MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 257/2015

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 183 (XXVII) - Nr. 257         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 17 aprilie 2015

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Codul penal

 

Decizia nr. 57 din 24 februarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal

 

Decizia nr. 58 din 24 februarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

            Decizia nr. 6 din 20 martie 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 54

din 24 februarie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Codul penal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 62.172/3/2011/a1 (346/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 724 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că persoanele care săvârşesc infracţiuni în formă continuată se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanelor care comit infracţiuni concurente, motiv pentru care textele criticate nu contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. Se susţine că diferenţele existente între cele două forme infracţionale vizează inclusiv obiectul acţiunilor şi că acestea configurează situaţii juridice cu elemente particulare de identitate. Se mai arată că sancţionarea concursului de infracţiuni şi a infracţiunii continuate, conform dispoziţiilor art. 36 alin. (1) şi art. 39 din Codul penal, nu contravine politicii penale a statului şi că, de asemenea, calculul aritmetic la care se face trimitere în motivarea excepţiei nu este o problemă de constituţionalitate. În acest sens, este subliniat faptul că, potrivit normelor penale anterior arătate, în cazul infracţiunii continuate sporul de pedeapsă este facultativ, în timp ce, în cazul concursului de infracţiuni, sporul este obligatoriu.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Decizia nr. 184/A din 17 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 62.172/3/2011/a 1 (346/2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat, potrivit prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, într-o cauză referitoare la stabilirea vinovăţiei a doi inculpaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare, cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că prevederile art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Codul penal contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, creând discriminare între persoanele condamnate pentru săvârşirea de infracţiuni În formă continuată şi cele condamnate pentru săvârşirea unor infracţiuni în concurs. Se susţine că aceste categorii de persoane se află în situaţii juridice similare, ambele dând dovadă de perseverenţă infracţională. Se observă faptul că diferenţele dintre infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni constau doar în existenţa unei singure rezoluţii infracţionale şi a unui singur subiect pasiv, în cazul infracţiunii continuate, şi în existenţa mai multor rezoluţii infracţionale şi a unei eventuale pluralităţi a subiectului pasiv, în cazul concursului de infracţiuni.

6. Se subliniază că, potrivit dispoziţiilor art. 42 coroborate cu cele ale art. 34 din Codul penal din 1969, infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni beneficiau de un regim sancţionator similar. Or, conform art. 36 alin. (1) din Codul penal în vigoare, infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maximum se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii, în timp ce, potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din acelaşi cod, în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, după care, atunci când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, iar când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, fa care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

7. Se susţine că textele criticate vin în contradicţie cu noua politică penală a legiuitorului, care prevede un tratament sancţionator mai blând în cazul infractorilor primari şi al faptelor singulare, el înăsprindu-se în cazul pluralităţilor de infracţiuni.

8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că dispoziţiile art. 35 şi 36 din Codul penal nu încalcă prevederile art. 16 alin. (î) din Constituţie, întrucât individualizarea judiciară a pedepsei se realizează potrivit criteriilor reglementate la art. 74 din Codul penal, iar obligativitatea adăugării la pedeapsa cea mai grea a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite pentru infracţiunile care compun concursul de infracţiuni, neprevăzută pentru infracţiunea continuată, nu conduce, în mod automat, la o inegalitate de tratament juridic între autorii concursurilor de infracţiuni şi cei ai infracţiunilor continuate. Se subliniază faptul că, în cazul infracţiunii continuate, se poate aplica pedeapsa maximă prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor de maximum 3 ani, în cazul pedepsei închisorii, şi de cel mult o treime, în cazul pedepsei amenzii.

9. Se arată că, cel puţin teoretic, este posibil ca o persoană care săvârşeşte o infracţiune continuată să fie condamnată la o pedeapsă mai mare decât persoana care săvârşeşte un concurs de infracţiuni, în cazul în care persoanei condamnate pentru infracţiunea continuată îi este aplicată o pedeapsă spre maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se adaugă un spor de 3 ani, în timp ce persoanei condamnate pentru concurs de infracţiuni îi sunt aplicate pedepse spre minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunile săvârşite, sau chiar sub acest minim, în cazul reţinerii de circumstanţe atenuante.

10. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

11. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că tratamentul penal stabilit în cazul infracţiunii continuate, apreciate de legiuitor ca prezentând un grad de pericol social ridicat, nu contravine principiului constituţional al egalităţii. Se observă, de asemenea, că pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Codul penal este dedusă, în prezenta cauză, prin compararea regimului juridic al infracţiunii continuate cu regimul juridic al concursului de infracţiuni, reieşind că acestea ar trebui să aibă un regim sancţionator similar. Se conchide că o astfel de critică nu poate fi reţinută, întrucât, prin Decizia nr. 362 din 24 septembrie 2013, Curtea Constituţională a statuat că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituţie sau din actele internaţionale la care România este parte, iar nu compararea dispoziţiilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziilor rezultate dintr-o astfel de comparaţie la dispoziţiile şi principiile Constituţiei.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins:

- Art. 35 alin. (1): “Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.”;

- Art. 36 alin. (1): “Infracţiunea continuată se sancţionează CU pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al Cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.”

15. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că textele criticate reglementează infracţiunea continuată şi regimul sancţionator al acesteia, adăugând la definiţia similară consacrată prin art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 condiţia săvârşirii infracţiunii împotriva aceluiaşi subiect pasiv. Prin urmare, potrivit actualei reglementări, infracţiunea continuată constă în săvârşirea, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, de acţiuni sau inacţiuni, care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, fiind, astfel, caracterizată prin unitate de subiect activ, unitate sub aspectul laturii subiective şi, aşa cum s-a arătat anterior, unitate de subiect pasiv. Din acest ultim punct de vedere, este de subliniat faptul că, potrivit art. 238 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, condiţia unităţii subiectului pasiv se consideră îndeplinită şi atunci când bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane sau când infracţiunea a adus atingere unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic. Infracţiunea continuată se sancţionează, conform art. 36 alin. (1) din Codul penal, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.

17. Concursul de infracţiuni, reglementat la art. 38 din Codul penal, reprezintă o formă a pluralităţii de infracţiuni, alături de recidivă şi de pluralitatea intermediară, care constă fie în săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele sau în comiterea unei infracţiuni pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni [concurs real, art. 38 alin. (1) din Codul penal], fie în comiterea de către aceeaşi persoană a unei acţiuni sau inacţiuni care, din cauza împrejurărilor în care au fost săvârşite sau a urmărilor pe care Ie-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni [concurs formal, art. 38 alin. (2) din Codul penal], Concursul de infracţiuni se sancţionează, conform prevederilor art. 39 şi art. 40 din Codul penal. În acest sens, art. 39 alin. (1) din Codul penal prevede că, în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică o pedeapsă, după cum urmează: a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, fa care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii; e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).

18. Curtea constată că neconstituţionalitatea prevederilor art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Codul penal este argumentată prin faptul că, în reglementarea infracţiunii continuate şi a concursului de infracţiuni, legiuitorul porneşte de la aceleaşi premise, respectiv perseverenţa infracţională da care dă dovadă autorul infracţiunii, însă ajunge la rezultate diferite, astfel încât tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate poate conduce, potrivit textelor criticate, la un spor al pedepsei de maximum 3 ani, în timp ce în cazul concursului de infracţiuni este vorba despre un spor obligatoriu de o treime din totalul pedepselor care alcătuiesc concursul.

19. Curtea reţine că regimul sancţionator diferit al celor două forme infracţionale este justificat de diferenţele de reglementare existente între infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni. Infracţiunea continuată este o unitate legală de infracţiuni, în structura căreia se regăseşte un singur subiect activ şi o singură rezoluţie infracţională, pe baza căreia sunt săvârşite mai multe acţiuni sau inacţiuni, îndreptate împotriva aceluiaşi subiect pasiv, care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Concursul de infracţiuni reprezintă o pluralitate legală de infracţiuni, care se poate prezenta sub forma concursului real sau a concursului formal, în structura căreia intră un singur subiect activ, un singur subiect pasiv şi două sau mai multe rezoluţii infracţionale (în cazul concursului real) sau realizarea conţinutului mai multor infracţiuni (în cazul concursului formal). Prin urmare, Curtea nu poate reţine că autorii infracţiunilor continuate se află în aceeaşi situaţie juridică cu cei ai concursului de infracţiuni. Cum aceştia nu sunt în situaţii juridice identice, Curtea constată că este pe deplin justificată opţiunea legiuitorului de a reglementa un regim sancţionator diferit pentru cele două forme infracţionale, aspect ce nu contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. De altfel, Curtea a subliniat, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că pentru situaţii juridice diferite legiuitorul poate institui un regim juridic diferit, fără a încălca, în acest fel, principiul constituţional al egalităţii în drepturi (a se vedea Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 276 din 24 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din data de 19 martie 2009).

20. De altfel, Curtea observă faptul că dispoziţiile legale criticate reprezintă opţiunea legiuitorului şi au fost adoptate conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Prin adoptarea acestor norme, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, respectând principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor (a se vedea Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015).

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 62.172/3/2011/a 1 (346/2014) al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 februarie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 57

din 24 februarie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Cecilian Morcov în Dosarul nr. 2.431/62/2014 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 783 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.060D/2014, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Adriana Constantinescu în Dosarul nr. 3.674/180/2014 al Tribunalului Bacău - Secţia penală.

4. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a depus note scrise, prin care solicită admiterea acesteia.

6. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 1.060 D/2014 la Dosarul nr. 783 D/2014. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 1.060 D/2014 la Dosarul nr. 783 D/2014, care este primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie şi se menţionează că nu au intervenit elemente noi care să determine modificarea acesteia.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

8. Prin Decizia penală nr. 97/C din 4 august 2014 şi Decizia penală nr. 374/C/2014 din 14 octombrie 2014, pronunţate în dosarele nr. 2.431/62/2014 şi nr. 3.674/180/2014, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Tribunalul Bacău - Secţia penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Cecilian Morcov şi Adriana Constantinescu în cauze având ca obiect soluţionarea unor contestaţii la executare formulate de autorii excepţiei, prin care aceştia solicită modificarea unor pedepse care le-au fost aplicate conform prevederilor Codului penal din 1969.

9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale, contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât exclud de la beneficiul aplicării legii penale mai favorabile persoanele condamnate la pedepse penale mai mici sau egale cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunile săvârşite. Se susţine că textul criticat generează situaţii în care persoane cărora le-au fost aplicate, potrivit dispoziţiilor Codului penal din 1969, pedepse penale mai mici, ce nu depăşesc maximul special prevăzut de Codul penal în vigoare pentru infracţiunile săvârşite, să execute pedepse mai mari decât persoanele condamnate pentru săvârşirea aceloraşi infracţiuni, cărora le-au fost aplicate pedepse ce depăşesc maximul special prevăzut de legea nouă, şi care beneficiază de reducerea acestor pedepse, conform prevederilor art. 6 din Codul penal. Se mai invocă discriminarea pe criteriul aleatoriu al duratei judecării cauzelor penale, arătându-se că aceasta este influenţată atât de conduita părţilor, cât şi de cea a instanţelor de judecată şi, în acest context, textul criticat creează discriminare între persoanele condamnate prin hotărâri definitive sub imperiul Codului penal din 1969, care au beneficiat de aplicarea dispoziţiilor art. 15 ale acestui cod, şi cele condamnate definitiv potrivit prevederilor Codului penal în vigoare, care sunt lipsite de acest beneficiu.

10. Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Tribunalul Bacău - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată potrivit atribuţiilor sale constituţionale în materia legiferării, şi reflectă politica penală existentă la momentul adoptării Codului penal în vigoare. Potrivit acesteia, legiuitorul a acordat prioritate principiului autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti definitive, singura excepţie fiind cea a aplicării legii penale mai favorabile în condiţiile arătate în ipoteza normei criticate, condiţii în care nu se încadrează autorul excepţiei. Prin urmare, se arată că restrângerea de către legiuitor a sferei aplicării legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor judecătoreşti rămase definitive sub imperiul legii vechi nu este de natură a încălca principiile constituţionale şi principiile de drept european invocate în cauză.

11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

12. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că principiul legalităţii pedepsei impune ca aceasta să aibă susţinere legală şi după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă. Se arată că reglementarea în Codul pena) a aplicării legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a cauzei este justificată de necesitatea asigurării unei egalităţi de tratament juridic între destinatarii legii penale, respectiv între persoanele condamnate potrivit legii vechi, persoanele care au săvârşit aceleaşi infracţiuni sub imperiul legii vechi, dar au fost condamnate definitiv conform dispoziţiilor legii noi, şi cele care au săvârşit aceleaşi infracţiuni după intrarea în vigoare a legii noi. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, se arată că diferenţa de tratament invocată de autorul excepţiei este justificată de situaţiile juridice diferite în care se află cele două categorii de persoane condamnate arătate în critica de neconstituţionalitate, unele fiind condamnate definitiv, potrivit prevederilor Codului penal din 1969, iar celelalte fiind judecate şi condamnate conform dispoziţiilor Codului penal în vigoare. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 437 din 8 iulie 2014.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins: “Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim”.

16. Se susţine că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi, art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 148 alin. (2) privind integrarea în Uniunea Europeană, precum şi prevederilor art. 7 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la legalitatea pedepsei şi la interzicerea discriminării şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie cu privire la interzicerea generală a discriminării.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, prin care a respins ca neîntemeiată această excepţie şi a reţinut că dispoziţiile legale criticate trebuie privite în coroborare cu cele ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

18. Curtea a observat că, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, a analizat o serie de critici identice aduse dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, iar cele statuate cu acel prilej se aplică mutatis mutandis şi cauzei de faţă.

19. Astfel, Curtea a reţinut că autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică încălcarea prin textul criticat a principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile, identificând simultan, ca lege penală mai favorabilă, atât dispoziţiile Codului penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, cât şi dispoziţiile art. 15 alin. 1 din Codul penal din 1969. În acest sens, Curtea a observat că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi şi să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare şi analizând faptele şi situaţia particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013).

20. De asemenea, Curtea a observat existenţa anumitor diferenţe şi în ceea ce priveşte aplicarea retroactivă a legii noi, ce intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. S-a arătat că, în acest caz, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, se reduce la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite, dar şi că în această ipoteză este vorba despre punerea în balanţă a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile şi alte drepturi sau valori constituţionale care pot contracara parţial sau complet acest drept, precum principiul securităţii raporturilor juridice şi principiul autorităţii de lucru judecat. S-a observat că, în realizarea acestui echilibru, legiuitorul a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.

21. Curtea a observat, totodată, că textul criticat nu contravine dispoziţiilor art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care prevede principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile.

Acest principiu este încorporat în regula potrivit căreia, în cazul în care există diferenţe între legea penală în vigoare la momentul comiterii infracţiunii şi legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, instanţele trebuie să aplice legea ale cărei prevederi sunt cele mai favorabile inculpatului (Hotărârea din 17 septembrie 2009 pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, paragraful 109). Astfel, o lege penală nouă, care reduce sau atenuează pedepsele aplicabile, se aplică autorilor actelor până în momentul în care condamnarea lor dobândeşte autoritatea de lucru judecat.

22. Referitor la încălcarea prin textul criticat a prevederilor constituţionale ale art. 16, Curtea a observat că analiza realizată din această perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror sancţiune aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalităţii. În acest sens, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, precitată, Curtea a apreciat că ambele categorii de persoane între care se realizează comparaţia sunt persoane condamnate definitiv, ceea ce ar determina calificarea situaţiei acestora ca fiind identică. Curtea a constatat însă că diferenţa rezidă în aceea că, în cazul primei categorii, sancţiunile aplicate depăşesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-şi corespondent în noua legislaţie, situându-ne, astfel, în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile reglementate atât de art. 14 din Codul penal din 1969, cât şi de art. 6 din noul Cod penal, pe când în cazul celei de-a două categorii, în care se găsesc şi autorii excepţiei, sancţiunile aplicate acestora nu depăşesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive doar sub imperiul art. 15 din Codul penal din 1969, reglementare nepreluată însă în Codul penal actual.

23. În ceea ce priveşte pretinsa discriminare, invocată în cauza ce face obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, între persoanele care au săvârşit faptele sub imperiul legii vechi şi au fost condamnate sub imperiul acestei legi şi cele care, săvârşind faptele în aceleaşi condiţii, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziţii, Curtea a constatat că aceste persoane nu se regăsesc în situaţii identice, unele persoane fiind condamnate definitiv la data intrării în vigoare a noii legi, altele nu, astfel că tratamentul juridic diferenţiat este justificat şi nu se poate vorbi despre existenţa unei discriminări.

24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţia deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauza.

25. Având în vedere argumentele anterior expuse, Curtea constată că nu poate fi reţinută nici încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 14 din Convenţie referitoare la interzicerea discriminării şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie cu privire la interzicerea generală a discriminării.

26. Pentru motivele arătate la paragrafele 18-22, Curtea constată că prevederile art. 148 alin. (2) privind integrarea în Uniunea Europeană nu au incidenţă în cauză.

27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cecilian Morcov şi de Adriana Constantinescu în dosarele nr. 2.431/62/2014 şi nr. 3.674/180/2014 ale Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Tribunalului Bacău - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu critici le formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Tribunalului Bacău - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 februarie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 58

din 24 februarie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Elena Rafailă, Alexandru Rafailă şi Alexandru Constantin Rafailă în Dosarul nr. 881/333/2014 al Tribunalului Vaslui - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 802 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale având ca obiect art. 2781 din Codul de procedură penală din 1969 şi se arată că aceasta este aplicabilă mutatis mutandis şi în prezenta cauză, întrucât autorii excepţiei de neconstituţionalitate formulează aceleaşi critici cu privire la prevederile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, din perspectiva aceluiaşi temei constituţional. Se face, totodată, trimitere la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, din 30 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Grecu împotriva României, paragrafele 81-86, prin care instanţa europeană a stabilit că existenţa unei căi de atac în care să fie verificată temeinicia şi legalitatea soluţiei dispuse de procuror este suficientă pentru asigurarea dublului grad de jurisdicţie în materie penală.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea nr. 50/CP din 9 iulie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 881/333/2014, Tribunalul Vaslui - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Elena Rafailă, Alexandru Rafailă şi Alexandru Constantin Rafailă într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate de autorii excepţiei împotriva unei încheieri de cameră preliminară prin care a fost respinsă ca nefondată plângerea promovată de aceştia împotriva unei ordonanţe de scoatere de sub urmărire penală şi de aplicare a unei sancţiuni cu caracter administrativ.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară, în cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, respinge plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală sau admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea ori, în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă, verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi: respinge plângerea ca nefondată, admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală sau admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea, este neconstituţională, încălcând principiul egalităţii în drepturi, dar şi accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, prevăzute la art. 16 şi art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

6. Se susţine, totodată, încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 24 din Constituţie referitor la dreptul la apărare, precum şi cele ale art. 13 din Convenţie cu privire la dreptul la un recurs efectiv.

7. Se arată, prin urmare, că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală contravin normelor constituţionale ale art. 10, art. 11 şi art. 20.

8. Pentru aceleaşi motive se susţine încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 41, art. 44 şi art. 47 din Constituţie, precum şi a dispoziţiilor art. 51 şi art. 129 din Legea fundamentală.

9. Se mai arată că prevederile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală contravin principiului rolului activ al judecătorului şi al procurorului, încălcând, în acest fel, dispoziţiile art. 124 şi art. 129 din Constituţie.

10. Tribunalul Vaslui - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că, potrivit art. 129 din Constituţie, reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor prin care judecătorul soluţionează plângerile împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată este atributul exclusiv al legiuitorului. Se susţine că eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite prin dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală, scopul ei fiind asigurarea celerităţii procesului penal.

11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

12. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Legea fundamentală şi art. 6 din Convenţie, întrucât acestea nu prevăd obligativitatea regulii posibilităţii de exercitare a căilor de atac în orice fel de cauză, iar, conform art. 129 din Constituţie, căile de atac se exercită în condiţiile legii. Se susţine că eliminarea de către legiuitor a căilor de atac, potrivit textului criticat, este determinată de nevoia de a asigura celeritatea procesului penal. Se face, totodată, trimitere la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 16 decembrie 1992, pronunţată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, paragraful 33.

13. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, a principiului egalităţii în drepturi şi, respectiv, a egalităţii în faţa justiţiei, prevăzute la art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, precum şi la art. 7 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, se arată că această critică nu poate fi reţinută, întrucât textul criticat se aplică, în mod egal, tuturor subiectelor de drept care se încadrează în ipoteza normei. Se arată că textul criticat este similar art. 2781 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1969 şi se face trimitere, în acest sens, la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.019 din 29 noiembrie 2012 şi nr. 242 din 29 aprilie 2014. Se conchide că prevederile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor art. 11, art. 16, art. 20, art. 21 şi art. 24 din Constituţie şi nici prevederilor art. 6 din Convenţie. Se arată, de asemenea, că art. 10, art. 41 şi art. 47 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale ari. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: “Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6) şi la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) este definitivă,”

17. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 10 referitor la relaţiile internaţionale, art. 11 cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 cu privire la accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 41 referitor la muncă şi protecţia socială a muncii, art. 44 cu privire la dreptul de proprietate privată, art. 47 privind nivelul de trai, art. 51 referitor la dreptul de petiţionare şi art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum şi dispoziţiilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la un recurs efectiv.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, în raport cu critici de neconstituţionalitate similare. Astfel, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată, reţinând că prevederile art. 341 alin. (6)-(8) din Codul de procedură penală reglementează soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate dispune cu privire la admisibilitatea plângerii formulate împotriva soluţiei de neurmărire sau de netrimitere în judecată, soluţii dispuse de către procuror, după cum în cauză a fost sau nu pusă în mişcare acţiunea penală şi, totodată, dispun cu privire la împrejurarea că încheierea astfel pronunţată, cu excepţia situaţiei referitoare la cazul în care se dispune începerea judecăţii, este definitivă.

19. Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că faptul că, potrivit alin. (8) al art. 341 supus analizei, încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6) şi la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) este definitivă, nu este de natură a afecta constituţionalitatea dispoziţiilor invocate, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, s-a reţinut că atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege”.

20. Prin urmare, Curtea a conchis că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea părţilor interesate de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. S-a precizat că nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative europene invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză şi că, astfel, aşa cum a fost arătat mai sus, art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.

21. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, Curtea a constatat că prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile în cauză. De asemenea, s-a reţinut că prevederile art. 13 din Convenţie nu au aplicabilitate în cauză, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Totodată, Curtea a constatat că eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.

22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei anterior arătate sunt aplicabil şi în prezenta cauză.

23. Având în vedere cele arătate, Curtea nu poate reţine încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 16 din Constituţie referitor la egalitatea în drepturi şi nici că acesta contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei şi art. 129 cu privire la folosirea căilor de atac,

24. Având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile constituţionale ale art. 10 privind relaţiile internaţionale, art. 41 referitor la muncă şi protecţia socială a muncii, art. 44 cu privire la dreptul de proprietate privată, art. 47 privind nivelul de trai şi art. 51 referitor la dreptul de petiţionare nu sunt incidente în cauză.

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate formulată de Elena Rafailă, Alexandru Rafailă şi Alexandru Constantin Rafailă în Dosarul nr. 881/333/2014 al Tribunalului Vaslui - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Vaslui - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 februarie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

DECIZIA Nr. 6

din 20 martie 2015

 

Dosar nr. 186/1/2015/HP/P

 

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală

Lucia Rog - judecător la Secţia penală

Florentina Dragomir - judecător la Secţia penală - judecător-raportor

 Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală

Simona Cristina Neniţă - judecător la Secţia penală

Anca Mădălina Alexandrescu - judecător ta Secţia penală

Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală

Geanina Cristina Arghir - judecător la Secţia penală

Liliana Miu - magistrat-asistent

 

S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel Braşov, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 22.259/197/2013, prin care, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă succesiunea de acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012; art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 118/2014) a avut sau nu ca efect imposibilitatea stabilirii acestui preţ în prezent, cu consecinţa dezincriminării în concreta a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, şi de furt de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Liliana Miu, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de domnul procuror Cosmin Grancea, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul asistent a prezentat referatul cauzei cu privire la obiectul Dosarului nr. 186/1/2015/H P/P, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi cu privire la faptul că la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere ale Curţii de Apel Alba Iulia, Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel Constanţa, Curţii de Apel Cluj, Curţii de Apel Craiova, Curţii de Apel Galaţi, Curţii de Apel laşi, Curţii de Apel Oradea, Curţii de Apel Piteşti, Curţii de Apel Ploieşti, Curţii de Apel Târgu Mureş, şi Curţii de Apel Suceava, cu excepţia Curţii de Apel Timişoara, precum şi opinii scrise ale specialiştilor consultaţi, respectiv prof. univ. dr. Florin Streteanu, prof. univ. dr. Valerian Cioclei, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică Juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Academia Română - Institutul de Cercetări Juridice.

A mai arătat că, la 25 februarie 2015, a fost depus raportul întocmit de către judecătorul-raportor, care a fost comunicat intimaţilor inculpaţi, aceştia nedepunând concluzii scrise, şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la aceeaşi dată, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, care la data de 18 februarie 2015 a transmis punctul său de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având cuvântul, a susţinut concluziile scrise, depuse la dosar, arătând, în esenţă, că sunt întrunite condiţiile admisibilităţii sesizării, iar, pe fond, a precizat că succesiunea de acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012; art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 118/2014) nu are ca efect imposibilitatea stabilirii acestui preţ în prezent şi dezincriminarea in concreto a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008, şi de furt de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008.

Preşedintele completului, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, preşedinte al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare asupra problemei de drept supuse dezlegării.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea din 7 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 22.259/197/2013, ce are ca obiect apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov împotriva Sentinţei penale nr. 1.649 din 20 iunie 2014 a Judecătoriei Braşov, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept: dacă succesiunea de acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012; art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 118/2014) a avut sau nu ca efect Imposibilitatea stabilirii acestui preţ în prezent, cu consecinţa dezincriminării in concreto a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008, şi de furt de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008.

II. Punctul de vedere al instanţei care a formulat sesizarea

II.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv: învestirea cu soluţionare cauzei ca ultimă instanţă, în apel; de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a problemei de drept puse în discuţie depinde soluţionarea cauzei pe fond, problema de drept substanţial este susceptibilă de interpretări diferite; chestiunea de drept supusă dezlegării nu face obiectul unui recurs în interesul legii, iar asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat deja printr-o decizie întemeiată pe dispoziţiile art. 471 din Codul de procedură penală sau pe dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

II.2. Referitor la problema de drept ce formează obiectul sesizării

Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a considerat că succesiunea de acte normative referitoare la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, respectiv Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012, art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 118/2014, nu a avut ca efect imposibilitatea stabilirii preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

Argumentele învederate de instanţa de apel în susţinerea Opiniei exprimate au vizat faptul că, anterior datei de 1 februarie 2014, preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior era de 85 lei, conform Ordinului ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 24 septembrie 2012, ordin ce nu a fost abrogat expres prin Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014, având în vedere că acesta din urmă, până la intrarea în vigoare (30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 18 februarie 2014), a fost abrogat înainte de a-şi produce efectele prin Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 118/2014 (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 4 martie 2014).

Totodată, a mai reţinut că nu a operat o abrogare implicită a Ordinului ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012 nici prin intrarea în vigoare a dispoziţiilor art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, întrucât prin norma penală menţionată a fost modificat art. 123 din Legea nr. 46/2008 în sensul că preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior se va stabili anual prin lege, la propunerea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură. Ca atare, acest text se referă la modalităţi ulterioare de stabilire a preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior şi nu abrogă implicit norma legislativă anterioară (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012) care se aplică în continuare, până la stabilirea prin lege a unei valori a preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

III. Punctele de vedere exprimate de instanţele judecătoreşti

S-a transmis de către curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, Constanţa, Cluj, Craiova, Galaţi, laşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş şi Suceava că, în majoritate, judecătorii acestor instanţe au opinat în sensul că succesiunea de acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012; art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 118/2014) nu a avut ca efect imposibilitatea stabilirii acestui preţ în prezent şi, pe cale de consecinţă, nu a condus la dezincriminarea in concreto a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008, şi furt de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008.

IV. Opinia specialiştilor consultaţi

IV.1. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept supuse dezlegării este în sensul că faptele prevăzute în art. 108 şi art. 110 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic nu sunt dezincriminate, neexistând o imposibilitate de stabilire a preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

IV.2. Prof. univ. dr. Florin Streteanu a opinat în sensul că succesiunea de acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, consecutivă intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012, nu a afectat aplicabilitatea Ordinului ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012 pentru aprobarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior. Preţul urma a se calcula şi după 1 februarie 2014 potrivit acestui ordin, astfel că nu se poate invoca dezincriminarea in concreto a infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 46/2008 - Codul silvic pe motivul imposibilităţii determinării unui element constitutiv (plafonul valoric al prejudiciului).

IV.3. Academia Română - Institutul de Cercetări Juridice a exprimat opinia în sensul că atât normele de trimitere, cât şi normele de referire pot fi completate sub aspectul dispoziţiei sau al sancţiunii.

În cazul normelor de trimitere, modificările ulterioare ale normei de împrumut nu mai influenţează în niciun fel norma de trimitere, în timp ce, în cazul normelor de referire, modificările normei complinitoare întregesc norma de referire, astfel că art. 108 şi art. 110 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic sunt norme de referire aplicabile chiar dacă ordinul administraţiei centrale care răspunde de silvicultură nu mai este în vigoare, întrucât conţinutul acestuia a fost întregit cu ultima normă complinitoare, urmând a se lua în calcul la stabilirea prejudiciului ultimul preţ al unui metru de masă lemnoasă.

Dispoziţiile art. 108 şi art. 110 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic sunt norme penale incomplete al căror dispozitiv se completează cu prevederile actului normativ emis de autoritatea publică centrală privind pădurile.

IV.4. Prof. univ. dr. Valerian Cioclei a opinat în sensul că, în prezent, infracţiunile prevăzute de art. 108 şi 110 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, comise după 1 februarie 2014, vor fi încadrate ca infracţiuni de distrugere sau, după caz, furt (ori furt calificat), conform dispoziţiilor noului Cod penal.

Infracţiunile prevăzute de art. 108 şi 110 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic comise înainte de 1 februarie 2014 vor fi recalificate ca infracţiuni de distrugere sau, după caz, furt (ori furt calificat) conform dispoziţiilor noului Cod penal. Pentru stabilirea legii penale mai favorabile vor fi comparate sancţiunile stabilite prin Legea nr. 46/2008 - Codul silvic pentru infracţiunile respective cu sancţiunile stabilite în Codul penal pentru infracţiunile corespondente.

V. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 148/C/1327111-5/2015 din 18 februarie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind problema de drept supusă dezlegării de către Curtea de Apel Braşov.

Totodată, în cadrul concluziilor depuse la dosarul cauzei Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a exprimat punctul de vedere în sensul că succesiunea de acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012; art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 118/2014) nu a avut ca efect imposibilitatea stabilirii acestui preţ în prezent şi, pe cale de consecinţă, nu a condus la dezincriminarea in concreto a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008, şi furt de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008. A susţinut că, în aplicarea dispoziţiilor din Codul silvic, ultimul ordin emis privind masa lemnoasă a fost Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012.

S-a mai arătat că, la data de 1 februarie 2014, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal s-a stabilit că preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior va fi stabilit în viitor printr-o lege, la propunerea autorităţilor publice centrale care răspund de silvicultură. Cu toate acestea, s-a învederat că prin Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014 s-a abrogat Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012. Sub acest aspect, s-a menţionat, pe de o parte, că termenul stabilit pentru intrarea în vigoare a acestui ordin era de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar, pe de altă parte, că anterior intrării sale în vigoare a fost abrogat Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 118/2014.

În raport cu împrejurarea că la data de 1 februarie 2014 nu a fost adoptată o lege în acest domeniu, a arătat că se impun anumite precizări referitoare la menţinerea valabilităţii Ordinului ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012 după modificările legislative survenite.

Astfel, s-a apreciat că termenul folosit de legiuitor nu imprimă actelor normative emise în baza textului de lege mai sus arătat un caracter temporar, ci impune doar obligativitatea ca evaluarea necesităţii stabilirii unui alt preţ al metrului cub de masă lemnoasă să se facă anual, cu atât mai mult cu cât în anii 2009 şi 2013 nu a fost emis niciun act normativ în materie.

Prin urmare, a susţinut că Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012 nu are o valabilitate limitată în timp şi, ca atare, nu şi-a încetat valabilitatea nici prin intrarea în vigoare a dispoziţiilor art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

VI. Jurisprudenţa naţională în materie

Referitor la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, au fost identificate doar două hotărâri judecătoreşti care au dat o interpretare diferită succesiunii de acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012; art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 118/2014) în sensul că această succesiune a avut ca efect imposibilitatea stabilirii acestui preţ în prezent, cu consecinţa dezincriminării in concreto a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008, şi de furt de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008.

Astfel, Judecătoria Braşov a reţinut prin Sentinţa penală nr. 1.649 din 20 iunie 2006 că faptele incriminate în conţinutul art. 108 şi art. 110 din Legea nr. 46/2008 nu mai sunt prevăzute de legea penală specială ca infracţiuni, întrucât lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii - criteriul de stabilire a valorii pagubei ce determină, prin cuantumul ei, incriminarea faptei -, în condiţiile în care a intervenit o abrogare implicită a Ordinului ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012 după adoptarea Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care în art. 202 pct. 8 prevede că preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă se stabileşte prin lege.

Având în vedere Decizia în interesul Legii nr. 12/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond a reţinut că, întrucât numai o anumită valoare a pagubei produse poate atribui faptelor îndreptate împotriva fondului forestier (cu referire la art. 108 şi art. 110 din legea specială) caracterul de infracţiune, nerealizarea cuantumului acelei valori (lipsa unei reglementări care să stabilească preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă ca urmare abrogării Ordinului ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012), ce constituie condiţie pentru ca incriminarea să devină operantă, determină lipsa trăsăturii esenţiale specifice laturii obiective a infracţiunilor la regimul silvic, respectiv neîntrunirea criteriului valoric necesar.

Ca atare, apreciind că Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.823/2012 a fost abrogat prin adoptarea art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 ce statuează că preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă se stabileşte prin lege (art. 123 din Legea nr. 46/2008) şi, pe cale de consecinţă, că nu există o dispoziţie legală care să stabilească cuantumul valorii unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, a dispus achitarea inculpaţilor întrucât pentru faptele la regimul silvic reţinute în sarcina lor (art. 108 şi art. 110 din legea specială) a operat o dezincriminare.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Judecătoria Sfântu Gheorghe prin Sentinţa penală nr. 69 din 10 iunie 2014, desfiinţată prin Decizia penală nr. 452/Ap din 2 octombrie 2014 a Curţii de Apel Braşov, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, ca urmare a admiterii apelului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sfântu Gheorghe, prin care s-a dispus condamnarea inculpaţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 108 şi art. 110 din Legea nr. 46/2008, instanţa de control judiciar apreciind că faptele nu au fost dezincriminate.

VII. Dispoziţiile art. 108 şi art. 110 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, ordinele nr. 3.283/2012,76/2014 şi 114/2014 ale ministrului mediului şi pădurilor, respectiv ale ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura, dispoziţiile art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi dispoziţiile ari. 4 din Codul penal supuse Interpretării:

VII.1. Legea nr. 46/2008 - Codul silvic

“Art. 108. - (1) Tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, constituie infracţiune silvică şi se pedepseşte după cum urmează:

a) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data comiterii faptei;

b) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului produs nu depăşeşte limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depăşeşte limita prevăzută la lit. a);

c) cu închisoare de la un an la 5 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 20 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data comiterii faptei;

d) cu închisoare de la 2 la 7 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 50 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data comiterii faptei.

(2) Limitele speciale ale pedepselor prevăzute la alin. (1) se majorează cu jumătate, în cazul în care faptele au fost săvârşite în următoarele împrejurări:

a) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică ori paralizantă;

b) în timpul nopţii;

c) în pădurea situată în arii naturale protejate de interes naţional;

d) de personal silvic.

(3) Tentativa se pedepseşte.”

“Art. 110. - (1) Furtul de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale ori de arbori, puieţi sau lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini, din păduri, perdele forestiere de protecţie, din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire şi din vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional, precum şi al oricăror altor produse specifice ale fondului forestier naţional constituie infracţiune şi se pedepseşte după cum urmează:

a) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea materialului lemnos sustras este de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior;

b) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a materialului lemnos depăşeşte valoarea prevăzută la lit. a);

c) cu închisoare de la un an la 5 ani, dacă valoarea materialului lemnos sustras este de cel puţin 20 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior;

d) cu închisoare de la 2 la 7 ani, dacă valoarea materialului lemnos sustras depăşeşte de 50 de ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

(2) Limitele speciale ale pedepselor prevăzute la alin. (1) se majorează cu jumătate în cazul în care faptele au fost săvârşite în următoarele împrejurări:

a) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică ori paralizantă;

b) în timpul nopţii;

c) în pădurea situată în arii naturale protejate de interes naţional;

d) de personal silvic.”

VII.2. Ordinul ministrului mediului ŞI pădurilor nr. 3.283/2012, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 24 septembrie 2012

“Art. 1 . - Se aprobă preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, în valoare de 85 lei.

Art. 2. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin, Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 2.353/2011 pentru aprobarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 756 din 27 octombrie 2011, se abrogă.”

VII.3. Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 18 februarie 2014

“Art. 1. - Se aprobă preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, în valoare de 101 lei.

Art. 2. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin, Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012 pentru aprobarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 24 septembrie 2012, se abrogă.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării.”

VII.4. Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 118/2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 4 martie 2014

“Art. 1. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin, Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014 pentru aprobarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 121 din 18 februarie 2014, se abrogă.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

VII.5. Art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal stabileşte că art. 123 din Legea nr. 46/2008 va avea următorul cuprins:

“Art. 123. - Preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior se stabileşte anual, prin lege, la propunerea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.”

VII.6. Codul penal

“Art. 4. - Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.”

VIII. Raportul asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării

În cuprinsul raportului întocmit, judecătorul-raportor a concluzionat în sensul admisibilităţii sesizării formulate de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, constatând îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

S-a opinat, în interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Codul penal, că succesiunea de acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012; art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 118/2014) nu a avut ca efect imposibilitatea stabilirii acestui preţ în prezent şi, pe cale de consecinţă, nu a conclus la dezincriminarea in concreto a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008, şi furt de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin reglementarea în conţinutul art. 475 din Codul de procedură penală a condiţiilor de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, s-a prevăzut posibilitatea anumitor instanţe, printre care şi curtea de apel, învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care atunci când constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Din analiza dispoziţiilor legale menţionate rezultă că sub aspectul admisibilităţii sesizării trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele arătate expres în norma de reglementare, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, se constată că este îndeplinită prima condiţie privind existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, aceasta fiind învestită cu soluţionarea apelului formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov împotriva Sentinţei penale nr. 1.649 din 20 iunie 2014 pronunţate de Judecătoria Braşov în Dosarul nr. 22.259/197/2013 prin care s-a dispus achitarea inculpaţilor M. V., M. M. V., M. M. şi J.F.B. pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier, prevăzută de art. 108 alin. (1) lit. b), alin. (2) lit. b) din Legea nr. 46/2008, şi furt de arbori din păduri ale fondului naţional, prevăzută de art. 110 alin. (1) lit. b), alin. (2) lit. b) din Legea nr. 46/2008, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal.

De asemenea, este realizată şi cea de-a două cerinţă referitoare la legătura dintre chestiunea de drept sesizată şi soluţionarea pe fond a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, hotărârea prealabilă având în acest caz o influenţă directă asupra deciziei ce va fi dată de instanţa de control judiciar (Curtea de Apel Braşov) cu privire la modul de dezlegare a raportului juridic de drept penal dedus judecăţii, sub aspectul aprecierii asupra incriminării în continuare a infracţiunilor privitoare la regimul silvic.

Se constată îndeplinită şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate a sesizării. Astfel, chestiunea de drept ce a făcut obiectul sesizării instanţei nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aşa cum rezultă din Adresa nr. 148/C/132/111-5/2015 din 18 februarie 2015 a procurorului-şef Secţie judiciară, Serviciul judiciar penal din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezenta chestiune de drept a fost determinata de succesiunea de acte normative care stabileau preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, modificarea prin art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal a dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 46/2008 care impun obligaţia stabilirii acestui preţ prin lege, fapt ce a determinat imposibilitatea stabilirii valorii unui metru cub de masă lemnoasă pe picior şi, pe cale de consecinţă, dezincriminarea în concret a infracţiunilor prevăzute de art. 108 şi art. 110 din Legea nr. 46/2008.

Prealabil analizării pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul sesizării se impune a fi făcută precizarea că, după data formulării sesizării a fost adoptată Legea nr. 4/2015 pentru aprobarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 9 ianuarie 2015.

După intrarea în vigoare a Codului penal (1 februarie 2014), în cuprinsul Legii nr. 46/2008 au fost incriminate, în continuare, în art. 108 faptele de: tăiere, rupere, distrugere, degradare ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate şi în art. 110 fapta de: furt de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale ori de arbori, puieţi sau lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini, din păduri, perdele forestiere de protecţie, din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire şi din vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional, precum şi al oricăror altor produse specifice ale fondului forestier naţional.

Până la adoptarea Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior se stabilea, în conformitate cu dispoziţiile art. 123 din Codul silvic anterior, prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspundea de silvicultură.

Conform Ordinului ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 24 septembrie 2012, preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior era de 85 lei.

Prin art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, s-a modificat conţinutul art. 123 din Legea nr. 46/2008 şi s-a stabilit că “Preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă se stabileşte anual, prin lege, la propunerea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.”

Ulterior, prin Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 8 februarie 2014, a fost aprobat preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la valoarea de 101 lei.

În art. 3 din ordinul menţionat se prevedea că acesta intră în vigoare în termen de 30 de zile de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar de la acest moment se abrogă Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012.

Anterior intrării în vigoare a Ordinului ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014 (intrarea în vigoare fiind supusă unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I) - ca urmare a modificărilor legislative intervenite prin adoptarea Legii nr. 187/2012 - prin Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 118/2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 4 martie 2014, a fost abrogat Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014. Ca atare, dispoziţiile acestui ordin nu au intrat în vigoare şi nu au produs nicio consecinţă sub aspectul modificării valorii unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

Eficienţa juridică a unui act legislativ (incluzând aici şi ordinul emis de puterea executivă în baza unei delegări exprese şi limitative de la puterea legiuitoare, denumită în doctrină lege în sens impropriu) încetează, în sensul că nu mai este aplicabil, atunci când este scos din vigoare, iar calea principală prin care se realizează aceasta este abrogarea, care poate fi tacită, totală sau parţială.

Indiferent de forma abrogării (tacită, totală sau parţială), actul legislativ care conţine o asemenea dispoziţie nu îşi produce efectul abrogator decât în momentul când a intrat în vigoare; aşadar, actul legislativ îşi produce efectele până la momentul intrării în vigoare a actului abrogativ (o lege moare în momentul când naşte eficienţa legii abrogatoare).

Or, în situaţia prezentată, actul legislativ care conţinea dispoziţia abrogatoare nu a intrat în vigoare, fiind la rândul său abrogat printr-un act legislativ emis de aceeaşi autoritate publică centrală, act cu aceeaşi forţă juridică.

Nici prin adoptarea art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu se poate susţine că a intervenit o abrogare a Ordinului ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012 în condiţiile în care stabileşte în conţinutul art. 123 din Legea nr. 46/2008 nivelul actului normativ (lege) prin care urmează a se stabili anual preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

În acest context, al succesiunii de acte normative şi al existenţei unei dispoziţii în legea specială, care obligă legiuitorul să stabilească anual prin lege preţul mediu al unui metru cub de material lemnos pe picior, fără o materializare în plan legislativ a acestei obligaţii la momentul formulării sesizării instanţei supreme cu soluţionarea chestiunii de drept suspusă dezlegării şi în condiţiile în care limita valorică este un criteriu de incriminare în cazul infracţiunilor la regimul silvic, s-a ridicat problema dezincriminării textelor privind infracţiunile prevăzute în art. 108 şi art. 110 din Legea nr. 46/2008 (Codul silvic).

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Codul penal, aprecierea intervenirii dezincriminării unei fapte se face în abstracte, în sensul că aceasta operează doar atunci când fapta prevăzută de legea penală veche nu se mai regăseşte sub nicio formă în legea nouă. Prin urmare, modificarea conţinutului constitutiv al infracţiunii, având consecinţe asupra domeniului de incidenţă a textului incriminator, nu atrage incidenţa legii de dezincriminare, ci doar incidenţa acesteia ca o lege penală mai favorabilă.

Or, după intrarea în vigoare a Codului penal (1 februarie 2014), legiuitorul a incriminat în continuare în art. 108 şi art. 110 din Legea nr. 46/2008 faptele de tăiere ilegală de arbori din fondul forestier naţional şi furt de arbori din fondul forestier naţional, dispoziţii care se referă în mod explicit la evaluarea prejudiciului în raport cu preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data comiterii faptei, limita valorică fiind în continuare criteriu de incriminare, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia în interesul legii nr. 12/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.

Din analiza conţinutului dispoziţiilor art. 108 şi art. 109 din Legea nr. 46/2008 rezultă că acestea sunt norme penale incomplete care se completează cu prevederile actului normativ emis în condiţiile stabilite în art. 123 din legea specială (ordin al autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, respectiv lege) în baza propunerii autorităţii publice centrale care răspunde de păduri.

Pornind de la distincţia făcută de doctrină între normele de trimitere şi cele de referire (V. Dongoroz, Drept penal, filele 77-78, care a stabilit drept criteriu de separare raportul care se creează între norma de trimitere şi norma de referire), în sensul că norma de referire se întregeşte cu perceptul sau sancţiunea, raportându-se la disciplinarea juridică stabilită de o altă normă, pe când norma de trimitere absoarbe complet disciplina juridică stabilită de norma împrumutată astfel că orice modificare ulterioară/interioară adusă normei împrumutate nu mai poate influenţa norma de trimitere, şi în cazul infracţiunilor la regimul silvic (cu referire la art. 108 şi 110) suntem în prezenţa unor norme de referire care se completează cu ordinul autorităţii publice centrale ce răspunde de păduri, respectiv cu dispoziţiile din lege în baza propunerii autorităţii publice centrale ce răspunde de păduri şi orice modificare a acestor acte normative influenţează prejudiciul, ce determină prin cuantumul său incriminarea faptei (în formă simplă sau agravată).

În concret, actul completator care va întregi norma de referire (textele art. 108 şi art. 109 din Legea nr. 46/2008) este Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012, iar începând cu 9 ianuarie 2015, norma completatoare o reprezintă Legea nr. 4/2015 pentru aprobarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 9 ianuarie 2015.

Interpretarea că prin modificarea dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 46/2008 în sensul celor enunţate a intervenit o abrogare implicită a Ordinului ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012, fapt ce ar conduce la imposibilitatea stabilirii preţului mediu pe metru cub de masă lemnoasă pe picior şi, pe cale de consecinţă, la dezincriminarea faptelor la regimul silvic descrise în conţinutul art. 108 şi art. 110 din legea specială, nu poate fi primită întrucât, în lumina dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, în cazul abrogării normei completatoare, norma incompletă va păstra elementele preluate de la aceasta, (...) în forma existentă la data abrogării, în afară de situaţia în care legea dispune altfel.

Prin urmare, chiar dacă s-ar aprecia ca fiind abrogate dispoziţiile Ordinului ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012, ele îşi produc efectele în virtutea îngăduinţei noii legi care, în normele tranzitorii, a prevăzut în mod explicit că norma incompletă va păstra elementele preluate de la norma completatoare.

Având însă în vedere că prin Legea nr. 4/2015 pentru aprobarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 9 ianuarie 2015, s-a modificat valoarea unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, de la 85 lei la 115 lei, suntem în ipoteza intervenirii mai multor dispoziţii cu caracter normativ, prin care s-a modificat criteriul de stabilire a valorii pagubei, ce determină prin cuantum incriminarea faptei sau agravarea încadrării juridice, pentru faptele aflate în curs de judecată, se pune problema aplicării legii penale mai favorabile. Ca atare, majorarea valorii acestuia poate atrage, pentru cauzele aflate în curs de judecată, ce au ca obiect infracţiunile prevăzute de art. 110 din Legea nr. 46/2008, fie incidenţa dispoziţiilor art. 4 din Codul penal şi ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, fie incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, după caz.

În consecinţă, faţă de considerentele anterior expuse, în interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Codul penal, succesiunea de acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012; art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 118/2014) nu a avut ca efect imposibilitatea stabilirii acestui preţ şi, pe cale de consecinţă, nu a condus la dezincriminarea in concreto a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008, şi de furt de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008.

În temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 22.259/197/2013 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept, în sensul dacă succesiunea de acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012; art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 118/2014) a avut sau nu ca efect imposibilitatea stabilirii acestui preţ în prezent, cu consecinţa dezincriminării in concreto a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008, şi de furt de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008.

Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Codul penal, succesiunea de acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012; art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultura nr. 118/2014) nu a avut ca efect imposibilitatea stabilirii acestui preţ şi, pe cale de consecinţă, nu a condus la dezincriminarea in concreto a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008, şi de furt de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2015.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞIJUSTIŢIE

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Liliana Miu


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.