MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 843/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 843         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 19 noiembrie 2014

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 477 din 23 septembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fi scai-bugetare, cu referire la art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar

 

Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

            1.023. - Hotărâre pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 478/2014 privind stabilirea nivelului stocurilor

minime şi aprobarea modului de transpunere a obligaţiilor de constituire şi menţinere a stocurilor de urgenţă pentru ţiţei şi/sau produse petroliere pe operatori economici în anul 2014

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

            1.536. - Ordin al ministrului finanţelor publice pentru modificarea şi completarea Ordinului viceprim-ministrului, ministrul finanţelor publice, nr. 1.107/2012 privind emiterea prin intermediul centrului de imprimare masivă a unor acte administrative şi procedurale

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

            Decizia nr. 23 din 6 octombrie 2014 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 477

din 23 septembrie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor ari 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu referire la art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu referire la art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, excepţie ridicată de Vasile Duminică şi Radu Păltineanu, prin Asociaţia Uniunea Democratică a Revoluţionarilor Adevăraţi din România, în Dosarul nr. 3.818/109/2013 al Tribunalului Argeş - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 477D/2014.

2. La apelul nominal răspunde consilier juridic Marius Gabriel Popescu, cu delegaţie depusă la dosar, pentru partea Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne. Lipsesc autorii excepţiei de neconstituţionalitate. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Casei de Pensii Sectoriale a Ministerului Afacerilor Interne, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 42 din 22 ianuarie 2014. Depune note scrise în acest sens.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 554 din 17 decembrie 2013.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 7 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.818/109/2013, Tribunalul Argeş - Secţia conflicte de muncă şl asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de reclamanţii Vasile Duminică şi Radu Păltineanu, prin Asociaţia Uniunea Democratică a Revoluţionarilor Adevăraţi din România, în cadrul soluţionării unei cauze având ca obiect soluţionarea contestaţiei la decizia de pensionare.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (5), deoarece “fundamentele avute în vedere la adoptarea măsurii criticate nu sunt reale, fiind contrazise chiar de programul de guvernare U.S.L.” în plus, măsura prelungirii suspendării şi în cursul anului 2013 a dreptului la indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 341/2004 nu este justificată obiectiv şi nici nu are la bază un studiu concret de impact financiar şi social. De asemenea, nici urgenţa luării măsurii nu este temeinic justificată. De asemenea, arată că nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie pentru adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012. Invocă în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 65/1995, nr. 83/1998 şi nr. 255/2005.

7. Totodată, autorii excepţiei de neconstituţionalitate formulează critici şi sub aspectul celerităţii adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, dat fiind că nota de fundamentare a acesteia s-a aflat în dezbatere publică doar 10 ore. Or, în situaţia dată nu îşi găsea aplicare art. 6 alin. (9) din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.

8. Tribunalul Argeş - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu este fondată, întrucât s-a statuat deja atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că aspectul restrângerii sau înlăturării unor drepturi ţine de marja de apreciere a statului, cel mai bine plasat pentru a putea aprecia asupra politicilor sale sociale. Cu atât mai mult, apreciază că indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 341/2004 nu reprezintă un drept fundamental apărat de Constituţie. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate ce vizează procedura de adoptare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, instanţa apreciază că acestea au rămas fără obiect ca urmare a aprobării acesteia prin Legea nr. 36/2014.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Avocatul Poporului apreciază, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, sens în care invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 554/2013, nr. 42/2014 şi nr. 244/2014.Astfel, arată că, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, deşi autorităţile au dreptul de a dispune cu privire la acordarea drepturilor băneşti pretinse de autorii excepţiei de neconstituţionalitate, restrângerea ori suspendarea acestor drepturi şi în viitor, în condiţiile în care textele de lege care le prevăd nu au fost abrogate, ar putea justifica întrebarea dacă aceste drepturi mai există şi dacă nu cumva textele de lege care le prevăd au fost în fapt lipsite de eficienţă, aşa încât speranţa titularilor acestor drepturi, deşi are un suport legal, este în realitate lipsită de conţinut. Astfel, deşi formal limitată în timp, respectiv vizând durata unui an calendaristic, măsura de suspendare repetată a acestor drepturi, pentru mai mulţi ani la rând, ar putea afecta caracterul previzibil al normelor de lege, creând incertitudine cu privire la existenţa acestor drepturi. Referitor la acest aspect, menţionează că Avocatul Poporului întreprinde demersuri în sensul reluării acordării drepturilor suspendate.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente şi notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, nr. 845 din 13 decembrie 2012, aprobată prin Legea nr. 36/2014, publicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, nr. 255 din 8 aprilie 2014, dispoziţii care au următorul cuprins: “Prevederile art. 15, 18, 19 şi 20 ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013.” Din susţinerile autorilor excepţiei de neconstituţionalitate reiese că ceea ce se critică este soluţia legislativă de prelungire a suspendării acordării indemnizaţiei prevăzute la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004, soluţie cuprinsă în conţinutul normativ al art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 cu referire la art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, lege publicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, nr. 887 din 14 decembrie 2011, cu următorul conţinut:

Art. II

Pentru anul 2012 se aprobă instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, după cum urmează: [...]

Art. 18

În anul 2012, indemnizaţiile prevăzute la art. 4 alin. (4) din Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei romane din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu se acordă.”

14. Prin urmare, Curtea constată că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 cu referire la art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011. Prevederile de lege criticate au avut o aplicabilitate temporară, în cursul anului 2013, însă, cu toate acestea, continuă să îşi producă efectele juridice în prezenta cauză, astfel încât, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), urmează a se analiza constituţionalitatea acestora.

15. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (5) privind delegarea legislativă.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 prin Legea nr. 36/2014 nu poate avea relevanţă în examinarea constituţionalităţii extrinseci a acestei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 784 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 456 din 7 iulie 2009, şi Decizia nr. 1.559 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 3 februarie 2012), aprobarea prin lege a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului nu poate acoperi un eventual viciu de neconstituţionalitate extrinsecă al acesteia.

17. Referitor la criticii© de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte aceleaşi dispoziţii de lege raportate la art. 115 alin. (4) şi (5) din Constituţie, s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 554 din 17 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 7 februarie 2014, prin care a constatat că prevederile criticate nu fac altceva decât să prelungească şi pentru anul 2013 aplicarea măsurilor instituite deja prin acte normative care, la rândul lor, au constituit obiect al controlului de neconstituţionalitate, sens în care este Decizia nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 16 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 193 din 2 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 10 iulie 2013, prin care instanţa de contencios constituţional a respins, ca neîntemeiate, criticile de neconstituţionalitate formulate.

18. Curtea a mai reţinut că în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 se arată că aceasta a fost adoptată avându-se în vedere încetarea aplicabilităţii, la data de 31 decembrie 2012, a măsurilor financiare în domeniul bugetar instituite prin Legea nr. 283/2011 şi faptul că există riscul ca la 1 ianuarie 2013 să nu existe politici fiscale şi bugetare asumate prin Programul de guvernare de către noul Guvern învestit în urma alegerilor parlamentare din data de 9 decembrie 2012. Or, neadoptarea acestor măsuri şi pentru anul 2013 ar fi determinat afectarea semnificativă a sustenabilităţii finanţelor publice, generând un impact suplimentar asupra cheltuielilor bugetare şi, respectiv, asupra deficitului bugetar de 6,8% din produsul intern brut

19. Totodată, Curtea a observat că prin Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, instanţa de contencios constituţional a reliefat necesitatea creării unui echilibru între interesele generale ale societăţii şi interesele particulare ale persoanelor, sens în care este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50).

20. Având în vedere cele prezentate în expunerea de motive, precum şi faptul că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale şi economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia (Hotărârea din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragraful 49), Curtea a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate raportată la art. 115 alin. (4) din Constituţie este neîntemeiată.

21. Referitor la susţinerea potrivit căreia nu se respectă cerinţa prevăzută de dispoziţiile constituţionale ale art. 115 alin. (5), din analiza procesului legislativ, Curtea a reţinut, prin aceeaşi Decizie nr. 554 din 17 decembrie 2013, că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 a fost adoptată de Guvern în data de 12 decembrie 2012, înregistrată la Senat pentru dezbatere, ca primă Cameră, cu nr. Bp409 din data de 13 decembrie 2012 (Adresa nr. E 169/13.12.2012), şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 decembrie 2012. Astfel, având în vedere că au fost îndeplinite condiţiile privind intrarea în vigoare a ordonanţelor de urgenţă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate, raportată la art. 115 alin. (5) din Constituţie, este neîntemeiată. De altfel, cele statuate la art. 115 alin. (5) din Constituţie nu sunt în sensul că ordonanţa de urgenţă ar putea să intre în vigoare, deci să producă efecte juridice, numai după ce a parcurs dezbaterea parlamentară, ci condiţia este să fie depusă la camera competentă spre dezbatere şi să fie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

22. Întrucât criticile de neconstituţionalitate din prezenta cauză privesc aspecte similare cu cele relevate în jurisprudenţa Curţii şi având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei acesteia, considerentele şi soluţiile deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea.

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Duminică şi Radu Păltineanu, prin Asociaţia Uniunea Democratică a Revoluţionarilor Adevăraţi din România, în Dosarul nr. 3.818/109/2013 al Tribunalului Argeş - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu referire la art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Argeş - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 septembrie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 508

din 7 octombrie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de procuror în Dosarul nr. 12.074/231/2013 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 204 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că în prezenta cauză este criticată lipsa unei norme tranzitorii care să permită incidenţa împăcării în cauzele aflate în curs de judecată, dar în care s-a depăşit momentul citirii actului de sesizare la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Se observă tendinţa de limitare a incidenţei acestei instituţii în reglementarea actualului cod, împăcarea producând efecte, potrivit art. 159 alin. (3) din cuprinsul acestuia, numai între părţi, în măsura în care are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei, spre deosebire de reglementarea din vechiul Cod penal, care permitea, conform art. 132, în situaţia împăcării, atât solidaritatea activă, cât şi solidaritatea pasivă, iar aceasta putea interveni până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Se arată că, în măsura în care părţile doresc să se împace şi ambele coduri prevăd posibilitatea împăcării pentru o anumită infracţiune, legea penală mai favorabilă este Codul penal din 1969, în timp ce, pentru acele infracţiuni pentru care doar Codul penal în vigoare prevede împăcarea ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale, actualul Cod constituie legea penală mai favorabilă. Se susţine că împăcarea, din punctul de vedere al dreptului penal, este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, iar din punct de vedere procesual-penal, reprezintă un impediment în desfăşurarea procesului penal. Se arată că, fiind o instituţie cu o puternică componentă de drept substanţial, aceasta este supusă principiului aplicării legii penale mai favorabile. Se subliniază faptul că, pentru situaţii tranzitorii similare, Curtea Constituţională, făcând aplicarea principiului prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, a stabilit că trebuie avut în vedere primul termen de judecată la care procedura este legal îndeplinită. Se conchide că, potrivit acestei jurisprudenţe, şi în prezenta cauză momentul citirii actului de sesizare va fi considerat primul termen de judecată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 6 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 12.074/231/2013, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de procuror într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat, în cadrul căreia a fost formulata cerere de împăcare a părţilor, potrivit dispoziţiilor textului criticat.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt neconstituţionale în condiţiile în care acestea înlătură aplicarea legii penale mai favorabile în situaţiile tranzitorii în care inculpaţii au fost trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal, pentru săvârşirea unor infracţiuni pentru care împăcarea părţilor nu înlătură răspunderea penală, potrivit dispoziţiilor Codului penal din 1969, cauze în care, la data de 1 februarie 2014, se depăşise momentul citirii actului de sesizare a instanţei.

6. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a principiului aplicării legii penale mai favorabile, se face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 f prin care s-a constatat că prevederile art. 3201 din Codul de procedură penală din 1968 sunt neconstituţionale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile. Se arată că acestea sunt valabile mutatis mutandis în cazul dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, în privinţa situaţiilor tranzitorii. Se observă că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres aplicarea legii penale mai favorabile în situaţia inculpaţilor trimişi în judecată, înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal, pentru infracţiuni pentru care împăcarea părţilor nu înlătura răspunderea penală, conform dispoziţiilor Codului penal din 1969, în cauzele în care citirea actului de sesizare a instanţei a avut loc înaintea datei de 1 februarie 2014. Se arată că, pentru respectarea dispoziţiilor constituţionale invocate, în aceste cauze trebuie să se ţină cont de caracterul mai favorabil al dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, în caz contrar textul criticat fiind de natură a încălca prevederile art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală.

7. Cu privire la pretinsa încălcare prin prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, se subliniază faptul că până la data intrării în vigoare a Codului penal, pentru infracţiunile de furt sau furt calificat, împăcarea părţilor nu înlătura răspunderea penală. Astfel, prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal, în lipsa unor dispoziţii referitoare la situaţii tranzitorii, vor fi aplicabile în cauzele penale referitoare la infracţiuni de furt sau furt calificat săvârşite înaintea datei de 1 februarie 2014, nejudecate definitiv până la această dată, în care nu a fost depăşit momentul citirii actului de sesizare a instanţei până la data anterior arătată, în timp ce în cauze penale din aceeaşi categorie, în care citirea actului de sesizare a instanţei a avut loc până la data intrării în vigoare a Codului penal, nu va putea opera instituţia împăcării părţilor. Se susţine, prin urmare, existenţa unei discriminări între cele două categorii de inculpaţi, care se află în situaţii juridice identice, sub aspectul aplicabilităţii acestei cauze de înlăturare a răspunderii penale. Se arată că diferenţa de regim juridic supusă analizei nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, întrucât durata fiecărei etape procesuale depinde de factori aleatorii care nu ţin de voinţa părţilor.

8. Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1), în măsura în care acestea nu se aplică în cauzele penale aflate pe rolul instanţelor la data de 1 februarie 2014, referitoare la infracţiuni pentru care împăcarea părţilor nu înlătura răspunderea penală, conform Codului penal din 1969, în care citirea actului de sesizare a instanţei a avut loc înaintea datei arătate. Se arată că, în lipsa unor dispoziţii exprese referitoare la aplicarea textului criticat în situaţii tranzitorii, se impune aplicarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Se susţine că împăcarea părţilor este o instituţie juridică mixtă, de drept penal substanţial şi procesual, căreia îi sunt aplicabile considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011. Se arată că textul criticat, reglementând o cauză de înlăturare a răspunderii penale, trebuie aplicat tuturor cauzelor penale în curs de soluţionare la data intrării sale în vigoare, indiferent de stadiul procesual în care acestea se află, o interpretare contrară fiind de natură a încălca principiul aplicării legii penale mai favorabile şi principiul egalităţii în drepturi. În acest sens, se face trimitere la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei, prin care instanţa europeană a stabilit că aplicarea unui tratament diferit unor situaţii juridice identice trebuie să aibă o justificare obiectivă şi rezonabilă.

9. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Avocatul Poporului susţine că prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite anterior datei intrării în vigoare a Codului penal, cauze în care la această dată se depăşise momentul procedural al citirii actului de sesizare a instanţei. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011 şi nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, prin care instanţa de contencios constituţional a subliniat că o dispoziţie penală este neconstituţională în măsura în care nu permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi, respectiv, că, potrivit prevederilor aii. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, ori de câte ori există norme mai favorabile, acestea vor fi aplicabile fie retroactivând, fie ultraactivând. Se arată că în determinarea legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi” cele referitoare la cauzele care înlătură răspunderea penală. Se subliniază faptul că o astfel de cauză este şi împăcarea părţilor, ea având ca efect încetarea dreptului statului de tragere la răspundere penală şi, pe cale de consecinţă, de aplicare a unei pedepse. Se arată că, potrivit art. 5 din Codul penal, atunci când, de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei, intervine o lege care prevede o cauză de înlăturare a răspunderii penale, respectiv împăcarea părţilor, această lege va fi apreciată ca fiind mai favorabilă.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal, care au următorul cuprins: “Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.”

14. Se susţine că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii şi art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal reglementează împăcarea ca una dintre cauzele care înlătură răspunderea penală. Pentru a determina însă natura juridică a acestei instituţii, respectiv dacă aceasta este una de drept penal substanţial sau procedural, Curtea, în conformitate cu cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, va avea în vedere următoarele criterii: obiectul de reglementare al normei, scopul reglementării şi rezultatul la care conduce norma. Aşadar, aşezarea dispoziţiilor de drept penal şi a celor procesual penale în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru stabilirea naturii lor (a se vedea Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 şi Hotărârea Curţii Europeană a Drepturilor Omului din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 111, 112 şi 113). De asemenea, dacă aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa principiului aplicării legii penale mai favorabile.

16. Din perspectiva criteriilor anterior enumerate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, sub aspectul obiectului, reglementează o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Sub aspectul scopului reglementării, acestea atribuie un drept părţilor procesului penal, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. De asemenea, având în vedere criteriul rezultatului produs de norma analizată, acesta constă în înlăturarea răspunderii penale. Rezultă, astfel, că norma criticată este de drept penal substanţial, cazând sub incidenţa aplicării legii penale mai favorabile.

17. Referitor la acest din urmă principiu, Curtea Constituţională, prin considerentele cu valoare de principiu ale Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, a statuat că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. În acest sens, este evident că în situaţia în care judecătorul apreciază că legea penală mai favorabilă este Codul penal din 1969, atunci dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal nu sunt aplicabile. Abia în situaţia în care instanţa consideră că lege penală mai favorabilă este Codul penal, vor fi aplicate dispoziţiile art. 159 alin. (3), condiţie sine qua non pentru ca prezenta critică de neconstituţionalitate să fie analizată.

18. Codul penal în vigoare prevede împăcarea ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale, şi prin urmare de stingere a acţiunii penale, conform art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, şi pentru infracţiuni în cazul cărora Codul penal din 1969 nu prevedea dreptul părţilor de a se împăca (una dintre aceste infracţiuni fiind şi furtul calificat, reglementat la art. 209 din Codul penal din 1969 şi la art. 229 din Codul penal), însă, conform dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, pentru ca împăcarea să producă efectele juridice arătate, aceasta trebuie să intervină până la citirea actului de sesizare a instanţei.

19. Curtea constată că intrarea în vigoare a Codului penal a creat, în raport cu stadiul soluţionării cauzelor penale având ca obiect constatarea săvârşirii infracţiunilor analizate, trei situaţii procesuale diferite. Prima dintre acestea priveşte situaţia cauzelor soluţionate definitiv până la data intrării în vigoare a Codului penal, cărora prevederile art. 159 alin. (3) din acest cod nu le sunt aplicabile. A două se referă la situaţia cauzelor aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului penal, în cazul cărora la data anterior referită nu a fost depăşit momentul citirii actului de sesizare a instanţei, cauze în care textul criticat poate fi aplicat. În fine, a treia ipoteză are în vedere situaţia cauzelor în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului penal, în care, la data arătată fusese depăşit momentul citirii actului de sesizare a instanţei.

20. Curtea reţine că doar cu privire la această din urmă situaţie se pune problema constituţionalităţii aplicării/neaplicării dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal în situaţii tranzitorii. Legiuitorul nu a reglementat însă in terminis procedura ce se impune a fi urmată în cazul împăcării ce intervine în cauzele începute sub imperiul Codului penal din 1969, dar în care momentul citirii actului de sesizare a instanţei a fost depăşit la data intrării în vigoare a Codului penal. Potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, în aceste cauze va fi aplicată legea penală mai favorabilă. Aceasta poate fi, aşa cum s-a arătat mai sus, fie Codul penal din 1969, fie Codul penal în vigoare.

21. Din perspectiva aplicării principiului constituţional anterior enunţat, reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanţei, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, conform dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept. În acest sens, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea a reţinut că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. S-a arătat însă,prin aceeaşi decizie, că legiuitorul trebuie să aibă în vedere şi faptul că instituirea unor astfel de exigenţe trebuie să aibă un caracter rezonabil, astfel încât aceasta să nu constituie o restrângere excesivă a exercitării vreunui drept, de natură să afecteze însăşi existenţa dreptului în cauză (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).

22. Tot prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea a subliniat faptul că durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei (de exemplu, în situaţia disjungerii cauzei faţă de un coautor, acesta, graţie întârzierii finalizării fazei de urmărire penală, spre deosebire de celălalt coautor, poate apela la procedura simplificată). S-a reţinut, de asemenea, că, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a activităţii parchetelor şi instanţelor.

23. Pe cale de consecinţă, pentru a răspunde exigenţelor principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţie, aşa cum acesta a fost detaliat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curtea reţine că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale numai în măsura în care, până la încetarea situaţiilor tranzitorii, în virtutea principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, împăcarea poate interveni şi în cauzele începute înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal şi în care a fost depăşit momentul citirii actului de sesizare a instanţei.

24. Curtea reţine că a pronunţat o soluţie asemănătoare prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, prin care a constatat că dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penala sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. O dispoziţie legală care a comportat abordări similare se regăseşte şi în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. În privinţa acesteia Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, că principiul aplicării legii penale sau contravenţionale mai favorabile are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare şi a constatat că primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal.

25. Curtea constată că, spre deosebire de cele stabilite în Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, anterior referită, pentru a se atinge finalitatea urmărită, aceea a limitării în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi a prevenirii abuzului de drept, în situaţiile tranzitorii mai sus arătate, este necesar ca momentul până la care poate interveni împăcarea (stabilit de legiuitor ca fiind momentul citirii actului de sesizare a instanţei) să poată fi determinat în mod obiectiv. Având în vedere că, potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie şi ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile instanţei de contencios constituţional sunt general obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea i, şi au putere numai pentru viitor, Curtea reţine că, în situaţiile tranzitorii arătate, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I.

26. În legătură cu efectele prezentei decizii, Curtea reţine că, potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile instanţei de contencios constituţional au putere numai pentru viitor, iar dreptul de a formula cerere de revizuire, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, îl au doar părţile din cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate.

27. Curtea constată, totodată, că textul criticat se aplică în mod egal categoriilor de persoane la care face referire critica de neconstituţionalitate, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea prin prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penai, excepţie ridicată de procuror în Dosarul nr. 12.074/231/2013 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi constată că acestea sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare fusese depăşit.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Galaţi şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 octombrie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 478/2014 privind stabilirea nivelului stocurilor minime şi aprobarea modului de transpunere a obligaţiilor de constituire şi menţinere a stocurilor de urgenţă pentru ţiţei şi/sau produse petroliere pe operatori economici în anul 2014

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul Românie adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Hotărârea Guvernului nr. 478/2014 privind stabilirea nivelului stocurilor minime şi aprobarea modului de transpunere a obligaţiilor de constituire şi menţinere a stocurilor de urgenţă pentru ţiţei şi/sau produse petroliere pe operatori economici în anul 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2014, se modifică după cum urmează:

1. Articolul 2 va avea următorul cuprins:

“Art. 2, - Nivelul stocurilor de urgenţă, pentru o pondere minimă de o treime produse petroliere, care trebuie constituit şi menţinut în anul 2014 este de 1.310.687,06 tone de ţiţei şi produse petroliere.”

2. Anexa nr. 1 “Structura sortimentală a stocului de urgenţă” se înlocuieşte cu anexa nr. 1 la prezenta hotărâre.

3. Anexa nr. 3 privind defalcarea nivelului şi a structurii sortimentale a stocurilor de urgenţă pe fiecare operator economic se înlocuieşte cu anexa nr. 2*) la prezenta hotărâre.

4. Titlul anexei nr. 4 va avea următorul cuprins:

“Metoda de calcul al nivelului stocului de urgenţă, al structurii sale sortimentale şi al obligaţiei de stocare pentru operatorii economici nominalizaţi în anexa nr. 2”

5. În anexa nr. 4, punctul II “Calculul nivelului stocului de urgenţă (pentru 61 de zile de consum), aferent anului 2013, exprimat în tep” va avea următorul cuprins:

“II. Calcului nivelului stocului de urgenţă (pentru 61 de zile de consum), aferent anului 2013, exprimat în tep

Acest indicator se calculează după formula:

Stoc de urgenţă calculat = (Consum intern)/365 x 61”

6. În anexa nr. 4, punctul III “Calculul structurii sortimentale a stocului de urgenţă, exprimată în tep” va avea următorul cuprins:

“III. Calculul structurii sortimentale a stocului de urgenţă, exprimată în tep

Având în vedere că în anul 2014 stocul minim este echivalent Cu stocul de urgenţă, stocul de urgenţă trebuie să fie constituit din cel puţin 1/3 produse petroliere şi cel mult 2/3 din ţiţei.

Astfel, stocul de urgenţă are următoarea structură de bază:

Stoc minim de urgenţă produse petroliere = Stoc de urgenţă calculat x 1/3;

Stoc maxim de urgenţă ţiţei - Stoc de urgenţă calculat x 2/3.

Structura sortimentală se calculează pe baza ponderii fiecărui produs petrolier în suma livrărilor interne brute observate:

Pentru benzină: Stoc minim de urgenţă benzină = (Livrare internă brută observată de benzină x 1,2/Consum intern) x Stoc minim de urgenţă de produse petroliere

Pentru motorină: Stoc minim de urgenţă motorină = (Livrare internă brută observată de motorină x 1.2/Consum intern) x Stoc minim de urgenţă de produse petroliere

Pentru kerosen: Stoc minim de urgenţă kerosen = (livrare internă brută observată de kerosen x 1,2/Consum intern) x Stoc minim de urgenţă produse petroliere

Pentru păcură: Stoc minim de urgenţă păcură = (Livrare internă brută observată de păcură x 1,2/Consum intern) x Stoc minim de urgenţă produse petroliere

Pentru ţiţei: Stoc maxim de urgenţă ţiţei.”

7. În anexa nr. 4, punctul V “Calculul ponderii unui operator economic în consumul intern, aferente fiecărui produs petrolier [C(op)]” va avea următorul cuprins:

“V. Calculul ponderii unui operator economic în consumul intern, aferente fiecărui produs petrolier [C(op)]

Pentru benzină: Cop-benzină = (livrare internă brută totală de benzină/livrările interne brute observate de benzină, realizate de operatorii economici cu obligaţie de constituire stocuri de urgenţă) x (livrare internă brută observată de benzină a operatorului economic/livrare internă brută totală de benzină)

Pentru motorină: Cop-motorină = (livrare internă brută totală de motorină/livrările interne brute observate de motorină, realizate de operatorii economici cu obligaţie de constituire stocuri de urgenţă) x (livrare internă brută observată de motorină a operatorului economic/livrare internă brută totală de motorină)

Pentru kerosen: Cop-kerosen = (livrare internă brută totală de kerosen/livrările interne brute observate de kerosen, realizate de operatorii economici cu obligaţie de constituire stocuri de urgenţă) x (livrare internă brută observată de kerosen a operatorului economic/livrare internă brută totală de kerosen)

Pentru păcură: Cop-păcură = (livrare internă brută totală de păcură/livrările interne brute observate de păcură, realizate de operatorii economici cu obligaţie de constituire stocuri de urgenţă) x (livrare internă brută observată de păcură a operatorului economic/livrare internă brută totală de păcură).”

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul economiei,

Constantin Niţă

p. Ministrul delegat pentru energie,

Borbély Károly,

secretar de stat

 

Bucureşti, 11 noiembrie 2014.

Nr. 1.023.


*) Anexa nu se publică, fiind clasificată, potrivit legii. Autoritatea competentă va notifica operatorii economici cărora li s-au modificat nivelul şi structura sortimentală a stocurilor de urgenţă, pe care sunt obligaţi să le constituie şi să le menţină în condiţiile legii, pentru ţiţei şi pentru produsul petrolier păcură.

 

ANEXĂ

(Anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 478/2014)

 

Structura sortimentală a stocului de urgenţă

 

 

- tone -

Nivelul maxim de ţiţei

(reprezintă 273 din nivelul total al stocului de urgenţă)

Nivelul minim de produse petroliere

(reprezintă 1/3 din nivelul total al stocului de urgenţă)

Nivelul total al stocului de urgenţă

Ţiţei

Benzină

Motorină

Kerosen

Păcură

 

937.445,05

79.600,20

277.796,04

6.313,55

9.532,22

1.310.687,06

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

 

ORDIN

pentru modificarea şi completarea Ordinului viceprim-ministrului, ministrul finanţelor publice, nr. 1.107/2012 privind emiterea prin intermediul centrului de imprimare masivă a unor acte administrative şi procedurale

În temeiul prevederilor art. 10 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare,

având în vedere prevederile art. 43 alin. (6) şi (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul finanţelor publice emite următorul ordin:

Art. I. - Ordinul viceprim-ministrului, ministrul finanţelor publice, nr. 1.107/2012 privind emiterea prin intermediul centrului de imprimare masivă a unor acte administrative şi procedurale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 21 august 2012, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 2, punctul 8 se abrogă.

2. La articolul 2, punctul 11 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“11. Decizie de impunere din oficiu a veniturilor persoanelor fizice;”.

3. La articolul 2, după punctul 23 se introduc trei noi puncte, punctele 24-26, cu următorul cuprins:

“24. Decizie de impunere privind plăţile anticipate cu titlu de impozit pe venit/contribuţii de asigurări sociale de sănătate, precum şi privind obligaţiile de plată cu titlu de contribuţii de asigurări sociale;

25. Decizie de impunere privind plăţile anticipate cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate pentru veniturile din cedarea folosinţei bunurilor;

26. Decizie de impunere anuală pentru stabilirea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.”

4. Articolul 4 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 4. - Direcţia generală de reglementare a colectării creanţelor bugetare, Direcţia generală proceduri pentru administrarea veniturilor, Direcţia generală de tehnologia informaţiei, Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili, direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, precum şi organele fiscale din subordinea acestora vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.”

Art. II. - Direcţia generală de reglementare a colectării creanţelor bugetare, Direcţia generală proceduri pentru administrarea veniturilor, Direcţia generală de tehnologia informaţiei, Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili, direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, precum şi organele fiscale din subordinea acestora vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. III. - Prezentul ordin se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul finanţelor publice,

Ioana-Maria Petrescu

 

Bucureşti, 10 noiembrie 2014.

Nr. 1.536.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

            ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

DECIZIA Nr. 23

din 6 octombrie 2014

 

Dosar nr. 25/1/2014/HP/P

 

Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală

Angela Dragne - judecător la Secţia penală - judecător-raportor

Ioana Alina Ilie - judecător la Secţia penală

Marius Dan Foitoş - judecător la Secţia penală

Leontina Şerban - judecător la Secţia penală

Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală

Valentin Horia Şelaru - judecător la Secţia penală

Ioana Bogdan - judecător la Secţia penală

Micaela Radulian - magistrat-asistent

 

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin încheierea din 8 iulie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.103/54/2014, prin care, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept: admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie.

La şedinţa de judecată participă doamna Micaela Radulian, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Irina Kuglay, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse puncte de vedere primite din partea curţilor de apel Bucureşti, Cluj, Craiova, Constanţa, Galaţi, Oradea şi Timişoara, tribunalelor Mureş, Argeş, Braşov, Bacău, Covasna şi Harghita şi judecătoriilor Luduş şi Rupea. Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Suceava şi Curtea de Apel Cluj au trimis jurisprudenţa acestor instanţe.

Alte instanţe au comunicat faptul că nu au pronunţat hotărâri cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei cauzei, respectiv: Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel laşi, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Timişoara, Judecătoria Făgăraş, Tribunalul Braşov, Judecătoria întorsura Buzăului, Judecătoria Târgu Secuiesc.

La dosar a fost depus raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, doamna Angela Dragne, prin care s-a propus, în principal, respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 1.103/54/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală, iar dacă se va aprecia că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, s-a exprimat opinia că o cerere de strămutare formulată în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea împotriva soluţiilor procurorului de neurmărire penală este inadmisibilă.

S-a mai precizat că raportul a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, fiind depusă la dosar, la data de 3 octombrie 2014, opinia petentului N.I., potrivit căreia cererea pe care a formulat-o pentru strămutarea Dosarului nr. 547/213/2014 al Judecătoriei Corabia, având ca obiect plângerea împotriva soluţiei de neurmărire penala dispusa în Dosarul nr. 277/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Corabia, “este întemeiată”.

La data de 29 septembrie 2014, prin Adresa nr. 2.035/C/2622/III-5/2014 emisă de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept referitoare la admisibilitatea formulării unei cereri de strămutare în procedura de Cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală. Prin aceeaşi adresă au fost înaintate la dosar concluziile formulate de procuror asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare face obiectul cauzei.

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut oral că sesizarea formulată în cauză este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât instanţa care a învestit Înalta Curte cu dezlegarea problemei de drept, în speţă, Curtea de Apel Craiova, nu se afla nici la data sesizării şi nici ulterior în situaţia de a judeca plângerea, orice înţeles ar fi dat noţiunii de judecată în această cauză. Prin urmare, pentru motivele arătate oral şi în scris şi având în vedere că, în prezent, Curtea de Apel Craiova nu mai este investită cu judecarea plângerii, a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea din 8 iulie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.103/54/2014 al Curţii de Apel Craiova ce are ca obiect cererea de strămutare formulată de petentul Niţă Ion a Dosarului nr. 547/213/2014 al Judecătoriei Corabia, Curtea de Apel Craiova a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept: admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală.

II. Expunerea succintă a cauzei

La data de 23 iunie 2014, Curtea de Apel Craiova a fost investită cu soluţionarea cererii formulate de petiţionarul Niţă Ion prin care a solicitat strămutarea Dosarului nr. 547/213/2014 al Judecătoriei Corabia, având ca obiect plângerea împotriva soluţiei de neurmărire penală dispusă de procuror în Dosarul nr. 277/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Corabia.

III. Punctul de vedere al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie cu privire la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită

Curtea a constatat că textele de lege referitoare la strămutare în procedura de cameră preliminară, respectiv art. 72 alin. (1)şi art. 75 alin. (3) din Codul de procedură penală, prevăd ipoteze contradictorii.

Dacă se interpretează că în procedura de cameră preliminară se poate formula cerere de strămutare, această situaţie pare să privească fie ipoteza verificării competenţei şi legalităţii sesizării instanţei şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală în procedura de cameră preliminară conform titlului al II-lea, Partea specială a Codului de procedură penală, fie ipoteza plângerii împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată când în cauză s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, şi anume strict ipoteza prevăzută de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, deoarece doar în aceste două situaţii poate fi aplicată prevederea din art. 75 alin. (3) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecarea cauzei se efectuează de instanţa la care s-a strămutat cauza.

În toate celelalte cazuri date în competenţa judecătorului de cameră preliminară, în care soluţiile pronunţate nu pot conduce la judecarea cauzei, cererea de strămutare este inadmisibilă.

IV. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

În urma comunicării raportului întocmit în temeiul art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, petentul Niţă Ioan a opinat că cererea de strămutare pe care a formulat-o este admisibilă.

V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Până în prezent nu a fost pronunţată nicio decizie cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale ce fac obiectul dezlegării chestiunii de drept.

VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Până în prezent a fost identificată o singură hotărâre, respectiv Sentinţa penală nr. 558 din 6 iunie 2014, prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea pentru strămutarea judecării Dosarului nr. 613/33/2014 al Curţii de Apel Cluj, ce are ca obiect plângere împotriva ordonanţei de clasare date de procuror.

VII. Jurisprudenţa naţională

1. Prin Sentinţa penală nr. 198/F din 24 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, s-a respins ca inadmisibilă cererea de strămutare formulată de inculpatul B.T. a Dosarului nr. 3.731/292/2013 al Judecătoriei Roşiori de Vede, dosar aflat în procedura de cameră preliminară, inculpatul fiind trimis în judecată prin rechizitoriu, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 72 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură penală.

2. Prin Sentinţa penală nr. 202/F din 25 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a respins ca nefondată cererea de strămutare formulată de petentul I.G.V.C. a Dosarului nr. 2.009/202/2014 al Judecătoriei Călăraşi, având ca obiect plângerea formulată de acesta împotriva rezoluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale.

3. Curtea de Apel Suceava a înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o singură hotărâre, respectiv Sentinţa penală nr. 168 din 13 iunie 2014, prin care s-a respins, ca nefondată, cererea de strămutare a unui dosar având ca obiect plângerea împotriva rezoluţiei procurorului de netrimitere în judecată.

4. Curtea de Apel Braşov a înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Sentinţa penală nr. 62 din 11 aprilie 2014, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de strămutare a Dosarului nr. 168/293/2014 al Judecătoriei Rupea aflat în procedura de cameră preliminară prevăzută de art. 342 din Codul de procedură penală, instanţa fiind învestită cu rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului R.B.

5. Curtea de Apel Cluj a înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Sentinţa penală nr. 191 din 23 aprilie 2014 prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de strămutare a Dosarului nr. 1.191/1.752/2013 al Judecătoriei Jibou aflat în procedura de cameră preliminară prevăzută de art. 342 din Codul de procedură penală, instanţa fiind învestită cu Rechizitoriul nr. 56/P/2013 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului CP.

Din examinarea hotărârilor înaintate se constată că numai două dintre ele vizează practic problema de drept supusă dezlegării, respectiv admisibilitatea cererii de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală, prin hotărârile respective considerându-se admisibilă o astfel de cerere de strămutare.

Examinând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi de instanţele arondate s-au conturat două opinii:

- cererea de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală este admisibilă - Curtea de Apel Bucureşti (în opinie majoritară), Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Galaţi (în opinie majoritară), Tribunalul Mureş, Tribunalul Harghita, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Bacău, Judecătoria Rupea, Curtea de Apel Braşov, Judecătoria Luduş;

- cererea de strămutare formulată în procedura prevăzută de dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală este inadmisibilă - Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Judecătoria Oneşti.

Celelalte instanţe nu au înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie puncte de vedere cu privire la problema de drept supusă soluţionării.

VIII. Punctul de vedere al specialiştilor exprimat asupra problemei de drept supuse dezlegării

Universitatea de Vest Timişoara - Facultatea de Drept, prin conf. univ. dr. Dorel Julean, a opinat în sensul că interdicţia prevăzută de art. 72 alin. (1) din Codul de procedură penală se referă strict la cererile de strămutare formulate în cursul procedurii de cameră preliminară, nu şi a altor proceduri judiciare desfăşurate în faţa judecătorului de cameră preliminară, cum de exemplu este situaţia procedurii plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată prevăzută de art. 340 din Codul de procedură penală. Într-o astfel de procedură se consideră admisibilă formularea unei cereri de strămutare, interdicţia din cuprinsul dispoziţiilor art. 72 alin. (1) trebuind a fi interpretată restrictiv, doar cu privire la procedura de cameră preliminară prevăzută de art. 342-348 din Codul de procedură penală. În celelalte situaţii nu ne aflăm în faţa unei proceduri de cameră preliminară veritabilă, astfel cum este aceasta descrisă în titlul II din Codul de procedură penală, chiar dacă sunt de competenţa judecătorului de cameră preliminară.

Cu privire la admisibilitatea unei cereri de strămutare formulate în cursul procedurii de cameră preliminară (art. 342-348 din Codul de procedură penală), din interpretarea textelor legale, se consideră că aceasta nu este admisibilă. Cu toate că art. 75 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală contrazice cuprinsul art. 72 alin. (1) din Codul de procedură penală, se apreciază că este de preferat a se da întâietate prevederilor art. 72 alin. (1) din Codul de procedură penală, acestea fiind cele care trasează cadrul general de admisibilitate al cererii de strămutare.

Art. 75 din Codul de procedură penală, fiind intitulat Alte dispoziţii, conturează prevederi care completează dispoziţiile generale din cuprinsul art. 71 din Codul de procedură penală, dar numai în măsura în care acestea nu intră în contradicţie cu prevederile din art. 71 din Codul de procedură penală.

În susţinerea poziţiei cu privire la inadmisibilitatea cererii de strămutare în cursul procedurii de cameră preliminară, se invocă şi dispoziţiile art. 71 alin. (1) din Codul de procedură penală, care se referă la temeiul strămutării, acestea stabilind expres că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori curtea de apel strămută judecarea unei cauze. Prin această formulare, legiuitorul a reglementat posibilitatea strămutării unei cauze aflate pe rolul unei instanţe, având ca obiect judecarea propriu-zisă a unei cauze penale, inclusiv judecarea unei plângeri împotriva unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată. Or, dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală care stabilesc obiectul procedurii de cameră preliminară prevăd în mod expres faptul că în cuprinsul acestei proceduri se realizează doar verificarea - după trimiterea în judecată - competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, în cuprinsul acestei proceduri, nu putem vorbi despre o judecare a unei cauze penale, astfel cum este amintită în Cuprinsul art. 71 din Codul de procedură penală, care stabileşte temeiul strămutării. Acest argument pare să stea inclusiv la baza raţiunii pentru care legiuitorul a stabilit faptul că judecătorul care a participat la procedura de cameră preliminară nu devine incompatibil să soluţioneze cauza pe fond, acesta nerealizând o judecată veritabilă a cauzei în faza camerei preliminare, rezumându-se la verificarea sesizării instanţei.

IX. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul inadmisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de art. 475 din Codul de procedură penală, şi anume cea referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Se opinează în sensul că dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării trebuie să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal.

Admisibilitatea cererii de strămutare formulate în procedura de soluţionare de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire penală şi, în general, admisibilitatea unei cereri de strămutare nu reprezintă o chestiune de drept determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal.

În principiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea chestiunilor privind normele de drept penal şi normele de drept civil, precum şi normele de drept procesual penal şi normele de drept procesual civil care au legătură cu acţiunea penală sau cu acţiunea civilă în procesul penal este admisibilă, întrucât poate fi determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal şi poate produce efecte asupra modului de soluţionare pe fond a cauzei.

În subsidiar, în cazul în care completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va stabili caracterul admisibil al sesizării, cererea de strămutare formulată în procedura de soluţionare de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire penală, conform art. 341 din noul Cod de procedură penală, este inadmisibilă.

Contradicţia dintre dispoziţiile art. 72 alin. (1) teza a II-a şi dispoziţiile art. 75 alin. (2) şi (3) din noul Cod de procedură penală priveşte admisibilitatea cererii de strămutare în cursul procedurii de cameră preliminară, iar nu admisibilitatea cererii de strămutare formulate în procedura de soluţionare de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire penală, conform art. 341 din noul Cod de procedură penală.

Această din urmă procedură, a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire penală, reglementată în art. 341 din noul Cod de procedură penală, nu se include în procedura de cameră preliminară, chiar dacă organul judiciar competent să soluţioneze plângerea este judecătorul de cameră preliminară.

Strămutarea poate fi dispusă în cursul judecăţii şi, în funcţie de rezolvarea necorelării legislative dintre dispoziţiile art. 72 şi ale art. 75 din noul Cod de procedură penală, şi în cursul procedurii de cameră preliminară, însă nu poate fi dispusă în cursul unor proceduri situate în afara acestora, cum este procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire penală reglementată în art. 341 din noul Cod de procedură penală.

X Punctul de vedere al judecătorului-raportor

Judecătorul-raportor constată că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, respectiv există o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Craiova fiind învestită cu cererea de strămutare ce formează obiectul Dosarului nr. 1.103/54/2014, hotărârea pronunţată în procedura prevăzută de art. 71 şi următoarele din Codul de procedură penală fiind definitivă; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a mai pronunţat cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, iar această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Judecătorul-raportor a constatat însă că nu este îndeplinită cerinţa ca soluţionarea fondului cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului.

Prin sintagma “soluţionarea pe fond a cauzei”, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs, trebuie astfel să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă.

Prin hotărârea pronunţată în cadrul soluţionării unei cereri de strămutare, instanţa nu soluţionează fondul unei cauze, ci doar stabileşte în raport cu criteriile prevăzute de art. 71 alin. (1) din Codul de procedură penală dacă respectiva cauză va fi soluţionată în continuare de instanţa investită sau, în cazul incidenţei vreunuia dintre cazurile prevăzute de dispoziţiile legale invocate, de o altă instanţă egală în grad.

În consecinţă, cum prin hotărârea dată în judecarea unei cereri de strămutare nu se soluţionează fondul cauzei, s-a apreciat că în raport cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este inadmisibilă.

În subsidiar, în ipoteza în care se va considera că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este admisibilă, s-a apreciat că cererea de strămutare formulată în procedura de soluţionare de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire penală este inadmisibilă.

Potrivit art. 72 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură penală, în cursul procedurii de cameră preliminară nu se poate face cerere de strămutare.

Dispoziţiile legale privind procedura în cameră preliminară sunt cuprinse în titlul II art. 342-348, aceasta fiind diferită de procedura prin care soluţionează plângerile împotriva soluţiilor procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată.

Potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Judecătorul-raportor a apreciat că în procedura prevăzută de art. 342-348 din Codul de procedură penală nu poate fi formulată o cerere de strămutare a cauzei, având în vedere mai multe aspecte, şi anume:

- în această procedură se verifică în primul rând competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, iar strămutarea constituie o modalitate de prorogare judiciară a competenţei teritoriale în favoarea unei alte instanţe, egală în grad cu cea iniţial sesizată;

- un alt argument îl constituie şi faptul că, potrivit art. 71 alin. (1) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel sau curtea militară de apel strămută judecarea unei cauze la o altă instanţă de acelaşi grad în anumite situaţii prevăzute expres de aceste dispoziţii legale.

Or, în cursul procedurii de cameră preliminară, nu se realizează o judecare a cauzei penale, ci se verifică competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

- în procedura de cameră preliminară nu participă decât procurorul şi inculpatul conform dispoziţiilor art. 342-348 din Codul de procedură penală, iar potrivit dispoziţiilor art. 71 alin. (1) din Codul de procedură penală, strămutarea poate fi cerută de părţi sau de procuror.

În această ipoteză, celelalte părţi, respectiv partea civilă şi partea responsabilă civilmente, ar fi private de dreptul de a formula o cerere de strămutare.

- un alt argument în sprijinul inadmisibilităţii cererii de strămutare în procedura de cameră preliminară este cel legat de celeritatea unei astfel de proceduri, art. 343 din Codul de procedură penală prevăzând că durata procedurii în cameră preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă.

În ipoteza admiterii unei cereri de strămutare şi desemnării unei alte instanţe egale în grad pentru soluţionarea cauzei, termenul de 60 de zile poate fi cu mult depăşit.

Soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată este prevăzută distinct de procedura camerei preliminare în dispoziţiile art. 340 şi următoarele din Codul de procedură penală.

O astfel de plângere se soluţionează de judecătorul de cameră preliminară, după o procedură nouă, distinctă de cea prevăzută de vechiul Cod de procedură penală.

Astfel, soluţionarea plângerii are loc în camera preliminară, fără participarea pârtilor şi a procurorului, judecătorul pronunţând o încheiere motivată în camera de consiliu, spre deosebire de reglementarea anterioară unde judecata se desfăşura în şedinţa publică cu citarea părţilor, participarea procurorului şi după ascultarea concluziilor părţilor prezente şi ale procurorului.

Judecătorul de cameră preliminară verifică în cadrul acestei proceduri admisibilitatea şi temeinicia plângerii, dar şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, putând sancţiona, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii.

Judecătorul-raportor consideră că trebuie menţionat că, spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală, în procedura prevăzută de art. 340 şi următoarele din Codul de procedură penală nu mai este permisă prezentarea unor înscrisuri noi pe baza cărora să se verifice soluţia procurorului.

Judecătorul-raportor a apreciat că nu este admisibilă cererea de strămutare a unei cauze referitoare la plângerea împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală în raport cu obiectul unei astfel de proceduri şi cu dispoziţiile art. 71 alin, (1) din Codul de procedură penală care fac referire în mod expres la strămutarea judecării unei cauze.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 3 din Codul de procedură penală, privind separarea funcţiilor judiciare unde se arată că, în procesul penal, se exercită distinct de funcţia de judecată şi funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată.

Potrivit art. 3 alin. (6) din Codul de procedură penală, asupra legalităţii actului de netrimitere în judecată şi probelor pe care se bazează acesta, precum şi a soluţiilor de netrimitere în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară în condiţiile legii, iar conform alin. (7) al aceluiaşi articol, judecata se realizează de instanţă în complete legal constituite.

Soluţia propusă de judecătorul-raportor a fost, în principal, aceea de respingere ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 1.103/54/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală.

În subsidiar, s-a opinat în sensul că cererea de strămutare formulată în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea împotriva soluţiilor procurorului de neurmărire penală este inadmisibilă.

XI. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 2.035/C/2622/111-5/2014 din data de 29 septembrie 2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept referitoare la admisibilitatea formulării unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală.

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că sesizarea formulată în cauză este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât instanţa care a învestit Înalta Curte cu dezlegarea problemei de drept, în speţă, Curtea de Apel Craiova, nu se afla, nici la data sesizării şi nici ulterior, în situaţia de a judeca plângerea, orice înţeles ar fi dat noţiunii de judecată în această cauză. Prin urmare, pentru motivele arătate atât în scris, cât şi oral şi având în vedere că în prezent Curtea de Apel Craiova nu mai este învestită cu judecarea plângerii, a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă.

În scris, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că pe rolul Curţii de Apel Craiova se află în curs de judecată, în ultimă instanţă, cererea de strămutare a soluţionării în camera preliminară a plângerii formulate împotriva soluţiei de neurmărire penală. Cererea de strămutare a judecării cauzei de către Curtea de Apel Craiova a fost formulată la data de 23 iunie 2014, primul termen de judecată al cauzei fiind 8 iulie 2014, când a şi fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea prezentei probleme de drept, după ce, prin încheierea nr. 108 din 25 iunie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 973/54/2014, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Craiova a declinat competenţa soluţionării plângerii în favoarea Judecătoriei Corabia (care anterior îşi declinase competenţa în favoarea Curţii de Apel Craiova), a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza pentru soluţionarea acestuia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În acest moment procesual, oricare ar fi soluţia dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie problemei de drept cu care a fost sesizată, aceasta nu poate influenţa modul de soluţionare a cererii de strămutare formulate de petentul N.I., întrucât, prin constatarea ivirii conflictului negativ de competenţă, cursul justiţiei a fost întrerupt, cauza nemaiaflându-se pe roiul niciunei instanţe de judecată.

Astfel, cerinţa impusă de art. 71 din Codul de procedură penală nu mai este îndeplinită, singura soluţie legală pe care judecătorul de cameră preliminară o poate pronunţa fiind respingerea cererii de strămutare ca inadmisibilă.

Aceasta face ca soluţionarea cauzei de către instanţa care a sesizat problema de drept să nu depindă de lămurirea dată acesteia de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ultima condiţie impusă de art. 475 din Codul de procedură penală nefiind satisfăcută.

Concluzionând, pentru îndeplinirea ultimei condiţii impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, este necesar ca interpretarea dată de instanţa supremă dispoziţiei de drept substanţial ori procesual cu care a fost învestită să aibă consecinţe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, de lămurirea acesteia depinzând soluţia dată acţiunii sau cererii cu care instanţa a fost sesizată, indiferent dacă aceasta are ca obiect însăşi dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, soluţionarea acţiunii civile ori a unei cereri incidentale, în cazul în care obiectul judecăţii instanţei în faţa căreia problema de drept s-a ivit îl formează în mod exclusiv această din urmă cerere.

Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, a cerut respingerea ca inadmisibilă a sesizării prin care Curtea de Apel Craiova a solicitat dezlegarea chestiunii de drept vizând admisibilitatea formulării unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării, respectiv ca de lămurirea respectivei chestiuni de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală, conform art. 341 din noul Cod de procedură penală, reţine următoarele: înainte de a proceda la o analiză în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile faţă de prevederile art. 475 din Codul de procedură penală, pentru considerentele arătate în continuare:

Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curţi, curţii de apel şi a tribunalului, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Prin reglementarea prevăzută de legiuitor în cuprinsul textului citat mai sus, se instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care se impune a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

a) să existe o cauză în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele enumerate expres de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curte de apel sau tribunal;

b) chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluţionarea în fond a cauzei respective;

c) problema de drept nu a fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Raportând sesizarea privind pronunţarea hotărârii prealabile la condiţiile impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, se constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile menţionate anterior la lit. a) şi c), respectiv există o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Craiova fiind învestită cu cererea de strămutare ce formează obiectul Dosarului nr. 1.103/54/2014, hotărârea pronunţată în procedura prevăzută de art. 71 şi următoarele din Codul de procedură penală fiind definitivă; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a mai pronunţat cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, iar această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Se constată însă că nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, şi anume ca soluţionarea fondului cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Prin urmare, nu există aspecte de inadmisibilitate în ceea ce priveşte existenţa unui litigiu şi calitatea instituţiei de sesizare, situaţie în care se impune analiza admisibilităţii cererii prin raportare la condiţiile legate de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită.

Această condiţie de admisibilitate, prin referirea explicită la soluţionarea “pe fond” a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal.

Admisibilitatea cererii de strămutare formulate în procedura de soluţionare de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire penală şi, în general, admisibilitatea unei cereri de strămutare nu reprezintă o chestiune de drept determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal.

Dezlegarea chestiunilor privind normele de drept procesual penal în materia strămutării nu are aptitudinea de a influenţa rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, neputând produce efecte asupra modului de soluţionare pe fond a cauzei.

Instituţia de drept procesual penal a strămutării judecării cauzelor penale este reglementată în titlul III (Participanţii în procesul penal), capitolul II (Competenţa organelor judiciare), secţiunea a 6-a (Incompatibilitatea şi strămutarea), art. 71-76 din Codul de procedură penală.

Strămutarea cauzei penale, împreună cu celelalte instituţii de drept procesual penal, respectiv incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea, sunt instituite de legiuitorul român în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, în vederea înlăturării suspiciunilor care planează asupra obiectivităţii şi imparţialităţii modului de rezolvare a cauzei.

Strămutarea reprezintă un remediu procesual reglementat de Codul de procedură penală în vederea înlăturării acelor situaţii care periclitează desfăşurarea normală a unui proces penal în faţa instanţei competente, potrivit legii, ca urmare a intervenirii unor stări de fapt neconvenabile la locul unde urmează să fie judecată cauza penală.

Strămutarea are ca efect trecerea unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă de aceeaşi categorie şi grad ierarhic, ceea ce înseamnă o prorogare de competenţă teritorială.

Ca instituţie juridică, strămutarea reprezintă o reglementare derogatorie, o deviere de la competenţa teritorială firească a instanţelor judecătoreşti, având ca efect schimbarea competenţei teritoriale legal stabilite cu o competenţă stabilită pe cale judiciară.

Scopul pentru care a fost reglementată această instituţie juridică este acela de a asigura şi a menţine imparţialitatea şi obiectivitatea activităţii de judecată în cadrul procesului penal, necesitatea asigurării liniştii publice şi a ordinii publice, precum şi evitarea unor conflicte sociale ce ar putea impieta asupra activităţii judiciare.

Potrivit dispoziţiilor art. 71 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din circumscripţia sa la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice. Strămutarea judecării unei cauze de la o instanţă militară competentă la o altă instanţă militară de acelaşi grad se dispune de curtea militară de apel, prevederile prezentei secţiuni privind strămutarea judecării cauzei de către curtea de apel competentă fiind aplicabile.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 72 din Codul de procedură penală, strămutarea poate fi cerută de părţi sau de procuror. În cursul procedurii de cameră preliminară nu se poate face cerere de strămutare.

Soluţionarea cererii de strămutare este reglementată de dispoziţiile art. 74 din Codul de procedură penală, potrivit cărora:

“(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea de strămutare prin sentinţă.

(2) în cazul în care găseşte cererea întemeiată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei la o curte de apel învecinată curţii de la care se solicita strămutarea, iar curtea de apel dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanţele de acelaşi grad cu instanţa de la care se solicită strămutarea din circumscripţia sa.

(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă hotărăşte în ce măsură se menţin actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza.

(4) Instanţa de la care a fost strămutată cauza, precum şi instanţa la care s-a strămutat cauza vor fi înştiinţate de îndată despre admiterea cererii de strămutare.

(5) Dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare.

(6) Sentinţa prevăzută la alin. (1) nu este supusă niciunei căi de atac.”

Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că instanţa învestită cu cererea de strămutare trebuie să analizeze dacă motivele invocate de părţi sau de procuror îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 71 din Codul de procedură penală şi dacă aspectele pe care titularii cererii le învederează corespund realităţii, iar dacă apreciază că există temeiuri pentru strămutare, stabileşte prin hotărâre instanţa la care se strămută judecarea cauzei.

Examinând conţinutul unei hotărâri pronunţate într-o cauză având ca obiect o cerere de strămutare, se constată că aceasta nu soluţionează fondul cauzei, ci un incident procedural, respectiv o împrejurare intervenită în desfăşurarea procesului penal, determinată de formularea unei cereri de părţi sau de procuror, de natură să aducă modificări în legătură cu instanţa sesizată.

Aşadar, instituţia strămutării nu are caracterul unei judecăţi, pentru că în cadrul acestei proceduri nu se soluţionează fondul cauzei, ci acela al unui incident procedural intervenit în administrarea justiţiei, inerent bunei funcţionări a sistemului judiciar.

Ca atare, pronunţarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei.

Cu privire la sintagma “fondul cauzei”, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor Codului de procedură penală anterior în materia revizuirii hotărârilor pronunţate în temeiul art. 278 alin. (8) lit. a) şi b) din acelaşi cod, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au reţinut, prin Decizia nr. 17 din 19 martie 2007, că “hotărârile judecătoreşti prin care nu se rezolvă fondul cauzei nu pot fi supuse revizuirii. Or, în raport cu soluţiile ce pot fi pronunţate în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală de către judecătorul care examinează plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, nu se poate considera că într-o astfel de etapă procesuală s-ar rezolva fondul cauzei, deoarece niciuna dintre aceste soluţii nu implică stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei în accepţiunea prevederilor art. 345 din Codul de procedură penală, respectiv prin condamnarea, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal.”

Prin hotărârea pronunţată în cadrul soluţionării unei cereri de strămutare, instanţa nu soluţionează fondul unei cauze, ci doar stabileşte în raport cu criteriile prevăzute de art. 71 alin. (1) din Codul de procedură penală dacă respectiva cauză va fi soluţionată în continuare de instanţa investită sau, în cazul incidenţei vreunuia dintre cazurile prevăzute de dispoziţiile legale invocate, de o altă instanţă egală în grad.

În consecinţă, cum prin hotărârea dată în judecarea unei cereri de strămutare nu se soluţionează fondul cauzei, ci un incident procedural intervenit în cursul desfăşurării judecării unei cauze, în raport cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este inadmisibilă.

În consecinţă, se constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţia restrictivă de admisibilitate analizată, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii.

Faţă de argumentele arătate mai sus, care fundamentează inadmisibilitatea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi care prevalează, nu se mai impune analiza chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Constatând neîndeplinite condiţiile de admisibilitate menţionate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte nu va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze, urmând a respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 1.103/54/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 1.103/54/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 octombrie 2014.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător CORINA MICHAELA JÎJÎIE

Magistrat-asistent,

Micaela Radulian

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.