MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 150/2015

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 183 (XXVII) - Nr. 150         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 2 martie 2015

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 730 din 16 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

 

Decizia nr. 731 din 16 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

 

Decizia nr. 763 din 18 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a două raportate la cele ale art. 1 alin. (3), art. 24 alin. (2)-(4), art. 34 alin. (1) şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

            124. - Hotărâre privind aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2015 al Administraţiei Naţionale de Meteorologie, care funcţionează sub autoritatea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

            17. - Ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor pentru modificarea Ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 205/2007 privind aprobarea laboratoarelor naţionale de referinţă şi a atribuţiilor acestora

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

            Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 730

din 16 decembrie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Emilia Băleanu şi Renate Lyttle în Dosarul nr. 12.314/325/2012 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 255D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă că, la dosar, partea Emilia Băleanu a depus o notă prin care învederează Curţii cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată în Cauza Preda şi alţii împotriva României.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care arată, în esenţă, că autorii excepţiei îşi raportează critica la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, din perspectiva unei privări continue de proprietate, sens în care invocă mai multe decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Criteriile după care Curtea a analizat privarea continuă de proprietate sunt două: preluarea proprietăţii să nu fie validă, să fie vorba despre o preluare în fapt, astfel cum sunt preluările de la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, iar fostul proprietar să fie recunoscut ca atare în sensul că dreptul său de proprietate să nu fie contestat. În acest sens reglementa art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 înainte de abrogarea prin Legea nr. 1/2009, în prezenta cauză este însă incidenţă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care se pune problema ocrotirii drepturilor actuale şi de speranţa de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, în acest sens fiind Hotărârea de inadmisibilitate din 16 ianuarie 1998, pronunţată în Cauza Peter Gratzinger şi Eva Gratzingerova împotriva Republicii Cehe, precum şi Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. Autorii solicită reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi critică indirect deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33 din 9 iunie 2008 şi nr. 27 din 14 noiembrie 2011. În cauză se impune însă păstrarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, respectiv considerentele care au stat la baza Deciziilor nr. 720 din 1 iunie 2010 şi nr. 1.020 din 14 septembrie 2010, şi respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 19 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 12.314/325/2012, Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Excepţia a fost invocată de Emilia Băleanu şi Renate Lyttle într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva acţiunii prin care s-au solicitat despăgubiri constând în contravaloarea unui imobil naţionalizat, întemeiată pe prevederile art. 480 din Codul civil din 1864 şi art. 563 din Codul civil, acţiune respinsă ca inadmisibilă, motivat de faptul că există legislaţie specială ce reglementează cu privire la imobilele naţionalizate.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în caz de inexistenţă sau nevalabilitate a naţionalizării, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este aplicabil rationae temporis, chiar dacă deposedarea a avut loc anterior ratificării respectivului Protocol. Statul are obligaţia de a proceda la restitutio în integrum şi de a plăti daune pentru lipsa de folosinţă. În acest sens, autorii invocă considerentele pe care se întemeiază hotărârile din 24 iunie 1993 şi din 30 octombrie 2003, pronunţate în cauzele Papamichaloupoulos şi alţii împotriva Greciei şi Belvedere Alberghiera SRL împotriva Italiei, şi Hotărârea din 14 decembrie 2011, pronunţată în Cauza Chiragov şi alţii împotriva Armeniei. De asemenea se arată că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost reţinută încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional sub aspectul cerinţei proporţionalităţii, prin aceea că statul a întârziat punerea în posesie a reclamantului fără să prevadă posibilitatea obţinerii unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă suportată ulterior constatării nevalabilităţii naţionalizării. Sunt indicate, cu titlu de exemplu, hotărârile din 21 iulie 2005 şi din 4 noiembrie 2008, pronunţate în cauzele Străin şi alţii împotriva României şi Jantea împotriva României. Prevederile art. 566 alin. (1) din Codul civil şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în caz de expropriere în fapt converg spre ideea că statul are obligaţia de a plăti daune pentru lipsa de folosinţă. Prevederile art. 998 şi următoarele din Codul civil din 1864 şi cele ale art. 1.357 din Codul civil sunt de principiu aplicabile şi deposedărilor ilegale comise de stat în perioada comunistă. Faţă de cele menţionate, pretenţia unui proprietar de imobil naţionalizat fără titlu valabil de a fi despăgubit la nivelul valorii comerciale actuale a bunului său, precum şi pentru lipsa de folosinţă este suficient de bine caracterizată atât din perspectiva Codului civil, cât şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene.

7. Or, legea reparatorie specială la care face trimitere art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (în prezent capitolul III din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România) nu corespunde nici jurisprudenţei Curţii Europene şi nici Codului civil, deoarece nu prevede un cuantum al despăgubirii egal cu valoarea comercială de la data emiterii deciziei de despăgubire, ci egal cu valoarea orientativă din grila notarială pe anul 2013. De asemenea, în cazul cesionarilor de drepturi litigioase s-a introdus retroactiv plafonarea cuantumului despăgubirii şi nu este prevăzută plata de daune pentru lipsa de folosinţă suportată de proprietar, iar despăgubirile băneşti sunt eşalonate pe o perioadă de 7 ani, fără dobânzi şi fără actualizarea despăgubirii cu indicele inflaţiei.

8. Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă îşi exprimă opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece, în condiţiile în care potrivit legilor speciale accesul liber la justiţie este garantat, nu se poate reţine că art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care prevede posibilitatea aplicării legilor speciale faţă de dreptul comun, încalcă dreptul persoanelor la proprietate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, că statelor trebuie să li se lase o marjă de apreciere în alegerea măsurilor destinate respectării drepturilor patrimoniale.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Avocatul Poporului apreciază că textul de lege criticat este constituţional. Nu poate fi reţinută critica privind încălcarea dreptului de proprietate, deoarece legiuitorul este îndreptăţit să impună o reglementare specială într-un anumit domeniu, aplicând astfel principiul specialia generalibus derogant. În acest sens este şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33 din 9 iunie 2008 prin care s-a statuat că posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Sunt invocate, de asemenea, şi considerentele de principiu care au stat la baza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.020 din 14 septembrie 2010.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, introduse prin art. I pct. 13 din Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 3 februarie 2009, având următorul cuprins: “(4) Persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma cafea prevăzută de prezenta lege, după “mirarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate.

14. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, prin raportare la art. 1 referitor la protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este raportată la dispoziţiile art. 11 din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din perspectiva cuantumului despăgubirilor stabilit prin legi speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013. În opinia autorilor excepţiei, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, statul are obligaţia de a proceda la restitutio în integrum şi de a plăti daune pentru lipsa de folosinţă a bunului imobil.

16. Curtea observă, din analiza textului de lege criticat, că acesta reglementează cu privire la obligaţia persoanei îndreptăţite de a urma procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, ale cărei prevederi se aplică cu prioritate. Din această perspectivă, simpla invocare generică a textului de lege criticat, fără identificarea şi a celorlalte texte din Legea nr. 10/2001, la care se raportează autorii prin excepţia ridicată, referitoare la cuantumul despăgubirilor, şi care nu ar fi conforme cu principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, echivalează cu lipsa de motivare a excepţiei.

17. De asemenea, Curtea Constituţională nu se poate substitui autorilor excepţiei în formularea unor critici de neconstituţionalitate care să cuprindă indicarea prevederilor legale cuprinse în acest act normativ, incidente în soluţionarea litigiului aflat pe rolul instanţei de judecată. Aceasta ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă în condiţiile art. 10 alin. (2) şi art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora “Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate”, iar “Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi” (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 670 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 26 ianuarie 2015).

18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Emilia Băleanu şi Renate Lyttle în Dosarul nr. 12.314/325/2012 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia I civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 decembrie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 731

din 16 decembrie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Karin Fabritius în Dosarul nr. 24.836/3/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 311 D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul asistent referă că, la dosar, apărătorul autorului excepţiei a depus o cerere prin care solicită judecarea cauzei în lipsă.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, făcând referire la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 376 din 22 martie 2011 şi nr. 402 din 24 martie 2011. În plus, arată că prevederile Legii nr. 221/2009 nu conţin un criteriu de cetăţenie potrivit căruia să se facă o diferenţiere între persoanele vizate de actul normativ criticat. Prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu sunt aplicabile faţă de obiectul de reglementare al actului normativ criticat şi de perioada acestuia de referinţă.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Decizia civilă nr. 2.001 R din 8 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 24.836/3/2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Excepţia a fost ridicată de Karin Fabritius într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva sentinţei prin care s-a respins cererea având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative de deportare la muncă forţată a tatălui autorului în fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), precum şi acordarea de despăgubiri materiale şi morale.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul arată că prin actul normativ criticat se creează o discriminare nejustificată între etnicii germani care au fost deportaţi în temeiul aceleiaşi decizii, care a fost pusă în aplicare pentru unii înainte de 6 martie 1945, iar pentru alţii după această dată. Aceştia din urmă sunt singurii beneficiari ai Legii nr. 221/2009. De asemenea există o discriminare nejustificată şi din perspectiva celor care nu au reuşit să îşi păstreze cetăţenia română şi cărora nu li se aplică nici prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 şi nici cele ale Legii nr. 221/2009.

7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi admisă în condiţiile în care criticile şi solicitările recurentei vizează extinderea domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 la alte situaţii decât cele expres reglementate, ceea ce excedează competenţei Curţii Constituţionale.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Avocatul Poporului apreciază că actul normativ criticat este constituţional, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat de autorul acesteia şi reţinut în dispozitivul actului de sesizare, îl constituie dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările şi completările ulterioare. În realitate, din motivarea excepţiei, Curtea observă că obiectul acesteia îl constituie prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care au următorul cuprins:

- Art. 1 alin. (3): “Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.”;

- Art. 4 alin. (2): “Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător,”

13. În opinia autorului excepţiei, textele de lege criticate încalcă prevederile art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului din Constituţie, prin raportare la următoarele prevederi din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: art. 7 privind dreptul la o protecţie egală a legii, art. 8 referitor la o satisfacţie efectivă din partea instanţelor naţionale împotriva actelor care violează drepturile fundamentale, art. 9 referitor la interzicerea arbitrariului în ce priveşte arestarea, deţinerea sau exilarea, art. 10 privind dreptul persoanei de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial şi art. 28 referitor la dreptul la o orânduire socială şi internaţională în care drepturile şi libertăţile expuse în Declaraţie să poată fi pe deplin înfăptuite, precum şi prin raportare la dispoziţiile art. 9 pct. 5 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, potrivit căruia orice persoană care a fost victima unei arestări sau detenţiuni ilegale are dreptul la o reparaţie. Aşadar, Curtea urmează a se raporta la dispoziţiile art. 16, art. 21, art. 23 şi art. 52 din Constituţie, prin prisma exigenţelor cuprinse în actele internaţionale anterior menţionate.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că Legea nr. 221/2009 reprezintă un act normativ prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora. Din analiza actelor dosarului rezultă că tatăl autorului excepţiei a fost deportat în 13 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S. pentru motive etnice. Curtea observă că legiuitorul a optat pentru completarea măsurilor reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999. aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 30 octombrie 2001, numai pentru persoanele care au fost condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă asimilată unei condamnări politice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, de către fosta miliţie sau securitate, condamnare sau măsură al cărei caracter politic fie rezultă ope legis, conform art. 1 alin. (2) şi art. 3 din Legea nr. 221/2009, fie trebuie constatată de o instanţă judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare a art. 1 alin. (4) din aceeaşi lege. Aceasta înseamnă că acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunţată, respectiv luată în perioada de referinţă a legii (6 martie 1945-22 decembrie 1989) pentru fapte prin săvârşirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 [a se vedea, în acest sens, cele reţinute prin Decizia nr. 15 din 12 noiembrie 2012 referitoare la recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind “interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, în ceea ce priveşte stabilirea caracterului politic al deportării şi prizonieratului în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945”, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 12 decembrie 2012].

15. Criteriul temporal avut în vedere prin Legea nr. 221/2009, pentru a se constata caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative asimilate acesteia, nu este unul aleatoriu sau arbitrar, deoarece momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârşitul acesteia în România. Deci, perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opţiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privinţa persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv şi raţional.

16. Legiuitorul este îndreptăţit ca pentru situaţii deosebite să aplice un tratament juridic diferit, deoarece egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, pentru situaţii diferite, justificate obiectiv şi raţional, trebuie să corespundă un tratament juridic diferit (a se vedea în acest sens deciziile nr. 376 din 22 martie 2011 şi nr. 402 din 24 martie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 27 iulie 2011 şi, respectiv, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 12 august 2011).

17. Aşa fiind, Curtea nu poate reţine critica privind încălcarea art. 16 din Constituţie raportat la exigenţele Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

18. Curtea observă că autorul nu motivează criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prevederilor art. 21, art. 23 şi art. 52 din Constituţie raportate la prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi la art. 9 pct. 5 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, astfel încât acestea nu au incidenţă în cauză.

19. În plus, Curtea observă că, potrivit alin. (1) al articolului unic din Legea nr. 211/2013 privind acordarea unor drepturi persoanelor care nu mai au cetăţenia română, dar care au fost persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 2 iulie 2013: “Beneficiază de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu completările ulterioare, şi persoanele care, la data depunerii cererii, nu mai au cetăţenia română, indiferent de domiciliul acestora, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de dispoziţiile acestui decret-lege.”

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Karin Fabritius în Dosarul nr. 24.836/3/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 decembrie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 763

din 18 decembrie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a două raportate la cele ale art. 1 alin. (3), art. 24 alin. (2)-(4), art. 34 alin. (1) şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 4, art. 24 alin. (2)-(4), art. 34 alin. (1) şi (2) şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Ion Banciu în Dosarul nr. 3.704/2/2012* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 372D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă că, la dosar, autorul a depus o cerere de judecare a cauzei în lipsă, iar părţile Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor au depus note prin care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza a două raportate la cele ale art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 ca devenită inadmisibilă, invocând în acest sens Decizia nr. 269 din 7 mai 2014. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3) şi art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013 apreciază că se impune respingerea acesteia ca neîntemeiată, făcând referire la considerentele ce au stat la baza Deciziei nr. 468 din 23 septembrie 2014. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 consideră că aceasta trebuie respinsă ca inadmisibilă, deoarece textul de lege criticat nu are legătură cu soluţionarea cauzei, hotărârea judecătorească pronunţată în cauză nefiind definitivă şi irevocabilă la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 6 februarie 2014, pronunţata în Dosarul nr. 3.704/2/2012*, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 4, art. 24 alin. (2)-(4), art. 34 alin. (1)şi (2) şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Excepţia a fost invocată de intimatul-reclamant Ion Banciu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva sentinţei civile prin care a fost obligată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea intimatului-reclamant o decizie reprezentând titlu de despăgubire aferent valorii rezultate din raportul de expertiză.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că art. 4 din Legea nr. 165/2013 este neconstituţional prin raportare la prevederile constituţionale indicate, deoarece se aplică şi cauzelor care se află în căile de atac, faze procesuale în care se critică hotărâri judecătoreşti pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi, în speţă hotărârea fiind pronunţată la 3 septembrie 2012. Legea nr. 165/2013 nu conţine numai norme de procedură care să fie, eventual, de imediată aplicare, ci şi norme de drept substanţial care se reflectă asupra patrimoniului. Potrivit prevederilor art. 1 alin. (3) şi art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013, drepturile autorului în calitate de cesionar al drepturilor litigioase urmează să fie diminuate la 15% din valoarea imobilului preluat în mod abuziv. Dispoziţiile art. 34 alin. (1) şi (2), precum şi cele ale art. art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 sunt contrare prevederilor art. 16 din Constituţie, deoarece stabilesc o discriminare între persoanele care au obţinut până la data de 20 mai 2013 hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi persoanele care până la această dată au obţinut numai hotărâri judecătoreşti definitive.

7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Prevederile art. 4 raportate la art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013 nu aduc atingere principiului neretroactivităţii legii, deoarece legea dispune pentru viitor cu privire la cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată în legătură cu care nu s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă. În privinţa termenelor instituite prin noua procedură a Legii nr. 165/2013 se observă că acestea au ca scop tocmai instituirea caracterului de previzibilitate cerut de Curtea Europeană prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. Cu privire la încălcarea art. 44 din Legea fundamentală, Curtea observă că reclamantul nu deţine un bun, respectiv un drept asupra unor despăgubiri într-un anumit cuantum, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. În ceea ce priveşte încălcarea art. 16 din Constituţie se observă că situaţia-premisă este diferită în privinţa cesionarilor care au hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile considerate “bunuri” potrivit art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, faţă de cesionarii care au numai hotărâri definitive.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 4 raportate la cele ale art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 sunt neconstituţionale în măsura în care termenele instituite se aplică proceselor aflate în curs de judecată în timp ce prevederile art. 1 alin. (3), art. 24 alin. (2)-(4) şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 nu aduc atingere prevederilor constituţionale invocate. Astfel, dispoziţiile art. 4 raportate la cele ale art. 34 alin, (1) din Legea nr. 165/2013 aduc atingere art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit celor constatate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, situaţia fiind similară. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013 se apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. Legiuitorul a înţeles să reglementeze diferit situaţia cesionarilor faţă de categoria beneficiarilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 2945-22 decembrie 1989, ceea ce nu este de natură să instituie discriminări, deoarece aceştia nu se află în situaţii similare. În plus, textele de lege criticate dispun numai pentru viitor şi se aplică de la data intrării lor în vigoare unor situaţii juridice în curs de derulare. În acest sens sunt invocate considerentele care au stat la baza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 720 din 1 iunie 2010. Nu poate fi reţinută nici critica privind nesocotirea principiului egalităţii în faţa legii, deoarece situaţia generată de prevederile legale criticate nu este de natură a aduce atingere acestui principiu doar pentru că legiuitorul a ales să reglementeze în mod diferit modalitatea de calcul al despăgubirilor în vederea emiterii titlului de despăgubire.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat de autorul acesteia şi reţinut În dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie prevederile art. 1 alin. (3), art. 4, art. 24 alin. (2)-<4), art. 34 alin. (1) şi (2) şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013. În realitate, Curtea observă, astfel cum rezultă din motivarea autorului excepţiei, raportată la circumstanţele cauzei că obiectul excepţiei îl constituie prevederile art. 4 teza a două raportate la cele ale art. 1 alin. (3), art. 24 alin. (2)- (4), art. 34 alin. (1) Şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, care au următorul conţinut;

- Art. 1 alin. (3): “În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4).”;

- Art. 4 teza a doua: “Dispoziţiile prezentei legi se aplică [...] cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor[...], la data intrării în vigoare a prezentei legi.”;

- Art. 24 alin. (2)-(4): „În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6).

(3) Numărul de puncte acordat în condiţiile alin. (2) nu poate reprezenta o valoare mai mare decât cea stabilită potrivit art. 21 alin. (6) şi (7).

(4) în cazul în care din documentele depuse la dosarul de restituire nu rezultă preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate, punctele vor reprezenta echivalentul a 15% din valoarea stabilită conform art. 21 alin. (6).”;

- Art. 34 alin. (1): “Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.”;

- Art. 41 alin. (5): “Obligaţiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21.”

13. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind supremaţia Constituţiei şi a legii, art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 44 alin. (1) referitor la dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 126 privind instanţele judecătoreşti şi art. 129 referitor la folosirea căilor de atac.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a două raportate la cele ale art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, Curtea observă că prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, aceasta a fost admisă, Curtea constatând că prevederile art. 4 teza a două din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii. Întrucât cauza se afla pe rolul instanţei la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, iar criticile de neconstituţionalitate vizează textele de lege criticate în interpretarea ce a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, precum şi faptul că decizia menţionată a fost pronunţată la un moment ulterior sesizării instanţei constituţionale, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 excepţia de neconstituţionalitate a devenit inadmisibilă.

15. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1)şi (4) din Constituţie, în procesul de aplicare şi interpretare a legislaţiei incidente în cauză instanţa de judecată urmează să respecte Decizia Curţii Constituţionale nr. 269 din 7 mai 2014, atât sub aspectul dispozitivului, cât şi al considerentelor pe care acesta se sprijină. Prin urmare, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, potrivit jurisprudenţei Curţii - de exemplu, Decizia nr. 404 din 3 iulie 2014, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 11 august 2014 - deciziile anterioare de constatare a neconstituţionalităţii pot reprezenta temeiul unei cereri de revizuire, conform art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 sau art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, raportat la incidenţa acestor ultime articole în speţă.

16. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza a două raportate la cele ale art. 1 alin. (3), art. 24 alin. (2)-(4) şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, sub aspectul încălcării dreptului de proprietate şi a principiului egalităţii, Curtea reţine că legiuitorul a reglementat în mod diferit modalitatea de despăgubire, în raport cu persoana beneficiarilor măsurilor reparatorii conferite de Legea nr. 165/2013, respectiv persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii, în temeiul legislaţiei reparatorii anterioare, şi persoanele către care au fost înstrăinate drepturile cuvenite potrivit legilor de restituire a proprietăţii. În ceea ce priveşte pretinsa discriminare creată prin textele de lege criticate, persoanele anterior menţionate se află în aceeaşi situaţie juridică, făcând parte din categoria persoanelor îndreptăţite la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ, în sensul art. 1 alin. (3) şi art. 3 pct. 3 din Legea nr. 165/2013. Însă, acordarea unor măsuri reparatorii diferite, în funcţie de beneficiarii acestora, echivalează cu instituirea unui tratament juridic diferit, fără ca aceasta să constituie însă o discriminare, dat fiind faptul că, în sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nu orice diferenţă de tratament semnifică, în mod automat, încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie sau a celor convenţionale relative la interzicerea discriminării. Opţiunea legiuitorului de a exclude de la măsura reparatorie a restituirii în natură, precum şi de la cea a compensării integrale prin puncte a persoanelor în patrimoniul cărora a fost transmis, prin intermediul unor contracte cu titlu oneros, dreptul de a obţine măsurile reparatorii apare ca fiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil, dat fiind faptul că asupra acestora din urmă nu s-au răsfrânt direct sau indirect măsurile de preluare abuzivă. De altfel, caracterul abuziv al preluării bunurilor imobile de către stat, aspect ce s-a răsfrânt asupra persoanei, legislaţia cu caracter reparator a vizat exclusiv titularul dreptului sau pe moştenitorii acestuia (a se vedea în acest sens Decizia nr. 197 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al Românie», Partea J, nr. 448 din 19 iunie 2014).

17. De asemenea, Curtea observă că măsura legislativă criticată păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit - despăgubirea integrală doar a titularilor originari ai măsurilor reparatorii sau a moştenitorilor acestora - şi mijloacele folosite - plafonarea despăgubirii în ceea ce priveşte cesionarii.

18. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, Curtea observă că acestea sunt criticate prin prisma unei omisiuni de reglementare, în sensul că nu se referă şi la cesionarii de drepturi care au o hotărâre definitivă, aceştia fiind supuşi unei discriminări prin comparaţie cu cesionarii care au obţinut o hotărâre definitivă şi irevocabilă. În ceea ce priveşte diferenţa de tratament între cesionarii de drepturi ale căror cereri de chemare în judecată s-au soluţionat definitiv şi irevocabil anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, şi care beneficiază de prevederile art. 41 alin. (5) din actul normativ criticat, faţă de cesionarii care nu au obţinut încă o atare hotărâre, Curtea constată că aceasta derivă din succesiunea în timp a actelor normative în materie, mai concret din aplicarea principiului general de drept tempus regit actum. Privită din această perspectivă, deosebirea de tratament juridic este întemeiată pe un criteriu obiectiv şi rezonabil, fiind astfel de neconceput, în acord cu principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile, ca legea nouă să se aplice şi cesionarilor de drepturi ale căror cereri de chemare în judecată au fost soluţionate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. În legătură cu aspectul menţionat mai sus, Curtea a reţinut că situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.541 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011). Respectarea egalităţii în drepturi presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede faţă de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse prin reglementările legale anterioare. În consecinţă, reglementările juridice succesive pot prezenta în mod firesc diferenţe determinate de condiţiile obiective în care ele au fost adoptate. Mai mult, în privinţa obiectului de reglementare a legii analizate, intervenţia legiuitorului nu este una aleatorie, ci a fost justificată şi impusă firesc ca urmare a pronunţării Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. Având în vedere cele expuse, nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Constituţie cu privire la existenţa unei pretinse discriminări între cesionarii de drepturi (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 321 din 10 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 5 august 2014).

19. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea dreptului de proprietate al cesionarului, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 44 alin. (1) din Constituţie, Curtea observă că aceasta este neîntemeiată. Aşa cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în acord cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfinţite de lege - şi de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative, cu condiţia ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie în mod rezonabil proporţională cu valoarea bunului. Totodată, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie numai parţială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile. În mod special, anumite obiective legitime, de utilitate publică, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piaţă integrală (a se vedea în acest sens hotărârile din 21 februarie 1986 şi din 8 iulie 1986, pronunţate în cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit şi, respectiv, Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit). Prin urmare, în prezenta cauză, împrejurarea că legiuitorul român a stabilit că singura măsură reparatorie care se poate acorda altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, este compensarea prin puncte, precum şi faptul că a plafonat despăgubirile acordate în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii nu echivalează cu o expropriere, această reglementare încadrându-se în sfera măsurilor cu caracter general sugerate chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fi adoptate de statul român.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza a două raportate la cele ale art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie de neconstituţionalitate ridicată de Ion Banciu în Dosarul nr. 3.704/2/2012* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în dosarul aceleiaşi instanţe şi constată că prevederile art. 4 teza a două raportate la cele ale art. 1 alin. (3), art. 24 alin. (2)-(4) şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 18 decembrie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2015 al Administraţiei Naţionale de Meteorologie, care funcţionează sub autoritatea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al art. 4 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2013 privind întărirea disciplinei financiare la nivelul unor operatori economici la care statul sau unităţi administrativ-teritoriale sunt acţionari unici ori majoritari sau deţin direct sau indirect o participaţie majoritară, aprobată cu completări prin Legea nr. 47/2014, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul 2015 al Administraţiei Naţionale de Meteorologie, care funcţionează sub autoritatea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 2. - Angajarea sumelor alocate de la bugetul de stat se face cu respectarea art. 39 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2015 nr. 186/2014.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul mediului, apelor şi pădurilor,

Graţiela Leocadia Gavrilescu

Ministrul muncii, familiei,

protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice,

Rovana Plumb

Ministrul finanţelor publice,

Darius-Bogdan Vâlcov

 

Bucureşti, 25 februarie 2015.

Nr. 124.

 

ANEXĂ

MINISTERUL MEDIULUI, APELOR ŞI PĂDURILOR

ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ DE METEOROLOGIE

Şos. Bucureşti-Ploieşti nr. 97, sectorul 1, Bucureşti

Cod unic de înregistrare: 11672708

 

BUGETUL DE VENITURI ŞI CHELTUIELI

pe anul 2015

 

 

 

- mii lei -

 

INDICATORI

Nr. rd.

BVC an 2015

0

1

2

3

4

I.

 

 

VENITURI TOTALE (Rd.1=Rd.2+Rd.5+Rd.6)

1

56245

 

1

 

Venituri totale din exploatare, din care:

2

56045

 

 

a)

subvenţii, cf. prevederilor legale în vigoare

3

0

 

 

b)

transferuri, cf. prevederilor legale în vigoare

4

44200

2

 

Venituri financiare

5

200

3

 

Venituri extraordinare

6

0

II.

 

 

CHELTUIELI TOTALE (Rd.7=Rd.8+Rd.20+Rd.21)

7

54838

 

1

 

Cheltuieli de exploatare, din care:

8

54588

 

A.

cheltuieli cu bunuri şi servicii

9

13423

B.

cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

10

2980

C.

cheltuieli cu personalul, din care:

11

35133

C0

Cheltuieli de natură salarială (Rd.13+Rd.14)

12

28903

C1

ch. cu salariile

13

25900

C2

bonusuri

14

3003

C3

alte cheltuieli cu personalul, din care:

15

0

 

cheltuieli cu plaţi compensatorii aferente disponibilizărilor de personal

16

0

C4

Cheltuieli aferente contractului de mandat şi a altor organe de conducere şi control, comisii şi comitete

17

324

C5

cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială, fondurile speciale şi alte obligaţii legale

18

5906

D.

alte cheltuieli de exploatare

19

3052

2

 

Cheltuieli financiare

20

250

3

 

Cheltuieli extraordinare

21

0

III.

 

 

REZULTATUL BRUT (profit/pierdere)

22

1407

IV.

 

 

IMPOZIT PE PROFIT

23

225

V.

 

 

PROFITUL CONTABIL RĂMAS DUPĂ DEDUCEREA IMPOZITULUI PE PROFIT, din care:

24

1182

 

1

 

Rezerve legale

25

59

2

 

Alte rezerve reprezentând facilităţi fiscale prevăzute de lege

26

0

3

 

Acoperirea pierderilor contabile din anii precedenţi

27

0

4

 

 

Constituirea surselor proprii de finanţare pentru proiectele cofinanţate din împrumuturi externe, precum şi pentru constituirea surselor necesare rambursării ratelor de capital, plaţii dobânzilor, comisioanelor şi altor costuri aferente acestor împrumuturi

28

 

0

5

 

Alte repartizări prevăzute de lege

29

0

6

 

Profitul contabil rămas după deducerea sumelor de la Rd. 25, 26, 27, 28, 29

30

1123

7

 

Participarea salariaţilor la profit în limita a 10% din profitul net, dar nu mai mult de nivelul unui salariu de bază mediu lunar realizat la nivelul operatorului economic în exerciţiul financiar de referinţă

31

110

8

 

Minimum 50% vărsăminte la bugetul de stat sau local în cazul regiilor autonome ori dividende cuvenite acţionarilor, în cazul societăţilor/ companiilor naţionale şi societăţilor cu capital integral sau majoritar de stat, din care:

32

616

 

a)

- dividende cuvenite bugetului de stat

33

0

 

b)

- dividende cuvenite bugetului local

33a

0

 

c)

- dividende cuvenite altor acţionari

34

0

9

 

Profitul nerepartizat pe destinaţiile prevăzute la Rd.31 - Rd.32 se repartizează la alte rezerve şi constituie sursă proprie de finanţare

35

507

VI.

 

 

VENITURI DIN FONDURI EUROPENE

36

1268

VII.

 

 

CHELTUIELI ELIGIBILE DIN FONDURI EUROPENE, din care:

37

1268

 

 

a)

cheltuieli materiale

38

50

 

 

b)

cheltuieli cu salariile

39

1000

 

 

c)

cheltuieli privind prestările de servicii

40

50

 

 

d)

cheltuieli cu reclama şi publicitate

41

0

 

 

e)

alte cheltuieli

42

168

VIII.

 

 

SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR, din care:

43

8658

 

1

 

Alocaţii de la buget

44

810

 

 

 

 

alocaţii bugetare aferente plăţii angajamentelor din anii anteriori

45

0

IX.

 

 

CHELTUIELI PENTRU INVESTIŢII

46

8658

X.

 

 

DATE DE FUNDAMENTARE

47

 

 

1

 

Nr. de personal prognozat la finele anului

48

1252

2

 

Nr. mediu de salariaţi total

49

1258

3

 

Câştigul mediu lunar pe salariat (lei/persoană) determinat pe baza cheltuielilor de natură salarială (Rd.12/Rd.49)/12*1000

50

1872,95

4

 

Câştigul mediu lunar pe salariat determinat pe baza cheltuielilor cu salariile (lei/persoană) (Rd.13/Rd.49)/12*1000

51

1715,69

5

 

Productivitatea muncii în unităţi valorice pe total personal mediu (mii lei/persoană) (Rd.2/Rd.49)

52

44,55

6

 

Productivitatea muncit în unităţi fizice pe total personal mediu (cantitate produse finite/persoana)

53

0

7

 

Cheltuieli totale la 1000 lei venituri totale (Rd.7/Rd.1)x1000

54

975

8

 

Plăţi restante

55

0

9

 

Creanţe restante

56

124



*) Rd.50= Rd 155 din Anexa de fundamentare nr. 2

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

AUTORITATEA NAŢIONALA SANITARA VETERINARA ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR

 

ORDIN

pentru modificarea Ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 205/2007 privind aprobarea laboratoarelor naţionale de referinţă şi a atribuţiilor acestora

 

Văzând Referatul de aprobare nr. 938 din 19 februarie 2015, întocmit de Direcţia generală sanitară veterinară şi pentru siguranţa alimentelor din cadrul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor,

având în vedere prevederile art. 10 Kt. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 3 alin. (3) şi art. 4 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.415/2009 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor şi a unităţilor din subordinea acesteia, cu modificările şi completările ulterioare,

preşedintele Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor emite următorul ordin:

Art. I. - Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 205/2007 privind aprobarea laboratoarelor naţionale de referinţă şi a atribuţiilor acestora, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 20 din 10 ianuarie 2008, se modifică după cum urmează:

1. Articolul 3 va avea următorul cuprins:

“Art. 3. - Laboratoarele naţionale de referinţă pentru sănătatea şi bunăstarea animalelor, prevăzute în cap. I din anexă, se organizează în cadrul Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală, laboratoarele naţionale de referinţă pentru siguranţa alimentelor de origine animală şi a furajelor, prevăzute la pct. 1-21 cap. III din anexă, se organizează în cadrul Institutului de Igienă şi Sănătate Publică Veterinară, laboratorul naţional de referinţă, prevăzut la pct. 22 cap. III din anexă, se organizează în cadrul Laboratorului sanitar-veterinar şi pentru siguranţa alimentelor din cadrul Direcţiei Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Bucureşti, laboratorul naţional de referinţă, prevăzut la pct. 23 cap, III din anexă, se organizează în cadrul Institutului pentru Controlul Produselor Biologice şi Medicamentelor de Uz Veterinar, tar cele prevăzute în cap. IV din anexă se organizează în cadrul direcţiilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor menţionate la acest capitol.”

2. În anexă, la capitolul III, punctul 22 va avea următorul cuprins:

“22. Laboratorul Naţional de Referinţă pentru B3a (dioxine).”

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Preşedintele Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor,

Csutak Nagy Laszlo,

vicepreşedinte - subsecretar de stat

 

Bucureşti, 24 februarie 2015.

Nr. 17.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

DECIZIA Nr. 3

din 19 Ianuarie 2015

 

Dosar nr. 12/2014

 

Ionuţ Mihai Matei - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală

Luciana Mera - judecător la Secţia penală

Ştefan Pistol - judecător la Secţia penală

Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală

Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală

Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală

Ioana Alina Ilie - judecător la Secţia penală

Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală

Sandel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală, judecător-raportor

Luminiţa Livia Zglimbea - judecător la Secţia penală

Ioana Bogdan - judecător la Secţia penală

Simona Daniela Encean - judecătoria Secţia penală

Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală

Elena Floarea - judecător la Secţia I civilă

Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă

Marioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă

Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Sîrbu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Gheorghiţa Luţac - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 12/2014 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi conform art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şt Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ionuţ Mihai Matei.

La şedinţa de judecată participă doamna Marinela Mincă, procuror-şef al Biroului de reprezentare, Serviciul judiciar penal, Secţia juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Florin Nicuşor Mihalache, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, conform art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală privind admiterea în principiu a contestaţiei în anulare referitor la participarea procurorului la desfăşurarea acestei proceduri.

Reprezentantul procurorului general, doamna procuror-şef Marinela Mincă, a precizat că recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 471 alin. (3) şi art. 472 din Codul de procedură penală şi a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează în cameră de consiliu, fără citarea părţilor şi cu participarea procurorului.

Preşedintele completului, domnul judecător Ionuţ Mihai Matei, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1. Problema de drept care a generat practica neunitară

Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală privind admiterea în principiu a contestaţiei în anulare referitor la participarea procurorului la desfăşurarea acestei proceduri.

2. Examenul jurisprudenţial

Procurorul generai al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional referitor la aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, privind participarea procurorului la desfăşurarea acestei proceduri, s-au evidenţiat trei orientări, conturând astfel caracterul neunitar al practicii judiciare sub acest aspect.

3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1. Într-o primă orientare a practicii, unele instanţe au examinat admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare în şedinţă publică, cu sau fără citarea părţilor şi cu participarea procurorului.

3.2. Într-o a două orientare a practicii, alte instanţe au analizat admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare în camera de consiliu, cu sau fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului.

3.3. În fine, într-o a treia orientare a practicii, alte instanţe au examinat admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare în camera de consiliu, cu sau fără citarea părţilor, dar cu participarea procurorului.

4. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul orientării jurisprudenţiale potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează în cameră de consiliu, fără citarea părţilor şi cu participarea procurorului.

5. Raportul asupra recursului în interesul legii

Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauză privind sesizarea referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, a constatat că recursul în interesul legii este admisibil şi a opinat că judecata admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare se face în cameră de consiliu, fără citarea părţilor, cu participarea procurorului.

În esenţă, judecătorul-raportor a arătat că dispoziţiile art. 431 din Codul de procedură penală reglementează etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, stabilind în primul alineat procedura de urmat, prin menţiuni exprese privind natura şedinţei de judecată (camera de consiliu) şi citarea părţilor (fără citare), iar în al doilea alineat obiectul examinării admisibilităţii în principiu, respectiv verificarea îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii: cererea de contestaţie a fost introdusă în termenul legal; motivul invocat este unul dintre cele prevăzute la art. 426; în sprijinul contestaţiei s-au depus ori s-au invocat dovezi care sunt la dosar.

Cu toate că nu există o dispoziţie expresă privind participarea procurorului la examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală trebuie interpretate în sensul că judecarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare se face în camera de consiliu, fără citarea părţilor, cu participarea procurorului, deoarece atunci când legiuitorul a avut în vedere neparticiparea procurorului, a prevăzut în mod expres acest aspect.

6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 471 din Codul de procedură penală, referitoare la titularul sesizării şi la depunerea hotărârilor definitive ce atestă existenţa unei jurisprudenţe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată.

Practica neunitară ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost generată de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, în practica instanţelor de judecată fiind conturate trei orientări:

Într-o primă orientare, instanţele au examinat admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare în şedinţă publică, cu sau fără citarea părţilor şi cu participarea procurorului.

Într-o a două orientare, instanţele au analizat admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare în camera de consiliu, cu sau fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului.

Într-o a treia orientare, instanţele au examinat admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare în camera de consiliu, cu sau fără citarea părţilor, dar cu participarea procurorului.

În privinţa dispoziţiilor legale supuse interpretării şi aplicării unitare, Înalta Curte constată că art. 431 din Codul de procedură penală reglementează procedura admiterii în principiu a contestaţiei în anulare:

“(1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor.

(2) Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.”

Aşa cum se poate observa, stabilind procedura de urmat şi obiectul examinării admisibilităţii în principiu, legiuitorul nu a prevăzut în mod expres participarea procurorului în această procedură prealabilă judecării în fond a contestaţiei în anulare.

Înalta Curte reţine pe de o parte faptul că dispoziţiile art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată, instituie o regulă cu caracter general, incidenţă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare.

Admiterea în principiu a contestaţiei în anulare presupune ca instanţa să verifice, între altele, dacă motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare declarate se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care reglementarea actuală a acestora este diferită de cea prevăzută în Codul de procedură penală din 1968, prin preluarea unora dintre cazurile de casare regăsite anterior în materia recursului.

În sprijinul argumentelor invocate sunt şi dispoziţiile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de partea vătămată sau de către procuror. Totodată, prin art. 426 din Codul de procedură penală au fost introduse cazuri noi pentru care poate fi promovată contestaţia în anulare, cu titlu de exemplu fiind cazurile prevăzute la lit. c), dacă hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului, lit. d), dacă instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate, sau cel de la lit. e), când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii.

Pe de altă parte, pentru participarea procurorului în această procedură pledează şi dispoziţiile art. 430 din Codul de procedură penală referitoare la suspendarea executării hotărârii atacate, măsură care poate fi dispusă de instanţa sesizată “luând concluziile procurorului”. Din examinarea acestei dispoziţii legale rezultă că instanţa decide asupra suspendării executării hotărârii fie mai înainte, fie cel mai târziu odată cu admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, iar aspectele analizate sunt similare, dacă nu chiar identice cu cele verificate pentru admisibilitatea în principiu.

Or, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare, luarea concluziilor procurorului presupune exprimarea punctului său de vedere în condiţii de oralitate, iar acest fapt nu poate avea loc decât prin participarea sa la o şedinţă de judecată.

Concluzia neparticipării procurorului în procedura admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, dedusă din absenţa unei prevederi legale în acest sens, este infirmată de faptul că, dacă legiuitorul ar fi dorit o asemenea ipoteză, ar fi reglementat-o în mod expres, aşa cum a făcut de pildă în cuprinsul art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală.

În acest context, nu este lipsit de relevanţă faptul că dispoziţia legală sus-amintită a format obiectul analizei Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii “fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor” este neconstituţională.

Potrivit art. 29 raportat la art. 30 lit. b) din Codul de procedură penală, procurorul este participant în procesul penal, iar drepturile şi obligaţiile procesuale ale acestuia sunt exercitate în vederea verificării legalităţii aplicării dispoziţiilor legale.

În fine, Înalta Curte constată că nici în reglementarea anterioară a contestaţiei în anulare (a se vedea art. 391 din Codul de procedură penală din 1968) nu a existat o prevedere legală expresă privind participarea procurorului la examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, însă jurisprudenţa în această materie, inclusiv a instanţei supreme, a fost în sensul participării procurorului atât la judecarea admisibilităţii în principiu, cât şi la judecarea pe fond a contestaţiei în anulare.

Or, în lipsa unei modificări a dispoziţiilor legale relevante, nu există nicio raţiune pentru schimbarea jurisprudenţei în materie, având în vedere caracterul acesteia de componentă a conceptului autonom de lege, astfel cum a fost configurat în practica instanţei europene de contencios al drepturilor omului. În considerarea celor expuse, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi va stabili că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează în cameră de consiliu, fără citarea părţilor, cu participarea procurorului.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală stabileşte că:

Admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează în cameră de consiliu, fără citarea părţilor, cu participarea procurorului.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2015.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

judecător IONUŢ MIHAI MATEI

Magistrat-asistent,

Florin Nicuşor Mihalache

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.