MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 47/2015

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 183 (XXVII) - Nr. 47         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 20 ianuarie 2015

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 771 alin. (6) teza finală din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

- Opinie separată

 

Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 193, art. 194 alin. (1), art. 196 alin. (2) şi (3) şi art. 4 din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

- Opinie separată

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

18. - Decizie privind încetarea exercitării, cu caracter temporar, prin detaşare, de către domnul Marius Iulian Carabulea a funcţiei publice vacante din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general adjunct al Departamentului pentru ape, păduri şi piscicultura

 

19. - Decizie privind exercitarea, cu caracter temporar, prin detaşare, de către domnul Marius Iulian Carabulea a funcţiei publice vacante din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general adjunct al Ministerului Economiei, Comerţului şi Turismului

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

44. - Ordin al ministrului transporturilor privind abrogarea Ordinului ministrului transporturilor nr. 437/1999 pentru aprobarea aplicării reglementărilor europene JAR-OPS 1 - Transportul aerian comercial (avioane) şi JAR-OPS 3 - Transportul aerian comercial (elicoptere) şi a Ordinului ministrului transporturilor nr. 1.268/2008 pentru aprobarea Reglementării aeronautice civile române RACR-SAFA privind evaluarea siguranţei zborului la aeronavele din terţe ţări, ediţia 02/2008

 

47. - Ordin al ministrului finanţelor publice privind revizuirea ratei dobânzii pentru certificatele de trezorerie către populaţie transformate în depozite la Trezoreria Statului

 

159/38. - Ordin al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului finanţelor publice privind aprobarea nivelului maxim al cheltuielilor de personal aferent bugetului general centralizat al unităţilor administra ti v-teritoriale, pentru anul 2015, pe judeţe şi municipiul Bucureşti

 

Rectificări la :

 - Decizia Curţii Constituţionale nr. 366 din 25 iunie 2014

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 662

din 11 noiembrie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor ari 771 alin. (6) teza finală din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea în şedinţa publică din 7 octombrie 2014 a reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstitu­ţionalitate a dispoziţiilor art. 771 alin. (6) teza finală din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Societatea Comercial㠓Vanadis 94 Prod Corn” - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 5.289/1.748/2013 al Judecătoriei Cornetu şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 174D/2014.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 7 octombrie 2014, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea a dispus, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, amânarea pronunţării asupra cauzei pentru data de 9 octombrie 2014, dată la care, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, adoptat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012, a amânat pronunţarea pentru data de 15 octombrie 2014 şi, ulterior, pentru acelaşi motiv, pentru data de 11 noiembrie 2014, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin încheierea din 4 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 5.289/1 748/2013, Judecătoria Cornetu a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 771 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Societatea Comercial㠓Vanadis 94 Prod Corn” - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate împotriva încheierii de respingere a cererii de reexaminare a încheierii prin care s-a respins intabularea dreptului de proprietate, emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buftea.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate îngrădesc dreptul de proprietate prin faptul că din culpa unei alte persoane, respectiv a debitorului urmărit în procedura de executare ce s-a finalizat prin adjudecarea bunului, adjudecatarul se află în imposibilitatea de a-şi intabula dreptul de proprietate dobândit. Apreciază că în mod greşit se impune adjudecatarului să facă dovada achitării impozitului pe transferul dreptului de proprietate, întrucât obligaţia de declarare a venitului şi plata impozitului revin vânzătorului. Astfel, imobilul fiind dobândit printr-un act de adjudecare, debitorul avea obligaţia să depună declaraţia de venit, iar executorul putea reţine impozitul aferent transferului dreptului de proprietate numai în situaţia în care ar fi rămas suma respectivă după achitarea creanţelor debitorului.

5. Judecătoria Cornetu opinează în sensul că textele legale criticate sunt constituţionale.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 771 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare. Din analiza dosarului cauzei, Curtea observă că, în realitate, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate critică doar dispoziţiile art. 771 alin. (6) teza finală din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (Codul fiscal). Textele de lege au următorul cuprins:

“(6) impozitul prevăzut la alin. (1) şi (3) se va calcula şi se va încasa de notarul public înainte de autentificarea actului sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. Impozitul calculat şi încasat se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut. În cazul în care transferul dreptului de proprietate sau al dezmembrămintelor acestuia, pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (3), se realizează prin hotărâre judecătorească sau prin altă procedură, impozitul prevăzut la alin. (1) şi (3) se calculează şi se încasează de către organul fiscal competent Instanţele judecătoreşti care pronunţă hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile comunică organului fiscal competent hotărârea şi documentaţia aferentă în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii. Pentru alte proceduri decât cea notarială sau judecătorească contribuabilul are obligaţia de a declara venitul obţinut în maximum 10 zile de la data transferului, la organul fiscal competent, în vederea calculării impozitului. Pentru înscrierea drepturilor dobândite în baza actelor autentificate de notarii publici ori a certificatelor de moştenitor sau, după caz, a hotărârilor judecătoreşti şi a altor documente în celelalte cazuri, registratorii de la birourile de carte funciară vor verifica îndeplinirea obligatei de plată a impozitului prevăzut la alin. (1) şi (3) si. În cazul în care nu se va face dovada achitării acestui impozit, vor respinge cererea de înscriere până la plata impozitului

10. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile din Constituţie ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată.

11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională constată că, în precedent, s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate într-o cauză similară, respectiv prin Decizia nr. 342 din 10 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 20 iunie 2012, prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Curtea s-a limitat să stabilească constituţionalitatea de principiu a textului legal criticat, indicând expres faptul că instanţele judecătoreşti sunt cele care au competenţa de a interpreta textul criticat în contextul procedurii executării silite. În prezenta cauză, Curtea va analiza, spre deosebire de Decizia nr. 342 din 10 aprilie 2012, dacă textul criticat în ipoteza particulară a impozitului datorat la transferul proprietăţii imobiliare din patrimoniul personal în procedura executării silite este capabil să dea substanţă dreptului de proprietate privată prevăzut de art. 44 din Constituţie, astfel încât analiza sa se va îndepărta de la ipoteza de principiu avută în vedere în decizia menţionată.

12. Astfel, examinând conţinutul normativ al art. 771 din Codul fiscal. Curtea reţine că persoanele fizice datorează un impozit în raport cu veniturile realizate din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal. Dispoziţia legală criticată în prezenta cauză face parte din cap. VUM “Venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal” al Codului fiscal, care prevede, în esenţă, că, la transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează impozit în raport cu valoarea tranzacţiei. De asemenea sunt reglementate modul de calcul, autorităţile competente să calculeze şi să încaseze acest impozit, termenele până la care se virează impozitul încasat, precum şi scutirile de la plata acestui impozit. Dispoziţia legală criticată prevede că, pentru înscrierea drepturilor dobândite în baza actelor autentificate de notarii publici ori a certificatelor de moştenitor sau, după caz, a hotărârilor judecătoreşti şi a altor documente în celelalte cazuri, registratorii de la birourile de carte funciară vor verifica îndeplinirea obligaţiei de plată a impozitului şi, în cazul în care nu se va face dovada achitării acestui impozit, vor respinge cererea de înscriere până la plata impozitului.

13. Aşadar, Curtea constată că, potrivit art. 771 din Codul fiscal, contribuabilii, la transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor fără construcţii, datorează un impozit care se calculează prin aplicarea unei cote de 2% sau 3% asupra valorii de tranzacţionare, în funcţie de perioada în care imobilul a fost deţinut de înstrăinător.

14. În ceea ce priveşte persoana în sarcina căreia este stabilită obligaţia de plată a impozitului, Curtea observă că penultima teză a alin. (6) al art. 771 din Codul fiscal prevede c㠓Pentru alte proceduri decât cea notarială sau judecătorească contribuabilul are obligaţia de a declara venitul obţinut în maximum 10 zile de la data transferului, la organul fiscal competent, în vederea calculării impozitului.”

15. Noţiunea de contribuabil în sensul art. 771 din Codul fiscal este definită prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 6 februarie 2004, cu modificările şi completările ulterioare (Norme metodologice), ca fiind “persoana fizică căreia îi revine obligaţia de plată a impozitului, în cazul transferului dreptului de proprietate sau al dezmembrămintelor acestuia prin acte juridice între vii, contribuabil este cel din patrimoniul căruia se transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele acestuia: vânzătorul, credirentierul, transmiţătorul în cazul contractului de întreţinere, al actului de dare în plată, al contractului de tranzacţie etc, cu excepţia transferului prin donaţie[...]”. De asemenea, Normele metodologice definesc transferul dreptului de proprietate ca fiind “Înstrăinarea, prin acte juridice între vii, a dreptului de proprietate sau a dezmembrămintelor acestuia, indiferent de tipul sau natura actului prin care se realizează acest transfer: vânzare-cumpărare, donaţie, rentă viageră, întreţinere, schimb, dare în plată, tranzacţie, aport la capitalul social, inclusiv în cazul când transferul se realizează în baza unei hotărâri judecătoreşti şi altele asemenea;”.

16. Referitor la autorităţile abilitate să calculeze şi să încaseze acest impozit, Curtea reţine că această sarcină revine organului fiscal competent. În privinţa obligaţiei de declarare a venitului supus impozitării, Curtea, astfel cum a reţinut la paragraful 14, constată că, în situaţia altor proceduri decât cea notarială sau judecătorească, aceasta revine contribuabilului. Această obligaţie reglementată de Codul fiscal este stabilită şi prin Normele metodologice care prevăd la pct. 151 că: “[...] în cazul transferurilor prin alte modalităţi decât procedura notarială sau judecătorească, contribuabilul are sarcina declarării venitului la organul fiscal competent, în termen de 10 zile, inclusiv, de la data transferului, în vederea stabilirii impozitului, în condiţiile legii.”

17. În privinţa obligaţiei de declarare a venitului supus impozitării, Normele metodologice au mai prevăzut că, în situaţia în care vânzătorul (debitorul) nu declară operaţiunea şi venitul realizat în termenul stabilit, organul de executare sau cumpărătorul, după caz, au obligaţia de a aduce în atenţia autorităţilor fiscale transferul proprietăţii imobiliare în vederea stabilirii impozitului şi emiterea deciziei de impunere. În acest sens Normele metodologice prevăd că, “În cazul transferurilor prin executare silită, după expirarea termenului de 10 zile inclusiv, în care contribuabilul avea sarcina declarării venitului la organul fiscal competent, pentru transferurile prin alte modalităţi decât procedura notarială sau judecătorească, organul de executare silită sau cumpărătorul, după caz. trebuie să solicite organului fiscal competent stabilirea impozitului şi emiterea deciziei de impunere, conform procedurilor legale, prin depunerea documentaţiei aferente transferului.”

18. Prin urmare, Curtea reţine că, în cazul transferului dreptului de proprietate asupra proprietăţilor imobiliare prin procedura executării silite, revine debitorului obligaţia declarării şi plăţii impozitului astfel cum acesta a fost calculat de organul fiscal competent. În cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte această obligaţie, revine executorului judecătoresc sau cumpărătorului bunului urmărit silit obligaţia de a solicita organului fiscal competent stabilirea impozitului şi emiterea deciziei de impunere, pe baza documentaţiei aferente transferului, în speţă a actului de adjudecare.

19. Însă, în lipsa vreunei precizări în cuprinsul Codului fiscal sau al Normelor metodologice, Curtea apreciază că dobânditorul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ca efect al executării silite a debitorilor nu se circumscrie noţiunii de “contribuabil” prevăzute de art. 771 din Codul fiscal şi de pct. 1512 din Normele metodologice, chiar dacă, potrivit art. 114 alin. (26) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007 (Codul de procedură fiscală), şi art. 1.472 din Codul civil, este permisă plata obligaţiei fiscale de către o altă persoană decât debitorul.

20. Mai mult, Curtea reţine că, potrivit pct. 4 din anexa nr. 4 la Ordinul ministrului economiei şi finanţelor şi al ministrului justiţiei nr. 1.706/1.889/C/2008 privind aprobarea procedurilor de stabilire, plată şi rectificare a impozitului pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal şi a modelului şi conţinutului unor formulare prevăzute la titlul III din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 15 iulie 2008, decizia de impunere privind venitul din transferul proprietăţii imobiliare din patrimoniul personal, în situaţia în care transferul se realizează prin altă procedură decât cea notarială sau judecătorească, se emite în 15 zile de către organul fiscal competent, în două exemplare, din care unul se transmite prin poştă cu confirmare de primire sau se înmânează contribuabilului sub semnătură, iar celălalt se arhivează la dosarul acestuia. Drept urmare, rezultă că decizia de impunere se comunică doar contribuabilului, chiar dacă aceasta a fost emisă ca urmare a depunerii de către adjudecatar sau organul de executare silită a documentaţiei aferente.

21. Prin urmare, Curtea reţine din coroborarea prevederilor legale cuprinse în Codul fiscal şi în Normele metodologice că are calitatea de contribuabil numai persoana din patrimoniul căreia se transferă dreptul de proprietate şi căreia îi revine obligaţia de plată a impozitului prevăzut de art. 771 din Codul fiscal. În cazul executării silite debitorul urmărit îşi conservă calitatea sa de vânzător, nefiind exceptat de la plata impozitului pe transferul dreptului de proprietate, chiar dacă vânzarea, în această situaţie, nu are un caracter benevol, astfel cum se va arăta şi în cele ce urmează.

22. Astfel, vânzarea imobilelor prin executare silită reprezintă o procedură specială, reglementată de Codul de procedură civilă, care prevede în cartea a V-a “Despre executarea silit㔠vânzarea la licitaţie, formalităţile premergătoare vânzării la licitaţie, actul de adjudecare, efectele adjudecării, precum şi eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executare silită. În acest sens, potrivit art. 379 din Codul de procedură civilă din 1865 (art. 662 din noul Cod de procedură civilă), executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă. Potrivit art. 500 din Codul de procedură civilă din 1865 (art. 835 din noul Cod de procedură civilă), executorul va stabili preţul imobilului, iar în cazul în care consideră necesar va cere părerea unui expert. În termen de 5 zile de la stabilirea preţului imobilului, executorul va întocmi şi va afişa publicaţia de vânzare careva cuprinde şi preţul la care a fost evaluat imobilului. Noul Cod de procedură civilă prevede că publicaţiile de vânzare vor cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, preţul de vânzare şi vor fi comunicate, potrivit dispoziţiilor pentru comunicarea şi înmânarea citaţiilor, şi organelor fiscale locale.

23. Potrivit art. 512 din Codul de procedură civilă din 1865 (art. 848 din noul Cod de procedură civilă), adjudecatarul imobilului va depune preţul la dispoziţia executorului judecătoresc în termen de cel mult 30 de zile de la data vânzării. Suma de bani realizată prin executare silită se eliberează de creditorul urmăritor până la acoperirea integrală a drepturilor sale, iar suma rămasă disponibilă se predă debitorului. În cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când, până la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, au depus şi alţi creditori titlurile lor, executorul judecătoresc procedează la distribuirea sumei potrivit ordinii de preferinţă (art. 563 din Codul de procedură civilă din 1865/ art. 864 din noul Cod de procedură civilă).

24. Curtea reţine că fiecare participant la executarea silită trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile ce decurg din situaţiile particulare ce reclamă această procedură, însă constată că din reglementarea procesual civilă a executării silite nu rezultă că executorul judecătoresc ar avea obligaţia reţinerii impozitului datorat pentru transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, pe care să îl vireze ulterior la stat.

25. Vânzarea imobilelor prin executare silită se finalizează prin transmiterea proprietăţii imobilului de la debitor la adjudecatar de la data încheierii actului de adjudecatare, care reprezintă titlu de proprietate şi poate fi înscris în cartea funciară. Prin intabulare, adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte funciară.

26. În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 771 alin. (6) teza finală din Codul fiscal, registratorul de carte funciară are obligaţia de a verifica achitarea impozitului pe venitul obţinut din transferul proprietăţii imobiliare. Astfel, plata impozitului de către vânzător conferă cumpărătorului dreptul de a înscrie imobilul în cartea funciară. De asemenea, dispoziţia legală menţionată impune respingerea cererii de înregistrare în cartea funciară dacă nu se face dovada plăţii impozitului până la stingerea acestei obligaţii.

27. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate îi îngrădesc dreptul de proprietate prin faptul că din culpa unei alte persoane, respectiv debitorul urmărit în procedura de executare ce s-a finalizat prin adjudecarea bunului, se află în imposibilitatea de a-şi intabula dreptul de proprietate dobândit.

28. În consecinţă, având în vedere natura criticilor de neconstituţionalitate, precum şi conţinutul normativ al textului legal supus controlului de constituţionalitate, Curtea trebuie să stabilească dacă soluţia legislativă criticată reprezintă o limitare a dreptului de proprietate şi dacă limitarea este justificată. Prin urmare, Curtea va analiza dacă limitele impuse de legiuitor dreptului de proprietate al adjudecatarului prin condiţionarea intabulării dreptului de proprietate în cartea funciară de îndeplinirea obligaţiei de plată a impozitului de către contribuabil reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată în raport cu scopul urmărit de legiuitor Curtea Constituţională va avea în vedere “testul” de proporţionalitate structurat, potrivit căruia limitarea drepturilor fundamentale trebuie să fie condiţionată de îndeplinirea anumitor cerinţe (a se vedea şi Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013). Conform principiului proporţionalităţii, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit.

29. Dreptul de proprietate privată constituie obiectul unui regim de ordin constituţional, fiind garantat prin art. 44 din Constituţie. Curtea reţine că în aplicarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, Codul civil defineşte prin art. 555 proprietatea privată ca fiind dreptul titularului de a poseda, de a folosi şi de a dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate cuprinde posesia, folosinţa şi dispoziţia, atribute care configurează puterea pe care proprietarul o are asupra lucrului.

30. Pentru a analiza incidenţa în cauză a dreptului de proprietate privată prevăzut de art. 44 din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit art. 516 pct. 8 din Codul de procedură civilă din 1865 [art. 852 lit. h) din noul Cod de procedură civilă], actul de adjudecare este titlu de proprietate şi poate fi înscris în cartea funciară. Astfel, prin actul de adjudecare se finalizează executarea silită imobiliară şi se realizează transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea adjudecatarului. Prin adjudecarea imobilului adjudecatarul devine proprietar, iar prin intabulare acesta dobândeşte dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte funciară [art. 518 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865/art. 856 alin. (1) şi (2) din noul Cod de procedură civilă]. Aşadar, imobilul adjudecat, indiferent că este sau nu intabulat, este un bun ce intră în sfera de protecţie a art. 44 din Constituţie.

31. Curtea reţine că art. 771 alin. (6) teza finală din Codul fiscal condiţionează intabularea dreptului de proprietate al adjudecatarului în cartea funciară de achitarea impozitului datorat la transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal. În acest mod, dreptul de proprietate al adjudecatarului, sub aspectul atributului de dispoziţie asupra bunului imobil, este afectat printr-o acţiune a statului, ceea ce reprezintă o ingerinţă în atributul de dispoziţie al dreptului de proprietate.

32. O atare intervenţie a statului reprezintă o limitare a dreptului de proprietate. Curtea reţine că limitarea dreptului de proprietate trebuie să fie justificată, iar justificarea trebuie să se întemeieze pe o dispoziţie expres prevăzută de Constituţie. În acest sens, Curtea reţine că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 21 ianuarie 2014).

33. În continuare, în vederea realizării testului de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa, Curtea trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim. Astfel, Curtea constată că, prin norma legală edictată, legiuitorul a urmărit predictibilitatea încasării impozitelor datorate la bugetul consolidat al statului, în acest mod fiind menţinută o disciplină fiscală a contribuabililor care trebuie să îşi achite obligaţiile faţă de stat, cu alte cuvinte sa urmărit protejarea titularului dreptului de creanţă, respectiv statul.

34. În privinţa caracterului adecvat al măsurii, Curtea constată că aceasta este adaptată şi este capabilă. În abstract, să îndeplinească exigenţele scopului urmărit.

35. Cu privire la caracterul necesar al măsurii criticate, Curtea apreciază că opţiunea legiuitorului pentru această măsură, respectiv executarea obligaţiei de plată a impozitului datorat de către debitor cu consecinţa respingerii, în caz de neexecutare a obligaţiei, a înscrierii dreptului de proprietate al adjudecatarului până la plata impozitului, prin prisma finalităţii sale, nu este indispensabilă pentru îndeplinirea scopului urmărit, reţinut la paragraful 33. În acest sens, Curtea apreciază că legiuitorul avea posibilitatea reglementării altor proceduri pentru a crea mecanismele necesare colectării şi vărsării impozitelor datorate statului în situaţia transferului proprietăţii prin executare silită, tocmai datorită caracterului specific al acestei proceduri. Or, în acest caz, Curtea apreciază că stabilirea şi emiterea deciziei de impunere şi plata în sine a impozitului nu se află într-o legătură indisolubilă cu înscrierea dreptului de proprietate al adjudecatarului în cartea funciară. Aşadar, legiuitorul avea posibilitatea să reglementeze alte modalităţi pentru realizarea dreptului de creanţă împotriva vânzătorului silit, fără a-l condiţiona în vreun fel sau altul pe adjudecatar, care este un terţ faţă de raportul de drept fiscal existent între stat şi vânzătorul silit. În acest caz, Curtea reţine că registratorul de carte funciară poate avea, eventual, doar obligaţia de a verifica emiterea deciziei de impunere, iar nu plata efectivă a impozitului stabilit prin aceasta, organul fiscal fiind cei în măsură să urmărească efectuarea acestei plăţi.

36. În sensul celor de mai sus, Curtea reţine că atât creanţele, cât şi obligaţiile fiscale se nasc, potrivit art. 23 din Codul de procedură fiscală, în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează. Din acest moment se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată. Potrivit art. 110 din Codul de procedură fiscală, colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă sau al unui titlu executoriu. Titlul de creanţă este actul prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele competente, şi poate fi reprezentat, printre altele, prin decizia de impunere.

37. În continuare, Curtea apreciază că această măsură, astfel cum a fost reglementată, nu apare ca păstrând un just echilibru cu scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei existente între interesul general invocat şi cel individual.

38. În prezenta cauză, în urma parcurgerii procedurii executării silite, adjudecatarul, deşi este proprietar al bunului în baza actului de adjudecare, nu dispune de toate elementele dreptului său de proprietate reţinute la paragraful 29, ceea ce echivalează cu faptul că statul nu îi recunoaşte pe deplin dreptul, din cauza imposibilităţii înscrierii acestuia în cartea funciară. Astfel cum s-a arătat şi la paragraful 33 din prezenta decizie, prin norma legală criticată legiuitorul a urmărit protejarea titularului dreptului de creanţă, respectiv statul, de o eventuală neîndeplinire a obligaţiei fiscale de către contribuabil, aşadar de o altă persoană faţă de proprietar, or, în aceste condiţii, textul criticat conferă, mai degrabă, un drept iluzoriu adjudecatarului. În acest sens, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa, spre exemplu prin Decizia nr. 665 din 12 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, sau Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, că drepturile constituţionale trebuie să fie reale şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii. De asemenea, şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, spre exemplu, prin Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunţată în Cauza Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, paragraful 45, că statele membre semnatare ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi-au asumat obligaţii de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenţie să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii, măsurile legislative adoptate urmărind apărarea eficientă a drepturilor.

39. Curtea constată că, în situaţia în care contribuabilul nu declară operaţiunea şi nu plăteşte impozitul datorat potrivit art. 771 alin. (6) din Codul fiscal, adjudecatarul - dobânditorul imobilului care a făcut obiectul transferului proprietăţii, pentru a putea dispune de bunul dobândit prin înscrierea în cartea funciară, este nevoit să promoveze noi acţiuni pentru a putea dispune de acest drept. Spre exemplu, uzând de prevederile art. 114 alin. (26)din Codul de procedură fiscală şi art. 1.472 din Codul civil, poate alege să plătească el însuşi impozitul, după care se va putea îndrepta cu acţiune în regres împotriva debitorului obligaţiei fiscale sau poate formula în justiţie plângere împotriva încheierii de carte funciară prin care î s-a respins cererea de intabulare a dreptului de proprietate datorită neplăţii impozitului. În aceste condiţii, adjudecatarul, dobânditor al dreptului de proprietate, este obligat ca, după parcurgerea procedurii executării silite, respectiv a licitaţiei, să iniţieze alte proceduri judiciare pentru a putea dispune de dreptul său de proprietate, ceea ce apare ca fiind excesiv. Practic, adjudecatarul este introdus forţat într-un raport de drept fiscal, faţă de care este terţ, pentru a-şi putea valorifica dreptul de proprietate.

40. Or, legiuitorul nu poate impune condiţii nerezonabile pentru persoanele care au dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil în baza unui act de adjudecare încheiat în urma parcurgerii procedurii executării silite. De altfel, de principiu, legiuitorul este ţinut de o condiţie de rezonabilitate – est modus în rebus - respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004, Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, şi Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014). În cazul de faţă, prin condiţionarea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit prin actul de adjudecare de îndeplinirea de către o altă persoană a obligaţiei de plată a impozitului datorat, legiuitorul a încălcat această condiţie de rezonabilitate şi a afectat în mod direct dreptul de proprietate al adjudecatarului.

41. În acest mod, Curtea reţine că este înfrânt justul echilibru care trebuie să existe între interesele generale şi cele individuale. Or, statul are nu doar obligaţia negativă de a nu adopta măsuri care să afecteze proprietatea, ci şi obligaţia pozitivă, de a asigura, cu alte cuvinte, de a garanta dreptul de proprietate privată. Prin urmare, textul constituţional al art. 44 determină, pe lângă obligaţia negativă a legiuitorului de a nu interveni printr-o dispoziţie legislativă de stabilire a unei condiţii excesive, în sensul de a împiedica titularul dreptului de proprietate de a se bucura de plenitudinea dreptului său, şi o obligaţie pozitivă a acestuia de a asigura valorificarea acestui drept şi de a proteja titularul dreptului de proprietate. În prezenta cauză, Curtea constată că, din contră, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia negativă de a nu interveni în dreptul de proprietate privată. În consecinţă, Curtea reţine că prin nerespectarea principiului proporţionalităţii s-a afectat însăşi substanţa dreptului de proprietate, măsura neputând fi calificată ca una de stabilire a conţinutului şi limitelor dreptului de proprietate, în sensul art. 44 alin. (1) din Constituţie.

42. Curtea, având în vedere ansamblul reglementării normative a art. 771 alin. (6) din Codul fiscal din care face parte şi norma legală criticată, reţine că, pentru identitate de raţiune, cele statuate în prezenta decizie se aplică mutatis mutandis şi în cazul în care transferul dreptului de proprietate sau al dezmembrămintelor acestuia se realizează prin hotărâre judecătorească.

43. Reţinând încălcarea dreptului fundamental menţionat, Curtea, dând expresie principiului supremaţiei Constituţiei consacrat de art. 1 alin. (5), este competentă să analizeze constituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate şi prin prisma acestui text din Legea fundamentală (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 100 din 9 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 24 martie 2004).

44. Art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de precizie, claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011). Sub aspectul calităţii reglementării, Curtea apreciază că textul legal criticat creează o situaţie incertă cu privire la dreptul de proprietate al adjudecatarului, deoarece exercitarea atributului de dispoziţie al acestui drept este condiţionată de plata impozitului de către o altă persoană, respectiv contribuabilul care, în cazul transferului dreptului de proprietate prin executare silită, este înstrăinătorul debitor, precum şi prin faptul că organul de executare silită nu are competenţa reţinerii şi virării impozitului datorat, iar din procedura executării silite reglementată de Codul de procedură civilă nu reiese faptul că preţul imobilului scos la licitaţie, consemnat în publicaţia de vânzare, include sau nu şi impozitul datorat de debitor la transferul dreptului de proprietate.

45. Având în vedere cele de mai sus, rezultă că de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, neplata de către contribuabil a impozitului prevăzut de art. 771 alin. (6) din Codul fiscal nu poate constitui motiv de refuz de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate al adjudecatarului. De asemenea, Curtea Constituţională reţine că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, îi revine legiuitorului sarcina de a pune de acord dispoziţiile legale criticate cu prezenta decizie şi de a crea un mecanism apt să surmonteze deficienţele de aplicare a acestora.

46. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercial㠓Vanadis 94 Prod Corn” - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 5.289/1.748/2013 al Judecătoriei Cornetu şi constată că dispoziţiile art. 771 alin. (6) teza finală din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt constituţionale în măsura în care legea nu îl obligă pe cumpărătorul adjudecatar să facă dovada plăţii impozitului datorat de înstrăinătorul debitor pentru a-şi putea înscrie în cartea funciară dreptul său de proprietate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Cornetu şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 11 noiembrie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

OPINIE SEPARATA

 

În dezacord cu opinia majoritară, apreciem că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 771 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal ar fi trebuit respinsă, pentru considerentele pe care le vom arăta în continuare:

1. Chiar dacă obligaţia registratorului de carte funciară de a verifica plata impozitului pe transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal şi de a refuza înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară este prevăzută ca atare în dispoziţiile art. 771 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în cauza de faţă sunt incidente dispoziţiile cărţii a V-a - Despre executarea silită, titlurile I şi II, respectiv art. 622-879 din noul Cod de procedură civilă, deoarece transferul dreptului de proprietate se face pe calea dreptului comun, respectiv vânzare-cumpărare, donaţie, executare silită etc.

În cauza de faţă se critică tocmai soluţia de respingere a cererii de intabulare a dreptului de proprietate asupra unui imobil obţinut ca urmare a adjudecării acestuia prin licitaţie publică, pentru motivul că nu s-a făcut dovada achitării impozitului prevăzut de dispoziţiile art. 771 alin, (1) şi (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

2. De altfel, chiar şi autorii opiniei majoritare sunt de acord că vânzarea imobilelor prin executare silită reprezintă o procedură specială reglementată de Codul de procedură civilă, numai că se află în eroare atunci când afirmă că executorul judecătoresc nu are, potrivit dispoziţiilor cărţii a V-a din Codul de procedură civilă, obligaţia reţinerii şi virării impozitului datorat pentru transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal la bugetul căruia îi este destinat, care, după cum se va vedea, constituie fundamentul pe care se sprijină soluţia pronunţată.

De aici şi până a concluziona că legiuitorul impune adjudecatarului o sarcină excesivă - aceea de a face dovada achitării de către vânzător a acestui impozit -, cu consecinţa unei limitări nepermise a dreptului de proprietate al adjudecatarului, nu este decât un pas.

3. Textul art. 771 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu face nicio referire la cine trebuie să facă dovada achitării acestui impozit şi, prin urmare, dispozitivul Deciziei nr. 662 din 11 noiembrie 2014 se fundamentează pe o ipoteză desprinsă din situaţia de fapt expusă de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Aceasta apreciază c㠓În mod greşit se impune adjudecatarului să facă dovada achitării impozitului pe transferul dreptului de proprietate, întrucât obligaţia de declarare a venitului şi de plată a impozitului revine vânzătorului. Astfel, imobilul fiind dobândit printr-un act de adjudecare, debitorul (proprietarul executat silit s.n.) avea obligaţia să depună declaraţia de venit, iar executorul putea reţine impozitul aferent transferului dreptului de proprietate numai în situaţia în care ar fi rămas suma respectivă după achitarea creanţelor debitorului”.

Aşadar, autorii opiniei majoritare dau o interpretare constituţională unui text care nu există practic în lege [dispoziţiile art. 771 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt constituţionale în măsura în care legea nu îl obligă pe cumpărătorul adjudecatar să facă dovada plăţii impozitului datorat de înstrăinătorul debitor pentru a-şi putea înscrie în cartea funciară dreptul său de proprietate].

4. Raţiunea adoptării de către legiuitor a soluţiei de respingere de către registratorii de carte funciară a cererii de înscriere în cartea funciară a drepturilor de proprietate dobândite ca urmare a transferului dreptului de proprietate imobiliară, în cazul neplăţii impozitului prevăzut de dispoziţiile art. 771 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, se fundamentează pe necesitatea unei protecţii sporite a veniturilor bugetare (indiferent de bugetul căruia îi sunt destinate), statul luându-şi astfel o garanţie în plus atât în ceea ce priveşte încasarea cu celeritate a acestui impozit, cât şi în ceea ce priveşte urmărirea încasării acestuia pe alte căi.

În concret, dispoziţiile art. 771 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal prevăd că impozitul datorat pentru transferul dreptului de proprietate din patrimoniul persoanelor fizice se calculează şi se încasează de către notarul public înainte de autentificarea actului (în ipoteza înstrăinării pe cale notarială - realizându-se astfel o veritabilă reţinere la sursă) sau de către organul fiscal competent (în cazul în care transferul dreptului de proprietate se realizează prin hotărâre judecătorească) sau prin altă procedură (în speţă, executarea silită). Prin urmare, deşi acest impozit este datorat de proprietarul înstrăinător şi deşi soluţia de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate în oricare dintre cele trei ipoteze, soluţia dată prin Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014 se raportează doar la ipoteza înstrăinării pe calea executării silite.

Se pune, firesc, întrebarea - ce se întâmplă în celelalte două ipoteze în cazul neplăţii impozitului, întrucât Curtea prin soluţia pronunţată a constatat, pe cale de interpretare, neconstituţionalitatea ipotezei în care, eventual, textul l-ar obliga pe cumpărătorul adjudecatar să facă dovada plăţii acestui impozit

5. În realitate, legiuitorul a dorit să se asigure că acest impozit va fi plătit fie la momentul înstrăinării imobilului (situaţia înstrăinării prin act notarial), fie la o dată ulterioară (pe cale judecătorească sau prin executare silită). Sub acest aspect, o posibilă soluţie, riguros procedurală, ar fi fost declararea ca neconstituţională a întregii teze finale a art. 771 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, întrucât condiţionează înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate de plata impozitului datorat de înstrăinător.

6. Cu toate acestea, din interpretarea sistematică a tuturor dispoziţiilor cărţii a V-a - Despre executarea silită din noul Cod de procedură civilă se constată că în cazul executării silite imobiliare nu adjudecatarul are obligaţia de a face dovada plăţii respectivului impozit, ci executorul judecătoresc, singura obligaţie a adjudecatarului fiind aceea de a solicita organului fiscal competent stabilirea impozitului şi emiterea deciziei de impunere prin depunerea documentaţiei aferente transferului, potrivit pct. 1517 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, publicată în Monitorul Oficiai al României, Partea I, nr. 112 din 6 februarie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care proprietarul înstrăinător nu îşi respectă obligaţia de a declara venitul obţinut ca urmare a transferului dreptului de proprietate în termen de 10 zile de la data transferului, potrivit art. 771 alin. (6) teza penultimă din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Se observă aşadar că această obligaţie a adjudecatarului este subsidiară obligaţiei contribuabilului înstrăinător, este dublată de obligaţia pe care o are, în primul rând, organul de executare silită (sau cumpărătorul, după caz) şi este necesară doar în ipoteza în care contribuabilul nu îşi îndeplineşte sarcina legală de a declara, în termen de 10 zile, venitul obţinut din transferul proprietăţii imobiliare la organul fiscal competent în vederea stabilirii impozitului datorat şi emiterii deciziei de impunere.

7. Această obligaţie a adjudecatarului este o obligaţie de diligente, din a cărei îndeplinire sau neîndeplinire se nasc importante consecinţe legale, după cum se va arăta în continuare:

a) Potrivit art. 868 alin. (2) din Codul de procedură civilă, după depunerea sau consemnarea sumei rezultate din vânzare ori, după caz, de la data când adjudecarea imobilului urmărit a devenit definitivă, executorul va fixa de urgenţă un termen de 10 zile pentru depunerea titlurilor de creanţă, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, debitorul, creditorii urmăritori, organele fiscale locale, adjudecatarii şi titularii drepturilor şi sarcinilor stinse prin adjudecare despre care executorul a luat cunoştinţă în condiţiile ari. 740 vor fi înştiinţaţi din oficiu despre fixarea acestui termen.

b) Potrivit art. 869 alin. (2) din acelaşi cod, reprezentantul fiscului va depune înscrisurile doveditoare ale creanţelor statului sau unităţilor administrativ-teritoriale la sediul executorului judecătoresc.

c) în termen de 5 zile de la expirarea termenului pentru depunerea titlurilor de creanţă, executorul va întocmi proiectul de distribuţie a sumelor, potrivit ordinii de preferinţă prevăzute la art. 864-867 din Codul de procedură civilă, unde creanţele fiscale figurează pe ordinea cinci de preferinţă, respectiv art. 864 lit. e), proiect care va fi comunicat atât debitorului, cât şi creditorilor, evident şi organelor fiscale competente, pentru impozitul datorat.

Este incontestabil că în momentul în care adjudecatarul înştiinţează organele fiscale competente despre venitul obţinut de proprietarul executat silit, acestea vor proceda la stabilirea impozitului şi emiterea deciziei de impunere, fără de care organele fiscale nu se vor putea adresa executorului judecătoresc pentru a solicita înscrierea creanţei în tabelul de distribuire a sumelor rezultate din vânzarea la licitaţie.

Iată aşadar cât de importantă este înştiinţarea pe care organul de executare silită şi, eventual, adjudecatarul o adresează organelor fiscale competente în vederea stabilirii impozitului datorat şi emiterii decizie de impunere, care, în opinia noastră, nu reprezintă o sarcină excesivă şi disproporţionată, de natură a limita exercitarea dreptului de proprietate.

8. Atât plata impozitului datorat, cât şi înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate sunt aşadar strâns legate de această obligaţie a adjudecatarului, deoarece, potrivit art. 852

din Codul de procedură civilă, după plata integrală a preţului, executorul, pe baza procesului-verbal de licitaţie, va întocmi actul de adjudecare, din care un exemplar se va preda adjudecatarului spre a-i servi ca titlu de proprietate, iar altul va fi comunicat din oficiu biroului de cadastru şi publicitate imobiliară pentru înscrierea provizorie în cartea funciară a dreptului de proprietate al adjudecatarului.

9. Actul de adjudecare poate fi contestat în baza art. 854 alin. (1 )* din Codul de procedură civilă în termen de o lună de la data înscrierii provizorii în cartea funciară.

În situaţia în care nu s-a făcut contestaţie în termenul prevăzut la art. 854 alin. (1) sau dacă aceasta a fost respinsă prin hotărâre definitivă, executorul judecătoresc va hotărî, din oficiu, prin încheiere definitivă, ca dreptul de proprietate al adjudecatarului să fie intabulat în cartea funciară [art. 855 alin. (1) din Codul de procedură civilă].

Apare, astfel, cu evidenţă, că întocmai ca şi în cazul vânzării prin act notarial, nu adjudecatarul, ci executorul judecătoresc este în măsură să dispună intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al adjudecatarului, fiind astfel exclusă ipoteza în care impozitul să nu fi fost plătit, iar faptul că în cauza dedusă judecăţii s-a procedat altfel de cum prevăd dispoziţiile Codului de procedură civilă este o chestiune care ţine de aplicarea în concret a legii de către instanţa de judecată, şi nu una de constituţionalitate a textului. Sub acest aspect, excepţia ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă.

Autorii opiniei majoritare au pornit de la ideea eronată că imediat după ce imobilul a fost adjudecat la licitaţie publică, adjudecatarului i se înmânează actul de adjudecare cu care acesta se prezintă la biroul de cadastru şi carte funciară în vederea intabulării

 

Judecător,

Petre Lăzăroiu

Judecător,

Toni Greblă

Judecător,

Valer Dorneanu

 


* În vigoare la data încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale.

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr.  683

din 19 noiembrie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 193, art. 194 alin. (1), art. 196 alin. (2) şi (3) şi art. 4 din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea în şedinţa publică din 4 noiembrie 2014 a reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 193, art. 194 alin. (1), art. 196 alin. (2) şi (3) şi art. 4 din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată din oficiu de către instanţa de judecată în Dosarul nr. 54.154/301/2013 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 484D/2014.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 4 noiembrie 2014 cu participarea reprezentantului Ministerului Public şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea a amânat succesiv pronunţarea pentru 11 noiembrie 2014, 12 noiembrie 2014 şi, respectiv, 19 noiembrie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin încheierea din 29 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 54.154/301/2013, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 196 alin. (2) şi (3) raportat la art. 194 alin. (1) şl art. 193 din Codul penal, precum şi art. 4 din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată din oficiu de instanţa de judecată într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzuta şi pedepsita de art. 184 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi, la accesul liber la justiţie şi la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică. Astfel, dezincriminarea infracţiunii de vătămare corporală din culpă săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru efectuarea unei activităţi, ce are ca rezultat vătămări corporale ce necesită până la 90 de zile de îngrijiri medicale, este neconstituţională, fapta fiind de natura şi gravitatea necesară a justifica protecţia socială cu caracter public, penal, având în vedere, de exemplu, frecvenţa mare a accidentelor de circulaţie soldate cu vătămări corporale, prin raportare la egalitatea în faţa legii - fiind evidentă discriminarea faţă de cei judecaţi şi condamnaţi definitiv pentru fapte similare de vătămare corporală din culpă ce au necesitat peste 10 zile de îngrijiri medicale. Instanţa apreciază totodată că prin dezincriminarea acestei fapte a cărei periculozitate socială este evident ridicată garantarea dreptului la integritate fizică şi psihică şi a accesului la justiţie este înlăturată, victimele acestor infracţiuni fiind obligate să urmeze proceduri civile costisitoare pentru repararea prejudiciilor de cele mai multe ori însemnate ca valoare atunci când este vorba de îngrijiri medicale ce depăşesc 2fJ-30 de zile, fără a fi necesar a mai aminti de cele încadrate între 40-90 de zile de îngrijiri medicale.

5. Aşa fiind, instanţa socoteşte ca neconstituţională dezincriminarea infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. 3 raportat la art. 180 alin. 2 şi art. 182 alin. 1 din Codul penal din 1969, consecinţă a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 187/2012 prin raportare la art. 196 alin. (2) şi (3), art. 194 alin. (1) şi art. 193 din actualul Cod penal.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 193 cu denumirea marginală Lovirea sau alte violenţe, art. 194 alin. (1) cu denumirea marginală Vătămarea corporală, art. 196 alin. (2) şi (3) cu denumirea marginală Vătămarea corporală din culpă şi art. 4 cu denumirea marginală Aplicarea legii penale de dezincriminare din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care au următorul conţinut:

- Art. 193 din Codul penal: “(1) Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.

(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.”;

- Art. 194 alin. (1) din Codul penal: “(1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe:

a) o infirmitate;

b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;

c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;

d) avortul;

e) punerea în primejdie a vieţii persoanei, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.”;

- Art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal: “(2) Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, pedeapsa este Închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.”;

- Art. 4 din Codul penal: “Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.”;

.- Art. 3 din Legea nr. 187/2012: “(1) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

(2) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire.”

10. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie şi art. 22 referitor la Dreptul la viaţă sila integritate fizică şi psihică.

11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta a fost ridicată din oficiu de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală într-un dosar în care la data de 17 octombrie 2013 inculpata a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută şi pedepsită de art. 184 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969. Potrivit acelor dispoziţii constituia infracţiune fapta săvârşită din culpă prin care s-au produs vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare între 10 şi maximum 60 de zile de îngrijiri medicale, vătămări ce au fost produse ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi (cum ar fi nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la circulaţia pe drumurile publice urmată de un accident de circulaţie soldat cu victime cărora li s-au pricinuit vătămări corporale).

12. La data de 1 februarie 2014, potrivit art. 250 coroborat cu art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Codul penal din 1969 a fost abrogat. Noile dispoziţii penale care sancţionează faptele de vătămare corporală din culpă se regăsesc în art. 196, sens în care alin. (1) are în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile, iar alin. (2) şi (3) are în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. În ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, legiuitorul a înţeles să o incrimineze, asemeni vechii reglementări, prin stabilirea în conţinutul său a laturii subiective sub forma culpei, precum şi a laturii obiective în ce priveşte urmarea imediată care constă în producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Cu toate acestea, infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (1), deşi a preluat aceleaşi elemente constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 184 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969 (adică existenţa culpei, precum şi vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare un număr maxim de îngrijiri medicale - În prezent 90 de zile), condiţionează întrunirea lor de alte 3 elemente alternative, şi anume subiectul activ al infracţiunii să se afle sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune. Cu alte cuvinte, producerea unui accident de circulaţie soldat cu vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile nu mai este infracţiune dacă conducătorul auto nu se află sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe psihoactive.

13. De aceea, instanţa de judecată apreciază că, ţinând seama de împrejurarea că fapta supusă cercetării judecătoreşti, deşi era infracţiune sub tărâmul Codului penal din 1969, în prezent a fost dezincriminată, întrucât, în acord cu art. 3 din Legea nr. 187/2012, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive, o astfel de dezincriminare lipseşte persoanele vătămate de protecţia penală de care au beneficiat anterior, fiind afectat dreptul la integritate fizică şi psihică. Totodată, prevederile legale criticate instituie o discriminare între persoanele care au săvârşit infracţiuni identice şi au fost condamnate deja pentru acestea şi persoanele care până la apariţia legii noi nu au fost încă judecate.

14. Cu privire la critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, Curtea constată că, potrivit art. 595 din Codul de procedură penală, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a intervenit o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, instanţa va lua măsuri pentru ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor art. 4 din Codul penal referitor la aplicarea legii penale de dezincriminare. Aşa fiind, nu poate fi primită susţinerea privitoare la afectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, întrucât nu poate fi pus semnul egalităţii între persoanele condamnate definitiv şi cele care se află în curs de judecată.

15. De aceea, Curtea reafirmă faptul că, în ce priveşte principiul egalităţii, în mod constant, în jurisprudenţa sa a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. Or, în prezenta cauză, persoanele la care se face referire nu se regăsesc în situaţii identice (unele au fost condamnate definitiv, iar altele nu), astfel că se justifică în mod obiectiv şi rezonabil tratamentul juridic neomogen la care se referă autorul excepţiei, principiul egalităţii în faţa legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014).

16. În ce priveşte critica referitoare la încălcarea accesului liber la justiţie în vederea protejării dreptului la integritate fizică şi psihică a persoanei, Curtea constată că, deşi o astfel de faptă nu mai constituie infracţiune, partea vătămat㠓se poate îndrepta Împotriva autorului său urmând procedurile civile, situaţie care se putea întâmpla şi sub tărâmul reglementării anterioare dacă persoana vătămată nu se constituia parte civilă în procesul penal pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite. Incriminarea/Dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi existenţele constituţionale. În cauza de faţă, Curtea reţine că prin reglementarea protecţiei penale a faptelor care produc anumite consecinţe, legiuitorul s-a plasat în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referinţă care să determine în mod automat incriminarea vătămărilor corporale din culpă prin care s-au produs leziuni ce au necesitat pentru vindecare mai puţin de 90 de zile. Astfel, în acest context legiuitorul are îndreptăţirea de a plasa protecţia constituţională a valorii care nu intră sub incidenţa penalului, în sfera răspunderii civile delictuale.

17. În sfârşit, în acord cu dispoziţiile art. 61 din Constituţie, unica autoritate legiuitoare la ţării este Parlamentul, care are deplina libertate de reglementare cu privire la politica penală pe care înţelege să o implementeze.

18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de instanţa de judecată în Dosarul nr. 54.154/301/2013 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 193, art. 194 alin. (1), art. 196 alin. (2) şi (3) şi art. 4 din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate,

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 19 noiembrie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

OPINIE SEPARATA

 

1. În dezacord cu soluţia adoptată, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, considerăm că sunt neconstituţionale dispoziţiile legale criticate prin care a fost dezincriminată infracţiunea de vătămare corporală care a avut ca rezultat producerea unor leziuni care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile, deoarece este afectat dreptul la integritate fizică consacrat de art. 22 alin. (1) din Constituţie.

2. Infracţiunea de vătămare corporală avută în vedere de legiuitorul român constă într-o atingere adusă integrităţii corporale sau sănătăţi, vizând, astfel, integritatea fizică a persoanei. Fie că este săvârşită cu intenţie, fie că este săvârşită din culpă, obiectul juridic special faptei îl constituie relaţiile sociale a căror normală desfăşurare nu este posibilă fără ocrotirea prin mijloace de drept penal a securităţii fizice a persoanei şi cărora li se aduce atingere prin săvârşirea actelor de vătămare corporală. Cât priveşte infracţiunea de vătămare corporală din culpă, aceasta se poate săvârşi atât prin activităţi pozitive (comisiune), cât şi prin atitudini negative (omisiune), iar, în ce priveşte latura subiectivă, aceasta se încadrează potrivit art. 16 alin. (4) din Codul penal, sub forma culpei, adică atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar “nu~l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce ori atunci când nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă”.

3. Potrivit dispoziţiilor art. 196 alin. (3) coroborat cu art. 196 alin. (2), art. 194 alin. (1) şi art. 193 alin. (1) din Codul penal, lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice care produc leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale şi care au fost săvârşite ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, se pedepsesc cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Această normă legală vizează şi vătămările corporale din culpă produse ca urmare a încălcării reglementărilor legale în materia circulaţiei pe drumurile publice. Cu alte cuvinte, fapta conducătorului auto care a provocat un accident de circulaţie prin care s-a cauzat vătămarea corporală din culpă a unei persoane a cărei leziuni au necesitat pentru vindecare 90 de zile de îngrijiri medicale nu mai constituie infracţiune.

4. În opinia noastră, legiuitorul, prin reglementarea unui termen atât de extins pentru ca fapta să poată fi calificată ca fiind infracţiune, a prejudiciat protecţia constituţională de care se bucură dreptul constituţional la integritate fizică. Potrivit art. 22 alin. (1) din Constituţie, dreptul la integritate fizică a persoanei este garantat. Această garanţie constituţională, absolută prin natura sa, este opozabilă şi, în consecinţă, trebuie respectată de către legiuitorul ordinar, care, prin întreaga sa activitate normativă, este, astfel, obligat să se supună acesteia. Prin urmare, legiuitorul trebuie să asigure un cadru normativ care să protejeze persoana de ingerinţele exterioare care îi afectează dreptul la integritate fizică; protecţia normativă are, desigur, o valenţă dublă, respectiv una preventivă şi alta represivă, tocmai pentru a asigura caracterul efectiv al dreptului. Dacă în privinţa configurării laturii preventive, legiuitorul are o largă marjă de apreciere, în privinţa celei represive marja sa este limitată în sensul că protecţia penală devine mijlocul principal de protecţie, iar cea civilă fiind măsura subsidiară care trebuie să o însoţească. Separarea acestora trebuie să fie justificată, pentru că, în caz contrar, s-ar afecta însăşi substanţa dreptului.

5. Raportând cele de mai sus la ipoteza normativă analizată constatăm că în privinţa domeniului circulaţiei pe drumurile publice caracterul preventiv al măsurilor etatice prin care se protejează dreptul la integritate fizică se referă chiar la normele de siguranţă rutieră, în timp ce normele care pedepsesc conduita contrară măsurilor de siguranţă rutieră sunt reprezentate de cele contravenţionale sau penale. Aşadar, rezultă că din coroborarea textelor anterior arătate din Codul penal se ajunge la slăbi rea/frag Mizarea protecţiei penale a dreptului la integritate fizică a persoanei.

6. Într-adevăr, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, însă acest principiu constituţional nu trebuie privit izolat, ceea ce înseamnă că aplicarea sa trebuie să ţină seama de respectarea atât a drepturilor fundamentale, cât şi a celorlalte principii constituţionale (a se vedea, Decizia nr. 101 din 1 februarie2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 15 aprilie 2011). De asemenea, dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie reprezintă temeiul constituţional care conferă legiuitorului competenţa exclusivă de a stabili atât infracţiunile şi pedepsele, cât şi drepturile şt a obligaţiile părţilor din cadrul raportului juridic de drept penal. Este de principiu că, în temeiul textelor constituţionale anterior evocate, tine de rolul şi de competenţa exclusivă a Parlamentului de a reglementa măsurile care ţin de politica penală a statului, însă aceste măsuri nu se bucură prin ele însele de o prezumţie absolută de constituţionalitate, din contră, astfel cum s-a arătat mai înainte, acestea trebuie să respecte în primul rând drepturile fundamentale. De altfel, cenzurarea opţiunii legiuitorului de a dezincrimina o infracţiune nu este novatoare, sens în care arătăm că pentru raţiuni ce au ţinut de protejarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, instanţa de contencios constituţional a înţeles să sancţioneze intervenţia legiuitorului referitoare la scoaterea din sfera ilicitului penal a faptelor de insultă şi calomnie (a se vedea Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007).

7. În raport cu art. 22 din Constituţie, cu referire la dreptul la integritate fizică, politica penală a legiuitorului trebuie să răspundă caracterului ambivalent al acestui drept, respectiv să asigure o protecţie penală a acestuia de natură a garanta caracterul efectiv al dreptului. Cu privire la normele legale analizate constatăm că acestea reglementează scoaterea din sfera ilicitului penal a infracţiunilor de vătămare corporală din culpă care au avut ca rezultat un număr de cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale, aşadar ele consfinţesc decuplarea protecţiei penale de cea civilă. Apreciem că, prin modul de reglementare a acestei infracţiuni, legiuitorul a încălcat marja sa de apreciere în privinţa configurării normelor juridice penale, afectând, astfel, protecţia constituţională a unui drept fundamental. Din analiza expunerii de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu rezultă necesitatea instituirii unui răspuns la o nevoie socială imperioasă care să justifice reglementarea adoptată, ceea ce înseamnă că legiuitorul nu a indicat care a fost scopul legitim urmărit prin această măsură de politică penală, astfel încât este imposibilă realizarea unui examen de proporţionalitate a măsurii analizate pentru a se determina dacă aceasta afectează sau nu chiar substanţa dreptului. Dincolo de acest aspect apreciem că o asemenea măsură nici nu poate urmări un scop legitim, ceea ce înseamnă că nu îndeplineşte un parametru esenţial în cadrul unui examen de proporţionalitate.

8. Faptul că răspunderea a fost plasată pe tărâmul răspunderii civile delictuale nu este de natură a schimba datele problemei, ci, din contră, demonstrează mecanismul firav de protecţie al dreptului. Astfel, în ipoteza în care vătămarea corporală din culpă ar fi preluat soluţia legislativă cuprinsă în Codul penal din 1969, partea vătămată se putea constitui ca parte civilă, iar acţiunea sa judiciară era mult uşurată prin faptul că acţiunea civilă era alăturată celei penale. În schimb, în prezent, persoana vătămată trebuie să formuleze ea însăşi cerere de chemare în judecată potrivit exigenţelor Codului de procedură civilă (art. 194-200 din Cod), cu indicarea chiar a dovezilor şi, eventual, prin administrarea unui probatoriu. Toate acestea implică ab initio în sarcina reclamantului cheltuieli judiciare, acestea întinzându-se de la plata taxei judiciare de timbru stabilite în funcţie de valoarea pretenţiei deduse judecăţii [în condiţiile art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013, având în vedere că este o acţiune evaluabilă în bani], cheltuieli ocazionate de onorariul avocaţial până la plata expertizelor necesare într-un astfel de caz. De asemenea, sarcina probei pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală a celui vinovat incumbă în mod exclusiv persoanei care a suferit prejudiciul, astfel încât aceasta trebuie să demonstreze existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia, existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre acestea pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală. Aşadar, persoana care a suferit astfel de vătămări este pusă într-o situaţie vulnerabilă, dar şi într-o reală dificultate, ea fiind, practic, cea obligată, fără concursul statului, să depună diligentele necesare pentru a-şi apăra dreptul la integritate fizică.

9. Mai mult, în cazul în care vătămarea corporală din culpă a fost ca urmare a unui accident de circulaţie, atunci autorul acesteia, ştiind că nu mai este răspunzător din punct de vedere penal, este tentat să ignore regulile referitoare la traficul rutier câtă vreme singura sancţiune posibilă constă într-o răspundere civilă delictuală care, potrivit art. 24 alin. (2) lit. b) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 12 noiembrie 2014, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, este acoperită de poliţa de răspundere civilă auto până la concurenţa sumei de 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României. Aşadar, persoana vătămată ajunge de iure să se judece cu societatea de asigurări, având în vedere c㠓drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi” [a se vedea art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995]. Rezultă că, prin efectul contractului de asigurare, persoana vinovată nu suportă în mod direct rigorile răspunderii civile sau penale, persoana vătămată fiind astfel obligată să îşi apere ea singură dreptul subiectiv în raport cu societatea de asigurări. În aceste condiţii, ţinând cont de obligaţia statului de garantare a dreptului la integritate fizică a persoanei, apreciem că legiuitorul nu poate adopta o reglementare care, din punct de vedere penal, să exonereze persoana vinovată de încălcarea integrităţii corporale ori a sănătăţii altei persoane, în caz contrar, aşadar, prin crearea premiselor normative necesare încălcării dreptului, ajungându-se chiar la legitimizarea acestora.

10. Având în vedere importanţa deosebită a valorilor ocrotite prin dispoziţiile legale criticate este evident că dezincriminarea prin actualul Cod penal a faptei prevăzute de art. 184 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969, deci a infracţiunii de vătămare corporală din culpă în situaţia în care autorul ei nu este sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive, contravine prevederilor art. 22 alin. (1) referitor la dreptul la integritate fizică şi psihică din Constituţie, pentru că nu se poate reţine existenţa unei ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscută persoanelor vătămate prin infracţiunea menţionată, de a obţine despăgubiri în cadrul procesului civil.

11. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie. Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecţiei juridice penale a drepturilor fundamentale. Faptul că legiuitorul a reglementat protecţia penală a dreptului la integritate fizică şi psihică prin incriminarea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (1) şi (2) din Codul penal nu acoperă, în mod integral, sfera de cuprindere a dreptului constituţional la integritate fizică în situaţia în care integritatea fizică a persoanei fost afectată prin culpă.

12. Pentru considerentele mai sus expuse, considerăm că dispoziţiile art. 196 alin. (3) prin raportare la cele ale art. 196 alin. (2), art. 194 alin. (1) şi art. 193 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate ar fi trebuit admisă.

 

Judecător, praf. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

GUVERNUL ROMÂNIEI

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind încetarea exercitării, cu caracter temporar, prin detaşare, de către domnul Marius Iulian Carabulea a funcţiei publice vacante din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general adjunct al Departamentului pentru ape, păduri şi piscicultura

În temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, al art. 19 alin. (1) lit. b), al art. 89 alin. (21) şi al art. 92 alin. (11) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii încetează exercitarea, cu caracter temporar, prin detaşare, de către domnul Marius Iulian Carabulea a funcţiei publice vacante din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general adjunct al Departamentului pentru ape, păduri şi piscicultura.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

 

Bucureşti, 20 ianuarie 2015.

Nr. 18.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind exercitarea, cu caracter temporar, prin detaşare, de către domnul Marius Iulian Carabulea a funcţiei publice vacante din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general adjunct al Ministerului Economiei, Comerţului şi Turismului

 

Având în vedere propunerea Ministerului Economiei, Comerţului şi Turismului formulată prin Adresa nr. 103/M.T. din 13 ianuarie 2015, precum şi Avizul favorabil nr. 1.829/2015 al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici privind exercitarea cu caracter temporar, prin detaşare, de către domnul Marius Iulian Carabulea a funcţiei publice vacante din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general adjunct al Ministerului Economiei, Comerţului şi Turismului,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, al art. 19 alin. (1) lit. b), al art. 89 alin. (21) şi al art. 92 alin.(11) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Marius Iulian Carabulea exercită, cu caracter temporar, prin detaşare, funcţia publică vacantă din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar generai adjunct al Ministerului Economiei, Comerţului şi Turismului.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

 

Bucureşti, 20 ianuarie 2015.

Nr. 19.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL TRANSPORTURILOR

 

ORDIN

privind abrogarea Ordinului ministrului transporturilor nr. 437/1999 pentru aprobarea aplicării reglementărilor europene JAR-OPS1 - Transportul aerian comercial (avioane) şi JAR-OPS 3 - Transportul aerian comercial (elicoptere) şi a Ordinului ministrului transporturilor nr. 1.268/2008 pentru aprobarea Reglementării aeronautice civile române RACR-SAFA privind evaluarea siguranţei zborului la aeronavele din terţe ţări, ediţia 02/2008

 

Având în vedere prevederile Regulamentului (UE) nr. 965/2012 al Comisiei din 5 octombrie 2012 de stabilire a cerinţelor tehnice şi a procedurilor administrative referitoare la operaţiunile aeriene în temeiul Regulamentului (CE) nr. 216/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului,

în scopul armonizării reglementărilor naţionale cu cele ale Uniunii Europene în domeniul aviaţiei civile şi eliminării tuturor prevederilor contrare sau care se suprapun prevederilor Regulamentului (UE) nr. 965/2012,

în temeiul prevederilor art. 5 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 24/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul transporturilor emite următorul ordin:

Art. 1. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin, Ordinul ministrului transporturilor nr. 437/1999 pentru aprobarea aplicării reglementărilor europene JAR-OPS 1 - Transportul aerian comercial (avioane) şi JAR-OPS 3 - Transportul aerian comercial (elicoptere), publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 22 septembrie 1999, şi Ordinul ministrului transporturilor nr. 1.268/2008 pentru aprobarea Reglementării aeronautice civile române RACR-SAFA privind evaluarea siguranţei zborului la aeronavele din terţe ţări, ediţia 02/2008, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 30 octombrie 2008, se abrogă.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul transporturilor,

Virgil Dragoş Titea,

secretar de stat

 

Bucureşti, 15 ianuarie 2015.

Nr. 44.

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

 

ORDIN

privind revizuirea ratei dobânzii pentru certificatele de trezorerie către populaţie transformate în depozite la Trezoreria Statului

 

Având în vedere:

- dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

- prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind datoria publică, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 109/2008, cu modificările ulterioare;

- Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind datoria publică, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.470/2007, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 10 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul finanţelor publice emite următorul ordin:

Art. 1. - Începând cu data de 2 februarie 2015, rata dobânzii pentru certificatele de trezorerie către populaţie transformate în depozite la Trezoreria Statului se stabileşte la 2,50% pe an.

Art. 2. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin, Ordinul ministrului delegat pentru buget nr. 1.168/2014 privind revizuirea ratei dobânzii pentru certificatele de trezorerie către populaţie transformate în depozite la Trezoreria Statului, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 5 septembrie 2014, se abrogă.

Art. 3. - Prevederile prezentului ordin vor fi duse la îndeplinire de Direcţia generală de trezorerie şi datorie publică din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, precum şi de direcţiile generale regionale ale finanţelor publice.

Art. 4. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la data de 2 februarie 2015.

 

Ministrul finanţelor publice,

Darius-Bogdan Vâlcov

 

Bucureşti, 19 ianuarie 2015.

Nr. 47.

 

 


MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Nr. 159 din 14 ianuarie 2015

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

Nr. 38 din 14 ianuarie 2015

 

ORDIN

privind aprobarea nivelului maxim al cheltuielilor de personal aferent bugetului general centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale, pentru anul 2015, pe judeţe şi municipiul Bucureşti

 

Având în vedere prevederile art. III alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 13/2011, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 12 alin. (7) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, cu modificările ulterioare, şi ale art. 10 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi ministrul finanţelor publice emit următorul ordin:

Art. 1. - Se aproba nivelul maxim al cheltuielilor de personal aferent bugetului general centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale pentru anul 2015, repartizat pe judeţe şi municipiul Bucureşti, potrivit anexei care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Repartizarea pe unităţi/subdiviziuni administrativ-teritoriale a nivelului maxim al cheltuielilor de personal aferent bugetului general centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale se face de către direcţiile generale regionale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti/administraţiile judeţene ale finanţelor publice, cu informarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi Ministerului Finanţelor Publice.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Nicolae-Liviu Dragnea

Ministrul finanţelor publice,

Darius-Bogdan Vâlcov

 

ANEXĂ

 

NIVELUL MAXIM

al cheltuielilor de personal aferent bugetului general centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale, pentru anul 2015, pe judeţe şi municipiul Bucureşti

 

Nr. crt.

Judeţul

Nivelul maxim al cheltuielilor de personal - mii lei -

 

Total, din care:

20.323.800

1

Alba

367.343

2

Arad

412.907

3

Argeş

627.571

4

Bacău

611.201

5

Bihor

622.232

6

Bistriţa-Năsăud

300.642

7

Botoşani

441.717

8

Braşov

539.217

9

Brăila

341.721

10

Buzău

411.214

11

Caraş-Severin

309.200

12

Călăraşi

260.043

13

Cluj

651.709

14

Constanţa

641.837

15

Covasna

233.014

16

Dâmboviţa

443.267

17

Dolj

595.053

l8

Galaţi

535.743

19

Giurgiu

229.055

20

Gorj

428.606

21

Harghita

358.305

22

Hunedoara

475.995

23

Ialomiţa

252.020

24

Iaşi

832.376

25

Ilfov

251.778

26

Maramureş

534.586

27

Mehedinţi

289.400

28

Mureş

537.626

29

Neamţ

482.188

30

Olt

457.114

31

Prahova

687.841

32

Satu Mare

404.556

33

Sălaj

266.240

34

Sibiu

430.332

35

Suceava

660.009

36

Teleorman

370.178

37

Timiş

678.134

38

Tulcea

228.248

39

Vaslui

432.598

40

Vâlcea

416.539

41

Vrancea

289.041

42

Municipiul Bucureşti

1.542.104

 

RECTIFICĂRI

 

În cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 366 din 25 iunie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi a dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, la pag. 2 şi 8, în loc de: “Manea Mihai Petru Batali se va citi: “Mihai Petru Batali”.