MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 539/2015

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 183 (XXVII) - Nr. 539         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 20 iulie 2015

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

199. - Lege pentru înfiinţarea Muzeului Naţional “Constantin Brâncuşi”

 

647. - Decret privind promulgarea Legii pentru înfiinţarea Muzeului Naţional “Constantin Brâncuşi”

 

201. - Lege pentru modificarea art. 21 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale

 

649. - Decret privind promulgarea Legii pentru modificarea art. 21 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale

 

202. - Lege pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare

 

650. – Decret privind promulgarea Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 239 din 7 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor

 

Decizia nr. 240 din 7 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (1) teza referitoare la antecontracte din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului

 

Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

542. - Hotărâre privind actualizarea valorilor de inventar ale unor bunuri aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, instituţie publică aflată în subordinea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, prevăzute în anexa nr. 12 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, ca urmare a reevaluării

 

544. - Hotărâre pentru aprobarea înscrierii în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006, a unui imobil şi darea acestuia în administrarea Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, pentru Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad

 

546. - Hotărâre privind modificarea anexei nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1.164/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, precum şi pentru stabilirea unor măsuri privind organizarea şi funcţionarea Comisiei speciale de retrocedare

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

            Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

LEGI ŞI DECRETE

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

pentru înfiinţarea Muzeului Naţional “Constantin Brâncuşi”

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Art. 1. - Se înfiinţează la Târgu Jiu Muzeul Naţional “Constantin Brâncuşi”, denumit în continuare Muzeul, instituţie publică de importanţă naţională, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii.

Art. 2. - Muzeul are ca principale obiective:

a) reunirea tuturor lucrărilor marelui artist într-o expunere de tip virtual cu imagini 3D de tip digital;

b) iniţierea şi elaborarea de lucrări şi programe de cercetare asupra operei şi vieţii lui Constantin Brâncuşi;

c) identificarea lucrărilor şi alcătuirea unui repertoriu al lucrărilor marelui artist aflate pe teritoriul României şi în străinătate şi organizarea de expoziţii temporare, prin expunerea acestora în Muzeu, cu acordul deţinătorilor;

d) acordarea de sprijin de specialitate autorităţilor locale şi entităţilor cu drept de administrare în vederea protejării şi conservării Ansamblului Monumental “Calea Eroilor”;

e) organizarea unei secţiuni - ambient Atelier Brâncuşi;

f) organizarea unui departament de documentare - bibliotecă, deţinătoare de colecţii de cărţi, publicaţii şi cataloage ilustrând bibliografia exhaustivă privind viaţa şi opera lui Constantin Brâncuşi - studii de specialitate, monografii, studii de istoria artelor, albume, fotografii, alte documente;

g) publicarea de studii, cataloage şi albume, ca rezultat al cercetărilor întreprinse;

h) achiziţionarea de documente, obiecte cu caracter documentar, lucrări pentru colecţia Muzeului;

i) crearea unei secţii de activităţi de pedagogie muzeală pentru copii şi tineret cu scopul stimulării creativităţii acestora;

j) iniţierea de tabere de sculptură în colaborare cu Uniunea Artiştilor Plastici.

Art. 3. - În vederea realizării obiectivelor prevăzute la art. 2, Muzeul are următoarele atribuţii principale:

a) colecţionarea de documente şi mărturii cu privire la biografia şi personalitatea sculptorului Constantin Brâncuşi;

b) elaborarea, coordonarea, precum şi participarea, prin reprezentanţi, la programe şi/sau proiecte de cercetare, stagii de pregătire şi instruire în domeniul specific;

c) stabilirea de relaţii de tip parteneriat public-privat cu persoane fizice sau juridice din ţară şi din străinătate, organizaţii neguvemamentale etc;

d) efectuarea de studii şi cercetări, în ţară şi în străinătate, pentru aprofundarea cunoaşterii fenomenului Constantin Brâncuşi;

e) organizarea de activităţi de cercetare ştiinţifică, conferinţe, expoziţii sau seminare cu caracter informativ-educativ;

f) editarea şi publicarea de studii, cărţi, articole, corespondenţă, memorie fotografică şi video, colecţii de documente, albume fotografice privind personalitatea lui Constantin Brâncuşi;

g) organizarea de schimburi de experienţă, reuniuni şi colocvii consacrate marelui artist şi participarea, prin reprezentanţi, la evenimente culturale naţionale şi internaţionale;

h) achiziţionarea ori acceptarea cu titlu de donaţie de opere de artă, obiecte, fotografii, documente, cărţi sau publicaţii ce au aparţinut lui Constantin Brâncuşi ori constituie materiale documentare privind viaţa sau creaţia marelui artist.

Art. 4. - Muzeul acordă sprijin material şi de specialitate pentru reabilitarea şi conservarea Casei memoriale “Constantin Brâncuşi” de la Hobiţa, judeţul Gorj, în limita fondurilor alocate prin bugetul Ministerului Culturii sau provenite din venituri proprii.

Art. 5. - (1) Activitatea Muzeului este finanţată din subvenţii acordate de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Culturii şi din venituri proprii, obţinute conform legii.

(2) Muzeul este condus de un manager desemnat prin ordin al ministrului culturii, în urma unui concurs de proiecte de management, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 189/2008 privind managementul instituţiilor publice de cultură, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 269/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 6. - (1) Organizarea şi funcţionarea Muzeului sunt reglementate de prevederile Legii muzeelor şi colecţiilor publice nr. 311/2003, republicată, precum şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 189/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 269/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Organigrama şi regulamentul de organizare şi funcţionare ale Muzeului sunt avizate de către Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor şi se aprobă prin ordin al ministrului culturii, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 7. - Prezenta lege intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2016.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA

PREŞEDINTELE SENATULUI

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 16 iulie 2015.

Nr. 199.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind promulgarea Legii pentru înfiinţarea Muzeului Naţional “Constantin Brâncuşi”

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea pentru înfiinţarea Muzeului Naţional “Constantin Brâncuşi” şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 15 iulie 2015.

Nr. 647.

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

pentru modificarea art. 21 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - La articolul 21 alineatul (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 13 august 1998, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 245/2001, cu modificările şi completările ulterioare, litera f) se modifică şi va avea următorul cuprins:

,,f) o cotă de 3% din încasările realizate de operatorii economici din vânzarea calendarelor sau cărţilor poştale ilustrate, afişelor, posterelor şi imaginilor autocolante, altele decât cele prevăzute la lit. a);”.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA

PREŞEDINTELE SENATULUI

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 16 iulie 2015.

Nr. 201.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind promulgarea Legii pentru modificarea art. 21 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea pentru modificarea art. 21 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 15 iulie 2015.

Nr. 649.

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - După articolul 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 1 septembrie 2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 298/2002, cu modificările şi completările ulterioare, se introduce un nou articol, articolul 11, cu următorul cuprins:

“Art. 11. - (1) Nu poate dobândi calitatea de operator/agent şi nu poate efectua înregistrarea formularelor de aviz de înscriere în AEGRM persoana care este parte în contractul/operaţiunile asimilat(e) care stă/stau la baza înscrierii sau în avizul de înscriere, după cum urmează:

a) operatorul şi/sau agentul acestuia;

b) societatea la care operatorul şi/sau agentul acestuia deţin(e) participaţii ori care este controlată, indirect, de operatorul şi/sau agentul acestuia;

c) asociaţia sau fundaţia constituită de operatorul/agentul acestuia.

(2) înţelegerile dintre operatori sau agenţi privind înregistrarea exclusiva şi reciprocă în AEGRM sunt considerate practici anticoncurenţiale şi sunt interzise.”

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin, (2) din Constituţia României republicată.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA

PREŞEDINTELE SENATULUI

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 16 iulie 2015.

Nr. 202.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind promulgarea Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale ari. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

 

Bucureşti, 15 iulie 2015.

Nr. 650.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 239

din 7 aprilie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor

 

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simina Popescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, excepţie ridicată de Ioana Mihaela Mădălina Cristea în Dosarul nr. 13.483/62/2012 al Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 994D/2014 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal lipsesc părţile Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 171 din 19 martie 2013.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 26 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 13.483/62/2012, Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor. Excepţia a fost ridicată de Ioana Mihaela Mădălina Cristea într-o cauză având ca obiect cererea de anulare a unei decizii privind indemnizaţia pentru creşterea copilului.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că indemnizaţia de creştere a gemenilor ar trebui stabilită de legiuitor având în vedere interesul copilului, şi nu al părinţilor, astfel încât indemnizaţia trebuie să fie în cuantum egal pentru cei doi copii născuţi dintr-o sarcină gemelară, şi nu diferenţiată. Este invocată Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 26/2011 referitoare la recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel laşi cu privire la stabilirea cuantumului indemnizaţiei pentru creşterea copilului în cazul sarcinii multiple, pentru intervalul anterior apariţiei Legii nr. 239/2009 pentru modificarea art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului.

6. Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civila, de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă Decizia nr. 171 din 19 martie 2013 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că indemnizaţia pentru creşterea copiilor reprezintă o prestaţie minimală de asistenţă socială cu caracter universal, care nu este supusă sistemului contributiv, ci se constituie într-o modalitate de susţinere a familiei, iar nu ca o măsură de protecţie a copilului. Prin urmare, nu se poate pune problema unei discriminări în situaţia scăderii cuantumului pentru al doilea copil născut din sarcina gemelară, în aceeaşi familie. Indemnizaţia de creştere a copilului reprezintă aşadar o măsură de susţinere a familiei prin înlocuirea veniturilor profesionale realizate de reclamantă, ca urmare a faptului că aceasta se află în concediul de creştere a copilului.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care arată că textul de lege criticat, prin care se reglementează majorarea cu un procent, pentru fiecare copil născut, a indemnizaţiilor prevăzute la art. 2 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, nu intră în contradicţie cu principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării. Indemnizaţia prevăzută la art. 2 alin. (2) şi (3) din ordonanţa de urgenţă se stabileşte pentru unul din drepturile prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a) sau b), drepturi de care beneficiază persoanele care au realizat venituri anterior naşterii copilului/copiilor. Aşadar, părinţii/asistenţii maternali, beneficiari ai concediului pentru creşterea copilului/copiilor, sunt şi beneficiari ai dreptului la indemnizaţie, scopul acestei indemnizaţii fiind acela de a susţine părintele/asistentul maternal, care, neobţinând alte venituri din muncă, primeşte această indemnizaţie, pentru compensarea lipsei veniturilor din muncă. În sensul acestei interpretări a intenţiei de reglementare a legiuitorului este chiar art. 1 din acest act normativ, care stabileşte sfera de aplicabilitate a acestuia, respectiv: “Prevederile art. 2-29 reglementează drepturile care se acordă persoanelor ai căror copii se nasc începând cu data de 1 ianuarie 2011 (...).” Copiii beneficiază, în temeiul altui act normativ, de dreptul la alocaţie, care este stabilită în cuantum egal pentru fiecare copil.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecă torul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 10 decembrie 2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 28 iunie 2011, având următorul cuprins: “Nivelul indemnizaţiilor lunare prevăzute la art. 2 alin. (2) şi (3) se majorează cu 1,2 ISR pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleţi sau multipleţi, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naştere.”

12. În opinia autorului excepţiei, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, exercitat prin prisma unor critici de neconstituţionalitate similare. În acest sens este Decizia nr. 171 din 19 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 2 aprilie 2013, prin care Curtea a reţinut, în esenţă, că indemnizaţia pentru creşterea copiilor reprezintă o prestaţie minimală de asistenţă socială cu caracter universal, care nu este supusă sistemului contributiv, ci se constituie într-o modalitate de susţinere a familiei ori a persoanelor ce iau în plasament sau adoptă copii, iar nu o măsură de protecţie a copilului, ca să se poată pune problema unei discriminări în situaţia scăderii cuantumului pentru al doilea si/sau următorii copii născuţi din sarcini multiple în aceeaşi familie. Nu se poate acorda, deci, o altă indemnizaţie pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină multiplă, începând cu cel de-al doilea, dat fiind că indemnizaţia se acordă raportat la naştere, iar nu la numărul de copii rezultaţi din aceasta. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, concretizată, de exemplu, în Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 26 ianuarie 2007, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că apare ca firească acordarea unei singure indemnizaţii lunare, indiferent de numărul de copii rezultaţi în urma unei naşteri, întrucât aceasta este aferentă concediului pentru creşterea copilului, de care persoana îndreptăţită beneficiază în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

14. De asemenea, prin Decizia nr. 765 din 15 iunie 2011 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 6 iulie 2011, Curtea a reţinut că dreptul la indemnizaţia pentru creşterea copilului nu este un drept constituţional, ci constituie una dintre măsurile de protecţie socială instituite de stat prin lege în virtutea rolului de stat social, dar nenominalizate expres în Constituţie. Caracteristic unui astfel de drept este că legiuitorul este liber să aleagă, în funcţie de politica statului, de resursele financiare, de prioritatea obiectivelor urmărite şi de necesitatea îndeplinirii şi a altor obligaţii ale statului consacrate deopotrivă la nivel constituţional, care sunt măsurile prin care va asigura cetăţenilor un nivel de trai decent şi să stabilească condiţiile şi limitele acordării lor.

15. Totodată, prin Decizia nr. 455 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 2 iunie 2011, Curtea a statuat că indemnizaţia pentru creşterea copilului constituie o măsură concretă de protecţie socială, fiind dreptul exclusiv al legiuitorului să stabilească modalitatea de acordare a acesteia, fără a aduce atingere existenţei dreptului în sine.

16. De altfel, Curtea a reţinut că scopul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 a fost acela de a susţine familia în vederea creşterii copilului, indemnizaţia nefiind un drept al copilului, ci al părintelui, suplinindu-se astfel veniturile pe care părintele nu le mai poate realiza din exercitarea unei profesii, pe durata concediului pentru creşterea copilului.

17. Faţă de susţinerea privind pretinsa discriminare între copii, Curtea a constatat faptul că, potrivit Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2012, copiii beneficiază, fără discriminare, de o alocaţie lunară, ca formă de ocrotire din partea statului.

18. În subsidiar, Curtea a apreciat că aspectele criticate nu privesc o problemă de control la constituţionalităţii legii, ci de politică legislativă. Legiuitorul poate hotărî, în limitele prevăzute în Constituţie, asupra conţinutului reglementărilor legale şi oportunităţii adoptării acestora. Aşa fiind, Parlamentul, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, ţinând seama de realităţile social-economice şi demografice ale ţării, este singurul îndreptăţit să stabilească acordarea unui alt cuantum în cazul indemnizaţiei lunară.

19. Având în vedere cele menţionate, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţiile deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

20. În final, Curtea constată că invocarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie nu are nicio relevanţă pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioana Mihaela Mădălina Cristea în Dosarul nr. 13.483/62/2012 al Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 aprilie 2015.

 

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Simina Popescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 240

din 7 aprilie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (1) teza referitoare la antecontracte din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cum parării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simina Popescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, excepţie ridicată de Societatea ..Pyramid Agregate Company” - S.R.L. din Ştefăneşti în Dosarul nr. 3.918/232/2013 al Judecătoriei Găeşti şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.008D/2014 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 1.009D/2014, nr. 1.010D/2014 şi nr. 1.011D/2014, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 17/2014, excepţie ridicată de Lalu M. Ionel Olteanu în Dosarul nr. 4.134/232/2013, de Ion Chelu în Dosarul nr. 24/232/2014 şi Dumitru V. Drăghici în Dosarul nr. 679/232/2014, dosare ale Judecătoriei Găeşti.

4. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Având în vedere obiectul excepţiilor de neconstitu­ţionalitate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor.

6. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării cauzelor.

7. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.009D/2014, nr. 1.010D/2014 şi nr. 1.011 D/2014 la Dosarul nr. 1.008D/2014, care a fost primul înregistrat.

8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 20 alin. (1) teza referitoare la antecontracte din Legea nr. 17/2014, ca devenită inadmisibilă. În acest sens invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 755 din 16 decembrie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

9. Prin încheierile din 2 septembrie 2014, pronunţate în dosarele nr. 3.918/232/2013, nr. 4.134/232/2013 şi nr. 679/232/2014 şi prin încheierea din 30 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 24/232/2014, Judecătoria Găeşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului. Excepţia a fost ridicată de Societatea “Pyramid Agregate Company” - S.R.L. din Ştefăneşti, Lalu M. Ionel Olteanu, Ion Chelu şi Dumitru V. Drăghici în cauze având ca obiect cererile de pronunţare a unor hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic.

10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii susţin, în esenţă, că prevederile criticate sunt neconstituţionale în raport cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât, interpretând per a contrario art. 20 alin. (1) din Legea nr. 17/2014, s-ar deduce că prevederile Legii nr. 17/2014 se aplică antecontractelor încheiate care nu au fost autentificate la notariat anterior intrării în vigoare a acestei legi, respectiv antecontractului încheiat între părţi sub imperiul noului Cod civil, care nu dispune forma autentică a antecontractului de vânzare-cumpărare, având în vedere prevederile art. 1279, art. 1669 şi art. 1179 din Codul civil. Arată că, astfel cum a statuat Curtea Constituţională, “principiul neretroactivităţii este valabil pentru orice lege, indiferent de domeniul de reglementare al acesteia”, iar soluţionarea conflictului de legi în timp face necesară diferenţierea dreptului subiectiv, constituit sub imperiul legii anterioare, de cel născut potrivit legii posterioare, această din urmă lege nu poate, fără a avea un efect retroactiv, să aducă atingere modalităţii în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, modalitate guvernată de principiul tempus regit actum, sens în care menţionează că cererile de chemare în judecată au fost introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 17/2014.

11. Judecătoria Găeşti consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că nu se poate aprecia că textul de lege criticat este neconstituţional din perspectiva încălcării art. 15 alin. (2) din Constituţie numai pentru că limitează sfera de aplicare a Legii nr. 17/2014 doar în privinţa antecontractelor autentificate la notariat, după intrarea în vigoare a legii, deoarece tocmai principiul aplicării pentru viitor a legii noi şi corelativul neaplicării retroactive a acesteia este consacrat de textul de lege atacat ca fiind neconstituţional.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13. Avocatul Poporului, în dosarele nr. 1.009D/2014- 1.011 D/2014, consideră că dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 17/2014, cu modificările şi completările ulterioare, sunt constituţionale, sens în care arată că Legea nr. 17/2014 reprezintă legea specială în materia vânzării terenurilor agricole situate în extravilan. Prevederile legale criticate, care limitează sfera de aplicare a Legii nr. 17/2014 în privinţa antecontractelor şi pactelor de opţiune autentificate la notariat înainte de intrarea în vigoare a legii, nu conţin dispoziţii prin care să se indice aplicarea retroactivă a prevederilor legale criticate. Raţiunea legiuitorului în privinţa acestei reglementări este de a securiza instituţia vânzării, prin garanţiile de care se bucură înscrisul autentic şi care asigură siguranţa circuitului civil.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului în Dosarul nr. 1.008D/2014, nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 12 martie 2014. Din examinarea considerentelor încheierilor de sesizare şi a notelor scrise ale autorilor excepţiei, Curtea reţine că, în realitate, critici le de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 20 alin. (1) teza referitoare la antecontracte din Legea nr. 17/2014, astfel încât urmează a examina constituţionalitatea acestor prevederi de lege având următorul cuprins: “Prevederile prezentei legi nu se aplică antecontractelor (...) care au fost autentificate la notariat anterior intrării în vigoare a acesteia”

17. În opinia autorilor excepţiei, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 15 alin. (2) potrivit căruia “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 20 alin. (1) teza privitoare la antecontracte din Legea nr. 17/2014 au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând că prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 referitoare la exceptarea antecontractelor autentificate la notariat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 17/2014 de la aplicarea acesteia sunt neconstituţionale.

19. În aceste condiţii sunt incidente prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, potrivit cărora “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”.

20. Curtea constată că acest caz de inadmisibilitate a excepţiei a intervenit după sesizarea Curţii Constituţionale, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (1) teza privitoare la antecontracte din Legea nr. 17/2014 urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă.

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (1) teza referitoare la antecontracte din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzări i-cum parării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, excepţie ridicată de Societatea “Pyramid Agregate Company” - S.R.L. din Ştefăneşti în Dosarul nr. 3.918/232/2013, de Lalu M. Ionel Olteanu în Dosarul nr. 4.134/232/2013, de Ion Chelu în Dosarul nr. 24/232/2014 şi Dumitru V. Drăghici în Dosarul nr. 679/232/2014, dosare ale Judecătoriei Găeşti.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Găeşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 aprilie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Simina Popescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 485

din 23 iunie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, precum şi de Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Moşniţa Nouă, prin primar, în Dosarul nr. 5.367/30/2013 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care formează Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.254D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa pârtilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 1.255D/2014, nr. 1.438D/2014, nr. 1.439D/2014 şi nr. 206D/2015, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi, respectiv, ale art. 84 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, şi, respectiv, de Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Moşniţa Nouă, prin primar, în Dosarul nr. 6.964/30/2013, de Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Moşniţa Nouă în dosarele nr. 5.370/30/2013 şi nr. 5.387/30/2013 ale Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi, respectiv, de Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, în dosarul acestei instanţe nr. 11.801/30/2013.

4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Având în vedere excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 1.255D/2014, nr. 1.438D/2014, nr. 1.439D/2014 şi nr. 206D/2015 la Dosarul nr. 1.254D/2014.

6. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării.

7. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 1.255D/2014, nr. 1.438D/2014, nr. 1.439D/2014 şi nr. 206D/2015 la Dosarul nr. 1.254D/2014, care este primul înregistrat.

8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care apreciază că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 24 privind dreptul la apărare, deoarece nu sunt prevăzute suficiente garanţii privind exercitarea dreptului la apărare. Arată că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat sau consilier juridic pentru exercitarea căii de atac a recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare, astfel cum acesta este configurat în Legea fundamentală. În susţinerea concluziilor sale invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 462 din 17 septembrie 2014 referitoare la exercitarea căii de atac a recursului de către persoanele fizice. Prin urmare, pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate şi apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale numai în măsura în care persoana juridică face dovada lipsei fondurilor băneşti necesare angajării unui avocat sau numai în măsura în care unitatea nu are angajat consilier juridic pentru a-i asigura dreptul la apărare şi pentru a putea formula calea de atac a recursului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

9. Prin încheierile din 20 noiembrie 2014, 2 decembrie 2014 şi 27 ianuarie 2015, pronunţate în dosarele nr. 5.367/30/2013, nr. 6.964/30/2013, nr. 5.370/30/2013, nr. 5.387/30/2013 şi nr. 11.801/30/2013, Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, şi de Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Moşniţa Nouă, prin primar, în cauze având ca obiect soluţionarea recursurilor declarate împotriva unor sentinţe civile pronunţate de Tribunalul Timiş prin care s-a dispus anularea parţială a unei decizii de impunere pentru stabilirea impozitelor şi taxelor privind impozitul pe teren intravilan şi s-a anulat decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, respectiv prin care s-a admis în parte acţiunea în sensul obligării la înfiinţarea unui rol fiscal pentru un imobil.

10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că întregul raţionament reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 462 din 17 septembrie 2014 cu privire la persoanele fizice este aplicabil şi în cazul persoanelor juridice, întrucât şi în cazul acestora s-ar putea reţine că obligaţia angajării unui avocat în recurs ar putea reprezenta o sarcină disproporţionată, de natură a le descuraja să apeleze la serviciul justiţiei, fiind astfel afectate drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie, care se referă, deopotrivă, la părţile litigante, indiferent dacă acestea sunt persoane fizice sau juridice, dreptul la un apărător ales reglementat ca o garanţie a dreptului la apărare neputând fi transformat într-o obligaţie ori într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac. Instanţa mai susţine că în cazul persoanelor juridice nu pot fi identificate nici măcar remediile consacrate de legiuitor în cazul persoanelor fizice prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, rezultând astfel că în cazul persoanelor juridice cheltuielile obligatorii de angajare a unui avocat sau consilier juridic se constituie într-o sarcină disproporţionată care poate afecta activitatea acestor entităţi. Acest raţionament îşi păstrează valabilitatea şi în cazul autorităţilor publice, chiar în măsura în care s-ar considera că acestea sunt întotdeauna solvabile, în condiţiile art. 44 alin. (1) teza întâi din Constituţie.

11. Obligaţia impusă acestor autorităţi de a formula cereri şi concluzii în recurs doar prin avocat sau consilier juridic este de natură a împiedica exercitarea dreptului de liber acces la justiţie ori a dreptului la apărare, căci exclude posibilitatea întocmirii unor astfel de acte de procedură prin alte categorii de personal de specialitate juridică, deşi cea mai mare parte a unor astfel de persoane juridice au angajat un astfel de personal, în aplicarea dispoziţiilor din anumite legi speciale, Or, prin art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice şi întărirea disciplinei financiare şi de modificare şi completare a unor acte normative, s-a interzis, ca regulă, achiziţionarea serviciilor juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare, pentru autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, pentru societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi pentru regiile autonome care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică.

12. Se mai arată că o unitate administrativ-teritorială ori o autoritate publică locală are personal de specialitate juridică angajat potrivit unei legi speciale, fiindu-i interzisă achiziţionarea de servicii juridice de consultanţă, asistenţă ori reprezentare, însă nu ar putea exercita calea de atac a recursului ori nu ar putea invoca apărări într-o atare cale de atac prin personalul angajat şi nici nu ar avea, decât în cazuri cu totul excepţionale, posibilitatea de a beneficia de serviciile unui avocat sau consilier juridic.

13. Se mai susţine că, chiar în măsura în care nu s-ar considera neconstituţională obligaţia de a angaja serviciile unui avocat sau consilier juridic pentru întocmirea actelor de procedură în recurs pentru persoanele juridice în general, dispoziţiile art. 84 alin. (2), coroborate cu art. 13 alin. (2) teza a două şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, ar trebui considerate neconstituţionale în măsura în care exclud posibilitatea întocmirii actelor procedurale prin alte categorii de personal de specialitate juridică.

14. Totodată se susţine că se încalcă şi dreptul la apărare, garanţie a dreptului la un proces echitabil, din moment ce nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va mai putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţelor de recurs.

15. Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarele Curţii Constituţionale nr. 1.438D/2014 şi nr. 1.439D/2014, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată.

16. Potrivit prevederilor art. 30 alin, (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin, (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie dispoziţiile art. 13 alin (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Având în vedere că în prezenta cauză dispoziţiile art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt criticate în privinţa obligativităţii menţiunii din cererea de recurs a semnăturii consilierului juridic sau a avocatului, în cazul persoanelor juridice, iar dispoziţiile art. 13 alin. (2) teza a două din Codul de procedură civilă au fost constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 doar în partea referitoare la obligativitatea formulării şi susţinerii cererii şi concluziilor în recurs prin avocat, în cazul părţilor persoane fizice, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic. Textele legale criticate au următorul cuprins: - Art. 13 alin. (2) teza a doua: “Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept”:

- Art. 84 alin. (2): “La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii.”;

- Art. 486 alin. (3): “Menţi9unile prevăzute la alin. (1) Ut. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Dispoziţiile art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile.”

20. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 24 privind dreptul la apărare.

21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în privinţa cadrului legislativ al instituţiei reprezentării convenţionale a părţilor în judecată, Codul de procedură civilă prevede, ca normă de principiu, la art. 13 - Dreptul la apărare din capitolul II - Principiile fundamentale ale procesului civil a\ titlului preliminar - Domeniul de reglementare al Codului de procedură civilă şi principiile fundamentale ale procesului civil reprezentarea convenţională obligatorie în recurs atât a persoanelor fizice, prin avocat, cât şi a persoanelor juridice, prin consilier juridic sau prin avocat. În secţiunea a 4-a - Reprezentarea părţilor în judecată din capitolul II - Părţile al titlului II - Participanţii la procesul civil al cărţii I - Dispoziţii generale, Codul de procedură civilă împarte formele de reprezentare în legală, convenţională sau judiciară, iar, în ceea ce priveşte reprezentarea convenţională, Codul reglementează în mod distinct pentru persoanele fizice şi pentru persoanele juridice. Astfel, art. 83 - Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice, la alin. (3), se referă numai la reprezentarea convenţională obligatorie, în etapa procesuală a recursului, prin avocat, a persoanelor fizice. Textul similar aplicabil persoanelor juridice îl constituie dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Cod, articol cu denumirea marginală Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice. Art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă reglementează nulitatea recursului în cazul neîndeplinirii menţiunilor care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs, pentru persoanele fizice, şi prin consilier juridic sau avocat, pentru persoanele juridice.

22. Prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale, contravenind art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală. În acest sens, Curtea a reţinut, în esenţă, că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (paragraful 25). Prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. De asemenea, Curtea a constatat că, de principiu, o asemenea intervenţie a statului este permisă tocmai datorită naturii dreptului prevăzut la art. 21 din Constituţie, drept care presupune, în mod intrinsec, o reglementare statală (paragraful 28). Întrucât exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie şi fiind vorba de o intervenţie etatică, Curtea Constituţională a analizat, prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa, dacă limitele impuse prin intervenţia legiuitorului acestui drept - respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului - reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unui iluzoriu/teoretic. În urma efectuării testului de proporţionalitate, Curtea a ajuns la concluzia că măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie (paragraful 50). Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate au afectat şi dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent, însă dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil şi din perspectiva recurentului, din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces, în situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs (paragraful 51). În concluzie, Curtea a reţinut că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil (paragraful 52). Soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia (paragraful 54).

23. În prezenta cauză, Curtea constată că dispoziţiile legale din Codul de procedură civilă sunt criticate prin prisma încălcării art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 24 privind dreptul la apărare din Constituţie, în privinţa persoanelor juridice.

24. Curtea observă că sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege şi orice alte organizaţii (instituţii) legal înfiinţate. Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat. Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege, iar persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege sau, prin excepţie, prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale ori locale sau prin alte moduri prevăzute de lege (art. 188 şi următoarele din Codul civil). În privinţa persoanelor juridice, dispoziţiile art. 209 din Codul civil prevăd că acestea îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prin organele lor de administrare, de la data constituirii. Organele de administrare a persoanei juridice pot ti atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 633 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 9 ianuarie 2015, paragraful 20).

25. Aşadar, Curtea reţine că, potrivit art. 21 alin. (1)-(3) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. În justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean. Pentru apărarea intereselor unităţilor administrativ-teritoriale, primarul, respectiv preşedintele consiliului judeţean stă în judecată ca reprezentant legal, şi nu în nume personal. Însă, şi în cazul reprezentării legale, în recurs sunt obligatorii asistarea şi reprezentarea de către avocat sau consilier juridic, în cazul persoanelor juridice. Astfel, potrivit art. 80 alin. (5) din Codul de procedură civilă, “Când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească, asistarea reprezentantului de către avocat nu este obligatorie. Dispoziţiile art. 83 alin. (3) şi art. 84 alin. (2) sunt aplicabile.

26. Cu privire la aplicabilitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale persoanelor juridice, Curtea observă că, deşi art. 21 privind accesul liber la justiţie este cuprins în capitolul I - Dispoziţii comune, iar art. 24 din Legea fundamentală, privind dreptul la apărare, este cuprins în capitolul II - Drepturile şi libertăţile fundamentale din titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale din Constituţie, este evident că garantarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare trebuie să fie acordată şi persoanelor juridice, nu numai persoanelor fizice.

27. În acest sens, referitor la aplicarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale persoanelor juridice, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că acestea se aplică şi persoanelor juridice, în măsura în care prin intermediul acestora cetăţenii îşi exercită un drept constituţional (a se vedea în acest sens Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). Pentru a întregi jurisprudenţa sa cu privire la acest aspect, Curtea reţine, cu titlu de exemplu, că prin mai multe decizii (Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, Decizia nr. 1.360 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 15 decembrie 2000, Decizia nr. 5 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I. nr. 95 din 5 martie 1999, sau Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012) a statuat că exigenţele unor drepturi sau libertăţi fundamentale, spre exemplu accesul liber la justiţie, libertatea individuală, dreptul de proprietate privată ori libertatea economică se aplică şi în privinţa persoanelor juridice. În consecinţă, exigenţele şi garanţiile rezultate din drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate prin Constituţie sunt aplicabile şi în privinţa persoanelor juridice, în măsura în care conţinutul lor normativ este compatibil cu natura, specificul şi particularităţile care caracterizează regimul juridic al persoanei juridice.

28. Astfel, Curtea reţine că, în cauza de faţă, exigenţele rezultate atât din art. 21 privind accesul liber la justiţie, cât şi din art. 24 privind dreptul la apărare, ca garanţie a procesului echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, sunt aplicabile şi în privinţa persoanelor juridice. În acest sens este şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră protecţia dreptului la un proces echitabil, care, astfel cum a fost reglementat de Convenţie şi interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se aplică şi în privinţa persoanelor juridice. De altfel, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este constantă în aplicarea garanţiilor dreptului la un proces echitabil atât individului, cât şi subiectelor colective de drept. În acest sens este, spre exemplu, Hotărârea din 8 ianuarie 2013, pronunţată în Cauza S.C. “Raisa M. Shipping” - S.R.L împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că instanţele naţionale au dat dovadă de un formalism incompatibil cu litera şi spiritul art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi au adus atingere nejustificată dreptului societăţii reclamante de acces la o instanţă (paragraful 35).

29. Pornind de la această premisă, a necesităţii recunoaşterii garanţiilor dreptului la un proces echitabil şi persoanelor juridice, şi aplicând mutatis mutandis raţionamentul cuprins în considerentele Deciziei nr. 462 din 17 septembrie 2014, raţionament referitor la obligativitatea reprezentării prin avocat a persoanelor fizice în recurs, Curtea constată că obligaţia reprezentării şi asistării prin consilier juridic sau avocat pentru exercitarea recursului echivalează cu o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac; pe de altă parte, dreptul de a avea un reprezentant convenţional este transformat într-o obligaţie, în cazul recursului. Şi în cazul persoanelor juridice (indiferent că sunt de drept public sau de drept privat), textul de lege criticat restrânge liberul acces la justiţie şi dreptul la apărare, ceea ce impune analizarea, prin prisma unui test de proporţionalitate, dacă limitele aduse prin intervenţia legiuitorului - respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării persoanelor juridice prin consilier juridic sau prin avocat în etapa procesuală a recursului - reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată faţă de obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unui iluzoriu/teoretic. Conform testului de proporţionalitate, măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. În acest sens, scopul urmărit de legiuitor prin instituirea obligaţiei persoanelor juridice de a fi reprezentate de consilier juridic sau de avocat la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea acestuia este unul legitim, fiind reprezentat de impunerea unei rigori şi discipline procesuale, asigurarea unei reprezentări juridice adecvate a părţilor şi asigurarea funcţionării corespunzătoare a instanţelor de recurs care examinează numai chestiuni de legalitate, respectiv conformitatea hotărârii pronunţate cu legea, ceea ce corespunde noii viziuni asupra recursului reglementat ca o cale extraordinară de atac, potrivit căreia condiţiile de exercitare sunt stricte, iar motivele de recurs sunt limitativ circumscrise respectării legalităţii. De asemenea, instituirea obligativităţii reprezentării părţilor - persoane juridice prin consilier juridic sau avocat în calea de atac a recursului, respectiv obligaţia redactării cererii de recurs, precum şi a exercitării şi susţinerii recursului numai prin consilier juridic sau avocat constituie o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale şi, prin prisma finalităţii sale, este necesară pentru atingerea scopului urmărit.

30. Referitor la existenţa justului echilibru între măsura care a determinat limitarea dreptului de acces liber la justiţie şi scopul legitim urmărit, Curtea constată că nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între cerinţele de interes general referitoare la buna administrare a justiţiei şi protecţia dreptului la apărare şi a accesului liber la justiţie. Astfel, prin condiţionările impuse realizării interesului general menţionat este afectat în mod iremediabil interesul persoanei care doreşte să recurgă la concursul justiţiei în vederea realizării drepturilor şi intereselor sale legitime. Condiţionarea exercitării căii de atac de angajarea sau numirea unui consilier juridic sau de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistenţă judiciară, drept condiţie de admisibilitate a recursului, impune în sarcina persoanei juridice atât condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, cât şi costuri suplimentare pentru plata serviciului justiţiei.

31. Dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil, atât din perspectiva intimatului, cât şi din cea a recurentului, din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta dintre părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs.

32. În concluzie, dispoziţiile de lege criticate contravin art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 24 privind dreptul la apărare, deoarece măsura care a determinat limitarea dreptului de acces liber la justiţie (şi anume instituirea obligativităţii reprezentării convenţionale în recurs) este excesivă faţă de scopul legitim urmărit, conducând la imposibilitatea exercitării căii de atac a recursului, prevăzute de lege. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în interpretarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie, prin Hotărârea din 10 iulie 2001, pronunţată în Cauza Tricard împotriva Franţei, a statuat că reglementările privind formalităţile pentru declararea unei căi de atac vizează asigurarea unei bune administrări a justiţiei şi respectarea principiului securităţii juridice. Insă regulile respective nu trebuie să împiedice justiţiabilul să utilizeze o cale de atac disponibilă (paragraful 29).

33. În sensul celor arătate anterior, Curtea observă că, dacă persoanele fizice pot beneficia de ajutorul public judiciar conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 24 octombrie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, dar care nu poate fi considerat un remediu judiciar capabil să asigure accesul tuturor cetăţenilor la calea de atac a recursului (a se vedea în acest sens paragrafele 40-42 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 462 din 17 septembrie 2014), persoanele juridice pot beneficia, în anumite condiţii stricte, doar de facilităţi sub formă de reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, potrivit art. 42 alin. (2)-(4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013.

34. Pe lângă cheltuielile ocazionate de plata taxei judiciare de timbru, persoanele juridice, părţi în cadrul unui litigiu, suportă şi cheltuielile ocazionate de contractarea unor servicii juridice de consultanţă, asistenţă şi reprezentare pentru a putea promova calea extraordinară de atac a recursului, în condiţiile stabilite de dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă. Or, în situaţia unor persoane juridice de drept public ori privat aflate într-o situaţie economică precară sau care nu pot efectua plăţi având conturile bancare blocate şi care nu au angajat un consilier juridic, Curtea reţine că condiţionarea exercitării căii de atac de angajarea sau numirea unui consilier juridic ori de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistenţă judiciară impune în sarcina persoanei juridice condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, precum şi costuri suplimentare pentru plata serviciului justiţiei, astfel încât pentru aceasta se creează un cadru juridic de natură a descuraja apelarea la serviciul justiţiei.

35. Nu în ultimul rând, trebuie reiterat impedimentul legal, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice şi întărirea disciplinei financiare şi de modificare şi completare a unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 12 iunie 2012, care prin art. I, referitor la asigurarea serviciilor juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare pentru autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi regiile autonome, care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică, a instituit regula potrivit căreia aceste servicii se asigură, în primul rând, de către personalul propriu, respectiv de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entităţi. Numai în situaţii temeinic justificate, în care activităţile juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare, necesare entităţilor mai sus menţionate, nu se pot asigura de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entităţi, pot fi achiziţionate servicii de această natură, în condiţiile legii. În acest sens, Curtea reţine că devin aplicabile dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 15 mai 2006, cu modificările şi completările ulterioare. Indiferent de procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică la care se apelează, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, trebuie avut în vedere faptul că exercitarea căii de atac şi redactarea corectă a motivelor de recurs riguros fundamentate trebuie realizate în termenul legal, existând riscul depăşirii acestui termen până la finalizarea şi concretizarea procedurii de achiziţie.

36. De asemenea, Curtea observă că, prin constatarea ca neconstituţional a art. 84 alin. (2) din Codul de procedură civilă, normele de trimitere la acesta rămân fără obiect (a se vedea în acest sens Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996).

37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, şi, respectiv, de Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Moşniţa Nouă, prin primar, în dosarele nr. 5.367/30/2013 şi nr. 6.964/30/2013, de Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Moşniţa Nouă în dosarele nr. 5.370/30/2013 şi nr. 5.387/30/2013 ale Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi, respectiv, de Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, în dosarul acestei instanţe nr. 11.801/30/2013 şi constată că dispoziţiile art. 13 alin. (2) teza a doua, ale art. 84 alin. (2), precum şi ale art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic, sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din 23 iunie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 506

din 30 iunie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 79/113/2015 al Tribunalului Brăila - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 331 D/2015.

2. La apelul nominal lipseşte partea Marcela Negoiţă, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că procedura admiterii în principiu a cererii de revizuire este o procedură de verificare a regularităţii cererii, respectiv a îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată calea extraordinară de atac, şi nicidecum o procedură care să vizeze o acuzaţie în materie penală, respectiv fondul cauzei, aceste consideraţii regăsindu-se şi în Decizia nr. 255 din 7 aprilie 2015 a Curţii Constituţionale. În continuare, face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Decizia din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, în care s-a reţinut că dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului nu sunt aplicabile unei proceduri care tinde să redeschidă un proces penal, căci o persoană, odată judecată şi condamnată printr-o hotărâre cu caracter definitiv, nu mai este o persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni în sensul art. 6 din Convenţie. De asemenea, în decizia precitată s-a reţinut că, într-o astfel de procedură, instanţa nu statuează asupra unei acuzaţii în materie penală, ci verifică dacă condiţiile care permit redeschiderea unei proceduri sunt întrunite, dispoziţiile art. 6 din Convenţie nefiind incidente. Totodată, face referire la Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunţată în Cauza Helmers împotriva Suediei, paragraful 36, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în cazul procedurilor care au ca obiect autorizarea unui apel sau care consacră verificarea unor aspecte de drept şi nu de fapt sunt îndeplinite condiţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, chiar dacă instanţa de apel sau de casaţie nu oferă reclamantului posibilitatea să se exprime în faţa sa, în persoană. Transpunând aceste consideraţii din paragraful 36 al hotărârii precitate rezultă că, dacă acceptăm ipoteza că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ar fi incident în cauza de faţă, exigenţele sale sunt satisfăcute chiar dacă persoana (n.r. revizuentul) nu are posibilitatea ca, în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire, să se prezinte şi să îşi susţină interesele în faţa instanţei, având în vedere faptul că este o procedură care, potrivit sintagmei din paragraful 36, menţionat, “autorizează sau verifică autorizarea exercitării dreptului la calea extraordinară de atac”. Cu referire la normele procesual penale criticate arată că, potrivit doctrinei, deşi părţile nu sunt citate în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire, în măsura în care sunt prezente, ascultarea lor este posibilă. Totodată, cu privire la participarea procurorului în procedura de soluţionare a admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, susţine că jurisprudenţa nu este unitară. De pildă, în ansamblul instanţelor Curţii de Apel Bucureşti practica este unitară în sensul participării procurorului, în ţară însă lucrurile nu stau la fel, iar procedura se desfăşoară fără participarea părţilor şi a procurorului. Observă că judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, în cuprinsul motivelor de neconstituţionalitate, compară procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire cu alte proceduri-filtru, însă apreciază că aceste comparaţii sunt pertinente până la un punct, dincolo de care nu au nivelul de rigoare necesar pentru a fundamenta concluzia la care ajunge autorul. Astfel, arată că se aduce în discuţie procedura în cazul redeschiderii procesului penal, respectiv art. 469 alin. (1) din Codul de procedură penală, însă, în această procedură, este de observat faptul că, odată cu constatarea admisibilităţii cererii de redeschidere a procesului penal, este desfiinţată de drept hotărârea contestată, se redeschide procesul şi se rejudecă cauza. Or, aceste aspecte nu au loc în faza de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire, potrivit art. 459 din Codul de procedură penală, ci au loc în faza rejudecării pe fond a cererii de revizuire, conform art. 461 şi art. 462 din Codul de procedură penală, aşa încât numai dacă se admite cererea de revizuire pe fond se desfiinţează hotărârea. Apreciază că o comparaţie ar fi fost pertinentă între normele procesual penale ale art. 469, pe de o parte, şi art. 461, respectiv art. 462, pe de altă parte, întrucât numai în acestea se regăsesc similitudini între cele două proceduri. În concluzie, având în vedere cele precizate, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 13 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 79/113/2015, Tribunalul Brăila - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de revizuire în materie penală.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, arată că, în temeiul art. 363 din Codul de procedură penală, în lipsa vreunei limitări, admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire trebuie să fie discutată în camera de consiliu cu participarea procurorului sub sancţiunea nulităţii absolute, conform dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod. În aceste condiţii, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire - cale extraordinară de atac - în camera de consiliu, fără citarea părţilor, dar cu participarea procurorului, conform interpretării de mai sus, este întemeiată, deoarece, deşi procurorul are acces la dosarul cauzei şi se prezintă în sala de şedinţă, în camera de consiliu, unde îşi poate expune argumentele pentru admisibilitatea sau nu a cererii de revizuire, partea interesată, revizuentul, nu este în măsură să îşi expună argumentele sale în aceleaşi condiţii, nu cunoaşte motivele pe care le formulează procurorul în şedinţa din camera de consiliu şi, astfel, nu este în măsură să îşi dezvolte toate apărările. Apreciază că prezenţa în faţa instanţei de judecată ori a judecătorului de cameră preliminară a revizuentului alături de reprezentantul Ministerului Public, la dezbaterea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, este un element esenţial al asigurării principiului contradictorialităţii, al unui proces echitabil, al respectării dreptului la apărare, precum şi al egalităţii de arme între acuzare şi apărare şi al egalităţii în faţa autorităţilor judiciare. În continuare, judecătorul de cameră preliminară arată că este de acord cu faptul că, prin natura şi conţinutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a revizuirii sub aspectul admisibilităţii în principiu, nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac, ci doar verificarea întrunirii condiţiilor de exercitare a acesteia referitoare la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute de lege şi depunerea ori invocarea mijloacelor de probă în dovedirea cazului de revizuire. Altfel spus, instanţa se pronunţă asupra unei probleme care priveşte exclusiv buna administrare a justiţiei, ca şi în cazul judecării recuzării sau a strămutării pricinilor. Totodată, judecătorul de cameră preliminară este de acord cu faptul că, aşa cum a stabilit în repetate rânduri instanţa de contencios european al drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenţiei, “drepturi civile” şi deci nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (invocă, în acest sens, Decizia din 8 octombrie 1976, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y şi Z împotriva Elveţiei, şi Decizia din 9 mai 1989, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei). În acest context apreciază că, şi în condiţiile în care este vorba despre parcurgerea unui asemenea filtru a unei proceduri vizând admisibilitatea în principiu a unei cereri, iar nu a însuşi fondului cererii, legiuitorul trebuie să clarifice textul legii şi să se decidă dacă dă posibilitatea părţilor şi procurorului de a participa la o asemenea procedură ori, dimpotrivă, dacă procedura-filtru se desfăşoară fără participarea acestora, în camera de consiliu, aşadar fără dezbateri. În continuare, susţine că nu se pun probleme de constituţionalitate a unor astfel de dispoziţii în cadrul unei proceduri-filtru, care nu angajează fondul cauzei, dacă nu sunt invitate părţile şi procurorul pentru a pune concluzii, în considerarea jurisprudenţei anterioare a Curţii Constituţionale, însă, dacă la o astfel de procedura-filtru este chemat numai unul dintre participanţii la procesul penal - una dintre părţile cauzei ori numai procurorul - fără a fi chemat şi participantul aflat pe poziţii de contradictorialitate, nu mai poate fi vorba despre o procedură care se desfăşoară cu uşile închise, fără dezbateri, ci despre o procedură care angajează dezbateri pe admisibilitatea în principiu a cererii, discuţii care, conform dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, au loc numai cu procurorul, fără a fi chemat şi titularul cererii pentru a i se face cunoscute concluziile reprezentantului Ministerului Public şi fără a i se da posibilitatea acestuia de a face cunoscut magistratului ce se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a cererii care sunt motivele pentru care trebuie să fie respinse argumentele reprezentantului Ministerului Public, care sunt propriile argumente ale titularului cererii. Or, din această perspectivă, apreciază că prevederile criticate nu respectă egalitatea de arme, egalitatea părţilor şi a procurorului în faţa legii şi a autorităţilor judiciare, dreptul la apărare, accesul efectiv la justiţie şi echitatea procesului penal, mai cu seamă contradictorialitatea acestuia. Arată că vechiul Cod de procedură penală, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, dar şi după intrarea în vigoare a acestui act normativ, a respectat aceste principii, prin faptul că, anterior legii amintite, se prevedea în art. 403 alin. (1) că “Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu”, ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestui text de lege, prevăzându-se că “Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă. În camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute da lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu”. Aşadar, arată că legiuitorul vechiului Cod de procedură penală a avut de fiecare dată în vedere să respecte principiul egalităţii între procuror şi părţile unei cauze penale, lucru care nu s-a mai întâmplat la redactarea noului text de lege, respectiv art. 459 alin, (2) din Codul de procedură penală.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală admiterea în principiu”, care au următorul conţinut: “Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor”.

10. În opinia judecătorului de cameră preliminară, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 255 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 26 mai 2015, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, motivele de neconstituţionalitate invocate de autor şi reţinute în decizia precitată constând, în esenţă, în faptul că examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire nu are loc în şedinţă publică, părţile fiind, astfel, în imposibilitate de a-şi susţine punctul de vedere în faţa instanţei.

12. În considerentele deciziei precitate Curtea a reţinut că procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire este faza procesuală în care instanţa verifică, în camera de consiliu, fără citarea părţilor: dacă cererea a fost formulată în termen şi de o persoană având calitatea procesuală prevăzută de art. 455 din Codul de procedură penală; dacă au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; dacă faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv şi, totodată, dacă acestea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea; dacă persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei şi a completat cererea, îh termenul stabilit de instanţă, cu privire atât la cazurile de revizuire pe care se întemeiază, la mijloacele de probă în dovedirea acestora, cât şi cu privire la anexarea copiilor certificate de pe înscrisurile de care revizuentul înţelege a se folosi în proces.

13. Aşadar, Curtea a reţinut că procedura reglementată de normele procesual penale ale art. 459 alin. (2) priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept, deci nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac a revizuirii, instanţa neimplicându-se în niciun fel în judecata pe fond a unei acuzaţii în materie penală, aceasta verificând cererea de revizuire doar sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică. titularii cererii şi termenul de introducere. Aşa fiind, instanţa pronunţându-se doar asupra unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu fac cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor şi, constatându-se absenţa oricăror repercusiuni importante asupra situaţiei revizuentului, Curtea a reţinut că prevederile de lege criticate nu înfrâng accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

14. Mai mult, Curtea constată că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la aplicabilitatea laturii penale a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în cazul examinării admisibilităţii în principiu a exercitării căilor de atac extraordinare justifică soluţia şi considerentele din Decizia nr. 255 din 7 aprilie 2015. Astfel, Curtea reţine că, prin Decizia din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, Cererea nr. 27.569/02, Curtea de la Strasbourg a reamintit jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia art. 6 din Convenţie nu se aplică unei proceduri care urmăreşte redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat şi care solicită o asemenea redeschidere nu este “acuzată de o infracţiune”, în sensul art. 6 din Convenţie, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei “acuzaţii în materie penală” (a se vedea şi Decizia Comisiei din 16 mai 1995, pronunţată în Cauza Oberschlick împotriva Austriei, cererile nr. 19.255/92 şi 21.655/93, Decizia din 25 mai 1999, pronunţată în Cauza Dankevich. Împotriva Ucrainei, Cererea nr. 40.679/98, Decizia din 6 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Sonnleitner împotriva Austriei, Cererea nr. 34.813/97, şi Decizia din 20 martie 2001, pronunţată în Cauza Kucera împotriva Austriei, Cererea nr. 40.072798). Prin Decizia din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, precitată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că procedura prevăzută de art. 363a din Codul de procedură penală austriac, care instituie posibilitatea de a redeschide o procedură penală ca urmare a constatării de către Curte a unei încălcări a Convenţiei, este comparabilă cu procedura de redeschidere a unei proceduri penale mai sus menţionate, având în vedere că este declanşată de către o persoană a cărei condamnare a rămas definitivă şi vizează pronunţarea nu asupra unei “acuzaţii în materie penală”, ci asupra problemei de a şti dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru reluarea procedurii penale. Prin urmare, Curtea a reţinut că art. 6 din Convenţie nu se aplică procedurii în cauză. În acelaşi sens este şi Decizia din 6 iulie 2010: pronunţată în Cauza Ocalan împotriva Turciei, Cererea nr. 5.980/07. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că numai procedurile ulterioare autorizării reînvestirii instanţei penale pot fi considerate ca vizând stabilirea temeiniciei unei acuzaţii în materie penală (Hotărârea din 3 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Loffler împotriva Austriei, paragrafele 18-19).

15. În prezenta speţă, judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, introduce însă o nouă critică, arătând că, în temeiul art. 363 din Codul de procedură penală, în lipsa vreunei limitări, admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se discută în camera de consiliu cu participarea procurorului sub sancţiunea nulităţii absolute conform dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod. În aceste condiţii, apreciază că prezenţa în faţa instanţei de judecată ori a judecătorului de cameră preliminară a revizuentului alături de reprezentantul Ministerului Public, la dezbaterea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, este un element esenţial al asigurării principiului contradictorialităţii, al unui proces echitabil, al respectării dreptului la apărare, precum şi al egalităţii de arme între acuzare şi apărare şi al egalităţii în faţa autorităţilor judiciare. Or, din această perspectivă, apreciază că prevederile criticate nu respectă egalitatea de arme, egalitatea părţilor şi a procurorului în faţa legii şi a autorităţilor judiciare, dreptul la apărare, accesul efectiv la justiţie şi echitatea procesului penal, mai cu seamă contradictorialitatea acestuia.

16. Curtea reţine astfel că, prin Decizia nr. 255 din 7 aprilie 2015, dispoziţiile art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală au fost analizate din perspectiva altor critici de neconstituţionalitate.

17. Referitor la procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, Curtea observă că normele procesual penale ale art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, prevedeau că “instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu”. Ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestui text de lege conform art. XVII pct. 52 din Legea nr. 202/2010, s-a prevăzut că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului”. Noul Cod de procedură penală stabileşte, în art. 459 alin. (2), că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor”.

18. Curtea reţine că omisiunea noului Cod de procedură penală de a reglementa, în mod expres, faptul că procurorul nu participă la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire a dat naştere, în practică şi doctrină, interpretării potrivit căreia participarea procurorului într-o astfel de procedură este obligatorie. Temeiul acestei interpretări îl constituie normele procesual penale cuprinse în art. 363 - având denumirea marginală “Participarea procurorului la judecată”- coroborate cu cele ale art. 353 alin. (9) - potrivit cărora “Participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie”, căile extraordinare de atac (între care şi revizuirea) făcând parte din titlul III -”Judecata”- al Codului de procedură penală.

19. Curtea reţine că şi în cazul admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, o altă cale extraordinară de atac, actualul Cod de procedură penală prevede la art. 431 alin. (1) faptul că “Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor”. Anterior, art. 391 din Codul de procedură penală din 1968 avea un conţinut identic cât priveşte citarea părţilor. Întrucât practica nu a fost unitară sub aspectul participării procurorului la desfăşurarea acestei din urmă proceduri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează în cameră de consiliu, “fără citarea părţilor, cu participarea procurorului”. În motivarea acestei soluţii, Înalta Curte a reţinut următoarele: dispoziţiile art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată, instituie o regulă cu caracter generai, incidenţă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare; admiterea în principiu a contestaţiei în anulare presupune ca instanţa să verifice, între altele, dacă motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare declarate se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care reglementarea actuală a acestora este diferită de cea prevăzută în Codul de procedură penală din 1968, prin preluarea unora dintre cazurile de casare regăsite anterior în materia recursului; pentru participarea procurorului în această procedură pledează şi dispoziţiile art. 430 din Codul de procedură penală referitoare la suspendarea executării hotărârii atacate, măsură care poate fi dispusă de instanţa sesizată “luând concluziile procurorului”, aşadar instanţa decide asupra suspendării executării hotărârii fie mai înainte, fie cel mai târziu odată cu admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, iar aspectele analizate sunt similare, dacă nu chiar identice, cu cele verificate pentru admisibilitatea în principiu; concluzia neparticipării procurorului în procedura admiterii în principiu a contestaţiei în anulare. dedusă din absenţa unei prevederi legale în acest sens, este infirmată de faptul că, dacă legiuitorul ar fi dorit o asemenea ipoteză, ar fi reglementat-o în mod expres, aşa cum a făcut de pildă în cuprinsul art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi, în acest context, se face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014; nici în reglementarea anterioară a contestaţiei în anulare (art. 391 din Codul de procedură penală din 1968) nu a existat o prevedere legală expresă privind participarea procurorului la examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, însă jurisprudenţa în această materie, inclusiv a instanţei supreme, a fost în sensul participării procurorului atât la judecarea admisibilităţii în principiu, cât şi la judecarea pe fond a contestaţiei în anulare.

20. Revenind la procedura admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, Curtea observă că o parte dintre argumentele reţinute de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a motiva participarea procurorului la procedura admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare sunt valabile şi pentru a justifica participarea reprezentantului Ministerului Public la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, respectiv faptul că, în lipsa unei dispoziţii contrare, trebuie să se facă aplicarea art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată şi instituie o regulă cu caracter general, incidenţă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac. Aşadar, în condiţiile existenţei acestei norme, cu caracter general, neparticiparea procurorului în procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire ar fi fost posibilă doar dacă legiuitorul ar fi stabilit expres acest lucru, aşa cum a făcut-o prin modificarea dispoziţiilor art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, conform art. XVII pct. 52 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, când s-a prevăzut că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului.

21. În continuare, cât priveşte desfăşurarea activităţii procesuale de judecată în admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, Curtea reţine că instanţa de judecată verifică cererea de revizuire sub aspectul regularităţii sale şi îndeplinirii condiţiilor de folosire a acestei căi de atac extraordinare, realizându-se în fapt o judecată (judicium rescindes). Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 459 din Codul de procedură penală, instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile legii, respectiv cu privire la o hotărâre definitivă, în termen, de către o persoană îndreptăţită să folosească calea de atac a revizuirii, pentru temeiuri care corespund cazurilor de revizuire, reglementate expres de lege.

22. De asemenea, Curtea reţine că instanţa examinează dacă din probele depuse odată cu cererea de revizuire rezultă date suficiente pentru ca judecata asupra cererii să continue, deci cererea să fie admisă în principiu [art. 459 alin. (3) lit. e) din Cod]. Aceste verificări de probe apar ca necesare în cazul de revizuire reglementat la art. 453 alin. (1) lit. a) din Cod - când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză - fiind necesar ca faptele probatorii să fie noi, nefiind posibilă o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă şi nicio readministrare sau o reinterpretare a probatoriului administrat, iar în cazurile prevăzute la lit. b), c) şi d) ale aceluiaşi articol, referitoare la mărturii mincinoase, înscrisuri false, fapte ilicite comise de subiecţi oficiali, atunci când acestea nu sunt dovedite prin hotărâri judecătoreşti. În verificarea probelor depuse odată cu cererea de revizuire, în această procedură, se face aplicarea dispoziţiilor din partea generală a Codului de procedură penală privitoare la probe şi mijloace de probă.

23. Totodată, Curtea reţine că, odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire (sau ulterior acesteia), instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii şi poate dispune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) privind conţinutul controlului judiciar.

24. Aşadar, Curtea reţine că admisibilitatea în principiu este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. Doctrina în materie arată că admisibilitatea în principiu este o activitate procesuală de statuare, privind exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale, deci o judecată.

25. Având în vedere toate cele precizate, Curtea urmează a analiza incidenţa, în această procedură, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil.

26. Cât priveşte dreptul la un proces echitabil, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea a reţinut că un aspect fundamental al acestui drept constă în caracterul contradictoriu al procedurii şi egalitatea armelor între acuzare şi apărare.

27. Cât priveşte contradictorialitatea, în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 20*14, paragrafele 35 şi 36, Curtea a reţinut că acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Din perspectiva protejării drepturilor omului, Curtea a observat că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil.

28. În ceea ce priveşte principiul egalităţii armelor - unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil, acesta presupune ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său.

29. Aşa fiind, Curtea constată că, potrivit normelor procesual penale referitoare la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, instanţa soluţiona admisibilitatea în principiu ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, în condiţii de publicitate, contradictorialitate şi oralitate, cu respectarea dreptului la apărare, ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestor norme prevăzându-se că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, procedura pierzând caracterul contradictoriu şi oral, legiuitorul păstrând însă echitatea acesteia prin reglementarea, în mod expres, a excluderii atât a părţilor, cât şi a procurorului deopotrivă. Prin urmare, Curtea constată că precedentele soluţii legislative satisfac pe deplin exigenţele unui proces echitabil, din perspectiva egalităţii de arme între acuzare şi apărare.

30. Dispoziţiile actualului Cod de procedură însă, prin excluderea numai a părţilor de la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, determină ruperea echilibrului procesual. Aşa încât Curtea constată că, în condiţiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigenţele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare şi apărare.

31. În aceste condiţii, Curtea reţine că excluderea ab initio a revizuentului din această primă fază a căii de atac extraordinare a revizuirii şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire doar cu participarea procurorului plasează revizuentul într-o poziţie dezavantajoasă faţă de reprezentantul Ministerului Public. Astfel, revizuentul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către procuror şi la tot ceea ce este prezentat de acesta cu privire la eventuala excludere a unor probe, la suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii ori cu privire la instituirea în sarcina sa a obligaţiilor ce rezultă din dispunerea măsurii controlului judiciar. Aşadar, prin excluderea revizuentului din această procedură este restrânsă în mod absolut posibilitatea acestuia de a avea cunoştinţă şi de a dezbate susţinerile parchetului, revizuentul plasându-se astfel într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror.

32. În concluzie, atâta vreme cât admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se soluţionează cu participarea procurorului, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, Curtea reţine că norma legală trebuie să permită citarea părţilor, fiind suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire şi fără participarea părţilor atât timp cât acestea au fost legal citate, de vreme ce, astfel cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un proces penal, că atât procurorului, cât şi părţii trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării deciziei instanţei.

33. În consecinţă, soluţia legislativă cuprinsă în art. 459 alin, (2) din Codul de procedură penală, potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor”, este neconstituţională, întrucât încalcă art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, şi, prin urmare, în această procedură, la care participă procurorul, trebuie citate părţile, în scopul asigurării posibilităţii acestora de a participa la această etapă procesuală.

34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 79/113/2015 la Tribunalului Brăila - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Brăila - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 30 iunie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind actualizarea valorilor de inventar ale unor bunuri aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, instituţie publică aflată în subordinea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, prevăzute în anexa nr. 12 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, ca urmare a reevaluării

În temeiul ari. 108 din Constituţia României, republicată, al art. 20 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 21 şi 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice, aprobată prin Legea nr. 493/2003, cu modificările şi completările ulterioare,

 

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă actualizarea valorilor de inventar ale unor bunuri imobile ce alcătuiesc domeniul public al statului, din administrarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, instituţie publică aflată în subordinea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, prevăzute în anexa nr. 12 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a reevaluării, potrivit anexei care face parte integrantă din prezenta hotărâre. Art. 2. - Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi Ministerul Finanţelor Publice vor opera modificările corespunzătoare în Inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

 

PRIM-MINISTRU INTERIMAR

GABRIEL OPREA

Contrasemnează:

p. Ministrul mediului, apelor şi pădurilor,

Mihail Facă,

secretar de stat

Ministrul finanţelor publice,

Eugen Orlando Teodorovici

 

Bucureşti, 8 iulie 2015.

Nr. 542.

 

ANEXĂ

 

DATELE DE IDENTIFICARE

ale bunurilor imobile aflate în domeniului public al statului şi în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, instituţie publică aflată în subordinea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, a căror valoarea de inventar se actualizează ca urmare a reevaluării

 

1. Ordonator principal de credite (ministere sau autorităţi ale administraţiei publice centrale)

163354444

Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor

2. Ordonator secundar de credite

16462898

Agenţia Naţională Pentru Protecţia Mediului

 3. Ordonator terţiar de credite

4. Regii autonome şi companii/societăţi naţionale aflate sub autoritatea ordonatorului principal de credite, institute naţionale de cercetare-dezvoltare care funcţionează în baza Ordonanţei Guvernului nr. 57/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 324/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi, după caz, societăţi comerciale cu capital majoritar

 


Nr. crt.

Nr. MF

Codul de clasificare

Denumirea

Descrierea tehnică

Adresa

 

Valoarea de inventar

(lei)

1

35608

8.29.08

Teren şi clădire administrativă, clădire laborator

D+P+E+M Suprafaţa = 712 mp

Ţara: România;

judeţul: Bacău;

MRJ Bacău;

str. Oituz nr. 23

1.408.674

2

37877

8.29.08

Teren intravilan

S = 1.320 mp

Ţara: România;

judeţul: Olt;

MRJ Slatina;

str. Ion Morosanu nr. 2

431.481

3

37946

8.29.08

Teren clădire sediu

Suprafaţă teren = 3.000 mp, umplutură în albia majoră a râului Dâmboviţa, parcela CC157

Ţara: România;

judeţul: Dâmboviţa;

MRJ Târgovişte,

Calea Ialomiţei; -; nr. 1

356.669

4

40073

8.29.08

Teren sediu

S totală = 1.663 mp

Ţara: România;

judeţul: Tulcea;

str. 14 Noiembrie nr. 5

598.905

5

40074

8.29.08

Teren DANA

S totală = 1.500 mp

Ţara: România;

judeţul: Tulcea;

Zona industrială de est

113.829

6

63545

8.29.08

Clădire Staţie meteo Sf. Gheorghe

Sc = 58,53 mp TC PARTER;

SOLC CĂRĂMIDĂ

Ţara: România;

judeţul: Tulcea;

comuna Sf. Gheorghe nr.

56.742

7

107516

8.28.03

Laborator

Clădire P+2, S construită = 165,63 mp, S utilă = 259,3 mp

Ţara: România;

judeţul: Caraş-Severin,

str. Căminelor nr. 5-9

390.000

8

107517

8.28.03

Laborator

Clădire parter

S constr. = 157 mp

Ţara: România;

judeţul: Caraş-Severin;

oraşul Moldova Nouă,

str. Unirii nr.

19.284

9

107520

8.29.08

Clădire sediu

S teren = 1.790.89 mp,

S constr. = 909,5 mp,

Sd = 2.735,03 mp

Ţara: România;

judeţul Hunedoara;

MRJ Deva;

str. Aurel Vlaicu nr.

6353.678

10

107521

8.29.08

Clădire staţie pentru combaterea poluării aerului

S constr. = 174,25 mp, S curte = 3.710,75 mp

Ţara: România;

judeţul: Hunedoara;

municipiul Hunedoara;

str. Viorele nr. 7

777.595

11

107522

8.29.08

Magazie pentru tuburi de oxigen

S construită = 15 mp

Ţara: România;

judeţul: Hunedoara;

municipiul Hunedoara;

str. Viorele nr. 7

69.210

12

107556

8.29.08

Clădire administrativă

Construcţie din cărămidă din şarpantă, casă de reglare gaz metan, instalaţii de gaz exterioare (atelier, sală, boxe au fost cedate Consiliului Local cu Protocolul nr. 10/10.07.2007)

Ţara: România;

judeţul: Mureş;

MRJ Târgu Mureş;

str. Podeni nr. 10

901.900

13

107557

8.28.03

Laborator

Construcţie din cărămidă cu şarpantă

Ţara: România;

judeţul: Mureş;

MRJ Târgu Mureş;

str. Podeni nr. 10

2.708.900

14

107559

8.28.08

Sediu

Clădire P + 1, dintr-un imobil cu 7 etaje, S curte = 229 mp, S constr. = 630 mp, S utila = 670 mp, S desf. = 950 mp

Ţara: România;

judeţul: Giurgiu;

bd. Bucureşti nr.; bloc 111, sc. A + B

1.866.223

15

107567

8.29.08

Sediu + Laborator

Clădire P + 2, S construită = 585 mp, Statală = 1.400 mp

Ţara: România;

judeţul: Mehedinţi;

MRJ Drobeta-Turnu Severin;

aleea Băile Romane nr. 3

2.024.624

16

107569

8.29.08

Sediu IPM

Etajul 1 + 2 din P + 9, S constr. = 850 mp

Ţara: România;

judeţul: Cluj;

MRJ Cluj-Napoca;

Calea Dorobanţilor nr. 99, bloc 9B

1.145.300


17

107574

8 29 08

Sediu administrativ + Laboratoare

Construcţie S + P + 2, S construită = 320 mp, S desf. fără mansardă = 1.225 mp, S totală teren = 1.275 mp

Ţara: România;

judeţul: Alba;

MRJ Alba Iulia;

str. Lalelelor nr. 7A

2.291.524

18

107577

8.29.08

 

Laboratoare

 

Clădire D + P + 2 + M, S construită = 241 mp, S desf. = 1.094,5 mp, S teren = 500 mp

Ţara: România;

judeţul: Neamţ;

MRJ Piatra-Neamţ;

Piaţa 22 Decembrie nr.

1.744.958

19

107610

8.29.08

Sediu administrativ

Construcţie

S constr. = 572,44 mp, Sd = 841,06 mp, S totală teren = 1.250 mp

Ţara: România;

judeţul: Bistriţa-Năsăud

MRJ Bistriţa,

str. Parcului nr. 20

2.864.051

20

107613

8.28.03

Sediu laborator şi dispecerat

Construcţie D + P + 2E, S = 1.884 mp

Ţara: România;

judeţul: Argeş,

MRJ Piteşti,

Pasajul Egalităţii nr. 50 A

7.417.448

21

107617

8.29.08

Sediu şi laboratoare

D + P + 2E S constr. = 194,32 mp, S desf. = 715,08 mp

Ţara: România;

judeţul: Gorj,

MRJ Târgu Jiu,

str. Unirii nr. 76

581.200

22

107618

8.29.08

Teren

S = 1.697 mp

Ţara: România;

judeţul: Gorj;

MRJ Târgu Jiu;

str. Unirii nr. 76

71.000

23

107620

8.29.08

împrejmuire metal şi plasă

L= 175 m

Ţara: România;

judeţul: Gorj;

MRJ Târgu Jiu;

str. Unirii nr. 76

37.000

24

107691

8.29.08

Sediu administrativ

Clădire D + P + 3, S constr. = 450 mp, S totală = 970 mp, S desf. = 1.486 mp

Ţara: România;

judeţul: Botoşani;

MRJ Botoşani;

bd. Minai Eminescu nr. 64 bis

2.587.600

25

107695

8.29.08

Sediu administrativ

Clădire D + P + 2 + M,

S constr. = 275 mp, S totală = 573 mp, S desf. = 1.375 mp împrejmuire, platformă betonată, reţea telecomunicaţii, apă-canal, instalaţie electrică

Ţara: România;

judeţul: Satu Mare;

MRJ Satu Mare;

str. Mircea cel Bătrân nr. 8B

1.677.040

26

107698

8.29.08

Sediu APM corp A, extindere şi modernizare laborator-corp C, clădire APM corp B

S constr = 710 mp,  Clădire cărămidă

Ţara; România;

judeţul: Olt;

MRJ Slatina;

str. Ion Moroşanu nr. 2

1.911.442

27

107701

8.29.08

Sediu administrativ, magazie de materiale, garaj

Clădire, P+2 S construcţie = 838,7 mp, S anexe = 24,25 mp

Ţara: România;

judeţul: Tulcea;

MRJ Tuicea;

str. 14 Noiembrie nr. 5

694.375

28

107705

8 29 08

Clădire exploatare

Dană de acostare şi laborator pentru  analize apă

2 clădiri P, S. clădiri = 66, 22 mp, S anexe = 2,25 mp, L gard = 128 mp

Ţara: România;

judeţul: Tulcea;

MRJ Tuicea nr. -; Zona industrială de Est

51.491

29

107708

8.29.08

Sediu administrativ

Clădire P + 2, S constr. = 154 mp, S desf. = 410 mp, S totală = 496,10 mp

Ţara: România;

judeţul: Maramureş;

MRJ Baia Mare; str. Iza nr. 1A

1.501.350


30

107711

8.29.08

Sediu administrativ

Clădire S+P+2 S constr. = 250 mp, S desf. = 1.042 mp

Ţara: România;

judeţul: Sălaj;

MRJ Zalău;

str. Parcului nr. 2

2.033.500

31

107716

8.28.03

Clădire + laborator + platformă + garaj

Clădire P + 1 în bloc cu 6 nivele, S constr. = 90, 63 mp, S platformă = 130 mp

Ţara: România;

judeţul: Brăila;

MRJ Brăila;

Bd. Independenţei nr. B

1.106.700

32

107754

8.28.03

Sediu laboratoare şi dispecerat

Clădire S + P + 1 + M, S constr. = 483 mp, S desf = 1.621 mp, Scurte = 1.200 mp

Ţara: România;

judeţul: Harghita;

MRJ Miercurea-Ciuc;

str. Marton Aron nr. 43

1.903.812

33

107755

8.28.03

Laborator

Clădire P + M, S constr. = 53 mp, S desf. = 96 mp. Scurte = 1.500 mp

Ţara: România;

judeţul: Harghita;

oraşul Cristuru Secuiesc nr. 133

29.272

34

107757

8.28.03

Laborator

Clădire S + P + E, S constr. = 100 mp, S desf. = 300 mp, S curte = 750 mp

Ţara: România;

judeţul: Harghita;

municipiul Gheorghieni nr. -; km 4

197.249

35

107761

8.29.08

Sediu APM Dâmboviţa

2 clădiri P + 2, P + 2 +M

Ţara: România;

judeţul: Dâmboviţa;

MRJ Târgovişte;

Calea Ialomiţei nr. 1

1.595.683

36

107763

8.29.08

Sediu APM

Clădire S + P + 2 S constr. = 622,5 mp, S desf. = 1.500 mp, S tot = 2.500 mp

Ţara: România;

judeţul: Suceava;

MRJ Suceava;

str. Bistriţei nr. 1

3.236.000

37

107771

8.28.03

Laborator

Clădire P + 1, S constr. = 450 mp, S teren = 2.000 mp

Ţara: România;

judeţul: Călăraşi;

MRJ Călăraşi;

şos. Chiciu nr. 2

2.215.000

38

107772

8.29.08

Teren destinaţie sediu

S = 722 mp

Ţara: România;

judeţul: Bihor;

MRJ Oradea nr.

259.186

39

107891

8.29.08

Sediu şi laborator

Clădire S+P+3, S desf. = 1.703 mp, S teren = 1.432 mp

Ţara: România;

judeţul: Sibiu;

MRJ Sibiu;

str. Hipodromului nr. 2A

3.658.277

40

116005

8.29.08

Sediu şi laborator

Clădire S teren = 389,04 mp, S desf. = 725,9 mp

Ţara: România;

judeţul: Constanţa;

MRJ Constanţa, str. Unirii nr. 23

3.497.456

41

116016

8.29.08

Sediu dispecerat şi laborator

Clădire S+P+3, blocuri din beton monolit şi prefabricate BCA, S constr = 577 mp, S desf. = 1.600 mp, S totală = 1.277 mp

Ţara: România;

judeţul: Vâlcea;

MRJ Râmnicu Vâlcea;

str. Remus Bellu nr. 6

2.071.735

42

117201

8.29.08

Clădire

administrativă şi laborator

clădire S-P+2+M, S constr. = 297 mp, S desf. = 957,38 mp, S utilă = 832,50 mp

Ţara: România;

judeţul: Braşov;

MRJ Braşov;

str. Politehnicii nr. 3

1.181.200

43

145301

8.29.08

Imobil Tisovita

Clădire P+1, S constr = 270 mp, S desf. = 582 mp, S totală teren = 1.800 m

Ţara: România;

judeţul: Mehedinţi;

comuna Dubova; satul Tisovita

29.214


44

149631

8.29.08

Sediu APM

Clădire D+P+2+M S. teren = 2.400 mp, S constr. = 325,7 mp, S desf. = 1.352 mp, Extindere/2008, tip P+2E Sc = 108 mp S des = 324 mp, Dimensiunile actuale ale sediului Sc = 433,70 mp S des. = 1.676 mp

Ţara: România judeţul: Teleorman;

MRJ Alexandria;

str. Dunării nr. 1

2.424.385

45

149632

8.29.08

Sediu laboratoare Mediaş

Clădire tip P, S = 144,96 mp

Ţara: România

judeţul: Sibiu;

municipiul Mediaş,

str. Nucului nr. 7

193.100

46

149634

8.29.08

Sediu ARPM

Clădire S constr. = 1.541,52 mp, S teren = 1.305,12 mp

Tara: România

judeţul: Galaţi;

municipiul Galaţi,

str. Regimentului 11 S nr. 2

2.801.860

47

149635

8.29.08

APM Vrancea

Clădire sediu, anexa corp 2, sală de şedinţe

Ţara: România;

judeţul: Vrancea;

MRJ Focşani,

str. Dinicu Golescu nr. 2

402.000

48

149636

8.29.08

Platformă betonată Dană de acostare

S constr. = 575 mp

Ţara: România;

judeţul: Tulcea;

MRJ Tulcea nr.

Zona industrială de Est

56.236

49

149637

8.29.08

Clădire sediu II

S. constr = 125,03 mp, S teren = 423,25 mp, L împrej. = 64 ml

Ţara: România;

judeţul: Vrancea;

MRJ Focşani,

Piaţa Victoriei nr. 5

371.400

50

149639

8.29.08

Sediu APM Bihor

Clădire P+3+M, S constr = 400 mp, S desf.  = 1.460 mp

Ţara: România;

judeţul: Bihor;

MRJ Oradea,

bd. Dacia nr. 25A

4.044.974

51

149640

8.29.08

Teren

S = 1.000 mp

Ţara: România, judeţul:

Bihor;

MRJ Oradea;

bd. Dacia nr. 25

358.984

52

149659

8.29.08

Teren INC - DPM - Sibiu

Suprafaţa = 2.136 mp

Ţara: România;

judeţul: Ilfov,

comuna Glina nr.

382.500

53

149660

8.29.08

Sediu INCDPM Sibiu

Clădire, ateliere, magazii. S constr. = 436 mp

Ţara: România;

judeţul: Sibiu;

MRJ Sibiu;

str. Autogării nr. 14

40.712

54

149661

8.29.08

Sediu INCDPM Sibiu

Clădire stand probe limnigrf, S constr. = 124 ml

Ţara: România;

judeţul: Sibiu;

MRJ Sibiu;

str. Autogării nr. 14

168.788

55

149662

8.29.08

Sediu INCDPM Sibiu

Corp laboratoare şi ateliere. Bazin tratare, S constr. = 292 mp

Ţara: România;

judeţul: Sibiu;

MRJ Sibiu;

str. Autogării nr. 14

26.698

56

149904

8.29.08

Platformă meteo

Clădire tip P S constr. = 20 mp

Ţara: România;

judeţul: Bihor;

Stâna de Vale nr.

11.961

57

154580

8.29.08

Teren

S = 109,53 mp

Ţara: România;

judeţul:Tulcea;

satul Sfântu Gheorghe nr. 294

4.843

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru aprobarea înscrierii în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006, a unui imobil şi darea acestuia în administrarea Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, pentru Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al art. 20 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 867 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă înscrierea în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1,705/2006, cu modificările şi completările ulterioare. şi darea în administrarea Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, pentru Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad, a unui imobil având datele de identificare prevăzute în anexa care face parte integrată din prezenta hotărâre.

Art. 2. - Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, împreună cu Ministerul Finanţelor Publice, va opera modificarea corespunzătoare a anexei nr. 10 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cu modificările şi completările ulterioare.

 

PRIM-MINISTRU INTERIMAR

GABRIEL OPREA

Contrasemnează:

Ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Sevil Shhaideh

Directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară,

Radu-Codruţ Ştefănescu

Ministrul finanţelor publice,

Eugen Orlando Teodorovici

 

 

Bucureşti, 8 iulie 2015.

Nr. 544.

 

ANEXĂ

 

DATELE DE IDENTIFICARE

ale imobilului care se înscrie în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului şi care se dă în administrarea Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară pentru Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad

 

Nr. MFP

 

 

Denumirea imobilului

 

 

Cod de clasificate

 

 

Datele de identificare

Adresa

 

 

Anul dobândirii

/ dării în folosinţă

Valoarea de inventar în lei

Situaţia juridică

Situaţia juridică actuală

Descrierea tehnică (pe scurt)

Vecinătăţi

(după caz, pe scurt)

Baza legala

În administrare/

folosinţă/ concesiune

Concesiune/ Închiriat/ Dat cu titlu gratuit

Tipul bunului

Ministerul Finanţelor Publice va atribui un număr nou.

Sediul administrativ al Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad

8.29.08

Sediu administrativ

Construcţie P

Suprafaţă construită = 133 mp

Suprafaţă utilă = 109,53 mp

Teren Suprafaţă = 749 mp

Nr. cadastral300202

Nr. carte funciară 300202-C1

Gurahonţ

Pe latura nordică - proprietate privată (teren intravilan cu construcţie)

Pe latura estică - proprietate privată (teren intravilan cu construcţie)

Pe latura sudică - proprietate privată (teren intravilan cu construcţie)

Pe latura vestică - depozit lemn şi birou avocatură

Judeţul Arad,

localitatea Gurahonţ, str. Crişan nr. 14

2013

127.658

 

122.987

 

4.671

Proces-verbal de

predare-primire nr. 626/5.153/2010

Raport de reevaluare

din 10.10.2014

Administrarea Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară CUI 9051601 pentru O.C.P.I. Arad

 

mobil

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind modificarea anexei nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1.164/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, precum şi pentru stabilirea unor măsuri privind organizarea şi funcţionarea Comisiei speciale de retrocedare

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Anexa nr. 2 “Componenţa Comisiei speciale de retrocedare” la Hotărârea Guvernului nr. 1.164/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, precum şi pentru stabilirea unor măsuri privind organizarea şi funcţionarea Comisiei speciale de retrocedare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 805 din 6 noiembrie 2002, cu modificările ulterioare, se modifică şi se înlocuieşte cu anexa la prezenta hotărâre.

 

PRIM-MINISTRU INTERIMAR

GABRIEL OPREA

Contrasemnează:

p. Viceprim-ministru, ministrul afacerilor interne,

Ilie Botoş,

secretar de stat

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

Şeful Cancelariei Primului-Ministru,

Vlad Ştefan Stoica

Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor,

George Băeşu

Ministrul finanţelor publice,

Eugen Orlando Teodorovici

Ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Sevil Shhaideh

 

 

Bucureşti, 8 iulie 2015.

Nr. 546.

 

ANEXĂ

(Anexa nr. 2 ta Hotărârea Guvernului nr. 1.164/2002)

 

COMPONENŢA

Comisiei speciale de retrocedare

 

1. Comisia specială de retrocedare va fi formată din următorii membri:

a) George Băeşu, preşedinte, cu rang de secretar de stat, al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor;

b) Alin Lucian Antochi, secretar de stat în cadrul Ministerului Justiţiei;

c) Florinel-Irinel Frunză, director în cadrul Secretariatului de Stat pentru Culte;

d) Roxana Batâr, reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, şef serviciu, Direcţia generală juridică din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;

e) Eniko Katalin Lacziko, secretar de stat la Departamentul pentru relaţii interetnice;

f) Viorel Tatu, reprezentant al Ministerului Afacerilor Interne, şef serviciu, Direcţia generală juridică din cadrul Ministerului Afacerilor Interne;

g) Ionela Vasile, reprezentant al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, director general al Direcţiei generale juridice şi relaţia cu Parlamentul.

2. Înlocuirea membrilor Comisiei speciale de retrocedare se face prin decizie a prim-ministrului.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

DECIZIA Nr. 8

din 27 aprilie 2015

 

Dosar nr. 2/2015

 

Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale

Nina Ecaterina Grigoraş - judecător la Secţia I civilă - judecător-raportor

Viorica Cosma - judecător la Secţia I civilă

Alina Iuliana Ţuca - judecător la Secţia I civilă

Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă

Alina Sorinela Macavei - judecător la Secţia I civilă

Laura-Mihaela Ivanovici - judecător la Secţia I civilă

Nicoleta Ţăndăreanu - judecător la Secţia I civilă

Andreia Liana Constanda - judecător la Secţia I civilă - judecător-raportor

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă

Constantin Brânzan - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă

Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Zahaha - judecător la Secţia a II-a civilă

Eugenia Voicheci - judecător la Secţia a II-a civilă - judecător-raportor

Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă

Gheorghiţa Luţac - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Măiereanu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Angela Dragne - judecător la Secţia penală Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2/2015 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 272 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Constantin.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 998-1.000 din Codul de procedură civilă şi ale art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la compunerea completului de judecată, tipul hotărârii care se pronunţă şi calea de atac căreia îi este supusă hotărârea pronunţată.

Magistratul-asistent referă cu privire la faptul că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al procurorului general, precum şi un punct de vedere al judecătorului Valentin Buliga de la Tribunalul Specializat Cluj.

Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele completului de judecată, constatând că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, acordă cuvântul reprezentantului procurorului generai, doamna procuror Antonia Constantin, asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Antonia Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, susţine recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că asupra cererii de suspendare provizorie a executării provizorii, formulată potrivit art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, se pronunţă un complet al instanţei de apel format din doi judecători şi că hotărârea pronunţată este o încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1. Problema de drept ce a generat practica neunitară

Prin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 998-1.000 din Codul de procedură civilă şi ale art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la compunerea completului de judecată, tipul hotărârii care se pronunţă şi calea de atac căreia îi este supusă hotărârea pronunţată.

2. Examenul jurisprudenţial

Sesizării Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa i-au fost ataşate hotărâri judecătoreşti pronunţate de 11 dintre

cele 15 curţi de apel. Nu au fost ataşate hotărâri judecătoreşti pronunţate de tribunale, ca instanţe de apel, atunci când judecătoriile au pronunţat hotărârile executorii de drept sau a căror executare provizorie a fost încuviinţată de către instanţă.

Din examinarea hotărârilor astfel anexate rezultă următoarele:

I. Cu privire la compunerea completului de judecată:

1. Unele instanţe au considerat că soluţionarea cererii de suspendare a executării provizorii se face de către un complet format dintr-un singur judecător.

2. Alte instanţe au considerat că aceste cereri se soluţionează într-un complet format din doi judecători.

II. Cu privire la tipul de hotărâre care se pronunţă, faţă de dispoziţiile art. 424 din Codul de procedură civilă:

1. Unele instanţe au soluţionat cererile întemeiate pe prevederile art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă prin încheiere.

2. Alte instanţe au pronunţat sentinţe.

3. Alte instanţe au soluţionat aceste cereri prin decizii.

III. Cu privire la calea de atac căreia îi este supusă hotărârea pronunţată asupra cererilor formulate în temeiul art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-au conturat trei opinii, respectiv:

1. Hotărârea este supusă apelului.

2. Hotărârea este supusă recursului.

În considerentele uneia dintre hotărâri, instanţa a arătat că această cale de atac, deşi nu este prevăzută expres de art. 1.000 din Codul procedură civilă (art. 999 din Codul de procedură civilă, în forma anterioară Legii nr. 138/2014), este dată de interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1.000, art. 959 şi art. 450 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în forma în vigoare la momentul pronunţării hotărârii, iar calea de atac a recursului este confirmată expres de legiuitor prin modificarea adusă art. 1.000 şi 450 din Codul de procedură civilă, prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe.

3. Hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, fiind definitivă.

În considerentele uneia dintre hotărâri, instanţa a arătat că hotărârea pronunţată este fără cale de atac, faţă de dispoziţiile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, apreciate ca dispoziţii speciale în materia suspendării provizorii, aplicabile faţă de dispoziţiile art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă din materia ordonanţei preşedinţiale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind învestită cu soluţionarea căilor de atac împotriva încheierilor date de curţile de apel în temeiul dispoziţiilor art. 450 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în forma anterioară Legii nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, a pronunţat în mod constant soluţii de respingere ca inadmisibile a cererilor denumite “apel”, justificat de faptul că în reglementarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Înaltei Curţi nu i-au fost atribuite competenţe în judecarea litigiilor aflate în stadiul procesual al apelului, că nu se poate ca încheierea de suspendare a executării unei hotărâri să fie supusă altor căi de atac decât cele prevăzute pentru hotărârea supusă executării ori că sintagma cuprinsă în art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă “prin ordonanţă preşedinţială” se interpretează în sensul aplicabilităţii dispoziţiilor care reglementează procedura specială a ordonanţei preşedinţiale la procedura de soluţionare a încuviinţării provizorii a suspendării executării provizorii în apel, în limita compatibilităţii lor cu natura

şi specificul acestei din urmă proceduri şi cu aplicarea principiului specialia generalibus derogant.

3. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa

Titularul sesizării nu a exprimat un punct de vedere asupra problemei de drept rezolvate diferit de instanţe.

4. Opinia procurorului general

Procurorul general a considerat că este în litera şi spiritul legii opinia potrivit căreia cererea de suspendare a executării provizorii, formulată în temeiul art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, se judecă de instanţa de apel în complet format din doi judecători, hotărârea pronunţată este o încheiere şi nu este supusă niciunei căi de atac, fiind definitivă.

S-a reţinut că examenul jurisprudenţial ataşat recursului în interesul legii indică faptul că problemele de drept s-au ridicat în litigii soluţionate de curţile de apel care judecă în ultimă instanţă, începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi până la modificarea acesteia, prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe.

S-a opinat că, văzând şi aceste modificări, prin care s-a adus o configurare nouă instituţiilor juridice pe care le implică soluţionarea sesizării de recurs în interesul legii, este oportună dezlegarea problemei de drept pendinte în considerarea proceselor începute anterior intrării în vigoare a acestei legi.

5. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Fiind vorba despre o problemă de drept a cărei controversă rezidă în modul de înţelegere şi aplicare diferită a unor principii şi norme de ordin procesual din dreptul intern, nu au fost identificate decizii ale celor două jurisdicţii de drept constituţional şi european care să fi dezlegat în mod direct chestiunea în analiză.

6. Raportul asupra recursului în interesul legii

Judecătorii-raportori au apreciat, în principal, că recursul în interesul legii este inadmisibil, faţă de faptul că din verificarea hotărârilor judecătoreşti ataşate sesizării, dar şi din cuprinsul actului de sesizare, rezultă că problemele de drept vizate nu s-au pus în mod expres în soluţionarea cererilor de suspendare provizorie a executării provizorii, prin ordonanţă preşedinţială, interpretarea legii şi practica neunitară rezultând din modalitatea în care s-a constituit completul de judecată, denumirea hotărârii pronunţate şi calea de atac, aşadar nu au constituit obiectul judecăţii.

În subsidiar, în analiza problemelor de drept ce au generat practica neunitară, au apreciat unanim că cererea de suspendare provizorie a executării provizorii, prin ordonanţă preşedinţială, prevăzută de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, nu se introduce pe cale principală, ci este aferentă apelului, având un caracter incidental.

Pe cale de consecinţă, soluţionarea acesteia nu se face de un singur judecător, ci de instanţa cu compunerea prevăzută de lege pentru judecarea căii de atac în care a fost formulată, respectiv apelul, ceea ce înseamnă că aceasta este constituită în complet format din doi judecători.

Asupra celorlalte probleme de drept supuse judecăţii judecătorii-raportori au propus două opinii diferite.

Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că:

- legea aplicabilă o constituie dispoziţiile art. 1.000 din Codul de procedură civilă, de vreme ce art. 450 alin. (5) din acelaşi act normativ, fiind o normă specială, se completează cu dreptul comun în materia ordonanţei preşedinţiale, fără nicio limitare, în lipsa unei derogări în acest sens;

- pentru aceleaşi considerente privind aplicarea în integralitate a dispoziţiilor din materia ordonanţei preşedinţiale,

hotărârea pronunţată poartă denumirea de “ordonanţă preşedinţială ;

- pentru hotărârile astfel pronunţate calea de atac este apelul, în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-au dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-au dat fără citarea părţilor, ce va fi judecat de curtea de apel în cazul hotărârilor pronunţate de tribunal şi tot de curtea de apel, însă de un alt complet al aceleiaşi instanţe, în cazul hotărârilor pronunţate de curtea de apel, cu excepţia hotărârilor pronunţate de curtea de apel în procesele începute ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014, care sunt supuse recursului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-au dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-au dat fără citarea părţilor; soluţia preconizată cu privire la calea de atac a apelului s-a bazat pe raţiuni similare celor avute în vedere de ari II din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, dar şi pe imperativul asigurării efectivităţii dreptului recunoscut legal, în respectarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale: în privinţa căii de atac a recursului s-a apreciat că prin dispoziţiile art. 1.000 alin. (4) din Codul de procedură civilă a fost avută în vedere instanţa (curtea de apel) care se pronunţă în “fond” pentru prima dată asupra cererii de ordonanţă preşedinţială şi că raţiunea introducerii acestui text a fost aceea de a corecta eroarea din Codul de procedură civilă care, în materia ordonanţei preşedinţiale, reglementa numai apelul, ce nu putea fi adus în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie atunci când era atacată o hotărâre a curţii de apel, faţă de dispoziţiile art. 97 din Codul de procedură civilă.

În cea de-a două opinie s-a considerat că:

- sunt incidente prevederile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, împrejurare faţă de care se impune respingerea sesizării întrucât practica neunitară s-a format în aplicarea dispoziţiilor art. 1.000 din Codul de procedură civilă; dacă s-ar aprecia că sesizarea trebuie admisă şi, în acest caz, trebuie avut în vedere că obiectul reglementării din art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă reprezintă o formă de suspendare a executării silite, că sintagma “cereri privind executarea silită” din cuprinsul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă vizează orice cereri referitoare la executarea silită, inclusiv cereri privind diferitele incidente care împiedică, sting sau amână executarea silită, din categoria cărora face parte şi suspendarea executării provizorii; cum în cazul suspendării executării provizorii legiuitorul a făcut referire expresă la procedura de soluţionare a suspendării executării din art. 719 alin. (6) din Codul de procedură civilă, rezultă că art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă reprezintă dreptul comun în materia suspendării provizorii a executării silite, indiferent dacă executarea silită a început sau nu; folosirea sintagmei “prin ordonanţă preşedinţială” conţinute de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă are drept scop parcurgerea unei proceduri simplificate rapide, de luare a unor măsuri provizorii, în cazuri urgente, respectiv pronunţarea unei hotărâri ce produce efectele ordonanţei preşedinţiale, pronunţate într-un cadru în care au fost respectate caracteristicile esenţiale ale ordonanţei preşedinţiale;

- hotărârea pronunţată nu poate fi decât o încheiere, faţă de dispoziţiile art. 424 din Codul de procedură civilă referitor la denumirea hotărârilor;

- împotriva acestei încheieri nu se poate exercita nicio cale de atac, indiferent că este pronunţată de un tribunal sau de o curte de apel, înainte sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, pentru următoarele argumente: faţă de principiul legalităţii căii de atac, înscris în art. 457 din Codul de procedură civilă, fără excepţie, hotărârea judecătorească pronunţată în apel nu poate fi atacată pe calea apelului; în procesele începute

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014 recursul nu este admisibil, deoarece nu este prevăzut de lege; nici în procesele începute ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014 recursul nu poate fi exercitat, deoarece art. 1.000 alin (4) din Codul de procedură civilă se referă exclusiv la cererile soluţionate în primă instanţă de curţile de apel, care nu includ cererile incidentale soluţionate de acestea ca instanţe de apel.

7. Înalta Curte

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, iar recursul în interesul legii este admisibil, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de dispoziţiile art. 514-515 din Codul de procedură civilă, cu referire la autorul sesizării şi la existenţa unei jurisprudenţe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată.

Prealabil analizei problemelor de drept ce au generat practica neunitară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii observă că sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa a fost însoţită exclusiv de hotărâri judecătoreşti ale unor curţi de apel.

Cu toate acestea, cum obiectul oricărui recurs în interesul legii îl reprezintă interpretarea şi aplicarea unor prevederi legale sau a unor principii de drept ce au generat practică neunitară, dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în acest cadru trebuie să aibă o finalitate egală ori de câte ori instanţele judecătoreşti sunt chemate să interpreteze şi să aplice acelaşi text de lege ori acelaşi principiu de drept în speţă, cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă se soluţionează de instanţa de apel. Potrivit art. 95 pct. 2, respectiv art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalele judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă, iar curţile de apel judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă.

Ca atare, problemele de drept identificate prin sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa se pot regăsi atât în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti ale tribunalelor, cât şi al curţilor de apel, ca instanţe de apel.

Întrucât hotărârile judecătoreşti ataşate sesizării formulate în baza art. 514 din Codul de procedură civilă reflectă existenţa unei practici neunitare la nivelul instanţelor din ţară, nu are relevanţă dacă această situaţie subzistă sau nu doar în privinţa hotărârilor pronunţate de curţile de apel, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie urmând să producă efecte în toate cazurile în care se soluţionează cereri întemeiate pe art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă.

I. Caracterul de cerere incidentală. Compunerea completului

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii observă că soluţiile diferite pronunţate de instanţe cu privire la compunerea completului au fost generate de modul în care a fost calificată cererea de suspendare provizorie a executării provizorii, drept principală sau incidentală.

Cererea de suspendare provizorie a executării provizorii, prin ordonanţă preşedinţială, prevăzută de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, are caracterul unei cereri incidentale, ce se circumscrie definiţiei legale date prin art. 30 alin. (6) din Codul de procedură civilă acestei categorii de cereri.

Astfel, de esenţa cererilor incidentale este faptul că sunt formulate în cadrul unui proces în curs. Or, cererea de suspendare provizorie îndeplineşte aceste condiţii, întrucât se grefează atât pe cererea de apel, cât şi pe cererea de

suspendare a executării provizorii, prevăzută de art. 450 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

De altfel, cererea prevăzută de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu ar putea fi formulată în cazul în care debitorul nu promovează calea de atac împotriva dispoziţiilor cuprinse în dispozitivul hotărârii primei instanţe, care se bucură de executorialitate provizorie de drept sau judecătorească, şi nici în lipsa cererii de suspendare a executării.

În virtutea acestui caracter exclusiv incidental şi ca efect al prorogării legale de competenţă, prin derogare de la prevederile art. 998 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe în primă instanţă asupra fondului dreptului, cererea prevăzută de art. 450 alin. (5) din acelaşi Cod se judecă de instanţa de apel.

Întrucât cererea de suspendare provizorie a executării provizorii nu se introduce pe cale principală, ci este o cerere exclusiv incidentală, de competenţa tribunalului sau curţii de apel, ca instanţă de apel, compunerea completului care o judecă este cea prevăzută pentru calea de atac a apelului.

Potrivit art. 54 alin. (2) teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, apelurile se judecă în complet de doi judecători.

II. Calea de atac

Cât priveşte calea de atac căreia îi este supusă hotărârea pronunţată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii constată că hotărârea dată asupra cererii de suspendare provizorie a executării provizorii nu este supusă niciunei căi de atac.

Din analiza jurisprudenţei anexate recursului în interesul legii rezultă că instanţele au aplicat dispoziţiile din materia ordonanţei preşedinţi ale în soluţionarea cererii de suspendare provizorie a executării provizorii, constatându-se că, în raport cu limitele sesizării prin recursul în interesul legii, divergenţa de opinie în legătură cu felul hotărârii şi calea de atac aferentă acesteia a fost generată de limitele în care s-a făcut acest lucru.

Aşadar, pentru a determina calea de atac este necesara se identifica, mai întâi, legea aplicabilă în soluţionarea cererii de suspendare provizorie a executării provizorii, respectiv art. 997 şi următoarele din Codul de procedură civilă ori art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă “Până la soluţionarea cererii de suspendare, aceasta va putea fi încuviinţată provizoriu, prin ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de sosirea dosarului, cu respectarea cerinţei prevăzute la alin. (4)”.

Textul citat reglementează suspendarea executării provizorii a hotărârilor de primă instanţă, care, în situaţiile prevăzute de lege, pot fi puse în executare provizoriu, chiar dacă sunt susceptibile de apel, reprezentând norma specială din materia suspendării executării provizorii.

Cum această normă face trimitere la procedura ordonanţei preşedinţiale, reglementată de dispoziţiile art. 997 şi următoarele din Codul de procedură civilă, rezultă că legiuitorul a înţeles să completeze norma specială cu dispoziţiile ce constituie dreptul comun în materia ordonanţei preşedinţiale.

După cum s-a arătat, din examinarea hotărârilor ataşate a rezultat că instanţele au considerat că sintagma “prin ordonanţă preşedinţială” din cuprinsul art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă presupune raportarea în integralitate la dispoziţiile titlului VI din cartea a VI-a a Codului de procedură civilă “Procedura ordonanţei preşedinţiale”.

În conformitate cu dispoziţiile art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, “Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestaţia la executare sau prin cerere separată”.

Potrivit art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, “Dacă există urgenţă şi dacă, în cazurile prevăzute la alin. (2), respectiv alin. (3), s-a plătit cauţiunea, instanţa poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauţiunea depusă potrivit prezentului alineat rămâne indisponibilizată chiar dacă cererea de suspendare provizorie este respinsă şi este deductibilă din cauţiunea finală stabilită de instanţă, dacă este cazul.”

Dispoziţiile art. 450 din Codul de procedură civilă reglementează suspendarea executării provizorii a hotărârilor de primă instanţă, care, în situaţiile prevăzute de lege, pot fi puse în executare provizoriu, chiar dacă sunt susceptibile de apel.

Aşadar, obiectul reglementării din art. 450 din Codul de procedură civilă reprezintă o formă de suspendare a executării silite, care nu diferă ca finalitate de suspendarea aceleiaşi executări în baza altor titluri executorii decât hotărârile judecătoreşti cu executare provizorie, finalitate constând în oprirea activităţii formelor de executare sau, după caz, preîntâmpinarea executării silite.

Art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, citat anterior, prevede posibilitatea suspendării executării nu numai până la soluţionarea contestaţiei la executare, dar şi până la soluţionarea altei cereri privind executarea silită, această din urmă ipoteză reprezentând o noutate a codului faţă de reglementarea anterioară.

Din moment ce ipotezele sunt prevăzute distinct, sintagma “cereri privind executarea silită” se referă la cereri cu un alt obiect decât cel al contestaţiei la executare înseşi, menţionat în art. 712 din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală “Obiectul contestaţiei” (vizând atât contestaţia la titlu, cât şi contestaţia la executare propriu-zisă).

Întrucât norma nu distinge, prin această sintagmă se înţelege nu numai cererile referitoare la desfăşurarea executării silite, dar şi orice alte cereri referitoare la executarea silită, aşadar inclusiv cereri privind diferitele incidente care împiedică, sting sau amână executarea silită, din categoria cărora face parte şi suspendarea executării provizorii.

Or, prin natura sa, suspendarea provizorie a executării, prevăzută de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, produce efecte până la soluţionarea cererii de suspendare a executării, prevăzută de alin. (3) la textului, ceea ce înseamnă că, prin prisma condiţiilor din art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, intră în domeniul de aplicare al acestuia.

Pe de altă parte, la fel ca în cazul suspendării executării prevăzute de art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, suspendarea prevăzută de art. 450 alin. (5) din acelaşi Cod presupune adoptarea de măsuri urgente, cu caracter provizoriu, respectiv până la soluţionarea cererii de suspendare a executării provizorii.

Ţinând cont şi de faptul că, în cazul suspendării executării provizorii, legiuitorul a făcut referire expresă la procedura de soluţionare a suspendării executării din art. 719 alin. (6) din Codul de procedură civilă, rezultă că art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă reprezintă dreptul comun în materia suspendării provizorii a executării silite, indiferent dacă executarea silită a început sau nu (faţă de finalitatea deja arătată a suspendării, constând nu numai în oprirea activităţii formelor de executare, ci şi, după caz, în preîntâmpinarea executării silite).

Pentru acest motiv, în privinţa suspendării provizorii prevăzute de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, trimiterea expresă la art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă nu era necesară.

Rămâne de văzut dacă trimiterea la ordonanţa preşedinţială pe care legiuitorul a făcut-o în art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, ca normă specială, indică o derogare totală de la prevederile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, de natură să înlăture în totalitate aplicarea acestora din urmă, sau doar una parţială, ceea ce ar impune aplicarea normei de drept comun din textul indicat.

Aplicarea mecanică a principiului specialia generalibus derogant ar conduce la concluzia unei derogări totale, dacă s-ar avea în vedere accepţiunea de “ansamblu de norme după care se conduc părţile şi instanţa în soluţionarea unei pricini urgente”, iar legiuitorul nu a precizat expres că se aplică doar anumite norme din procedura ordonanţei preşedinţiale şi care anume.

Cu toate acestea, se observă că art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă permite derogări (“dacă prin legi speciale nu se prevede altfel*) de la regula privind calea de atac deschisă împotriva hotărârii prin care se ordonă măsuri provizorii, astfel încât se impune interpretarea art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă în sensul că, în privinţa căii de atac, care interesează în cauză, se aplică prevederile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, însemnând că hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac.

Există numeroase situaţii în care, în diferite materii (de exemplu, art. 217 şi art. 630 din Codul civil, art. 547, art. 920, art. 1.046-1.049 din Codul de procedură civilă), legiuitorul face referire în mod expres la instituţia ordonanţei preşedinţiale, cu finalitatea derulării unei proceduri de natură contencioasă care are ca obiect “ordonarea” de către instanţa de judecată a unor măsuri provizorii, în cazuri urgente.

Atunci când legea de procedură civilă indică instituţia ordonanţei preşedinţiale, finalitatea trimiterii este atinsă prin obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de ordonare a unor măsuri provizorii, cu îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 997 alin. (1) din Codul de procedură civilă (fie că se consideră că sunt prezumate, fie că trebuie dovedite în toate cazurile), hotărâre ce produce efectele prevăzute de art. 997 şi 1.002 din Codul de procedură civilă, chiar dacă nu se respectă întocmai procedura de soluţionare descrisă de art. 999 din Codul de procedură civilă.

Aşadar, sintagma “prin ordonanţă preşedinţială”, regăsită în art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, nu înseamnă în mod necesar aplicarea tuturor normelor titlului VI din cartea a VI-a a Codului de procedură civilă, intenţia legiuitorului în elaborarea normei desprinzându-se din context, fiind suficientă, pentru ca trimiterea să nu fie lipsită de efecte, asigurarea finalităţii menţionate anterior.

Or, pentru determinarea contextului în care se interpretează norma de trimitere este esenţial a se observa că, în toate situaţiile, trimiterea are drept scop parcurgerea unei proceduri simplificate, rapide, de luare a unor anumitor măsuri provizorii, în cazuri urgente, într-o judecată de primă instanţă, în materii unde nu se prevede o procedură de aceeaşi natură.

Art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă este singura situaţie în care, deşi există o asemenea procedură (respectiv cea din art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă) în norma ce reprezintă dreptul comun, iar acea procedură (în sens nu numai de procedură de soluţionare, ci şi de regim al căii de atac împotriva hotărârii) este mai eficientă decât cea a ordonanţei preşedinţiale, legiuitorul a făcut, totuşi, referire la ordonanţa preşedinţială.

În acest context, referirea menţionată nu poate fi înţeleasă în sensul lipsirii totale de efecte a procedurii (în sens larg) prevăzute de art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, cât timp aplicarea acestor din urmă prevederi conduce la adoptarea unor măsuri provizorii, într-un cadru mai eficient decât cel asigurat prin procedura ordonanţei preşedinţiale.

Astfel, deşi art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă trimite la alin. (2) şi (3) din art. 719 din Codul de procedură civilă, alin. (7) din acelaşi articol reglementează o formă particulară de ordonanţă preşedinţială, iar prevederea privind imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac corespunde mai bine urgenţei presupuse de suspendarea provizorie.

Printr-o asemenea interpretare teleologică a dispoziţiilor art. 450 alin. (5), coroborate cu prevederile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, se poate considera că art. 719 alin. (7) este aplicabil în ceea ce priveşte calea de atac împotriva hotărârii ce produce efectele unei ordonanţei preşedinţiale, pronunţate într-un cadru în care au fost respectate caracteristicile esenţiale ale ordonanţei preşedinţiale.

Ca atare, suntem în prezenţa unei derogări de la dispoziţiile art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul că hotărârea prin care se soluţionează cererea întemeiată pe art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu este supusă vreunei căi de atac.

O asemenea soluţie nu decurge din adăugarea la lege, ci din interpretarea, permisă instanţei, a dispoziţiilor legale incidente, mai mult, este şi oportună, întrucât este de natură să înlăture dificultăţile ivite în practică în aplicarea integrală a prevederilor art. 997-1.002 din Codul de procedură civilă, prin parcurgerea căilor de atac prevăzute de art. 1.000 din Codul de procedură civilă, ce ar conduce la prelungirea procesului, cu atât mai mult cu cât este posibilă suspendarea executării ordonanţei preşedinţiale în cadrul apelului. Mai mult, de cele mai multe ori, calea de atac exercitată rămâne fără obiect prin soluţionarea cererii de suspendare a executării întemeiate pe art. 450 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Aşa cum s-a remarcat şi în doctrină, de cele mai multe ori, eventualul apel sau recurs exercitat ar deveni lipsit de obiect, întrucât, până la soluţionarea lui, cererea de suspendare a executării provizorii va fi rezolvată de completul care va judeca apelul împotriva hotărârii care se bucură de executare provizorie.

III. Denumirea hotărârii

Cu privire la tipul hotărârii care se pronunţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii constată că aceasta nu poate fi decât o încheiere.

Denumirea hotărârilor este reglementată de dispoziţiile art. 424 din Codul de procedură civilă, acestea putând fi sentinţe ori decizii, în condiţiile prevăzute de alin. (1)-(4), ori încheiere pentru toate celelalte hotărâri date de instanţă, conform alin. (5) al textului, doar dacă legea nu prevede altfel.

Denumirea hotărârii în cauza de faţă decurge din dispoziţiile exprese ale art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, ca normă de drept comun, a cărei aplicabilitate a fost anterior analizată. Potrivit dispoziţiilor legale invocate: “Dacă există urgenţă şi dacă, în cazurile prevăzute la alin. (2), respectiv alin. (3), s-a plătit cauţiunea, instanţa poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare...”.

Este adevărat că în literatura de specialitate se arată că în procedura specială a ordonanţei preşedinţiale instanţa se pronunţă printr-o hotărâre numită ordonanţă/ordonanţă preşedinţială, însă titlul VI din cartea a VI-a a Codului de procedură civilă, “Procedura ordonanţei preşedinţiale”, nu conţine vreo prevedere expresă în acest sens, iar art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu face nici el vreo derogare. Or, art. 424 alin. (5) din Codul de procedură civilă permite doar o derogare expres indicată prin lege.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, stabileşte că: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 997 şi următoarele şi art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă:

- cererea de suspendare provizorie se judecă de un complet format din doi judecători;

- instanţa se pronunţă asupra cererii prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 aprilie 2015.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Adriana Stamatescu

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.