astfel, arată că “fie biletele la ordin, fie cambiile, aşa cum sunt utilizate în actualul context financiar şi economic”, raportat chiar la situaţia din speţă, “nu au la bază, de fiecare dată o tranzacţie reală, ci doar una viitoare, incertă ca realizare. În aceste condiţii, apreciază că nu se poate vorbi despre faptul că biletul la ordin are la bază o creanţă certă şi, prin urmare, aplicarea prevederilor art. 62-63 din Legea nr. 5871934 este neconstituţională.

9. Concluzionând, autorul excepţiei susţine că, prin termenele instituite, intenţia legiuitorului a fost aceea ca, atunci când creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, contestaţia la executare să se facă într-un termen scurt, fără dezbaterea fondului, iar atunci când o creanţă nu îndeplineşte cerinţele menţionate mai sus, contestaţia la executare să se facă într-un termen mai lung şi cu posibilitatea invocării motivelor de fapt, ca o garanţie a drepturilor fundamentale.

10. Judecătoria Botoşani - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, invocă Decizia nr. 1.389 din 16 decembrie 2008, prin care Curtea Constituţională a statuat că obligaţia exercitării drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege apare ca fiind expresia dreptului persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, iar instituirea unor termene procesuale serveşte unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.

11. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatul Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1) şi (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1997, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 62 alin. 1, 4 şi 5, precum şi cele ale art. 63 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, publicată în Monitorul Oficial nr. 100 din 1 mai 1934, cu modificările şi completările ulterioare. Textele de lege criticate prevăd următoarele:

- Art. 62: “În termen de 5 zile de la comunicarea somaţiunii, debitorul poate face contestaţie la executare. (...]

Instanţa va putea suspenda executarea numai în cazul în care contestatorul nu recunoaşte semnătura, înscriindu-se în fals, sau nu recunoaşte procura.

În caz de suspendare a executării, creditorul va putea obţine măsuri de asigurare.”;

- Art. 63: “În procesele cambiale pornite, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de opoziţie la somaţia de executare, debitorul nu va putea opune posesorului decât excepţiunile de nulitatea titlului, potrivit dispoziţiunilor art. 2, precum şi cela care nu sunt oprite de art. 19.

Excepţiunile personale vor trebui să fie grabnică soluţiune şi întotdeauna întemeiate pe o probă scrisă.

Excepţiunile cambiale trebuiesc propuse la primul termen de înfăţişare.

Prin primul termen de înfăţişare se înţelege primul termen la prima instanţă, când procedura fiind îndeplinită, părţile pot pune concluzii în fond chiar dacă pârâtul sau oponentul nu se prezintă.”

15. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi legale contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) potrivit cărora “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi art. 124 alin. (2) care prevăd că “Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prin art. 16 al titlului IV, intitulat “Modificarea şi completarea unor legi speciale” din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, în cuprinsul art. 62 din Legea nr. 58/1934, legiuitorul a înlocuit sintagma iniţială de opoziţie la executare cu cea de contestaţie la executare. Având în vedere caracterul formalist al dreptului cambial, Curtea constată că prevederile art. 62 din Legea nr. 58/1934 reprezintă norma specială, acestea aplicându-se cu prioritate faţă de dreptul comun, astfel încât, în materia dreptului cambial, opoziţia/contestaţia la executare se va judeca după procedura prevăzută de legea specială.

17. Curtea constată că prevederile art. 62 din Legea nr. 58/1934 au mai făcut obiectul controlului instanţei de contencios constituţional, din perspectiva unor critici similare şi prin raportare la acelaşi norme din Constituţie. În acest sens, sunt, de exemplu, Decizia nr. 1.389 din 16 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 10 februarie 2009, Decizia nr. 759 din 1 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 21 iulie 2010, Decizia nr. 420 din 7 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 25 mai 2011, şi Decizia nr. 837 din 11 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 7 decembrie 2012.

18. Prin aceste decizii, Curtea a reţinut că “prevederile art. 62 din Legea nr. 58/1934 reglementează opoziţia împotriva somaţiei de plată a titlului executoriu constituit de cambie, cale de atac care se declară în termen de 5 zile de la comunicarea somaţiei. Textul de lege criticat reprezintă o normă specială, ce derogă de la prevederile referitoare la executarea silită cuprinse în Codul de procedură civilă, sub aspectul termenului în care poate fi introdusă calea de atac împotriva actului de executare. Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Sub acest aspect, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a le utiliza, în formele şi în modalităţile instituite de lege.” în consecinţă, Curtea a constatat că prin art. 62 din Legea nr. 58/1934, referitoare la termenul în care debitorul poate face (opoziţie) contestaţie la executare, “legiuitorul nu a înţeles să stabilească un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite. În aceste condiţii, părţilor interesate nu li se încalcă accesul liber la justiţie, atâta vreme cât pot sesiza instanţele judecătoreşti, în termenul legal, cu calea de atac împotriva actului de executare a cambiei. Astfel, obligaţia exercitării drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege apare ca fiind expresia dreptului persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.”

19. Curtea a apreciat că “specificul domeniului supus reglementării a impus adoptarea unor soluţii diferite faţă de cele din dreptul comun, una dintre acestea constituind-o consacrarea opoziţiei la executare, care reprezintă o cale de atac împotriva somaţiunii de executare adresate debitorului, împrejurarea că legiuitorul a instituit o cale de atac cu o fizionomie juridică diferită de aceea a căilor de atac de drept comun nerelevând niciun aspect de neconstituţionalitate, fiind în deplină concordanţă cu prevederile art. 129 din Constituţie.”

20. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 63 din Legea nr. 58/1934, Curtea constată că, pentru aceleaşi considerente mai sus arătate, acestea nu contravin normelor din Legea fundamentală invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate.

21. În fine, faţă de susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate potrivit cărora “existenţa unei proceduri speciale, paralele”, şi anume procedura specială prevăzută de Legea nr. 58/1934, respectiv procedura generală a contestaţiei la executare reglementată de Codul de procedură civilă, este de natură a crea “o practică neunitară” a instanţelor judecătoreşti, Curtea apreciază că acestea sunt aspecte ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele de judecată, competente în mod exclusiv să stabilească normele de drept aplicabile cauzei deduse judecăţii.

22. De asemenea, în ceea ce priveşte critica referitoare la caracterul creanţei ce face obiectul executării silite, Curtea consideră că o asemenea problematică nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, revenind instanţei învestite cu soluţionarea cauzei competenţa de a aprecia asupra caracterului cert sau incert al creanţei.

23. Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de C.L.A. - Centrul de Librării Agata SRL. din Botoşani în Dosarul nr. 27760/193/2013 al Judecătoriei Botoşani - Secţia civilă şi constată ca prevederile art. 62 alin. 1, 4 şi 5, precum şi cele ale art. 63 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin sunt constituţionale în raport cu criticii© formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Botoşani - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 15 ianuarie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 12

din 15 ianuarie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 teza a două din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, raportate la sintagma “la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local şi art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, excepţie ridicată de Romulus Vasile, Lucian Vasile şi Cătălin Vasile în Dosarul nr. 14.695/3/2008/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 161 D/2014.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 18 decembrie 2014, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, a apărătorului autorilor excepţiei şi a autorului Romulus Vasile şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, precum şi art. 56 alin. (2) teza a două din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, adoptat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012, a amânat pronunţarea pentru data de 15 ianuarie 2015, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin încheierea din 13 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 14.695/3/2008/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local şi ari. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Excepţia a fost invocată de recurenţii-reclamanţi Romulus Vasile, Lucian Vasile şi Cătălin Vasile într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva deciziei prin care s-au admis apelurile declarate împotriva sentinţei prin care s-a soluţionat acţiunea civilă având ca obiect anularea parţială a Hotărârii Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA. - C.N.A.DN.R.- de stabilire a despăgubirilor nr. 21 din 25 februarie 2008, sub aspectul cuantumului acestora, şi obligarea statului român, prin C.N.A.D.N.R, la plata sumelor reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului proprietate a autorilor excepţiei. Apelurile declarate de părţi au fost admise, iar sentinţa schimbată în parte, în sensul diminuării despăgubirilor acordate autorilor.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii arată, în esenţă, că art. 9 aţin. (3) din Legea nr. 198/2004 cuprinde o normă de trimitere la procedura reglementată prin art. 21-27 din Legea nr. 33/1994. Potrivit prevederilor Legii nr. 198/2004, exproprierea propriu-zisă, adică transferul dreptului de proprietate din patrimoniul expropriatului în cel al expropriatorului, este întotdeauna precedată de efectuarea unui raport de evaluare, în vederea stabilirii cuantumului just al despăgubirilor ce se cuvin expropriatului, ceea ce este în acord cu dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Legea fundamentală. Or, art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, prin trimitere la procedura instituită de art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, fără să fie interpretat în sensul respectării prevederilor privind obligativitatea întocmirii raportului de evaluare prealabil exproprierii, încalcă textul constituţional anterior invocat, supunând riscului arbitrariului un drept fundamental al omului - dreptul de proprietate privată. Coroborarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 cu prevederile referitoare la obligativitatea întocmirii raportului de evaluare prealabil exproprierii din Legea nr. 198/2004 este indispensabilă în vederea respectării principiilor procedurii exproprierii: utilitatea publică şi caracterul just şi prealabil al despăgubirii, principii care au la bază însăşi textul art. 44 alin. (3) din Constituţie.

5. Pe de altă parte, greşita interpretare a art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, doar prin trimiterea la dispoziţiile art. 21- 27 din Legea nr. 33/1994, fără a avea în vedere întregul mecanism de ofertare realizat de expropriator şi de refuz sau acceptare a acestei oferte, este de natură să genereze o situaţie injustă, în sensul admiterii posibilităţii aprecierii despăgubirilor în funcţie de valoarea imobilului la o dată aleatorie faţă de momentul la care a avut loc transferul dreptului de proprietate în condiţiile în care expropriatul a fost deposedat de bun încă de la finalizarea procedurii de expropriere. Se ajunge astfel ca pentru proprietăţi identice vecine, în funcţie de momentul efectuării expertizei, de durata procesului şi de exercitarea căilor de atac, să existe valori care nu au legătură cu valoarea bunului la data transferului dreptului de proprietate. Caracterul just al despăgubirii nu mai există în aceste condiţii.

6. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, soluţionarea acesteia este impusă de interpretarea greşită pe care instanţele de judecată o fac în practică, interpretare care afectează dreptul de proprietate privată. Astfel, expropriatorul va beneficia de dreptul de proprietate asupra bunului începând cu momentul transferului dreptului de proprietate, potrivit art. 15 din Legea nr. 198/2004, în timp ce expropriatul, în ipoteza acordării unor despăgubiri cu al căror cuantum nu este de acord şi a contestării cuantumului acestora, va trebui să suporte riscul fluctuaţiei valorii imobilului, raportat la momentul întocmirii raportului de expertiză în cursul procesului. Aceasta aduce atingere art. 44 alin. (3) din Constituţie, despăgubirea trebuind să fie prealabilă transferului dreptului de proprietate către expropriator.

7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, Legea nr. 33/1994 stabileşte un criteriu ce trebuie avut în vedere de comisia de experţi ce este desemnată în cauză, criteriu potrivit căruia evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport cu preţurile de tranzacţionare ale unor imobile similare la data efectuării raportului de expertiză, adică de la o dată cât mai apropiată de momentul pronunţării hotărârii prin care se stabileşte cuantumul despăgubirii.

În sistemul acestui act normativ legiuitorul a legat cele două momente - al transferului dreptului de proprietate din proprietatea privată a expropriatului în proprietatea publică a statului şi cel al plăţii despăgubirii efective - de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauza având ca obiect expropriere, cu respectarea imperativului constituţional consacrat de art. 44 alin. (3) din Constituţie.

8. În ceea ce priveşte art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, acesta a fost modificat prin art. I pct. 12 din Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, într-o primă etapă, şi prin art. IV pct. 3 din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 228/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, într-o a două etapă, iar, în final, Legea nr. 198/2004 a fost abrogată prin art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local. Acest act normativ continuă însă Să îşi producă efectele juridice în cauza dedusă judecăţii, constituind unul dintre temeiurile legale ale desfăşurării procedurii de expropriere a imobilului aflat în proprietatea reclamanţilor. Calculul despăgubirilor în cauză se face potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, sintagma “data întocmirii raportului de expertiză” presupunând raportarea la data efectuării expertizei în cursul judecăţii, iar nu la data exproprierii, cu atât mai mult cu cât legiuitorul foloseşte o terminologie diferită pentru conturarea celor două etape, respectiv “raport de expertiză” pentru etapa jurisdicţională şi “raport de evaluare” pentru faza administrativă, fără a o avea pe aceasta din urmă ca reper al momentului de calculare a despăgubirilor.

9. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 din Legea nr. 198/2004 sunt indicate, ca jurisprudenţă, deciziile Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 1.648 din 15 decembrie 2009, nr. 996 din 8 iulie 2010 şi nr. 984 din 22 noiembrie 2012, iar referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sunt invocate deciziile nr. 1.695 din 17 decembrie 2009, nr. 996 din 8 iulie 2010, nr. 29 din 19 ianuarie 2012, nr. 316 din 29 martie 2012, nr. 388 din 26 aprilie 2012 şi, în special, considerentele care au stat la baza Deciziei nr. 395 din 1 octombrie 2013.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

11. Avocatul Poporului apreciază că textele de lege criticate sunt constituţionale, invocând în acest sens considerentele de principiu care au stat la baza deciziilor Curţii Constituţionale nr. 996 din 8 iulie 2010, nr. 29 din 19 ianuarie”2012, nr. 316 din 29 martie 2012, nr. 388 din 26 aprilie 2012 şi nr. 617 din 12 iunie 2012.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile apărătorului autorului excepţiei, ale autorului prezent şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat de autorii excepţiei în faţa instanţei care a sesizat Curtea. Îl constituie prevederile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 228/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Curtea, observând data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 17 aprilie 2008, precum şi concluziile formulate de autorii excepţiei, constată că obiectul acesteia îl constituie, în realitate, prevederile art. 9 teza a două din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 31 mai 2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 31 octombrie 2008, raportate la sintagma “la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 2 iunie 1994 şi republicată, ulterior, în Monitorul Oficial ai României, Partea I. nr. 472 din 5 iulie 2011.

15. Curtea constată că Legea nr. 198/2004 a fost abrogată prin art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 20 decembrie 2010, însă prevederile art. 9 teza a două din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, continuă să îşi producă efectele juridice în cauza dedusă judecăţii, constituind temeiul cererii de chemare în judecată, astfel încât, potrivit Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să examineze excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 teza a două din Legea nr. 198/2004.

16. Prevederile art. 9 teza a două din Legea nr. 198/2004 şi art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 au următorul conţinut:

- Art. 9 teza a două din Legea nr. 198/2004: “[...] Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.[...].”;

- Art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994: “La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.”

17. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 44 alin. (3) potrivit căruia “Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.” Totodată, acestea contravin şi art. 1 referitor la protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că reglementarea-cadru în materia exproprierii o constituie Legea nr. 33/1994. Din coroborarea art. 1, art. 2, art. 12 şi art. 28 din Legea nr. 33/1994 rezultă că exproprierea este un mod de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilelor aflate în proprietatea persoanelor fizice, juridice, precum şi a unităţilor administrativ-teritoriale în proprietatea publică a statului, judeţului, municipiului, oraşelor şi comunelor, după caz, în condiţiile existenţei unei cauze de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Procedural, exproprierea parcurge două etape: administrativă şi judiciară, ambele obligatorii. În etapa judiciară, dacă părţile se învoiesc asupra exproprierii şi asupra despăgubirii, instanţa va lua act de învoială şi va pronunţa o hotărâre definitivă (art. 24); dacă părţile nu se învoiesc asupra despăgubirii, instanţa va stabili cuantumul despăgubirilor pe baza expertizei administrate în cauză şi va pronunţa hotărârea judecătorească [art. 23 alin. (2) şi aii. 24 alin. (2) ]. Transferul dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului se produce de îndată ce obligaţiile impuse acestuia prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite (art. 28).

19. Curtea reţine că, în urma parcurgerii procedurii menţionate, despăgubirile acordate sunt stabilite în raport cu valoarea imobilului de la momentul realizării transferului dreptului de proprietate. În acest sens, Curtea a reţinut, cu valoare de principiu, examinând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prin raportare la dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Legea fundamentală, că “despăgubirea acordată pentru exproprierea imobilului trebuie să reflecte valoarea de piaţă a acestuia la data întocmirii raportului de expertiză, nu o valoare anterioară, ci una contemporană realizării efective a exproprierii, tocmai pentru a asigura O reparaţie completă şi integrală pentru cel expropriat” (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 7 noiembrie 2013).

20. Distinct de cele reglementate prin Legea nr. 33/1994 - lege generală - în materia exproprierii pentru lucrări de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale legiuitorul a adoptat o reglementare specială, respectiv Legea nr. 198/2004, care cuprinde prevederi derogatorii în privinţa momentului transferului dreptului de proprietate fără ca derogările astfel reglementate să fie însoţite de o măsură similară în privinţa stabilirii despăgubirii, cuantumul acestora fiind determinat prin aplicarea tale quale a dispoziţiilor legii generale.

21. Astfel, Curtea observă că, potrivit Legii nr. 198/2004, în forma incidenţă în cauză, procedura de expropriere parcurge în mod obligatoriu doar o etapă administrativă la sfârşitul căreia expropriatorul efectuează, prin transfer bancar sau numerar, plata despăgubirilor către titularii drepturilor reale asupra imobilelor expropriate sau consemnarea acestora (art. 8).

Transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data plăţii despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora (art. 15). Doar în cazul în care expropriatul este nemulţumit de cuantumul despăgubirii procedura parcurge şi o etapă judiciară întrucât acesta se poate adresa instanţei judecătoreşti, ulterior transferului dreptului de proprietate (art. 9 teza întâi), iar acţiunea sa va fi soluţionată potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 respectiv, sub aspectul incident în cauză, despăgubirile fiind stabilite prin raportare la valoarea imobilului de la data întocmirii raportului de expertiză, dată ulterioară momentului realizării transferului dreptului de proprietate.

22. Curtea observă că art. 9 teza a două din Legea nr. 198/2004, criticat în prezenta cauză, a suferit modificări mai întâi prin art. I pct. 12 din Legea nr. 184/2008 şi, ulterior, prin art. IV pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 228/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 3 din 5 ianuarie 2009. Curtea Constituţională constată că art. 9 din Legea nr. 198/2004, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 12 din Legea nr. 184/2008, prevedea în mod expres că la calculul cuantumului despăgubirii experţii şi instanţa de judecată se vor raporta la momentul transferului dreptului de proprietate; ulterior, prin dispoziţiile art. IV pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 228/2008 s-a revenit la soluţia legislativă criticată în prezenta cauză. Art. 9 din Legea nr. 198/2004, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 12 din Legea nr. 184/2008, a fost în vigoare în perioada 3 noiembrie 2008 - 4 ianuarie 2009 şi a făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin raportare la dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie. Prin Decizia nr. 984 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 11 ianuarie 2013, Curtea a stabilit că “legiuitorul a prevăzut expres, potrivit dispoziţiilor tezei a două din textul de lege criticat, ca modul de calcul al despăgubirii să se raporteze la momentul transferului dreptului de proprietate, astfel încât expropriatul să nu suporte riscul deprecierii valorii imobilului între momentul transferului dreptului de proprietate şi momentul efectuării expertizei. În deplină conformitate cu dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 44 alin. (3) referitor la expropriere.”

23. Curtea observă că, astfel cum a reţinut în paragrafele anterioare, legea specială, respectiv Legea nr. 198/2004, cuprinde o dispoziţie derogatorie faţă de cea generală - Legea nr. 33/1994 - în materia exproprierii pentru lucrări de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în privinţa momentului realizării transferului de proprietate. Astfel, spre deosebire de legea generală - Legea nr. 33/1994 - unde transferul dreptului de proprietate se realizează la momentul plăţii despăgubirii impuse prin hotărârea judecătorească de expropriere, cu consecinţa stabilirii cuantumului despăgubirii prin raportare la un moment temporal cât mai apropiat de realizarea transferului, legea specială - Legea nr. 198/2004 - prevede că transferul dreptului de proprietate operează fie la momentul plăţii despăgubirii stabilite pe cale administrativă, ceea ce echivalează cu recunoaşterea faptului că stabilirea cuantumului acestei despăgubiri se raportează la momentul transferului dreptului, fie la momentul consemnării despăgubirii menţionate, ipoteză în care stabilirea cuantumului despăgubirii pe cale judiciară nu se mai raportează la momentul transferului dreptului, ci la un moment ulterior, respectiv cel al pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care se stabileşte întinderea despăgubirii, şi nu la cel al transferului dreptului de proprietate. Având în vedere soluţia normativă a legii speciale în privinţa momentului de la care operează transferului dreptului de proprietate, aspect asupra căruia legiuitorul este liber să aprecieze, beneficiind de o anumită marjă de apreciere în considerarea obiectului propriu de reglementare a Legii nr. 198/2004, respectiv construcţia de autostrăzi şi drumuri naţionale, Curtea constată că o atare măsură trebuie corelată, în mod logic, cu stabilirea despăgubirilor la valoarea imobilului de la data exproprierii. Aşadar, stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă şi indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naşte între expropriat şi expropriator, iar nu de vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu. În consecinţă, în această privinţă legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere, valoarea bunului expropriat neputând fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului. Dacă în privinţa exproprierii reglementate de legea generală această exigenţă constituţională este pe deplin respectată prin dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit la un moment apropiat în timp, contemporan transferului dreptului de proprietate, în privinţa legii speciale aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv sintagma la data întocmirii raportului de expertiză”, generează o situaţie juridică ce se abate de la o asemenea finalitate în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la un moment ulterior care nu este cert. Rezultă că, determinându-se în acest fel cuantumul despăgubirii, aceasta nu mai este “dreaptă” în sensul art. 44 alin. (3) din Constituţie. Acest caracter inerent despăgubirilor stabilite în considerarea exproprierii realizate reflectă gradul sporit de protecţie pe care constituantul originar a reglementat-o în privinţa dreptului de proprietate privată. De altfel, în acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, a stabilit că în materia dreptului de proprietate privată standardul naţional de protecţie reprezentat prin art. 44 din Constituţie este superior celui prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). De aceea Curtea constată contrarietatea soluţiei legislative criticate în raport cu art. 44 alin. (3) din Constituţie fără a mai apela la standardul convenţional în materie, acesta fiind inferior ca protecţie celui naţional.

24. Aşadar, Curtea reţine că prevederile art. 9 teza a două din Legea nr. 198/2004 prin raportare la sintagma “la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 aduc atingere exigenţelor constituţionale cuprinse în art. 44 alin. (3) din Legea fundamentală. Despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este “dreaptă” (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluţie de principiu cu valoare constituţională, reţinută de Curte prin deciziile nr. 984 din 22 noiembrie 2012 şi nr. 395 din 1 octombrie 2013.

25. Prin urmare, Curtea va admite excepţia de neconstituţionalitate formulată şi va reţine că la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate potrivit art. 9 teza a două din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, experţii şi instanţa de judecată vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate.

26. Curtea observă că soluţia legislativă constatată ca fiind neconstituţională se regăseşte atât în art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, astfel cum a fost modificat prin art. IV pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 228/2008, în vigoare în perioada 5 ianuarie 2009 - 22 decembrie 2010, cât şi în art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, revenind legiuitorului obligaţia constituţională de a modifica în mod corespunzător legea în vigoare pentru a da efecte depline prezentei decizii a Curţii Constituţionale.

27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate formulată de Romulus Vasile, Lucian Vasile şi Cătălin Vasile în Dosarul nr. 14.695/3/2008/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi constată că prevederile art. 9 teza a două din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, raportate la sintagma “la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 15 ianuarie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARA

 

AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

DECIZIE

privind retragerea autorizaţiei de funcţionare şi radierea Societăţii SIGMA Broker de Asigurare - S.R.L. din Registrul brokerilor de asigurare

 

Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu sediul în municipiul Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 15, sectorul 5, cod de înregistrare fiscală 31588130, în temeiul art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) şi ale art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

în urma hotărârii Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară consemnate în extrasul procesului-verbal al şedinţei din data de 19 decembrie 2014, în cadrul căreia a fost analizată Nota nr. 7.301 din 11 decembrie 2014 privind aprobarea radierii unui număr de 20 de brokeri de asigurare şi/sau reasigurare din Registrul brokerilor de asigurare, întocmită în baza prevederilor art. 381 alin. (1) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, la Societatea SIGMA Broker de Asigurare - S.R.L., cu sediul social în municipiul Bucureşti, aleea Baiuţ nr. 7, bl. M31, sc. A, et. 1, ap. 11, sectorul 6, înmatriculată în registrul comerţului cu numărul J40/10224/18.11.1999, cod unic de înregistrare 12431040 şi înscrisă în Registrul brokerilor de asigurare cu numărul RBK-419/02.07.2007,

a constatat următoarele:

1. Societatea SIGMA Broker de Asigurare - S.R.L. a fost sancţionată prin Decizia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 459/2009 cu interzicerea temporară a exercitării activităţii, precum şi cu stabilirea în sarcina societăţii a unui plan de măsuri.

Societatea nu a dus la îndeplinire planul de măsuri stabilit în sarcina sa de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor/Autoritatea de Supraveghere Financiară, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 1 şi 2 din Decizia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 459/2009.

Fapta constituie contravenţie conform art. 39 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Societatea a efectuat modificări ale documentelor pe baza cărora s-a acordat autorizaţia de funcţionare fără aprobarea/avizarea prealabilă a Autorităţii de Supraveghere Financiară şi a înregistrat la oficiul registrului comerţului menţiuni cu privire la modificarea acestora fără aprobarea prealabilă a Autorităţii de Supraveghere Financiară, fiind astfel încălcate prevederile art. 5 lit. b) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 13 alin. (1) şi (6) din Normele privind autorizarea brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi condiţiile de menţinere a acesteia, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 15/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Fapta constituie contravenţie potrivit prevederilor art. 39 alin. (2) lit. a), c) şi q) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

3. Societatea nu mai îndeplineşte condiţiile de autorizare conform prevederilor art. 35 alin. (5) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Normele privind autorizarea brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi condiţiile de menţinere a acesteia, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 15/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Fapta constituie contravenţie potrivit prevederilor art. 39 alin. (2) lit. a) şi m2) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de motivele de fapt şi de drept arătate, în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi al promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România,

Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară decide:

Art. 1. - În conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 8 alin. (2) lit. a) şi k), coroborate cu ale art. 35 alin. (7) lit. a) şi art. 39 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, se sancţionează cu retragerea autorizaţiei de funcţionare Societatea SIGMA Broker de Asigurare - S.R.L., cu sediul social în municipiul Bucureşti, aleea Baiuţ nr. 7, bl. M31, sc. A, et. 1, ap. 11, sectorul 6, înmatriculată în registrul comerţului cu numărul J40/10224/18.11.1999, cod unic de înregistrare 12431040 şi înscrisă în Registrul brokerilor de asigurare cu numărul RBK-419/02.07.2007, şi implicit cu radierea acesteia din secţiunea Aşi trecerea în secţiunea B din Registrul asigurătorilor şi brokerilor de asigurare conform dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Normele privind registrul asigurătorilor şi brokerilor de asigurare, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3.101/2003.

Art. 2. - (1) împotriva prezentei decizii se poate formula plângere prealabilă adresată Autorităţii de Supraveghere Financiară, în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei, şi poate fi sesizată Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 6 luni, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Plângerea adresată Curţii de Apel Bucureşti nu suspendă, pe timpul soluţionării acesteia, măsura dispusă, în conformitate cu prevederile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 3. - Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

 

Preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară,

Mişu Negriţoiu

 

Bucureşti, 19 februarie 2015.

Nr. 287.

 

AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

DECIZIE

privind retragerea autorizaţiei de funcţionare şi radierea Societăţii ONEST ASIG Broker de Asigurare - S.R.L. din Registrul brokerilor de asigurare

 

Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu sediul în municipiul Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 15, sectorul 5, cod de înregistrare fiscală 31588130, în temeiul art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) şi ale art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

în urma hotărârii Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară consemnate în extrasul procesului-verbal al şedinţei din data de 19 decembrie 2014, în cadrul căreia a fost analizată Nota nr. 7.301 din 11 decembrie 2014 privind aprobarea radierii unui număr de 20 de brokeri de asigurare şi/sau reasigurare din Registrul brokerilor de asigurare, întocmită în baza prevederilor art. 381 alin. (1) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, la Societatea ONEST ASIG Broker de Asigurare - S.R.L., cu sediul social în municipiul Craiova, Str. Libertăţii nr. 10, judeţul Dolj, înmatriculată în registrul comerţului cu numărul J16/183/11.02.2010, cod unic de înregistrare 26508852/11.02.2010 şi înscrisă în Registrul brokerilor de asigurare cu numărul RBK-625/30.04.2010,

a constatat următoarele:

1. Societatea ONEST ASIG Broker de Asigurare - S.R.L. a fost sancţionată prin Decizia Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 171/2014 cu interzicerea temporară a exercitării activităţii până la data la care vor fi create condiţiile desfăşurării acţiunii de control.

Societatea nu a dus la îndeplinire dispoziţiile art. 1 din Decizia Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 171/2014.

Fapta constituie contravenţie conform art. 39 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Societatea a efectuat modificări ale documentelor pe baza cărora s-a acordat autorizaţia de funcţionare fără aprobarea/avizarea prealabilă a Autorităţii de Supraveghere Financiară şi a înregistrat la oficiul registrului comerţului menţiuni cu privire la modificarea acestora fără aprobarea prealabilă a Autorităţii de Supraveghere Financiară, fiind astfel încălcate prevederile art. 5 lit. b) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 13 alin. (1) şi (6) din Normele privind autorizarea brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi condiţiile de menţinere a acesteia, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 15/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Fapta constituie contravenţie potrivit prevederilor art. 39 alin. (2) lit. a), c) şi q) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

3. Societatea nu mai îndeplineşte condiţiile de autorizare conform prevederilor art. 35 alin. (5) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Normele privind autorizarea brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi condiţiile de menţinere a acesteia, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 15/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Fapta constituie contravenţie potrivit prevederilor art. 39 alin. (2) lit. a) şi m2) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de motivele de fapt şi de drept arătate, în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi al promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România,

Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară decide:

Art. 1. - În conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 8 alin. (2) lit. a) şi k), coroborate cu ale art. 35 alin. (7) lit. a) şi d) şi art. 39 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, se sancţionează cu retragerea autorizaţiei de funcţionare Societatea ONEST ASIG Broker de Asigurare - S.R.L., cu sediul social în municipiul Craiova, Str. Libertăţii nr. 10, judeţul Dolj, înmatriculată în registrul comerţului cu numărul J16/183/11.02.2010, cod unic de înregistrare 26508852/11.02.2010 şi înscrisă în Registrul brokerilor de asigurare cu numărul RBK-625/30.04.2010, şi implicit cu radierea acesteia din secţiunea A şi trecerea în secţiunea B din Registrul asigurătorilor şi brokerilor de asigurare conform dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Normele privind registrul asigurătorilor şi brokerilor de asigurare, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3.101/2003.

Art. 2. - (1) împotriva prezentei decizii se poate formula plângere prealabilă adresată Autorităţii de Supraveghere Financiară, în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei, şi poate fi sesizată Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 6 luni, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Plângerea adresată Curţii de Apel Bucureşti nu suspendă, pe timpul soluţionării acesteia, măsura dispusă, în conformitate cu prevederile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 3. - Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

 

Preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară,

Mişu Negriţoiu

 

Bucureşti, 19 februarie 2015.

Nr. 288.

 

AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

DECIZIE

privind retragerea autorizaţiei de funcţionare şi radierea societăţii PRIMA Broker de Asigurare-Reasigurare - S.R.L. din Registrul brokerilor de asigurare

 

Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu sediul în municipiul Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 15, sectorul 5, cod de înregistrare fiscală 31588130, în temeiul art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) şi ale art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

în urma hotărârii Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară consemnate în extrasul procesului-verbal al şedinţei din data de 19 decembrie 2014, în cadrul căreia a fost analizată Nota nr. 7.301 din 11 decembrie 2014 privind aprobarea radierii unui număr de 20 de brokeri de asigurare şi/sau de reasigurare din Registrul brokerilor de asigurare, întocmită în baza prevederilor art. 381 alin. (1) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, la Societatea PRIMA Broker de Asigurare-Reasigurare - S.R.L., cu sediul social în municipiul Alba Iulia, Bd. Victoriei nr. 47A, bl. CF 8, ap. 1, judeţul Alba, înmatriculată în registrul comerţului cu numărul J01/711/23.10.2009, cod unic de înregistrare 5247231 şi înscrisă în Registrul brokerilor de asigurare cu numărul RBK-085/10.04.2003,

a constatat următoarele:

1. Societatea PRIMA Broker de Asigurare-Reasigurare - S.R.L. a fost sancţionată prin Decizia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 614/2011 cu interzicerea temporară a exercitării activităţii până la aprobarea de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor/Autoritatea de Supraveghere Financiară a conducătorului executiv care să îndeplinească condiţiile prevăzute în Normele privind autorizarea brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi condiţiile de menţinere a acesteia, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 15/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Societatea nu a respectat dispoziţiile art. 1 din Decizia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 614/2011. Fapta constituie contravenţie conform art. 39 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Societatea a efectuat modificări ale documentelor pe baza cărora s-a acordat autorizaţia de funcţionare fără aprobarea/avizarea prealabilă a Autorităţii de Supraveghere Financiară şi a înregistrat la oficiul registrului comerţului menţiuni cu privire la modificarea acestora fără aprobarea prealabilă a Autorităţii de Supraveghere Financiară, fiind astfel încălcate prevederile art. 5 lit. b) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 13 alin. (1) şi (6) din Normele privind autorizarea brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi condiţiile de menţinere a acesteia, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 15/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Fapta constituie contravenţie potrivit prevederilor art. 39 alin. (2) lit. a), c) şi q) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

3. Societatea nu mai îndeplineşte condiţiile de autorizare conform prevederilor art. 35 alin. (5) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Normele privind autorizarea brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi condiţiile de menţinere a acesteia, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 15/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Fapta constituie contravenţie potrivit prevederilor art. 39 alin. (2) lit. a) şi m2) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de motivele de fapt şi de drept arătate, în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi al promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România,

Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară decide:

Art. 1. - În conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiara, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 8 alin. (2) lit. a) şi k), coroborate cu ale art. 35 alin. (7) lit. a) şi art. 39 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, se sancţionează cu retragerea autorizaţiei de funcţionare Societatea PRIMA Broker de Asigurare-Reasigurare - S.R.L., cu sediul social în municipiul Alba Iulia, Bd. Victoriei nr. 47A, bl. CF 8, ap. 1, judeţul Alba, înmatriculată în registrul comerţului cu numărul J01/711/23.10.2009, cod unic de înregistrare 5247231 şi înscrisă în Registrul brokerilor de asigurare cu numărul RBK-085/10.04.2003, şi implicit cu radierea acesteia din secţiunea A şi trecerea în secţiunea B din Registrul asigurătorilor şi brokerilor de asigurare, conform dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Normele privind registrul asigurătorilor şi brokerilor de asigurare, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3.101/2003.

Art. 2. - (1) împotriva prezentei decizii se poate formula plângere prealabilă adresată Autorităţii de Supraveghere Financiară, în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei, şi poate fi sesizată Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 6 luni, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Plângerea adresată Curţii de Apel Bucureşti nu suspendă, pe timpul soluţionării acesteia, măsura dispusă, în conformitate cu prevederile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 3. - Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

 

Preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară,

Mişu Negriţoiu

 

Bucureşti, 19 februarie 2015.

Nr. 289.

 

ACTE ALE INSTANŢELOR DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

 

CURTEA DE APEL BUCUREŞTI

SECŢIA A VIII- A CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

 

SENTINŢA CIVILĂ Nr. 3.277

Şedinţa publică din data de 16 mai 2012

 

Dosar nr. 9.092/2/2011

 

Curtea constituită din:

Preşedinte: - Corina Podaru

Grefier: - Crina Iacobescu

 

Pe rol se află soluţionarea acţiunii de contencios administrativ formulate de reclamanţii Alifantis Nicu-Valeriu, Badea Mircea Radu, Chirieac Bogdan, Chişu Dănuţ Florin, Coman Cristian, Constantin Dan, Dobrovolschi Mihai, Firea Gabriela, Marin Marian Cristian, Medeleanu Melania Iulia, Moga Arina, Negulescu Mădălina, Negulescu Sorin Mihai, Nistorescu Cornel, Preda Eugen Radu, Şerbănescu Ilie-Sorin, Stan Cosmin, Stancu Oana Lucia, Suciu Dan Dumitru, Tătăruş Robert Sebastian, Tudor Radu, Ursu Radu Adrian, Borobeică Doruleţ, Ciutacu Victor Gabriel, Moldoveanu Ioan şi intervenienţii Buşcu Doru, Bendeac Mihai Valentin, Popescu Cătălina Mihaela, Grădinaru Anca Yvette şi Popescu Maria Emilia, toţi cu sediul ales la SCA Piperea & Asociaţii - Splaiul Unirii nr. 223, etaj 3, sectorul 3, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, cu sediul în Bucureşti, Piaţa Victoriei nr. 1, sectorul 1, Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în Bucureşti, str. Apolodor nr. 17, sectorul 5, şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cu sediul în Bucureşti, str. Apolodor nr. 17, sectorul 5, având ca obiect - “anulare act administrativ”.

Dezbaterile şi susţinerile părţilor au avut loc în şedinţa publică de la termenul din 9 mai 2012, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată la care instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera şi pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise, a amânat pronunţarea la data de 16 mai 2012, când a hotărât următoarele:

CURTEA,

deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal cu nr. 9.092/2/2011, reclamanţii Alifantis Nicu-Valeriu, Badea Mircea Radu, Chirieac Bogdan, Chişu Dănuţ Florin, Coman Cristian, Constantin Dan, Dobrovolschi Mihai, Firea Gabriela, Marin Marian Cristian, Medeleanu Melania Iulia, Moga Arina, Negulescu Mădălina, Negulescu Sorin Mihai. Nistorescu Cornel, Preda Eugen Radu, Şerbănescu Ilie-Sorin, Stan Cosmin, Stancu Oana Lucia, Suciu Dan Dumitru, Tătăruş Robert Sebastian, Tudor Radu, Ursu Radu Adrian, Borobeică Doruleţ, Ciutacu Victor Gabriel, Moldoveanu Ioan au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), anularea următoarelor acte administrative:

a) Normele metodologice pct. 3 alin. (71) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal;

b) caseta E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată” din “Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române (020), cod M.F.P. 14.13.01.10.11/2”, din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor împreună cu lit. E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată” din Instrucţiunile de completare a formularului (020) din Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române din anexa nr. 2 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor;

c) Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010 pentru aprobarea Procedurii de modificare, din oficiu, a vectorului fiscal cu privire la TVA, precum şi a modelului şi conţinutului unor formulare, sub aspectul incidenţei acestuia asupra persoanelor care obţin venituri din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală din desfăşurarea de activităţi în mod dependent sau fără a avea calitatea de prestatori de servicii.

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt persoane care obţin venituri din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală şi cărora le sunt încălcate drepturile de a nu deveni persoane impozabile şi de a nu fi supuşi obligaţiei de înregistrare în scopuri de TVA.

Au precizat că au fost supuşi unor inspecţii fiscale sau urmează să fie supuşi unor inspecţii fiscale, prin care ANAF, verificând contractele de cesiune de drepturi de autor realizate, impune TVA acestei activităţi.

În opinia reclamanţilor, demersul ANAF este ilegal, întrucât contravine dreptului Uniunii Europene şi jurisprudenţei CEDO, potrivit cărora acordarea dreptului de exploatare a unui drept de proprietate intelectuală de către autor angajatorului său nu este un contract de prestări de servicii, ci un contract de realizare a operei.

În prealabil, reclamanţii au prezentat unele aspecte preliminare, susţinând, în esenţă, că cesiunea de drepturi de autor, concept fundamental, pentru soluţionarea prezentei cereri, nu reprezintă nici o vânzare de mărfuri, nici o prestare de servicii, ci o operaţiune juridică distinctă de oricare dintre acestea.

Cu privire la Normele metodologice pct. 3 alin. (71) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, au arătat că din conţinutul acestora rezultă faptul că “În sensul art. 127 alin. (3) din Codul fiscal se consideră că nu acţionează de o manieră independentă persoana care desfăşoară o activitate dependentă potrivit art. 7 din Codul fiscal”. Scopul acestor dispoziţii legale este acela de a reglementa punerea în aplicare a art. 127 din Codul fiscal, adică de a concretiza sfera persoanelor care nu acţionează în mod independent, din perspectiva regimului juridic al taxei pe valoare adăugată (TVA). Normele metodologice mai sus indicate nu reglementează însă direct sfera persoanelor care nu acţionează în mod independent din perspectiva regimului juridic al TVA, ci prin norme de trimitere.

Astfel, pentru a determina dacă o activitate este desfăşurată în mod dependent sau independent din perspectiva reglementării în materie de TVA trebuie făcută aplicarea art. 7 din Codul fiscal. Acest articol şi normele sale metodologice prevăd care sunt criteriile a căror întrunire face ca desfăşurarea unei activităţi să fie calificată drept dependentă. În plus, din aceleaşi prevederi legale rezultă faptul că activităţile din care se obţin venituri din drepturi de autor nu pot fi calificate drept activităţi dependente.

Reclamanţii afirmă că se ridică o problemă de legalitate a Normelor metodologice, prin raportare la prevederile Codului fiscal, interpretat şi aplicat în lumina Directivei 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, directivă pe care Codul fiscal o transpune.

Fiind adoptate prin hotărâre a Guvernului, Normele metodologice ale Codului fiscal constituie acte normative care, potrivit Constituţiei şi Legii nr. 90/2001, sunt date în vederea organizării executării legilor. Normele metodologice ale Codului fiscal trebuie deci astfel concepute încât prin intermediul lor să se realizeze exclusiv o concretizare a modului de aplicare a dispoziţiilor Codului fiscal (Legea nr. 571/2003), fără a se aduce atingere cu nimic sferei de reglementare a Codului fiscal. În măsura în care prin normele metodologice se aduce atingere Codului fiscal, funcţia de a pune în executare legea nu mai este îndeplinită, iar normele metodologice devin nelegale.

În concret, reclamanţii au susţinut că Normele metodologice ale Codului fiscal nu îşi respectă rolul stabilit de Constituţie şi Legea nr. 90/2001, aducând atingere Legii nr. 571/2003.

Au precizat că dispoziţiile Codului fiscal, interpretat şi aplicat în lumina Directivei 2006/112/CE, nu exclud din sfera lor de aplicare nici o activitate economică. Astfel, la nivel general şi abstract, din perspectiva TVA, desfăşurarea oricărei activităţi economice are vocaţia de a fi realizată de o manieră dependentă sau independentă, după cum raporturile juridice create între cel ce desfăşoară activitatea şi cel care beneficiază de ea sunt sau nu similare celor derivând dintr-un contract de muncă.

Normele metodologice ale art. 127 din Codul fiscal reglementează însă faptul că activităţile care generează venituri din drepturi de autor nu pot fi niciodată calificate ca fiind activităţi dependente.

Normele metodologice ale art. 127 din Codul fiscal fac trimitere, pentru a configura sfera persoanelor care desfăşoară activităţi în mod dependent, la dispoziţiile art. 7 din Codul fiscal. Rezultă deci că prin normele metodologice menţionate se ajunge ca sensul noţiunii de “activitate desfăşurată în mod dependent” din titlul VI “Taxa pe valoare adăugată” să fie definit, în concret, prin art. 7 din Codul fiscal. Situaţia intră în conflict chiar cu prevederile art. 7, care statuează faptul că definiţiile date unor termeni/expresii din Codul fiscal nu se aplică şi titlului VI “Taxa pe valoare adăugată”.

În acest context, reclamanţii au subliniat faptul că, din perspectiva Codului fiscal, noţiunile “desfăşurare de activităţi economice în mod dependent”, respectiv “desfăşurare de activităţi economice în mod independent” sunt configurate ca instituţii autonome. O aplicaţie a binomului “dependent/ independent”, aşa cum este reglementat prin art. 7 din Codul fiscal, se regăseşte pe planul calificării veniturilor obţinute de persoanele care desfăşoară activităţi economice, drept venituri din salarii (art. 41 coroborat cu art. 55 şi următoarele din Codul fiscal) sau venituri din activităţi independente (art. 41 coroborat cu art. 46 şi următoarele din Codul fiscal). În acest caz, într-adevăr, legislaţia fiscală nu permite ca activităţile prin care se obţin venituri din valorificarea drepturilor de autor să fie considerate ca activităţi desfăşurate în mod dependent.

Pe de altă parte, au arătat că art. 127 din Codul fiscal stabileşte semnificaţia “desfăşurării de activităţi economice în mod dependent/independent incidente în materia titlului VI, referitor la TVA. În această situaţie însă, legislaţia fiscală, în măsura în care ar fi interpretată şi aplicată într-un mod conform dreptului UE, ar permite ca activităţile prin care se obţin venituri din valorificarea drepturilor de autor să fie considerate ca activităţi desfăşurate în mod dependent şi, astfel, să fie excluse de la aplicarea regimului juridic al TVA. Au precizat faptul că, prin Codul fiscal, aşa cum este redactat în prezent, nu se respectă autonomia celor două instituţii, iar activităţile din care se obţin venituri din valorificarea drepturilor de autor ajung să fie considerate drept activităţi desfăşurate în mod independent, indiferent de situaţie.

Reclamanţii consideră că sunt persoane vătămate, în sensul Legii nr. 554/2004, obţinând venituri din drepturi de autor, întrucât Normele metodologice ce fac obiectul prezentei acţiuni în anulare le încalcă dreptul de a nu deveni persoane impozabile în scopuri de TVA şi astfel, de a nu fi supuşi obligaţiei de înregistrare în scopuri de TVA, la organul fiscal competent. Dreptul de a nu deveni persoane impozabile în scopuri de TVA rezultă din art. 127 al Codului fiscal, acesta excluzând din sfera lui de aplicare, între altele, persoanele care obţin venituri din drepturi de autor, acţionând în acest scop, în mod dependent. Dreptul de a nu fi supuşi obligaţiei de înregistrare în scopuri de TVA rezultă din interpretarea per a contraria a art. 153 al Codului fiscal care supune obligaţiei de înregistrare în scopuri de TVA doar persoanele care obţin venituri acţionând în mod independent.

Cu privire la caseta E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată” din “Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române (020), cod M.F.P. 14.13.01.10.11/2” din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor şi la lit. E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată” din Instrucţiunile de completare a formularului (020) din Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române din anexa nr. 2 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor, reclamanţii apreciază că instituie obligaţia de a se înregistra în scopuri de TVA în sarcina persoanelor care, desfăşurând o activitate de creaţie în mod dependent, obţin/estimează că vor obţine venituri din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală într-un cuantum de 35.000 euro.

Reclamanţii au susţinut că ordinul mai sus menţionat este un act normativ, care, potrivit Legii nr. 24/2000, este dat în vederea organizării executării legilor. În consecinţă, Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 trebuie să fie astfel conceput încât, prin intermediul lui, să se realizeze exclusiv o concretizare a modului de aplicare a dispoziţiilor Codului fiscal, cu stricta respectare a prevederilor acestuia din urmă. În măsura în care prin dispoziţiile Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 se aduce atingere dispoziţiilor Codului fiscal, funcţia lui de a pune în executare legea (deci Codul fiscal) nu mai este îndeplinită, iar ordinul devine ilegal.

În opinia reclamanţilor, Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 încalcă dispoziţiile Codului fiscal, interpretat şi aplicat în lumina Directivei 2006/112/CE, întrucât Codul fiscal, prin articolele 127 şi 153, reglementează obligaţia de a se înregistra în scopuri de TVA (dacă şi celelalte condiţii sunt îndeplinite) doar pentru persoane care desfăşoară activităţi economice în mod independent, iar ordinul contestat, aşa cum rezultă din partea introductivă a Instrucţiunilor de completare a formularului 020, reglementează înregistrarea în scopuri de TVA a persoanelor care desfăşoară activităţi economice în mod dependent. Ordinul se referă deci la o altă categorie de persoane decât Codul fiscal.

În al doilea rând, dispoziţiile Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 ridică o problemă de legalitate pe planul acelei caracteristici a persoanelor impozabile în scopuri de TVA, referitoare la tipul de activitate (activitate economică).

Astfel, reclamanţii au susţinut că, din perspectiva Codului fiscal, realizarea unei operaţiuni de prestare de servicii sau a unor operaţiuni ocazionale de prestare de servicii nu ar putea să fie considerată ca suficientă pentru a se aprecia ca îndeplinită. Ceea ce lasă Codul fiscal să se întrevadă, din instituirea acestei condiţii ca o condiţie distinctă de aceea a realizării unei prestări de servicii, este faptul că, pentru a fi în prezenţa unei activităţi economice, în materie de TVA, persoana care realizează operaţiuni de prestare de servicii trebuie să facă acest lucru în mod obişnuit, de o manieră aptă să conducă la concluzia că aceasta este expresia exercitării unei profesii.

Au precizat că Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007, aşa cum rezultă din coroborarea literelor C şi E din Instrucţiunile de completare a formularului 020, reglementează obligaţia de înregistrare în scopuri de TVA a persoanelor care realizează venituri din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală. Ordinul impune deci obligaţia de înregistrare în scopuri de TVA pentru orice persoană care obţine venituri din proprietate intelectuală, nefiind reţinută şi condiţia ca obţinerea de venituri din proprietate intelectuală să fie rezultatul unei prestări de servicii făcută cu caracter de regularitate. De aceea, ordinul excedează sferei de reglementare a Codului fiscal, situaţie care, în opinia reclamanţilor, constituie un caz de ilegalitate.

Prin urmare, reclamanţii consideră că sunt persoane vătămate, în sensul Legii nr. 554/2004, obţinând venituri din drepturi de autor, întrucât dispoziţiile Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 ce fac obiectul prezentei acţiuni în anulare le încalcă dreptul de a nu deveni persoane impozabile în scopuri de TVA şi astfel, de a nu fi supuşi obligaţiei de înregistrare în scopuri de TVA, la organul fiscal competent.

Referitor la Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010 pentru aprobarea Procedurii de modificare, din oficiu, a vectorului fiscal cu privire la TVA, precum şi a modelului şi conţinutului unor formulare, reclamanţii apreciază că acesta este nelegal pe cale de accesorie, încălcându-le dreptul de a nu deveni persoane impozabile în scopuri de TVA şi astfel, de a nu fi supuşi obligaţiei de înregistrare în scopuri de TVA, la organul fiscal competent.

În ceea ce priveşte procedura plângerii prealabile impusă de art. 7 din Legea nr. 554/2004, reclamanţii au precizat că a fost parcursă în raport cu Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 şi Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 (faţă de care Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010 se află în raport de accesorialitate).

Reclamanţii au mai susţinut că aplicarea de TVA unor contracte care au fost tratate ca fiind nepurtătoare de TVA mai mult de 6 ani de către fiscul român, în condiţiile în care textul legal care permitea, cel puţin teoretic, o tratare ca operaţiune purtătoare de TVA exista încă din 2004, precum şi aplicarea retroactivă de TVA, cu impunerea de penalităţi, contravine jurisprudenţei CEDO.

Au invocat cauzele Sunday Times contra Marii Britanii (Hotărârea din 26 aprilie 1979), respectiv Silver contra Marii Britanii (Hotărârea din 25 martie 1983), soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a constatat că nu este lege în sensul Convenţiei (şi, deci, este înlăturată de la aplicare, în condiţiile art. 20 din Constituţie) legea care nu permite cetăţeanului să îşi ordoneze comportamentul în aşa fel încât să respecte legea.

De asemenea au arătat că nu respectă condiţiile încrederii în lege şi ale predictibilităţii aplicării ei de autorităţile care schimbă intempestiv modul în care interpretează şi aplică legea, mai ales cea în domeniul fiscal.

De aceea, apreciază că textul Codului fiscal care asimilează cesiunea de drepturi de autor cu prestările de servicii nu este aplicabil, iar comportamentul fiscului român care a decis, după 6 ani de aplicare a Codului fiscal, să considere cesiunea de drept de autor drept operaţiune purtătoare de TVA şi să aplice retroactiv TVA asupra unor contracte şi venituri pentru care nu s-au emis facturi purtătoare de TVA (şi deci nu au beneficiat de neutralitatea TVA-ului, în sensul compensării TVA-ului deductibil cu cel colectat) nu poate fi temeiul unei soluţii fiscale legale.

Au invocat şi faptul că, sub aspectul posibilităţii de cenzurare a legalităţii unui act juridic sau unei activităţi, CEDO a reţinut că posibilitatea de a anula fără limită de timp o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în Cauza Brumărescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000), în opinia separată la această hotărâre precizându-se că “posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată... trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie”, garantat de art. 6 din Convenţie.

Au mai arătat că taxa impusă de organele fiscale, chiar dacă este denumită TVA, nu este o taxă pe valoarea adăugată, ci o taxă pe valoarea totală, întrucât o creaţie artistică, intelectuală, dă naştere unei valori originare, care exclude ideea de valoare adăugată. A impune TVA pe această valoare originară înseamnă a taxa valoarea totală care oricum este taxată cu impozit pe venit.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe următoarele dispoziţii legale: Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, art. 12, art. 13 din Codul de procedură fiscală, art. 126-134 din Codul fiscal, art. 11. 20 şi 148 din Constituţie, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţa CJUE, precum şi pe orice alte dispoziţii legale pertinente.

Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a arătat că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 6 februarie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, au fost modificate prin Hotărârea Guvernului nr. 791/2010.

A precizat că la elaborarea actului au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 561/2009, proiectul actului administrativ fiind avizat de către autorităţile publice interesate în aplicarea acestuia şi de către Ministerul Justiţiei, care, potrivit aii. 20 alin. (7) din Regulament, “avizează proiectele de acte normative exclusiv din punct de vedere al legalităţii, încheind succesiunea operaţiilor din etapa de avizare”.

Totodată, a menţionat că proiectul a fost avizat favorabil de Consiliul Legislativ cu Avizul nr. 1.003/30.07.2010 şi de Consiliul Economic şi Social cu Avizul nr. 1.820/02.08.2010.

A arătat că, deşi definiţiile de la art. 7 din Legea nr. 571/2003 nu sunt aplicabile în cazul TVA, totuşi, la pct. 3 alin. (71) din Normele metodologice de aplicare a art. 127 alin. (3) din Codul fiscal, se consideră că nu acţionează de o manieră independentă persoana care desfăşoară o activitate dependentă potrivit art. 7 din Codul fiscal.

Prin urmare, criteriile prevăzute la art. 7 alin. (1) pct. 2.1 din Codul fiscal, conform cărora o activitate poate fi considerată dependentă, sunt aplicabile şi în cazul tratamentului din punctul de vedere al TVA, pentru a determina dacă o persoană acţionează sau nu de o manieră independentă.

Pârâtul a susţinut că, deşi norma de la paragraful al doilea al pct. 1 din normele metodologice date în aplicarea art. 7 alin. (1) prevede că activităţile desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii, care generează venituri din profesii libere, precum şi drepturile de autor şi drepturile conexe, definite potrivit prevederilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi reconsiderate ca activităţi dependente potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) pct. 2.1 şi 2.2 din Codul fiscal, apreciază că în cazul în care raportul juridic În baza căruia se desfăşoară activitatea nu reflectă conţinutul economic al acestuia, aceste activităţi pot fi reconsiderate ca activităţi dependente.

În consecinţă, pe lângă angajaţii cu contract de muncă, care nu desfăşoară activităţi de o manieră independentă, orice persoane care îndeplinesc cel puţin unul dintre criteriile prevăzute la art. 7 alin. (1) pct. 2.1 din Codul fiscal vor fi considerate că nu acţionează de o manieră independentă din perspectiva TVA. Aceste criterii se referă în fapt la alte instrumente juridice decât contractul de muncă, instrumente care sunt de natură a naşte drepturi şi obligaţii, deci de a crea o stare de dependenţă cu privire la condiţiile de muncă, remunerare şi alte obligaţii ale angajatorului.

Faţă de cele menţionate anterior, În ceea ce priveşte tratamentul fiscal din punctul de vedere al TVA aplicabil activităţilor desfăşurate de persoanele fizice, consideră că se impune o analiză de la caz la caz în funcţie de natura economică a activităţilor efectiv realizate, de modul de desfăşurare efectivă a acestora, precum şi de prevederile contractuale, pentru a determina dacă persoanele fizice sunt sau nu persoane impozabile ce acţionează ca atare în sensul legislaţiei în domeniul TVA.

Cu privire la modul de tratare din punctul de vedere al taxei pe valoare adăugată a cesiunii drepturilor de autor ca prestare de servicii, pârâtul a arătat că art. 129 alin. (1) din Codul fiscal reprezintă transpunerea fidelă în legislaţia naţională a prevederilor art. 24 alin. (1) din Directiva TVA. Astfel, conform acestor articole, în sensul TVA, prestarea de servicii reprezintă orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri.

A arătat că Directiva TVA nu lasă libertatea statelor membre de a alege, în funcţie de particularităţile legislaţiei sale în alte domenii, care sunt prestările de servicii ce vor fi considerate impozabile din prisma TVA pe teritoriile lor. Toate operaţiunile care nu reprezintă livrări de bunuri şi îndeplinesc condiţiile cumulative prevăzute de directivă pentru a fi incluse în sfera de aplicare a TVA (sunt efectuate cu titlu oneros de către o persoană impozabilă care acţionează în mod independent) vor fi considerate prestări de servicii impozabile de către statele membre.

În consecinţă, apreciază că legislaţia în domeniul TVA este în total consens cu acquis-ul comunitar în materie, iar în ceea ce priveşte operaţiunile constând în cesiuni de drepturi de autor precizăm că acestea sunt operaţiuni impozabile în sensul TVA, dacă sunt desfăşurate în condiţiile menţionate mai sus, dintre care subliniem condiţia referitoare la desfăşurarea de o manieră independentă din punctul de vedere al TVA.

În concluzie, consideră că dispoziţiile criticate nu cuprind vicii de nelegalitate, reclamanţii fiind mai degrabă nemulţumiţi de aspecte concrete care decurg din aplicarea prevederilor legale.

Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, în principal, ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care se solicită anularea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010, având în vedere faptul că reclamanţii nu au îndeplinit procedura administrativă prealabilă cu ANAF, iar, pe fondul cauzei, ca nefondată a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanţi.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care s-a solicitat anularea Ordinului preşedintelui

Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010, a susţinut că reclamanţii nu au urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Pe fond, pârâta a arătat, în esenţă, că, în realitate, reclamanţii contestă dispoziţiile Codului fiscal, şi nu dispoziţiile Normelor metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004.

Astfel, cesiunea drepturilor de autor este asimilată de către Codul fiscal şi de Directiva 2006/112/CE din 28 noiembrie 2006 unei prestări de servicii şi intră sub incidenţa TVA în condiţiile în care aceasta este desfăşurată de o manieră independentă.

Prin urmare, în opinia pârâtei, prin prevederile art. 127 alin. 3 din Codul fiscal, legiuitorul a înţeles să excludă de la plata TVA (în conformitate cu prevederile Directivei CEE) acele operaţiuni care sunt desfăşurate de o manieră dependentă, respectiv în cazul existenţei unui raport angajator/angajat.

În aceste condiţii, în raport cu prevederile art. 127 alin. 3 din Codul fiscal, normele metodologice nu fac altceva decât să facă trimitere la o altă normă din Codul fiscal prin care este definită activitatea dependentă, definiţie care este în concordanţă cu prevederile Directivei CEE.

De altfel, apreciază că reclamanţii sunt în eroare cu privire la aplicabilitatea prevederilor art. 7 alin. 1 pct. 2 din Codul fiscal, întrucât prin prevederile pct. 3 alin. 71 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 se face trimitere doar la definiţia dată activităţii dependente.

Astfel, potrivit prevederilor art. 7 alin, 1 pct. 2 din Codul fiscal noţiunea de “activitate dependentă” este definită ca fiind “orice activitate desfăşurată de o persoană fizică într-o relaţie de angajare”, “această definiţie fiind în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 alin. 3 din Codul fiscal şi cu normele Directivei CEE.

Pârâta a arătat că este o problemă de înţelegere a textului de lege, în condiţiile în care definiţia dată de art. 7 din Codul fiscal este în acelaşi sens cu prevederile art. 127 alin. 3 din Codul fiscal şi nu face altceva decât să lămurească condiţiile în care o activitate este dependentă sau independentă.

În acest context, în raport cu prevederile art. 127 alin. 3 din Codul fiscal, consideră că reclamanţii au apreciat, în mod greşit, că normele de aplicare a acestui articol contravin Codului fiscal, întrucât normele metodologice nu stabilesc faptul că activităţile care generează venituri din drepturi de autor nu pot fi niciodată calificate ca fiind activităţi dependente din punctul de vedere al TVA.

Astfel, pârâta a precizat că din lecturarea textelor de lege incidente în cauză, respectiv a art. 7 alin. 1 pct. 2, art. 127 alin. 3 din Codul fiscal, precum şi a prevederilor art. 9 şi art. 10 din Directiva CEE nu rezultă că prin normele metodologice a fost încălcat vreunul din aceste texte şi nici că prin acest pct. 3 alin. 71 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 se stabileşte faptul că cesiunea drepturilor de autor nu poate fi apreciată niciodată ca o activitate dependentă.

În ceea ce priveşte încadrarea activităţii care generează venituri din drepturi de autor ca activitate supusă TVA, a arătat că prevederile art. 59 din Directiva 2006/112/CE încadrează transferurile şi cesiunile de drepturi de autor în sfera impozabilă a TVA, fiind asimilate prestărilor de servicii.

Astfel, a susţinut că în Codul fiscal se statuează, în mod expres, faptul că veniturile provenite din cesiunea drepturilor de autor intră sub incidenţa TVA dacă este desfăşurată în mod independent, iar normele metodologice nu fac decât să lămurească sensul noţiunii de “activitate dependentă”.

În aceste condiţii, apreciază că nu poate fi reţinută motivarea reclamanţilor, în sensul că această clasificare este dată de normele metodologice, iar încadrarea în sfera de aplicare a TVA în ceea ce priveşte cesiunea drepturilor de autor se face în baza acestui text din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004.

Referitor la motivele invocate de către reclamanţi cu privire la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007, pârâta a susţinut că aceştia nu prezintă motive veritabile de nelegalitate, ci, contrar textelor din Codul fiscal şi din Directiva CEE, interpretează într-un mod propriu aceste texte de lege, în sensul că pentru a avea obligaţia de înregistrare în scopuri de TVA trebuie să fie îndeplinită condiţia potrivit căreia veniturile din cesiunea drepturilor de autor trebuie să fie obţinute ca urmare a unei prestări de servicii.

Pârâta a precizat că, atât Codul fiscal cât şi Directiva CEE, condiţionează calitatea de plătitor de TVA în ceea ce priveşte cesiunea drepturilor de autor de modalitatea în care aceasta este efectuată, respectiv dacă aceasta este efectuată de o manieră dependentă sau independentă.

În ceea ce priveşte Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010, pârâta a arătat că reclamanţii recunosc faptul că nu au îndeplinit procedura prealabilă şi că menţionează, în mod expres, faptul că acest ordin nu are un caracter nelegal în sine.

A mai arătat că reclamanţii susţin că ordinul încalcă prevederile Codului fiscal, fără a arăta sub ce aspect, întrucât, în condiţiile în care organele fiscale au apreciat, în urma inspecţiei fiscale realizate la o parte din reclamanţi, că au desfăşurat o activitate independentă şi datorează TVA, aceştia au obligaţia să se înregistreze ca plătitori de TVA.

Or, anularea acestui ordin ar presupune imposibilitatea organelor fiscale de a duce la îndeplinire dispoziţiile Codului fiscal, privind înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, arătând că, deşi definiţiile de la art. 7 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu sunt aplicabile în cazul TVA, totuşi, la pct. 3 alin. (71) din Normele metodologice de aplicare a art. 127 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, se consideră că persoana care desfăşoară o activitate dependentă potrivit art. 7 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu acţionează de o manieră independentă.

În aceste condiţii, a precizat că începând din data de 1 iulie 2010, criteriile prevăzute la art. 7 alin. (1) pct. 2.1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, conform cărora o activitate poate fi considerată dependentă, sunt aplicabile şi în cazul tratamentului din punctul de vedere al TVA, pentru a determina dacă o persoană acţionează sau nu de o manieră independentă.

Cu toate acestea, a arătat că, în cazul în care raportul juridic în baza căruia se desfăşoară activitatea, nu reflectă conţinutul economic al acestuia, activităţile pot fi reconsiderate ca activităţi dependente, deşi norma de la paragraful al doilea al pct. 1 din normele metodologice date în aplicarea art. 7 alin. (1) prevede că activităţile desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii, care generează venituri din profesii libere, precum şi drepturile de autor şi drepturile conexe, definite potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi reconsiderate ca activităţi dependente potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) pct. 2.1 şi 2.2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În ceea ce priveşte Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor, cu privire la care reclamanţii au solicitat anularea casetei E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată”, din anexa nr. 1 şi lit. E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată”, din anexa nr. 2, a arătat ca acesta a fost emis în baza dispoziţiilor art. 196 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora “Formularele necesare şi instrucţiunile de utilizare a acestora privind administrarea creanţelor fiscale se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice” şi reprezintă aprobarea modelului şi conţinutului formularelor indicate la art. 1, Instrucţiunile de completare a acestor formulare, caracteristicile de tipărire, modul de difuzare, de utilizare şi de arhivare a acestora şi categoriile de obligaţii fiscale de declarare care se înscriu în vectorul fiscal.

Prin formularele de declaraţii de înregistrare fiscală ale căror modele sunt aprobate prin ordine ale ministrului finanţelor publice sau ale preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nu sunt instituite obligaţii fiscale în sarcina contribuabililor, ci acestea reprezintă instrumente standardizate puse la dispoziţia contribuabililor pentru îndeplinirea obligaţiilor pe care aceştia le au în virtutea legii fiscale.

În ceea ce priveşte Instrucţiunile de completare a formularului (020) “Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române” la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 potrivit cărora această declaraţie “se completează şi se depune de către persoanele fizice române, altele decât persoanele fizice române care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii libere”, a arătat că, potrivit art. 72 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii libere se identifică, din punct de vedere fiscal, prin codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal. Pentru a obţine acest identificator, respectivele persoane fizice depun la organul fiscal competent formularul 070 “Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii libere”.

Prin completarea declaraţiilor de înregistrare fiscală, contribuabilii, indiferent de categoria din care fac parte, completează şi categoriile de obligaţii fiscale de declarare, potrivit legii, denumite vector fiscal, în temeiul art. 78 alin. (1) lit. b) din actul normativ menţionat mai sus.

În consecinţă, caseta E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată” din formularul 020, este pusă la dispoziţia acelor persoane fizice care, pentru a-şi îndeplini obligaţiile de înregistrare în scopuri de TVA stabilite prin Codul fiscal, nu pot utiliza formularul de declaraţie 070 întrucât nu exercită profesii libere sau nu se desfăşoară activităţi economice în mod independent, în conformitate cu prevederile legale.

Desfăşurarea de activităţi economice în mod independent sau exercitarea de profesii libere, în conformitate cu prevederile legale, presupune obligaţia respectivelor persoane de a se autoriza în condiţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoane fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, respectiv de vechea Lege nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau în condiţiile de autorizare prevăzute de alte legi speciale.

Referitor la veniturile obţinute din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală a precizat că în contextul reglementării impozitului pe venit, prin titlul II al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aceste venituri sunt definite ca fiind venituri din activităţi independente.

Pârâtul a mai susţinut că art. 129 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal reprezintă transpunerea fidelă în legislaţia naţională a prevederilor art. 24 alin. (1)din Directiva TVA. Astfel, conform acestor dispoziţii legale, în sensul TVA, prestarea de servicii reprezintă orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri.

A mai arătat că Directiva TVA nu lasă libertatea statelor membre de a alege, în funcţie de particularităţile legislaţiei sale în alte domenii, care sunt prestările de servicii ce vor fi considerate impozabile din prisma TVA pe teritoriile lor. Toate operaţiunile care nu reprezintă livrări de bunuri şi îndeplinesc condiţiile cumulative prevăzute de directivă pentru a fi incluse în sfera de aplicare a TVA (sunt efectuate cu titlu oneros de către o persoană impozabilă care acţionează în mod independent) vor fi considerate prestări de servicii impozabile de către statele membre.

În concluzie, pârâtul a precizat că legislaţia în domeniul TVA este în total consens cu acquis-ul comunitar în materie, iar în ceea ce priveşte operaţiunile constând în cesiuni de drepturi de autor, acestea sunt operaţiuni impozabile în sensul TVA, dacă sunt desfăşurate în condiţiile menţionate.

În final, pârâtul a menţionat că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă că deciziile de impunere emise sau care urmează a fi emise de organele fiscale ar fi, în realitate, actele administrative care i-ar vătăma pe reclamanţi, acte administrative cu privire la care analiza legalităţii nu poate avea loc în cauza de faţă, ci pe calea unei acţiuni separate judecată de instanţa competentă din punct de vedere material.

Intervenienţii Buşcu Doru, Bendeac Minai Valentin, Popescu Cătălina Mihaela, Grădinaru Anca Yvette şi Popescu Maria Emilia au formulat cereri de intervenţie accesorii, motivele de fapt şi de drept invocate fiind identice cu cele prezentate de reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Cererile de intervenţie accesorie au fost încuviinţate în principiu la termenul de judecată din data de 9 mai 2012, înaintea dezbaterilor în fond, astfel cum rezultă din practicaua prezentei sentinţe.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.

Analizând materialul probator administrat, dispoziţiile legale incidente şi susţinerile părţilor, Curtea reţine următoarele:

În temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) din Codul de procedură civilă, va fi examinată, cu prioritate, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010.

Curtea reţine că pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a argumentat excepţia invocată prin aceea că reclamanţii nu au îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010.

Potrivit textului legal menţionat “Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.”

Din analiza prevederii legale citate rezultă, fără echivoc, faptul că, aşa cum s-a statuat în mod constant în doctrină şi în jurisprudenţă, parcurgerea procedurii prealabile reprezintă o condiţie obligatorie de exercitare a acţiunii în contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor în care prin norme speciale se dispune altfel, fiind aşadar o condiţie care priveşte legala învestire a instanţei de judecată cu judecarea unei asemenea acţiuni.

Întrucât în cazul de faţă nu ne aflăm într-o situaţie în care se derogă de la dreptul comun, Curtea constată că, în raport cu actele administrative atacate care formează obiectul acţiunii în contencios administrativ, sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind obligatorie parcurgerea procedurii prealabile.

Din analiza înscrisurilor de la filele 22-81 din dosar se constată că, aşa cum de altfel se afirmă şi în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al cererilor de intervenţie, reclamanţii şi intervenienţii au formulat plângere prealabilă numai cu privire la două dintre cele 3 acte administrative contestate, respectiv numai cu privire la Normele metodologice pct. 3 alin. (71) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi la caseta E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată”, din “Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române (020), cod M.F.P. 14.13.01.10.11/2” din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor împreună cu lit. E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată”, din Instrucţiunile de completare a formularului (020) din “Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române” din anexa nr. 2 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor.

În ceea ce priveşte Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010 a cărui anulare se solicită prin prezenta acţiune, reclamanţii şi intervenienţii nu au formulat plângere prealabilă înainte de a se adresa instanţei de judecată, nefiind aşadar parcursă procedura administrativă obligatorie.

Nu se poate reţine argumentul reclamanţilor şi intervenienţilor, în sensul că între acest ordin şi Normele metodologice pct. 3 alin. (71) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, ar exista un raport de accesorialitate şi că, în condiţiile în care procedura prealabilă a fost îndeplinită în ceea ce priveşte normele metodologice, act considerat cu caracter principal, aceasta se consideră îndeplinită şi cu privire la actul accesoriu - Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010 - care conţine numai norme de trimitere.

În primul rând, Curtea are în vedere că, aşa cum rezultă din preambulul actului normativ atacat, acesta a fost emis în temeiul dispoziţiilor art. 153 şi 1531 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al art. 7, art. 78 alin. (3) şi art. 228 alin. (2) şi (21) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nefiind aşadar întemeiat pe normele metodologice a căror anulare se solicită, astfel încât legalitatea acestuia, ca act accesoriu şi subsecvent, să depindă de legalitatea Normelor metodologice 3 alin. (71) la art. 127 din Codul fiscal.

În al doilea rând Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010 a fost emis şi a intrat în vigoare anterior normelor metodologice contestate, ceea ce exclude caracterul acestuia de act administrativ subsecvent în raport cu normele metodologice.

Astfel, Ordinul nr. 1.786/2010 a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din data de 5 mai 2010, iar alin. (71) al pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a art. 127 din Codul fiscal a fost introdus prin Hotărârea Guvernului nr. 791/2010, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din data de 3 august 2010, deci ulterior ordinului în discuţie, împrejurare care înlătură susţinerea reclamanţilor în sensul că ordinul ar fi un act administrativ accesoriu şi subsecvent normelor metodologice.

În consecinţă, Curtea constată că Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010 reprezintă un act administrativ distinct de normele metodologice contestate, cu o existenţă de sine stătătoare, a cărui legalitate nu depinde de legalitatea alin. (71) al pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a art. 127 din Codul fiscal, motiv pentru care apreciază că se impunea parcurgerea procedurii prealabile şi în ceea ce priveşte acest ordin.

Având în vedere că reclamanţii şi intervenienţii nu au formulat plângere prealabilă împotriva Ordinului preşedintelui

Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010 a cărui anulare se solicită prin prezenta cerere de chemare în judecată, Curtea constată că excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este întemeiată, urmând a fi admisă şi, pe cale de consecinţă, urmând a fi respins ca inadmisibil capătul de cerere referitor la anularea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010.

Se impune precizarea că soluţia de admitere a acestei excepţii face de prisos analizarea pe fond a motivelor de nelegalitate invocate de reclamanţi şi de intervenienţi cu privire la Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect anularea Normelor metodologice 3 alin. (71) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, Curtea reţine următoarele:

Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal a fost modificată în anul 2010 prin Hotărârea Guvernului nr. 791/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din data de 3 august 2010, act normativ prin care a fost introdus alin. (71) ai. pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a art. 127 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prevedere a cărei nelegalitate se invocă în prezenta cauză.

Prin urmare, actul administrativ a cărui legalitate este criticată este o hotărâre a Guvernului, făcând parte din categoria actelor administrative cu caracter normativ, supuse exigenţei respectării principiului ierarhiei actelor normative care presupune obligativitatea conformităţii actelor administrative cu caracter normativ cu actele normative cu forţă juridică superioară în executarea cărora se emit/adoptă.

Acest principiu este consacrat de prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care, la alin. (3) al art. 4 intitulat “Ierarhia actelor normative” prevede că “Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.”

Art. 75 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, statuează că “actele date în executarea unui act normativ se emit numai pe baza şi în executarea legilor. a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului.”

Faptul că hotărârile Guvernului, ca acte administrative cu caracter normativ, se adoptă exclusiv în vederea organizării executării legilor rezultă, indiscutabil, şi din prevederile art. 11 lit. c) şi art. 26 alin. (1) teza a două din Legea nr. 90/2001, cu modificările şi completările ulterioare.

Din analiza sistematică a prevederilor legale menţionate şi ţinând cont de principiul general al ierarhiei actelor normative, Curtea reţine că hotărârile Guvernului pot avea ca obiect de reglementare exclusiv modul de aplicare, de punere în executare, în concret, a legii, fără posibilitatea de a excede sfera de reglementare stabilită de legiuitor, în sensul adăugării la lege sau a modificării acesteia prin normele de aplicare.

Urmează aşadar ca legalitatea prevederilor alin. (71) pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a art. 127 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal să fie examinată prin raportare la prevederile legale în aplicarea căreia au fost adoptate.

Potrivit art. 127 alin. (1) din Codul fiscal, titlul VI intitulat “Taxa pe valoarea adăugată”, “Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin, (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi. *, iar în conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, “Nu acţionează de o manieră independentă angajaţii sau oricare alte persoane legate de angajator printr-un contract individual de muncă sau prin orice alte instrumente juridice care creează un raport angajator/angajat în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, remunerarea sau alte obligaţii ale angajatorului.”

Din analiza textului legal citat, Curtea reţine că una dintre condiţii le care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu pentru ca o persoană să devină impozabilă în scopuri de TVA este aceea de a desfăşura o activitate în mod independent, cu precizarea că legiuitorul nu face distincţie în funcţie de natura activităţii desfăşurate, acest criteriu fiind aplicabil în cazul oricărui tip de activitate care poate fi calificată, în concret, ca fiind desfăşurată de o manieră dependentă sau independentă, în raport cu prevederile art. 127 alin. (3).

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 127 din Codul fiscal, Curtea constată că reclamanţii şi intervenienţii care, aşa cum rezultă din contractele depuse la dosarul cauzei, obţin venituri din valorificarea drepturilor de autor sunt consideraţi persoane impozabile în scopuri de TVA numai în măsura în care activitatea este desfăşurată de o manieră independentă, criteriile prevăzute de art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul fiscal fiind aplicabile şi în ceea ce priveşte cesiunea de drepturi de autor în condiţiile în care legiuitorul nu a exclus în mod expres acest tip de activitate din sfera de aplicare a articolului de lege menţionat şi ţinând cont de faptul că, în principiu, nu este exclusă posibilitatea ca cesiunea de drepturi de autor să fie fundamentată pe un raport juridic care presupune o relaţie de dependenţă similară relaţiei angajat-angajator, izvorâtă dintr-un raport de muncă.

În concluzie, din interpretarea prevederilor art. 127 din Codul fiscal, rezultă că, pentru a stabili dacă reclamanţii şi intervenienţii care obţin venituri din valorificarea drepturilor de autor sunt persoane impozabile în scopuri de TVA, este necesară analizarea în concret, de la caz la caz, a tipului de activitate desfăşurată, sub aspectul raporturilor juridice născute din contractele încheiate de aceştia, pentru a clarifica dacă activitatea este desfăşurată de o manieră independenta sau, dimpotrivă, este grefată pe un raport juridic care implică o relaţie de dependenţă şi care este similar raportului angajator/angajat în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, remunerarea sau alte obligaţii ale angajatorului, existând aşadar o marjă largă de apreciere acordată de legiuitorul în materie fiscală.

Este important de precizat că art. 127 din Codul fiscal reprezintă o transpunere fidelă a prevederilor art. 9 şi art. 10 din Directiva 2006/112/CE, potrivit cărora, pe de o parte, persoană impozabilă înseamnă orice persoană care, în mod independent, desfăşoară în orice loc orice activitate economică, indiferent de scopul sau rezultatele activităţii respective, iar, pe de altă parte, condiţia ca activitatea să fie efectuată în mod independent exclude de la plata TVA salariaţii şi alte persoane, în măsura în care acestea sunt legate de un angajator printr-un contract de muncă sau prin orice alte legături juridice care dau naştere relaţiei angajator-angajat în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, remunerarea şi răspunderea angajatorului.

Potrivit Directivei 2006/112/CE şi Codului fiscal, marja de apreciere, pentru a se stabili dacă există sau nu obligaţia de plată a TVA, există cu privire la orice tip de activitate economică desfăşurată de o persoană, criteriile constând în desfăşurarea activităţii într-un mod independent sau dependent fiind aplicabile în toate cazurile, deci şi în cazul activităţii constând în valorificarea drepturilor de autor, întrucât textul nu distinge, fiind necesar ca acesta să fie interpretat în lumina principiului de drept “ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” (“unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem*).

În consecinţă, interpretând prevederile art. 127 din Codul fiscal, similare cu cele ale art. 9 şi art. 10 din Directiva 2006/112/CE, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii şi intervenienţii din prezenta cauză care obţin venituri din drepturi de autor, rezultă că stabilirea calităţii de persoane impozabile în scopuri de TVA nu se face în mod automat, ci este condiţionată de desfăşurarea activităţii într-o manieră independentă, aşa cum este definită de textul de lege, urmând a se analiza în concret tipul raporturilor juridice izvorâte din contractele încheiate de aceştia.

În aplicarea prevederilor art. 127 din Codul fiscal, prin Hotărârea Guvernului nr. 791/2010 a fost modificată şi completată Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, fiind introdus alin. (71) al pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a art. 127 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prevedere a cărei nelegalitate se invocă de către reclamanţi şi intervenienţi.

Această normă metodologică, al cărei scop este punerea în aplicare a art. 127 alin. (3) din Codul fiscal, prevede următoarele: “În sensul art. 127 alin. (3) din Codul fiscal, se consideră că nu acţionează de o manieră independentă persoana care desfăşoară o activitate dependentă potrivit art. 7 din Codul fiscal.

Aşadar, punerea în aplicare a prevederilor art. 127 alin. (3) din Codul fiscal se face printr-o normă de trimitere la art. 7 din acelaşi act normativ, articol care defineşte o serie de termeni utilizaţi în cuprinsul Codului fiscal.

Articolul 7 din Codul fiscal la care face trimitere alin. (71) al pct. 3 din Normele metodologice are următorul conţinut:

(1) în înţelesul prezentului cod, cu excepţia titlului VI, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

2.1. Orice activitate poate fi reconsiderată ca activitate dependentă dacă îndeplineşte cel puţin unul dintre următoarele criterii:

a) beneficiarul de venit se află într-o relaţie de subordonare faţă de plătitorul de venit, respectiv organele de conducere ale plătitorului de venit, şi respectă condiţiile de muncă impuse de acesta, cum ar fi; atribuţiile ce îi revin şi modul de îndeplinire a acestora, locul desfăşurării activităţii, programul de lucru;

b) în prestarea activităţii, beneficiarul de venit foloseşte baza materială a plătitorului de venit, respectiv spaţii cu înzestrare corespunzătoare, echipament special de lucru sau de protecţie, unelte de muncă şi altele asemenea;

c) beneficiarul de venit contribuie numai cu prestaţia fizică sau cu capacitatea intelectuală, nu şi cu capitalul propriu;

d) plătitorul de venit suportă în interesul desfăşurării activităţii cheltuielile de deplasare ale beneficiarului de venit, cum ar fi indemnizaţia de delegare-detaşare în ţară şi în străinătate, precum şi alte cheltuieli de această natură;

e) plătitorul de venit suportă indemnizaţia de concediu de odihnă şi indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, în contul beneficiarului de venit;

f) orice alte elemente care reflectă natura dependentă a activităţii.

2.2. În cazul reconsiderării unei activităţi ca activitate dependentă, impozitul pe venit şi contribuţiile sociale obligatorii, stabilite potrivit legii, vor fi recalculate şi virate, fiind datorate solidar de către plătitorul şi beneficiarul de venit. În acest caz se aplică regulile de determinare a impozitului pentru veniturile din salarii realizate în afara funcţiei de bază.”

Este important de subliniat că în aplicarea acestui articol din Codul fiscal s-a emis de asemenea o normă metodologică de aplicare care prevede: “O activitate poate fi reconsiderată, potrivit criteriilor prevăzute la art. 7 alin. (1) pct. 2,1 din Codul fiscal, ca activitate dependentă, în cazul în care raportul juridic în baza căruia se desfăşoară activitatea nu reflectă conţinutul economic al acestuia,

Activităţile desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii, care generează venituri din profesii libere, precum şi drepturile de autor şi drepturile conexe definite potrivit prevederilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi reconsiderate ca activităţi dependente potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) pct. 2.1 şi 2.2 din Codul fiscal.”

Analiza comparativă a textului art. 127 alin. (3) din Codul fiscal şi a normei de punere în aplicare împreună cu textul legal la care face trimitere, inclusiv norma metodologică aferentă art. 7 din Codul fiscal, pune în evidenţă două aspecte relevante în analizarea legalităţii alin. (71) al. pct. 3 din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004.

Un prim aspect constă într-o contradicţie evidentă din punct de vedere formal, şi anume aceea că, deşi legiuitorul a prevăzut în mod expres şi neechivoc faptul că definiţiile de la art. 7 din Codul fiscal nu se aplică titlului VI - titlu care reglementează taxa pe valoarea adăugată, prin norma metodologică de aplicare a art. 127 din cadrul titlului VI, referitor la TVA, se face trimitere tocmai la definiţiile dina căror sferă de aplicare legiuitorul a exclus reglementările privind TVA.

Practic, prin această normă de trimitere din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, sfera de aplicare a definiţiilor conţinute la art. 7 din Codul fiscal este extinsă şi la titlul VI - Taxa pe valoarea adăugată, contrar voinţei legiuitorului care a prevăzut expres faptul că aceste definiţii nu se aplică reglementărilor în materie de TVA, considerându-le inadecvate în materia respectivă.

Prin această manieră indirectă, utilizând norma de trimitere, se ajunge în situaţia ca printr-o hotărâre de Guvern să se extindă sfera de aplicare a art. 7 din Codul fiscal şi în ceea ce priveşte titlul VI, peste voinţa legiuitorului, operând în fapt o veritabilă modificare a art. 7 din Codul fiscal, în sensul în care definiţiile conţinute de acest articol devin aplicabile şi titlului VI, ceea ce, în opinia Curţii, contravine principiului ierarhiei actelor normative.

Astfel, pe de o parte, modificarea unei legi printr-o hotărâre de Guvern încalcă dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora evenimentele legislative - modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea - pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de acelaşi nivel sau de nivel superior.

Având în vedere că în speţă este vorba despre Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Curtea apreciază că nu este admisibil ca o lege, în accepţiunea stricto sensu de act al Parlamentului, să fie modificată printr-o normă metodologică de trimitere conţinută într-o hotărâre de Guvern, norma emisă fiind astfel deturnată de la unicul său scop recunoscut de legiuitor, acela de punere în aplicare a legii.

Sub aspectul conţinutului. Curtea constată că trimiterea pe care alin. (71) al pct. 3 din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 o face la art. 7 din Codul fiscal, pentru a concretiza modalitatea de aplicare a art. 127 alin. (3) din acelaşi act normativ, ridică şi o altă problemă, ţinând cont de maniera în care acest articol la care se face trimitere este, la rândul său, interpretat şi aplicat de norma metodologică aferentă.

Astfel, aşa cum se poate observa, potrivit punctului 1 din Normele metodologice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, în aplicarea art. 7 din Codul fiscal la care se face trimitere, “Activităţile desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii, care generează venituri din profesii libere, precum şi drepturile de autor şi drepturile conexe definite potrivit prevederilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi reconsiderate ca activităţi dependente potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) pct. 2.1 şi 2.2 din Codul fiscal.”

Prin urmare, dat fiind faptul că alin. (71) al pct. 3 din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 face trimitere la art. 7 din Codul fiscal, trimiterea este implicită şi la textul de punere în aplicare a art. 7 care prevede în mod expres situaţiile de excepţie în care este interzisă reconsiderarea unor activităţi ca fiind dependente, printre acestea regăsindu-se şi ipoteza în care se realizează venituri din drepturi de autor şi drepturi conexe, ipoteză în care se află reclamanţii şi intervenienţii, dată fiind activitatea desfăşurată de aceştia.

Prin raportare la această modalitate de interpretare şi aplicare a art. 7 din Codul fiscal, trimiterea la textul de lege prin norma metodologică contravine chiar dispoziţiilor art. 127 alin. (3) pe care ar trebui să le pună în aplicare.

Dacă, aşa cum s-a arătat, din interpretarea art. 127 alin. (3) din Codul fiscal rezultă clar că stabilirea calităţii de persoană impozabilă în scopuri de TVA nu se face în mod automat, ci este condiţionată de desfăşurarea activităţii într-o manieră independentă, criteriile, constând în desfăşurarea activităţii într-un mod independent sau dependent, fiind aplicabile în toate cazurile, deci şi în cazul activităţii constând în valorificarea drepturilor de autor, întrucât textul nu distinge, prin trimiterea la art. 7 din Codul fiscal, aşa cum este interpretată şi aplicată prin intermediul pct. 1 din Normele metodologice, se ajunge în situaţia în care persoanele care obţin venituri din valorificarea drepturilor de autor nu pot fi considerate niciodată ca desfăşurând o activitate dependentă şi, prin urmare, sunt impozabile în scopuri de TVA în toate situaţiile.

Prevederea de la alin. (71) al pct. 3 din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, prin care se face trimitere la art. 7 din Codul fiscal (inclusiv la norma de punere în aplicare a art. 7), are drept efect faptul că activitatea care presupune obţinerea de venituri din drepturi de autor nu poate fi considerată în niciun caz ca fiind desfăşurată de O manieră dependentă, ceea ce presupune că este întotdeauna o activitate independentă care atrage calitatea de persoană impozabilă în scopuri de TVA.

Curtea nu poate primi susţinerile pârâţilor, în sensul că alin. (71) al pct. 3 din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 trimite doar la definiţiile de la art. 7 din Codul fiscal, întrucât aceste definiţii nu pot fi disociate de norma de punere în aplicare a art. 7 - pct. 1 din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 - actul normativ de interpretare şi aplicare făcând corp comun cu actul normativ pe care îl aplică, iar trimiterea se face la art. 7 în ansamblul său, inclusiv la norma de punere în aplicare care interzice expres reconsiderarea ca activitate dependentă a oricărei activităţi care presupune obţinerea de venituri din drepturi de autor, venind în contradicţie cu art. 127 din Codul fiscal care permite acest lucru.

Curtea apreciază că la analizarea legalităţii alin. (71) al pct. 3 din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 este esenţial ca art. 7 din Codul fiscal să fie avut în vedere în integralitate, inclusiv norma de punere în aplicare a acestuia care are caracter obligatoriu şi care exclude posibilitatea ca o activitate care presupune obţinerea de venituri din drepturi de autor să poată fi considerată ca fiind exercitată de o manieră dependentă.

Având în vedere caracterul obligatoriu al normei metodologice de punere în aplicare a art. 7 din Codul fiscal şi deci imposibilitatea ignorării acesteia în procesul de interpretare a textelor legale analizate, Curtea constată că nu se susţine afirmaţia pârâţilor potrivit căreia norma de trimitere criticată sub aspectul legalităţii nu constituie un impediment pentru recalificarea ca fiind dependentă a unei activităţi de tipul celei desfăşurate de reclamanţi şi intervenienţi.

Referitor la criticile reclamanţilor şi intervenienţilor în legătură cu modalitatea de desfăşurare a controalelor fiscale la care au fost supuşi, cu modalitatea de interpretare a legislaţiei de către organele fiscale, cu aplicarea retroactivă a TVA, Curtea constată că acestea excedează obiectului prezentei acţiuni, argumentele prezentate putând fi valorificate de aceştia în eventualitatea în care formulează sau au formulat contestaţii împotriva actelor administrativ-fiscale prin care Ie-a fost impusă obligaţia de a plăti TVA.

Nici analizarea contractelor în baza cărora îşi desfăşoară activitatea reclamanţii şi intervenienţii, pentru a stabili dacă aceştia acţionează într-o manieră dependentă sau independentă şi, prin urmare, dacă sunt sau nu sunt persoane impozabile în scopuri de TVA, nu se poate face în acest cadru procesual, ci numai într-un eventual proces în care aceştia contestă actele administrativ-fiscale prin care au fost obligaţi la plata de TVA.

De asemenea se impune precizarea că pe calea contenciosului administrativ nu pot fi formulate critici împotriva prevederilor Codului fiscal în materie de TVA, iar instanţa de contencios administrativ nu este învestită să analizeze modul de tratare, din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, a cesiunii drepturilor de autor ca prestare de servicii, toate criticile sub acest aspect excedând obiectului cauzei, astfel cum a fost stabilit de reclamanţi şi intervenienţi prin cererea de chemare în judecată, motiv pentru care nu pot fi analizate.

Obiectul prezentei acţiuni constă în solicitarea de anulare a unor acte administrative emise în aplicarea Codului fiscal, analiza legalităţii acestora, în calitate de acte de punere în executare a legii, făcându-se exclusiv prin raportare la prevederile legale în temeiul cărora au fost emise/adoptate.

Or, sub acest aspect, pentru considerentele arătate anterior, sintetizând argumentele expuse, Curtea constată că prevederea alin. (71) al pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, prevedere introdusă prin Hotărârea Guvernului nr. 791/2010 este nelegală din următoarele motive:

- adaugă la lege, în sensul că modifică indirect art. 7 din Codul fiscal, extinzând sfera de aplicare a acestuia şi la titlul VI consacrat reglementării taxei pe valoarea adăugată, contrar dispoziţiei exprese care exceptează acest titlu de la aplicare, încălcând principiul ierarhiei actelor normative şi principiul legalităţii actelor administrative;

- contrazice prevederile art. 127 din Codul fiscal, întrucât prin norma de trimitere la art. 7 din acelaşi act normativ, astfel cum este interpretată de pct. 1 din normele metodologice, exclude posibilitatea ca o activitate care presupune obţinerea de venituri din drepturi de autor să poată fi considerată ca fiind exercitată de o manieră dependentă, deşi prevederea legală pe care o pune în aplicare permite calificarea ca fiind dependentă sau independentă a oricărei activităţi, inclusiv a celei care presupune valorificarea drepturilor de autor.

În ceea ce priveşte vătămarea drepturilor şi intereselor legitime ale reclamanţilor şi intervenienţilor, aceasta este evidentă în opinia Curţii, întrucât potrivit art. 127 din Codul fiscal care transpune fidel prevederile art. 9 şi art. 10 din Directiva 2006/112/CE, aceştia nu ar putea fi consideraţi automat plătitori de TVA în virtutea faptului că desfăşoară o activitate care presupune obţinerea de venituri din drepturi de autor, ci numai în măsura în care activitatea ar fi desfăşurată de o manieră independentă.

Prin urmare, potrivit Codului fiscal, în condiţiile în care reclamanţii şi intervenienţii ar desfăşura o activitate care presupune obţinerea de venituri din drepturi de autor de o manieră dependentă, în baza unui raport juridic care creează un raport angajator/angajat în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, remunerarea sau alte obligaţii ale angajatorului, aceştia nu ar fi consideraţi persoane impozabile în scopuri de TVA.

Ca efect al prevederii alin. (71) al pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a art. 127 din Codul fiscal, a cărei nelegalitate s-a constatat, prevedere care face trimitere la art. 7 din Codul fiscal, având în vedere, în special, conţinutul normei de punere în aplicare a acestui articol - pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 7 din Codul fiscal -, reclamanţii şi intervenienţii devin automat plătitori de TVA, întrucât obţin venituri din drepturi de autor, chiar dacă ar desfăşura activitatea generatoare de venituri într-o manieră dependentă, situaţie care, în opinia Curţii, este de natură să producă o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime a acestora.

Din aceste considerente, Curtea va admite în parte acţiunea şi cererile de intervenţie accesorie şi, pe cale de consecinţă, va dispune anularea prevederii de la pct. 3 alin. (71) din Normele metodologice la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect anularea casetei E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 TVA din “Declaraţia de înregistrare fiscală/Declaraţia de menţiuni pentru persoane fizice române” (020) şi a literei E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 TVA din Instrucţiunile de completare a formularului (020), din anexele nr. 1 şi 2 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007, Curtea reţine următoarele:

Prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 au fost aprobate formularele de declaraţii de înregistrare fiscală şi instrucţiunile de completare, instrumente standardizate puse la dispoziţia contribuabililor.

Curtea reţine că, aşa cum susţine pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, aceste formulare nu instituie obligaţii fiscale în sarcina contribuabililor, înregistrarea acestora în scopuri de TVA realizându-se numai în măsura în care calitatea de persoană impozabilă este stabilită potrivit prevederilor Codului fiscal.

Faptul că formularul 020 trebuie completat de “persoanele fizice române, altele decât cele care desfăşoară activităţi economice în mod independent”, nu conduce în mod necesar la concluzia că acesta ar fi în contradicţie cu Codul fiscal, întrucât persoanele la care se referă formularul nu au obligaţia să se înregistreze în scopuri de TVA în măsura în care desfăşoară o activitate care nu le conferă calitatea de persoane impozabile.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că formularul 070 nu acoperă toate categoriile de persoane care desfăşoară activităţi independente, referindu-se la acele persoane care au obligaţia de a se autoriza în condiţiile legii - persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale, profesii liberale -, în afara acestora existând şi alte persoane fizice care desfăşoară activităţi independente fără a fi necesar să fie autorizate.

Prin urmare, denumirea formularelor standardizate, chiar dacă generează confuzie, nu presupune faptul că persoanele care desfăşoară activităţi dependente au obligaţia să se înregistreze în scopuri de TVA, contrar Codului fiscal.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor şi intervenienţilor, în sensul că formularul 020 este nelegal, întrucât vizează contribuabilii care realizează venituri din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală, fără a face distincţie dacă obţinerea veniturilor este rezultatul unei operaţiuni izolate sau al unor operaţiuni realizate în mod obişnuit, de o manieră aptă să conducă la concluzia că este expresia exercitării unei profesii, Curtea nu o poate primi întrucât, din analiza prevederilor Codului fiscal, se constată că acesta nu cuprinde nicio prevedere care să distingă între ipotezele prezentate de reclamanţi (dacă este o operaţiune izolată sau are caracter de continuitate), fiind necesar ca, pentru calificarea drept prestare de servicii impozabilă din perspectiva TVA a unei operaţiuni care nu reprezintă livrare de bunuri, să fie îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 126 din Codul fiscal.

Referitor la criticile care vizează modalitatea de reglementare prin Codul fiscal a cesiunii de drepturi de autor, în sensul calificării acesteia drept prestare de servicii, nu pot fi primite de Curte, întrucât pe calea contenciosului administrativ nu pot fi cenzurate sub nicio formă prevederile unei legi, ca act al Parlamentului.

În esenţă, Curtea constată că nu se poate reţine nelegalitatea Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 26272007 în ceea ce priveşte caseta E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 TVA din “Declaraţia de înregistrare fiscală/Declaraţia de menţiuni pentru persoane fizice române” (020) şi litera E “Date privind vectorul fiscal” rândul 1 TVA din Instrucţiunile de completare a formularului (020), din anexele nr. 1 şi 2, dat fiind faptul că stabilirea calităţii de persoană impozabilă în scopuri de TVA nu se determină pe baza acestor formulare, ci prin aplicarea criteriilor prevăzute de Codul fiscal, obligaţia de înregistrare existând numai în condiţiile în care, potrivit legii, s-a stabilit această calitate.

Din aceste considerente, formularele aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 nu sunt apte, prin ele însele, să producă vreo vătămare drepturilor şi intereselor legitime ale reclamanţilor şi intervenienţilor, întrucât obligaţia de înregistrare în scopuri de TVA există numai în măsura în care aceştia au, potrivit legii, calitatea de persoane impozabile în scopuri de TVA.

În concluzie, constatând că nu se pot reţine motive de nelegalitate a Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 în ceea ce priveşte caseta E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 TVA din “Declaraţia de înregistrare fiscală/Declaraţia de menţiuni pentru persoane fizice române” (020) şi litera E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 TVA din Instrucţiunile de completare a formularului (020), din anexele nr. 1 şi 2, Curtea va respinge ca neîntemeiat acest capăt de cerere.

În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor şi intervenienţilor de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, Curtea o va admite numai în privinţa părţilor care au făcut dovada acestor cheltuieli, potrivit facturilor şi chitanţelor depuse la filele 1464-1495 din dosar - vol. V, proporţional cu pretenţiile admise.

Prin urmare, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 şi următoarele din Codul de procedură civilă, având în vedere soluţia de admitere în parte a acţiunii, respectiv un capăt de cerere dintre cele 3 formulate, precum şi faptul că urmează a se dispune anularea prevederii de la pct. 3 alin. (71) din Normele metodologice la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, act administrativ emis de pârâtul Guvernul României, Curtea va obliga acest pârât la plata, către fiecare dintre reclamanţii şi intervenienţii de la filele 1464-1495 din dosar, a sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând o treime din cheltuielile efectuate, proporţional cu pretenţiile admise.

Totodată, având în vedere că soluţia de anulare pentru nelegalitate vizează un act administrativ cu caracter normativ, respectiv pct. 3 alin. (71) din Normele metodologice la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, în temeiul dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea va dispune publicarea prezentei sentinţe în Monitorul Oficial al României, Partea I, după rămânerea irevocabilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

HOTĂRĂŞTE:

Admite excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010.

Respinge ca inadmisibilă cererea de anulare a Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010.

Admite în parte acţiunea şi cererile de intervenţie formulate de reclamanţii Alifantis Nicu-Valeriu, Badea Mircea Radu, Chirieac Bogdan, Chişu Dănuţ Florin, Coman Cristian, Constantin Dan, Dobrovolschi Minai, Firea Gabriela, Marin Marian Cristian, Medeleanu Melania Iulia, Moga Arina, Negulescu Mădălina, Negulescu Sorin Minai, Nistorescu Cornel, Preda Eugen Radu, Şerbănescu Ilie-Sorin, Stan Cosmin, Stancu Oana Lucia, Suciu Dan Dumitru, Tătăruş Robert Sebastian, Tudor Radu, Ursu Radu Adrian, Borobeică Doruleţ, Ciutacu Victor Gabriel, Moldoveanu Ioan şi intervenienţii Buşcu Dom, Bendeac Mihai Valentin, Popescu Cătălina Mihaela, Grădinaru Anca Yvette şi Popescu Maria Emilia, toţi cu sediul ales la SCA Piperea & Asociaţii - Splaiul Unirii nr. 223, etajul 3, sectorul 3, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, cu sediul în municipiul Bucureşti, Piaţa Victoriei nr. 1, sectorul 1, Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în municipiul Bucureşti, str. Apolodor nr. 17, sectorul 5, şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cu sediul în municipiul Bucureşti, str. Apolodor nr. 17, sectorul 5.

Anulează Normele metodologice pct. 3 alin. (71) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004.

Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect anularea casetei E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 TVA din “Declaraţia de înregistrare fiscală/Declaraţia de menţiuni pentru persoane fizice române” (020) şi a literei E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 TVA din Instrucţiunile de completare a formularului (020), din anexele nr. 1 şi 2 Ea Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007.

Obligă pârâtul Guvernul României la plata, către fiecare dintre reclamanţii şi intervenienţii Borobeică Doruleţ, Bendeac Mihai Valentin, Chişu Dănuţ Florin, Coman Cristian, Dobrovolschi Mihai, Marin Marian Cristian, Medeleanu Melania Iulia, Moldoveanu Ioan, Negulescu Mădălina, Negulescu Sorin Mihai, Nistorescu Cornel, Şerbănescu Ilie-Sorin, Tătăruş Robert Sebastian, Popescu Maria Emilia, Buşcu Doru, Popescu Cătălina Mihaela, Grădinaru Anca Yvette, a sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, proporţional cu pretenţiile admise.

După rămânerea irevocabilă dispune publicarea prezentei sentinţe în Monitorul Oficial al României, Partea I, în temeiul dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 16 mai 2012.

PREŞEDINTE,

CORINA PODARU

Grefier,

Crina Iacobescu

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

DECIZIA Nr. 2.168

Şedinţa publică din data de 13 mai 2014

 

Dosar nr. 9.092/2011

 

Preşedinte:      Gabriela Victoria Bîrsan - judecător

                        Eugenia Ion - judecător

                        Dana Iarina Vartires - judecător

                        Georgiana Grozescu - magistrat-asistent

 

S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanţii Alifantis Nicu-Valeriu, Badea Mircea Radu, Chirieac Bogdan, Chişu Dănuţ Florin, Coman Cristian, Constantin Dan, Dobrovolschi Mihai, Firea Gabriela, Marin Marian Cristian, Medeleanu Melania Iulia, Moga Arina, Negulescu Mădălina, Negulescu Sorin Mihai, Nistorescu Cornel, Preda Eugen Radu, Şerbănescu Ilie-Sorin, Stan Cosmin, Stancu Oana Lucia, Suciu Dan Dumitru, Tătăruş Robert Sebastian, Tudor Radu, Ursu Radu Adrian, Borobeică Doruleţ, Ciutacu Victor Gabriel, Moldoveanu Ioan, de pârâţii Guvernul României, Ministerul Finanţelor Publice şi de intervenienţii Bendeac Mihai Valentin,

Buşcu Doru, Popescu Cătălina Mihaela, Grădinaru Anca Yvette şi Popescu Maria Emilia, împotriva Sentinţei civile nr. 3.277 din 16 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

La apelul nominal s-au prezentat recurenţii-reclamanţi şi recurenţii-intervenienţi, reprezentaţi de avocaţii Gheorghe Piperea şi Şerban Stănescu, recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de consilier juridic Ana-Maria Alexandru şi intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de consilier juridic Tincuţa Covrig, lipsind recurentul-pârât Guvernul României.

Procedura completă.

S-a făcut referatul cauzei, magistratul-asistent arătând că prezentul recurs a fost declarat şi motivat cu respectarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 303 alin. (1) din Codul de procedură civilă, după care reprezentantul recurenţilor-reclamanţi şi recurenţilor-intervenienţi a învederat că, prin cerere depusă la Registratura Curţii, recurentul-pârât Guvernul României a arătat că retrage recursul declarat, context în care recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice apare lipsit de interes, urmând a fi respins ca atare.

Având cuvântul, reprezentanta recurentului-pârât Ministerul Finanţelor Publice a arătat că această instituţie, iniţiatorul actului contestat, a fost chemată în proces în calitate de pârât şi că nu este circumstanţiată, din punct de vedere procesual, de poziţia emitentului actului contestat. A lăsat acest aspect la aprecierea Înaltei Curţi, raportat şi la dispoziţiile Legii nr. 554/2004, potrivit cărora legitimitate procesuală are emitentul actului contestat. A mai arătat că nu are mandat pentru a renunţa la recurs.

În continuare, Înalta Curte a constatat cauza în stare de judecată şi a dat cuvântul părţilor prezente cu privire la recursul declarat de către recurenţii-reclamanţi şi recurenţii-intervenienţi.

Reprezentantul acestora a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii instanţei de fond, în sensul anulării şi a Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010 şi a casetei E din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007. A arătat că legalitatea ordinului contestat ar fi trebuit examinată de către instanţa de fond, chiar dacă acesta a fost, între timp, abrogat, şi că aceasta în mod eronat a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil, că există o relaţie de accesorialitate între primul act contestat şi acest ordin, prin prisma căreia nu puteau fi anulate dispoziţiile din normele metodologice fără a fi anulate şi dispoziţiile criticate din ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. A susţinut că accesorialitatea este determinată nu de trimiterile din Codul de procedură fiscală, ci de dispoziţiile Codului fiscal privind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi calificată ca plătitor de TVA. A mai arătat că acţiunea nu rămâne fără interes, după abrogarea ordinului, întrucât acesta a produs efecte, în ceea ce priveşte pe recurenţi, cât timp a fost în vigoare. La interpelarea Curţii a arătat că aceştia au făcut plăţile, unii îndreptându-se, în instanţa civilă, pe calea acţiunii pentru plata nedatorată, în vederea recuperării sumelor astfel plătite.

A mai susţinut că instanţa de fond ar fi trebuit să examineze legalitatea anexei E, formular de declaraţie prin care se completează chiar prevederile Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010 şi se adaugă nepermis la lege, cu încălcarea principiului ierarhiei actelor normative.

A criticat motivarea instanţei de fond pentru că nu ar fi reţinut şi argumentele recurenţilor privind neîndeplinirea, în speţă, a celorlalte două condiţii prevăzute de Codul fiscal, şi anume cea privind operaţiunea impozabilă şi cea privind persoana impozabilă. A susţinut că autorităţile fiscale exploatează o incertitudine legislativă într-o manieră de natură a încălca drepturile fundamentale ale persoanei, în condiţiile în care recurenţii erau înregistraţi în scop de impozitare cu veniturile obţinute din cesiunea drepturilor de autor, însă autorităţile fiscale au decis analizarea situaţiei acestora, prin prisma obligativităţii de a plăti TVA, abia după 6 ani de activitate şi retroactiv, aplicând penalităţi, şi în condiţiile în care aceste persoane nu îşi mai pot recupera TVA. A evocat jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului privind predictibilitatea legii, cu referire în special la Martorii lui Iehova c. Franţei, ce priveşte specularea unei incertitudini legislative în scopul perceperii unei taxe, şi la Beian c. României, pentru a argumenta nelegalitatea interpretării diferite a aceleiaşi legi, în speţă reglementările fiscale, în perioade diferite, anume 2004, respectiv 2010. În concluzie, instanţa de fond ar fi trebuit să aprecieze că în cauză nu există o operaţiune purtătoare de TVA şi nu există persoană impozabilă în scop de TVA.

La interpelarea Înaltei Curţi a învederat că solicitarea de completare a motivării instanţei de fond poate fi încadrată în motivele de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 din Codul de procedură civilă. A făcut referire şi la rolul Înaltei Curţi privind asigurarea interpretării unitare a legii în acest context, prin prisma existenţei unor alte cauze cu obiect similar, pe rolul instanţelor de fond.

Reprezentanta recurentului-pârât Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi şi intervenienţi, arătând că Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010 a fost legal şi temeinic emis, iar criticile formulate de aceştia se susţin pe premise de interpretare şi nu pe reale fine de nelegalitate ale actului criticat. A mai arătat că instanţa de judecată nu se poate pronunţa dincolo de cadrul procesual stabilit în prezenta cauză, iar reformarea unui act de judecată incomplet sub aspectul argumentului nu poate duce decât la casare.

Reprezentanta intimatei-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului declarat de către reclamanţi şi intervenienţi în prezenta cauză şi menţinerea ca legală şi temeinică a dispoziţiei instanţei de fond privind respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind anularea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010. A învederat că recurenţii nu au făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile privind actul administrativ contestat înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ.

ÎNALTA CURTE,

asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea instanţei de fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii Alifantis Nicu-Valeriu, Badea Mircea Radu, Chirieac Bogdan, Chişu Dănuţ Florin, Coman Cristian, Constantin Dan, Dobrovolschi Mihai, Firea Gabriela, Marin Marian Cristian, Medeleanu Melania Iulia, Moga Arina, Negulescu Mădălina, Negulescu Sorin Mihai, Nistorescu Cornel, Preda Eugen Radu, Şerbănescu Ilie-Sorin, Stan Cosmin, Stancu Oana Lucia, Suciu Dan Dumitru, Tătăruş Robert Sebastian, Tudor Radu, Ursu Radu Adrian, Borobeică Doruleţ, Ciutacu Victor Gabriel, Moldoveanu Ioan au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea următoarelor acte administrative;

a) Normele metodologice pct. 3 alin. (71) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal;

b) caseta E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată” din “Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române (020), cod M.F.P. 14.13.01. 10.11/2”, din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor împreună cu lit. E “Date privind vectorul fiscal” rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată” din Instrucţiunile de completare a formularului (020) din “Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române” din anexa nr. 2 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor;

c) Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010 pentru aprobarea Procedurii de modificare, din oficiu, a vectorului fiscal cu privire la TVA, precum şi a modelului şi conţinutului unor formulare, sub aspectul incidenţei acestuia asupra persoanelor care obţin venituri din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală din desfăşurarea de activităţi în mod dependent sau fără a avea calitatea de prestatori de servicii, cu obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt persoane care obţin venituri din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală.

Au precizat că au fost supuşi unor inspecţii fiscale sau urmează să fie supuşi unor inspecţii fiscale, prin care ANAF, verificând contractele de cesiune de drepturi de autor realizate, le impune plata de TVA aferente acestei activităţi.

Reclamanţii au criticat demersul ANAF, susţinând că cesiunea de drepturi de autor nu reprezintă nicio vânzare de mărfuri, nicio prestare de servicii, ci o operaţiune juridică distinctă de oricare dintre acestea.

Din această perspectivă, Normele metodologice pct. 3 alin. (71) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, sunt nelegale, întrucât determină încadrarea lor ca persoane plătitoare de TVA, contrar concluziilor ce ar rezulta din interpretarea dispoziţiilor art. 127 din Codul fiscal.

Cu privire la caseta E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată” din “Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române (020), cod M.F.P. 14.13.01. 10.11/2” din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor şi la lit. E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată” din Instrucţiunile de completare a formularului (020) din “Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române” din anexa nr. 2 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor, reclamanţii au apreciat că instituie obligaţia de a se înregistra în scopuri de TVA în sarcina persoanelor care, desfăşurând o activitate de creaţie în mod dependent, obţin/estimează că vor obţine venituri din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală într-un cuantum de 35.000 euro.

Astfel, dispoziţiile Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 aduc atingere dispoziţiilor Codului fiscal, funcţia lui de a pune în executare legea (deci Codul fiscal) nu mai este îndeplinită, iar ordinul devine ilegal.

În opinia reclamanţilor, Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 încalcă dispoziţiile Codului fiscal, interpretat şi aplicat în lumina Directivei 2006/112/CE, întrucât Codul fiscal, prin articolele 127 şi 153, reglementează obligaţia de a se înregistra în scopuri de TVA (dacă şi celelalte condiţii sunt îndeplinite) doar pentru persoane care desfăşoară activităţi economice în mod independent.

Astfel este încălcat dreptul reclamanţilor de a nu deveni persoane impozabile în scopuri de TVA şi de a nu fi supuşi obligaţiei de înregistrare în scopuri de TVA, la organul fiscal competent.

Reclamanţii au mai susţinut că aplicarea de TVA unor contracte care au fost tratate ca fiind nepurtătoare de TVA mai mult de 6 ani de către fiscul român, în condiţiile în care textul legal care permitea, cel puţin teoretic, o tratare ca operaţiune purtătoare de TVA, există încă din 2004, precum şi aplicarea retroactivă de TVA, cu impunerea de penalităţi, contravine jurisprudenţei CEDO.

Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a arătat că la elaborarea actului contestat au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 561/2009, proiectul actului administrativ fiind avizat de către autorităţile publice interesate în aplicarea acestuia şi de către Ministerul Justiţiei, care, potrivit art. 20 alin. (7) din Regulament, “avizează proiectele de acte normative exclusiv din punct de vedere al legalităţii, încheind succesiunea operaţiilor din etapa de avizare”.

A mai argumentat că dispoziţiile criticate nu cuprind vicii de nelegalitate, reclamanţii fiind mai degrabă nemulţumiţi de aspecte concrete care decurg din aplicarea prevederilor legale.

Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, în principal, ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care se solicită anularea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010, având în vedere faptul că reclamanţii nu au îndeplinit procedura administrativă prealabilă cu ANAF, iar, pe fondul cauzei, ca nefondată a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanţi.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, arătând că activităţile desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii, care generează venituri din profesii libere, precum şi drepturile de autor şi drepturile conexe, definite potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi reconsiderate ca activităţi dependente potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) pct. 2.1 şi 2.2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În ceea ce priveşte Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor, cu privire la care reclamanţii au solicitat anularea casetei E “Date privind vectorul fiscal” rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată” din anexa nr. 1 şi lit. E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată” din anexa nr. 2, a arătat că acesta a fost emis în baza dispoziţiilor art. 196 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora “Formularele necesare şi instrucţiunile de utilizare a acestora privind administrarea creanţelor fiscale se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice” şi reprezintă aprobarea modelului şi conţinutului formularelor indicate la art. 1, Instrucţiunile de completare a acestor formulare, caracteristicile de tipărire, modul de difuzare, de utilizare şi de arhivare a acestora şi categoriile de obligaţii fiscale de declarare care se înscriu în vectorul fiscal.

A mai arătat că legislaţia în domeniul TVA este în total consens cu acquis-ul comunitar în materie, iar în ceea ce priveşte operaţiunile constând în cesiuni de drepturi de autor, acestea sunt operaţiuni impozabile în sensul TVA, dacă sunt desfăşurate în condiţiile menţionate.

În cauză au formulat cerere de intervenţie numiţii Bendeac Mihai Valentin, Buşcu Doru, Popescu Cătălina Mihaela, Grădinaru Anca Yvette şi Popescu Maria Emilia, motivele de fapt şi de drept invocate fiind identice cu cele prezentate de reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 3.277 din 16 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010, şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a Ordinului Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010.

A admis în parte acţiunea şi cererile de intervenţie formulate de Alifantis Nicu-Valeriu, Badea Mircea Radu, Chirieac Bogdan, Chişu Dănuţ Florin, Coman Cristian, Constantin Dan, Dobrovolschi Mihai, Firea Gabriela, Marin Marian Cristian, Medeleanu Melania Iulia, Moga Arina, Negulescu Mădălina, Negulescu Sorin Mihai, Nistorescu Cornel, Preda Eugen Radu,

Şerbănescu Ilie-Sorin, Stan Cosmin, Stancu Oana Lucia, Suciu Dan Dumitru, Tătăruş Robert Sebastian, Tudor Radu, Ursu Radu Adrian, Borobeică Doruleţ, Ciutacu Victor Gabriel, Moldoveanu Ioan, Bendeac Mihai Valentin, Buşcu Dom, Popescu Cătălina Mihaela, Grădinaru Anca Yvette şi Popescu Maria Emilia şi, în consecinţă, a anulat Normele metodologice pct. 3 alin. (7”>) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu publicarea prezentei sentinţe, după rămânerea irevocabilă, în Monitorul Oficial al României, Partea I, în temeiul dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

A respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect anularea casetei E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 TVA din “Declaraţia de înregistrare fiscală/Declaraţia de menţiuni pentru persoane fizice române”(020) şi a literei E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 TVA din Instrucţiunile de completare a formularului (020), din anexele nr. 1 şi 2 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007.

A obligat pârâtul Guvernul României la plata către fiecare dintre reclamanţi şi intervenienţi a sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, proporţional cu pretenţiile admise.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat, mai întâi, că reclamanţii şi intervenienţii au formulat plângere prealabilă numai cu privire la două dintre cele 3 acte administrative contestate, respectiv numai cu privire la Normele metodologice pct. 3 alin. (71) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi la caseta E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată” din “Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române (020), cod M.F.P. 14.13.01.l0.11/2“, din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor împreună cu lit. E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată” din Instrucţiunile de completare a formularului (020) din Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române din anexa nr. 2 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor, iar nu şi cu privire la Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010, act administrativ distinct de normele metodologice contestate, cu o existenţă de sine stătătoare, a cărui legalitate nu depinde de legalitatea alin. (71) al pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a art. 127 din Codul fiscal.

În continuare, examinând Normele metodologice pct. 3 alin. (71) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, instanţa fondului a reţinut că, potrivit art. 127 alin. (1) din Codul fiscal, titlul VI intitulat “Taxa pe valoarea adăugată”, una dintre condiţiile care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu pentru ca o persoană să devină impozabilă în scopuri de TVA este aceea de a desfăşura o activitate în mod independent, cu precizarea că legiuitorul nu face distincţie în funcţie de natura activităţii desfăşurate, acest criteriu fiind aplicabil în cazul oricărui tip de activitate care poate fi calificată, în concret, ca fiind desfăşurată de o manieră dependentă sau independentă, în raport cu prevederile art. 127 alin. (3).

Curtea a constatat că prevederea alin. (71) pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, prevedere introdusă prin Hotărârea Guvernului nr. 791/2010, este nelegală din următoarele motive:

- adaugă la lege, în sensul că modifică indirect art. 7 din Codul fiscal, extinzând sfera de aplicare a acestuia şi la titlul VI consacrat reglementării taxei pe valoarea adăugată, contrar dispoziţiei exprese care exceptează acest titlu de la aplicare, încălcând principiul ierarhiei actelor normative şi principiul legalităţii actelor administrative;

- contrazice prevederile art. 127 din Codul fiscal, întrucât prin norma de trimitere la art. 7 din acelaşi act normativ, astfel cum este interpretată de pct. 1 din normele metodologice, exclude posibilitatea ca o activitate care presupune obţinerea de venituri din drepturi de autor să poată fi considerată ca fiind exercitată de o manieră dependentă, deşi prevederea legală pe care o pune în aplicare permite calificarea ca fiind dependentă sau independentă a oricărei activităţi, inclusiv a celei care presupune valorificarea drepturilor de autor.

În ceea ce priveşte vătămarea drepturilor şi intereselor legitime ale reclamanţilor şi intervenienţi lor, aceasta este evidentă, întrucât potrivit art. 127 din Codul fiscal care transpune fidel prevederile art. 9 şi art. 10 din Directiva 2006/112/CE, aceştia nu ar putea fi consideraţi automat plătitori de TVA în virtutea faptului că desfăşoară o activitate care presupune obţinerea de venituri din drepturi de autor, ci numai în măsura în care activitatea ar fi desfăşurată de o manieră independentă.

Prima instanţă a respins însă criticile reclamanţilor şi intervenienţilor în legătură cu modalitatea de desfăşurare a controalelor fiscale la care au fost supuşi, cu modalitatea de interpretare a legislaţiei de către organele fiscale, cu aplicarea retroactivă a TVA sau a modului de tratare, din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, a cesiunii drepturilor de autor ca prestare de servicii, cu arătarea că acestea exced obiectului prezentei acţiuni.

A mai arătat că analizarea contractelor în baza cărora îşi desfăşoară activitatea reclamanţii şi intervenienţii, pentru a stabili dacă aceştia acţionează într-o manieră dependentă sau independentă şi, prin urmare, dacă sunt ori nu sunt persoane impozabile în scopuri de TVA nu se poate face în acest cadru procesual, ci numai într-un eventual proces în care aceştia contestă actele administrativ-fiscale prin care au fost obligaţi la plata de TVA.

Prin urmare, potrivit Codului fiscal, în condiţiile în care reclamanţii şi intervenienţii ar desfăşura o activitate care presupune obţinerea de venituri din drepturi de autor de o manieră dependentă, în baza unui raport juridic care creează un raport angajator/angajat în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, remunerarea sau alte obligaţii ale angajatorului, aceştia nu ar fi consideraţi persoane impozabile în scopuri de TVA.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect anularea casetei E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 TVA din “Declaraţia de înregistrare fiscală/Declaraţia de menţiuni pentru persoane fizice române “(020) şi a literei E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 TVA din Instrucţiunile de completare a formularului (020), din anexele nr. 1 şi 2 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007, Curtea a reţinut că aceste formulare nu instituie obligaţii fiscale în sarcina contribuabililor, înregistrarea acestora în scopuri de TVA realizându-se numai în măsura în care calitatea de persoană impozabilă este stabilită potrivit prevederilor Codului fiscal.

Or, stabilirea calităţii de persoană impozabilă în scopuri de TVA nu se determină pe baza acestor formulare, ci prin aplicarea criteriilor prevăzute de Codul fiscal, obligaţia de înregistrare existând numai în condiţiile în care, potrivit legii, s-a stabilit această calitate.

Din aceste considerente, formularele aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 nu sunt apte, prin ele însele, să producă vreo vătămare drepturilor şi intereselor legitime ale reclamanţilor şi intervenienţilor, întrucât obligaţia de înregistrare în scopuri de TVA există numai în măsura în care aceştia au, potrivit legii, calitatea de persoane impozabile în scopuri de TVA.

3. Cererea de recurs formulată de reclamanţi

Împotriva Sentinţei civile nr. 3.277 din 16 mai 2012 au declarat recurs atât reclamanţii Alifantis Nicu-Valeriu, Badea Mircea Radu, Chirieac Bogdan, Chişu Dănuţ Florin, Coman Cristian, Constantin Dan, Dobrovolschi Mihai, Firea Gabriela, Marin Marian Cristian, Medeleanu Melania Iulia, Moga Arina, Negulescu Mădălina, Negulescu Sorin Mihai, Nistorescu Comei, Preda Eugen Radu, Şerbănescu Ilie-Sorin, Stan Cosmin, Stancu Oana Lucia, Suciu Dan Dumitru, Tătăruş Robert Sebastian, Tudor Radu, Ursu Radu Adrian, Borobeică Doruleţ, Ciutacu Victor Gabriel, Moldoveanu Ioan, intervenienţii Bendeac Mihai Valentin, Buşcu Doru, Popescu Cătălina Mihaela, Grădinaru Anca Yvette şi Popescu Maria Emilia, precum şi pârâţii Guvernul României şi Ministerul Finanţelor Publice.

În recursul declarat atât de reclamanţii Alifantis Nicu-Valeriu, Badea Mircea Radu, Chirieac Bogdan, Chişu Dănuţ Florin, Coman Cristian, Constantin Dan, Dobrovolschi Mihai, Firea Gabriela, Marin Marian Cristian, Medeleanu Melania Iulia, Moga Arina, Negulescu Mădălina, Negulescu Sorin Mihai, Nistorescu Cornel, Preda Eugen Radu, Şerbănescu Ilie-Sorin, Stan Cosmin, Stancu Oana Lucia, Suciu Dan Dumitru, Tătăruş Robert Sebastian, Tudor Radu, Ursu Radu Adrian, Borobeică Doruleţ, Ciutacu Victor Gabriel, Moldoveanu Ioan, precum şi intervenienţii Bendeac Mihai Valentin, Buşcu Doru, Popescu Cătălina Mihaela, Grădinaru Anca Yvette şi Popescu Maria Emilia s-a solicitat modificarea în parte a sentinţei recurate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată şi a cererilor de intervenţie şi a anulării Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010 şi a casetei E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată” din “Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române (020), cod M.F.P. 14.13.01.10.11/2”, din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor împreună cu lit. E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată” din Instrucţiunile de completare a formularului (020) din “Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române” din anexa nr. 2 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor.

Recurenţii au argumentat, mai întâi, că Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010 are caracter de accesorialitate în raport cu celelalte dispoziţii legale contestate, iar împrejurarea că, în prezent, Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.876/2010 este abrogat nu lipseşte de interes recursul, în condiţiile în care acest act normativ era în vigoare la data înregistrării reclamanţilor în scopuri de TVA şi a fundamentat acţiunile organelor fiscale de înregistrare din oficiu a unora dintre aceştia şi s-a apreciat că este nelegală şi netemeinică soluţia instanţei de fond de respingere a capătului de cerere privind anularea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010 ca inadmisibil.

În continuare, au arătat că, prin modul de redactare a formularelor de declaraţii, potrivit casetei E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată” din “Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române (020), cod M.F.P. 14.13.01.10.11/2”, din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007, se extinde în mod evident sfera de aplicare a obligaţiei de înregistrare în scopuri de TVA.

Au mai susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere în motivare sau a respins în mod neîntemeiat argumentele recurenţilor privind nelegala interpretare a legislaţiei de către organele fiscale, încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, impunerea unei taxe nu pe valoarea adăugată, ci pe valoarea totală şi caracterul abuziv al taxei astfel impuse.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a Sentinţei civile nr. 3.277/16.05.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi a cererilor de intervenţie şi al anulării Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010, a casetei E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoare adăugată” din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 şi a lit. E “Date privind vectorul fiscal”, rândul 1 “Taxa pe valoarea adăugată” din Instrucţiunile de completare a formularului (020) din “Declaraţia de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoanele fizice române” din anexa nr. 2 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor.

În recursul declarat de pârâtul Guvernul României s-a solicitat casarea hotărârii recurate şi respingerea, pe fond, a acţiunii, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 304 din Codul de procedură civilă.

S-a susţinut că actul normativ contestat a fost adoptat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, precum şi cu cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 561/2009, proiectul actului administrativ fiind avizat de către autorităţile publice interesate în aplicarea acestuia şi de către Ministerul Justiţiei, care, potrivit art. 20 alin. (7) din Regulament, “avizează proiectele de acte normative exclusiv din punct de vedere al legalităţii, încheind succesiunea operaţiilor din etapa de avizare”, fiind avizat favorabil de Consiliul Legislativ cu Avizul nr. 1.003/30.07.2010 şi de Consiliul Economic şi Social cu Avizul nr. 1.820/02.08.2010.

S-a arătat că, deşi norma de la paragraful al doilea al pct. 1 din normele metodologice date în aplicarea art. 7 alin. (1) prevede că activităţile desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii, care generează venituri din profesii libere, precum şi drepturile de autor şi drepturile conexe, definite potrivit prevederilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi reconsiderate ca activităţi dependente potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) pct. 2.1 şi 2.2 din Codul fiscal, apreciază că în cazul în care raportul juridic în baza căruia se desfăşoară activitatea nu reflectă conţinutul economic al acestuia, aceste activităţi pot fi reconsiderate ca activităţi dependente.

Astfel, în ceea ce priveşte tratamentul fiscal din punctul de vedere al TVA aplicabil activităţilor desfăşurate de persoanele fizice, consideră că se impune o analiză de la caz la caz în funcţie de natura economică a activităţilor efectiv realizate, de modul de desfăşurare efectivă a acestora, precum şi de prevederile contractuale, pentru a determina dacă persoanele fizice sunt sau nu persoane impozabile ce acţionează ca atare în sensul legislaţiei în domeniul TVA.

Cu privire la modul de tratare din punctul de vedere al taxei pe valoare adăugată a cesiunii drepturilor de autor ca prestare de servicii, recurentul a arătat că art. 129 alin. (1)din Codul fiscal reprezintă transpunerea fidelă în legislaţia naţională a prevederilor art. 24 alin. (1) din Directiva TVA, iar operaţiunile constând în cesiuni de drepturi de autor sunt impozabile în sensul TVA, dacă sunt desfăşurate în condiţiile art. 126 şi art. 126 din Codul Fiscal.

În recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice s-a solicitat modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată şi a cererilor de intervenţie, ca neîntemeiate, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 din Codul de procedură civilă.

Recurentul a rezumat contextul adoptării normelor criticate, istoricul şi conţinutul dispoziţiilor legislaţiei fiscale, incidente în speţă, şi a arătat că începând din data de 1 iulie 2010, criteriile prevăzute la art. 7 alin. (1) pct. 2.1. din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, conform cărora o activitate poate fi considerată dependentă, sunt aplicabile şi în cazul tratamentului din punctul de vedere al TVA, pentru a determina dacă o persoană acţionează sau nu de o manieră independentă.

Cu toate acestea, a arătat că, în cazul în care raportul juridic în baza căruia se desfăşoară activitatea nu reflectă conţinutul economic al acestuia, activităţile pot fi reconsiderate ca activităţi dependente; astfel, orice persoană care îndeplineşte cel puţin unul dintre criteriile prevăzute de art. 7 alin. (1) pct. 2.1 din Codul fiscal vor fi considerate că nu acţionează de o manieră independentă din perspectiva TVA.

S-a apreciat că, deşi norma de la paragraful al doilea al pct. 1 din normele metodologice date în aplicarea art. 7 alin, 1 prevede că activităţile desfăşurate în mod independent în condiţiile legii, care guvernează venituri din profesii libere, precum drepturile de autor şi drepturile conexe definite potrivit prevederilor Legii nr. 8/1996, nu pot fi considerate ca activităţi dependente potrivit prevederilor art. 7 alin. 1 pct. 2.1 şi 2.2 din Codul fiscal, în cazul în care raportul juridic în baza căruia se desfăşoară activitatea nu reflectă conţinutul economic al acestuia, aceste activităţi pot fi reconsiderate la activităţile dependente.

În aceste condiţii, aprecierile instanţei de fond privind nelegalitatea dispoziţiilor criticate din Normele metodologice sunt nefondate.

4. Hotărârea instanţei de recurs

Referitor la recursul declarat de Guvernul României, Înalta Curte constată că înainte de termenul de judecată stabilit pentru soluţionarea cauzei la data de 13 mai 2014, recurentul a depus la dosarul cauzei, la data de 6 septembrie 2012, o cerere de retragere a recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 3.277/16.05.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 9.092/2/2011.

Manifestarea de voinţă, în sensul de a se renunţa la judecata recursului, reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al societăţii recurente, care nu este supus cenzurii Înaltei Curţi, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.

În raport cu dispoziţiile art. 246 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora “Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă publică, fie prin cerere scrisă”, Înalta Curte va lua act de cererea de renunţare la judecata recursului formulat în prezenta cauză de către Guvernul României.

Analizând recursurile formulate de reclamanţi şi intervenienţi şi de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în raport şi cu cadrul legal aplicabil, Curtea va respinge recursurile declarate pentru următoarele considerente:

I. Recursul declarat de reclamanţi şi intervenienţi nu este fondat.

Unul dintre capetele de cerere ale acţiunii adresate instanţei de fond de către reclamanţi şi ale cererilor de intervenţie a fost cel referitor la anularea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010

Instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa plângerii prealabile şi a constatat că pentru acest capăt de cerere nu a fost formulată plângerea prealabilă de către reclamanţi şi nici de către intervenienţi.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul obligatoriu al procedurii prealabile administrative şi este o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune, un fine de neprimire a acesteia.

Prin urmare, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, revocarea în tot sau în parte a acestuia.

În cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile în ceea ce priveşte anularea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010 şi de aceea în mod legal a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii referitor la acest capăt de cerere.

În motivele de recurs reclamanţii şi intervenienţii nici nu susţin că ar fi formulat plângere prealabilă cu privire la acest ordin, ci au susţinut că există o legătură de accesorialitate între prevederile legale contestate (Normele metodologice pct. 3 alin. 71 la art. 127 din Codul fiscal) şi Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010.

Indiferent dacă există legătură de accesorialitate sau nu între normele legale contestate şi Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.786/2010, faţă de prevederile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, era obligatorie îndeplinirea procedurii prealabile şi cu privire la Ordinul nr. 1.786/2010, mai ales că ordinul a fost emis de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, iar Normele metodologice au fost adoptate prin hotărâre de Guvern.

Pentru că recurenţii nu au făcut dovada respectării prevederilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică în privinţa excepţiei inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.

Referitor la criticile din motivele de recurs ce vizează faptul că instanţa de fond nu a avut în vedere la motivarea sau a respins unele argumente ale reclamanţilor şi intervenienţilor, acestea nu vor fi analizate în raport cu soluţia pronunţată de instanţa de fond, aceea de admitere în parte a acţiunilor şi cererilor de intervenţie în privinţa anulării Normelor metodologice pct. 3 alin. 71 la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004.

În ceea ce priveşte criticile din motivele de recurs cu privire la respingerea capătului de cerere privind anularea formularelor de înregistrare fiscală se constată că acestea sunt nefondate.

Chiar recurenţii au recunoscut că Ordinul nr. 262/2007 nu are ca scop să definească criteriile pentru calificarea unei persoane ca fiind impozabilă în scopuri de TVA.

Aşa cum s-a arătat şi de către instanţa de fond, prin aceste formulare nu sunt instituite obligaţii fiscale în sarcina contribuabililor, iar persoanele au obligaţia să se înregistreze în scopuri de TVA numai în măsura în care desfăşoară o activitate care nu le conferă calitatea de persoană impozabilă şi astfel nu pot fi vătămate drepturile şi interesele legitime ale recurenţilor.

II. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice este nefondat.

S-a solicitat instanţei de fond să dispună anularea pct. 3 alin. 71 din Normele metodologice de aplicare a art. 127 din Codul fiscal, astfel cum au fost modificate prin Hotărârea Guvernului nr. 791/2010.

Conform art. 127 alin. 3 din Codul fiscal: “Nu acţionează de o manieră independentă angajaţii sau oricare alte persoane legate de angajator printr-un contract individual de muncă sau prin orice alte instrumente juridice care creează un raport angajator/angajat în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, remunerare sau alte obligaţii ale angajatorului.”

Textul pct. 3 alin. 71 din Normele metodologice prevede că: „În sensul art. 127 alin. 3 din Codul fiscal se consideră că nu acţionează de o manieră independentă persoane care desfăşoară activitate dependentă, potrivit art. 7 din Codul fiscal.”

Tot în Normele metodologice de aplicare a art. 7 din Codul de procedură civilă fiscală se prevede expres că “O activitate poate fi reconsiderată potrivit criteriilor prevăzute de art. 7 alin. 1 pct. 2.1 din Codul fiscal, ca activitate dependentă, în cazul în care raportul juridic în baza căruia se desfăşoară activitatea nu reflectă conţinutul economic al acestuia.

Activităţile desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii, care generează venituri din profesii liberale, precum drepturile de autor şi drepturile conexe definite în prevederile Legii nr. 8/1996, nu pot fi reconsiderate ca activităţi dependente potrivit prevederilor art. 7 alin. 1 pct. 2.1 şi 2.2 din Codul fiscal”.

Din interpretarea acestor texte rezultă că soluţia instanţei de fond nu este greşită, aşa cum susţine recurentul, pentru că, deşi s-a prevăzut expres că definiţiile din art. 7 din Codul fiscal nu se aplică titlului VI referitor la TVA, prin Normele metodologice de aplicare a art. 127 ce se referă la TVA se face trimitere tocmai la definiţiile date de art. 7 din Codul fiscal şi astfel este extinsă sfera de aplicare a art. 7 şi la normele legale referitoare la TVA.

În acelaşi timp, prin textul din Normele metodologice contestate în cauză se încalcă art. 127 din Codul fiscal, deoarece făcând trimitere la art. 7 din Codul fiscal, astfel cum este interpretat de pct. 1 din Norme, nu se mai dă posibilitatea ca activitatea prin care sunt obţinute venituri din drepturile de autor să poată fi considerate ca fiind una desfăşurată de o manieră dependentă, deşi textul de lege dă posibilitatea ca această calificare a activităţilor ca dependente sau independente să poată fi făcută inclusiv pentru activităţile ce presupun valorificarea drepturilor de autor.

În consecinţă, în raport cu cele mai sus menţionate şi faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, recursurile recurenţilor-reclamanţi şi intimaţi şi al pârâtului M.F.P. vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de reclamanţii Alifantis Nicu-Valeriu, Badea Mircea Radu, Chirieac Bogdan, Chişu Dănuţ Florin, Coman Cristian, Constantin Dan, Dobrovolschi Minai, Firea Gabriela, Marin Marian Cristian, Medeleanu Melania Iulia, Moga Arina, Negulescu Mădălina, Negulescu Sorin Mihai, Nistorescu Cornel, Preda Eugen Radu, Şerbănescu Ilie-Sorin, Stan Cosmin, Stancu Oana Lucia, Suciu Dan Dumitru, Tătăruş Robert Sebastian, Tudor Radu, Ursu Radu Adrian, Borobeică Doruleţ, Ciutacu Victor Gabriel, Moldoveanu Ioan, de pârâţii Guvernul României, Ministerul Finanţelor Publice şi de intervenienţii Bendeac Mihai Valentin, Buşcu Doru, Popescu Cătălina Mihaela, Grădinara Anca Yvette şi Popescu Maria Emilia, precum şi recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei civile nr. 3.277 din 16 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Ia act de renunţarea pârâtului Guvernul României la judecata recursului declarat.

Irevocabilă,

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2014.

 

Judecător,

G.V. Bîrsan

Judecător,

E. Ion

Magistrat-asistent,

G. Grozescu

Judecător,

D.I. Vartires

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.