MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 50/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 50         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 21 ianuarie 2014

 

SUMAR

 

DECRETE

 

10. - Decret privind acordarea gradului de general de brigadă cu o stea unui colonel din Ministerul Apărării Naţionale şi trecerea acestuia în rezervă cu noul grad

 

11. - Decret privind acordarea Drapelului de luptă Brigăzii Speciale de Intervenţie a Jandarmeriei “Vlad Ţepeş” din Ministerul Afacerilor Interne

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 423 din 24 octombrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări si completări prin Legea nr. 501/2002

 

Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004

 

Decizia nr. 489 din 21 noiembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) pct. 8 şi alin. (2) şi art. 108 alin. (1) lit. a) pct. 3 şi 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

8. - Ordin al ministrului transporturilor pentru stabilirea condiţiilor de operare în spaţiul aerian naţional a aeronavelor civile motorizate fără pilot la bord

 

Lista asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă sociala, cărora li s-au alocat subvenţii de la bugetul local al municipiului Baia Mare în anul 2013 finanţate în baza Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială

 

Rectificări:

 - Hotărârea Guvernului nr. 1.069/2013;

 - Ordinul viceprim-ministrului, ministrul finanţelor publice, şi al ministrului delegat pentru buget nr. 2.032/2013;

 - Ordinul ministrului sănătăţii nr. 34/2014

 

DECRETE

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind acordarea gradului de general de brigadă cu o stea unui colonel din Ministerul Apărării Naţionale şi trecerea acestuia în rezervă cu noul grad

În temeiul prevederilor art. 94 lit. b) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicata, ale Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, cu modificările ulterioare,

având în vedere propunerea ministrului apărării naţionale şi Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 127/2013,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Domnului colonel Ştefan Mihai Marius i se acordă gradul de general de brigadă cu o stea şi trece în rezervă cu noul grad.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

TRAIAN BĂSESCU

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

 

Bucureşti, 17 ianuarie 2014.

Nr. 10.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind acordarea Drapelului de luptă Brigăzii Speciale de Intervenţie a Jandarmeriei “Vlad Ţepeş” din Ministerul Afacerilor Interne

În temeiul prevederilor art. 92 şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată, precum şi ale art. 1 din Legea nr. 34/1995 privind acordarea drapelului de luptă marilor unităţi şi unităţilor militare,

având în vedere propunerea ministrului afacerilor interne,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se acordă Drapelul de luptă Brigăzii Speciale de Intervenţie a Jandarmeriei “Vlad Ţepeş” din Ministerul Afacerilor Interne.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

TRAIAN BĂSESCU

 

Bucureşti, 17 ianuarie 2014.

Nr. 11.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 423

din 24 octombrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 1072001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, excepţie ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Cluj şi de Biserica Unitariana Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, în Dosarul nr. 3.649/117/2006 al Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 259D/2013.

La apelul nominal se prezintă pentru partea Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, domnul avocat Somai József László, din Baroul Cluj, cu delegaţie depusă la dosar, pentru părţile Ambrus Erzsébet, Ambrus Kiry-Nóemi, Ana Botuşan, Dimitrie Botuşan şi Eugenia Şerban, doamna avocat Mihaela Elena Burzo din Baroul Cluj, cu delegaţie depusă la dosar, pentru părţile Lucia Dumuţ şi Mihail Dumuţ, doamna avocat Raluca Stoinea din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, pentru Daniela Lucia Zaharia, doamna avocat Onuţa Igor din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, lipsind celelalte părţi.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului părţii Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, care arată că textul de lege criticat încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 din Constituţie, deoarece unor situaţii juridice similare le este aplicat un regim juridic diferit, nefiind justificată instituirea, prin art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, a unui termen de prescripţie de 6 luni, atunci când titularul acţiunii este o persoană juridică, respectiv unul din cultele religioase din România, în vreme ce pentru persoanele fizice Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 instituia un termen de prescripţie de un an al dreptului de acţiune pentru constatarea nulităţii absolute.

Astfel, prin stabilirea a două tipuri de termene se încalcă egalitatea de tratament, fiind încălcat art. 16 din Constituţie şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În continuare, arată că atât Curtea de Apel Cluj, cât şi Biserica Unitariană Maghiară au apreciat că sunt încălcate art. 53 şi 115 din Constituţie, ca urmare a nesocotirii art. 21 din Legea fundamentală, limitarea termenului de prescripţie al acţiunii în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor contravenind accesului liber la justiţie, deoarece restrângerea exerciţiului acestui drept nu este nici rezonabilă, nici proporţională cu situaţia care a determinat-o. Astfel, este vorba de o ordonanţă de urgenţă care a limitat termenul de 6 luni şi, dacă nu ar fi existat o asemenea limitare, dreptul la acţiune ar fi imprescriptibil. În concluzie solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

Având cuvântul, reprezentantul părţilor Lucia Dumuţ şi Mihail Dumuţ, doamna avocat Raluca Stoinea, ridică problema admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale, având în vedere că instanţa de contencios constituţional nu a fost sesizată printr-o încheiere, ci printr-o decizie pronunţată în etapa procesuală a recursului. De asemenea, arată că actul de sesizare a Curţii Constituţionale nu conţine punctele de vedere ale părţilor. Astfel, sesizarea Curţii Constituţionale este inadmisibilă, fiind încălcate dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii, respectiv Decizia nr. 3 din 12 ianuarie 2010 sau Decizia nr. 26 din 12 ianuarie 2010, prin care s-a stabilit că dosarele trebuie să cuprindă în mod obligatoriu încheierea de sesizare şi poziţia părţilor. Prin urmare, solicită restituirea dosarului şi completarea acestuia. Pe fondul cauzei face referire strict la art. 53 şi 115 din Constituţie, arătând că acestea nu sunt încălcate. Astfel, susţine că prin dispoziţia legală criticată se asigură accesul la justiţie şi invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 968 din 20 noiembrie 2012, prin care Curtea a reţinut că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile. În vederea asigurării accesului la justiţie, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

Având cuvântul, reprezentantul părţilor Ambrus Erzsébet, Ambrus Kiry-Nóemi, Ana Botuşan, Dimitrie Botuşan şi Eugenia Şerban, doamna avocat Mihaela Elena Burzo, ridică aceeaşi problemă procedurală a admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale, respectiv faptul că punctele de vedere ale părţilor nu au fost consemnate, iar sesizarea instanţei de contencios constituţional s-a făcut printr-o decizie, şi nu printr-o încheiere.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, apreciază că accesul liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie, nu a fost încălcat prin prevederea unui termen de prescripţie de 6 luni. Susţine că, atât timp cât nu se poate discuta despre o restrângere a accesului la justiţie, nu se poate pune problema încălcării art. 53 din Constituţie. De asemenea, arată că nici dispoziţiile art. 115 din Legea fundamentală nu au fost încălcate. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 16, arată că nu există discriminare, situaţiile concrete fiind diferite, textul constituţional excluzând compararea drepturilor aparţinând persoanelor fizice cu cele ale persoanelor juridice, în concluzie, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

Având cuvântul, reprezentantul părţii Daniela Lucia Zaharia, doamna avocat Onuţa Igor, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. arătând că dispoziţia legală criticată nu este de natură a încălca art. 16, 21 şi 53 din Constituţie. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 101 din 22 februarie 2005, Decizia nr. 287 din 7 iunie 2005 sau Decizia nr. 542 din 18 octombrie 2005. De asemenea, susţine că dispoziţia legală criticată nu încalcă nici dreptul de proprietate ocrotit de Constituţie.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 115 privind domeniul ordonanţelor de urgenţă din Legea fundamentală, arată că ordonanţa criticată nu este de natură a afecta vreun drept fundamental şi că termenul de prescripţie instituit nu afectează accesul liber la justiţie.

Reprezentantul Ministerului Public, referitor la cererea prealabilă privind inadmisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale, se opune admiterii acestei cereri, considerând că sesizarea este legală. Arată că instanţa de contencios constituţional a fost sesizată potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar faptul că sesizarea s-a făcut prin aceeaşi hotărâre prin care s-a soluţionat şi recursul, fiind însoţită de notele de şedinţă, nu creează o cauză de inadmisibilitate. Având în vedere că nu mai operează suspendarea de drept a soluţionării cauzei de fond pe durata derulării procedurii în faţa Curţii Constituţionale, instant, prin aceeaşi hotărâre prin care a soluţionat fondul, a sesizat şi instanţa de contencios constituţional.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 101 din 22 februarie 2005, nr. 287 din 7 iunie 2005 şi nr. 663 din 8 decembrie 2005, decizii care îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. Se mai arată că imprescriptibilitatea unor drepturi nu este un principiu constituţional, astfel încât legiuitorul poate deroga de la această regulă consacrată în dreptul comun.

De asemenea, susţine, în privinţa încălcării art. 115 din Constituţie, că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 a fost emisă de Guvern sub imperiul regimului constituţional guvernat de Constituţia din 1991, iar, potrivit dispoziţiilor art. 114 de la acea vreme, Guvernul nu era ţinut de interdicţia expresă, de rang constituţional, a reglementării, printr-o ordonanţă de urgenţă, a unor măsuri de natură să afecteze drepturi, libertăţi sau îndatoriri prevăzute prin Legea fundamentală, astfel încât critica este lipsită de obiect.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 171/R/2013 din 17 ianuarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3.649/117/2006, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, excepţie invocată, din oficiu, de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, la data de 22 noiembrie 2012, dată la care a pus-o în discuţia părţilor şi, pentru a acorda acestora posibilitatea de a formula concluzii cu privire la problemele de drept puse în discuţie, a amânat judecarea cauzei pentru data de 10 ianuarie 2013.

La data de 7 ianuarie 2013, intimata Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, a depus la dosar, pentru termenul din data de 10 ianuarie 2013, note de şedinţă prin care invocă şi ea excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului II art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002.

Astfel, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată, din oficiu, de Curtea de Apel Cluj, iar, prin notele de şedinţă depuse la dosar, şi Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, a invocat aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă susţine, în esenţă, că constatarea neconstituţionalităţii termenului iniţial de prescripţie ar determina o altă soluţie în cauză, pentru că, în lipsa acestui text, acţiunea ar fi imprescriptibilă faţă de declararea deja neconstituţională a altor termene de prescripţie introduse prin acte normative ulterioare.

Dispoziţia legală criticată este neconstituţională, deoarece instituirea unui termen de prescripţie este o limitare a accesului liber la justiţie, care este un drept fundamental, motiv pentru care poate fi adusă doar printr-o lege sau un act asimilabil legii, conform art. 53 din Constituţie.

Potrivit art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală însă ordonanţele de urgenţă nu pot afecta drepturile şi libertăţile prevăzute de Constituţie. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 se introduce un termen de prescripţie de 6 luni pentru exercitarea unor acţiuni având ca obiect constatarea nulităţii absolute.

În lipsa acestui termen, potrivit dreptului comun, respectiv art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, exercitarea acestor acţiuni ar fi imprescriptibilă.

Instanţa a quo apreciază că “legiuitorul, abilitat conform art. 53 din Constituţie să statueze asupra limitărilor dreptului fundamental privind accesul la justiţie, a stabilit că acţiunile în constatarea nulităţii pot fi introduse în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare, aceasta fiind, în fapt, singura limitare constituţională, cel puţin formal, sub aspectul autorităţii competente, limitarea introdusă până la această dată prin ordonanţă de urgenţă fiind neconstituţională şi termenul de prescripţie aplicabil fiind cel prevăzut de art. 2 din Decretul nr. 167/1958.”

Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, în esenţă, aduce aceleaşi critici de neconstituţionalitate art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 ca şi Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, însă, în plus, susţine că textul de lege criticat contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi şi al accesului liber la justiţie, deoarece unor situaţii juridice similare le este aplicat un regim juridic diferit, în opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate nefiind justificată instituirea, prin art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, criticat în prezenta cauză, a unui termen de prescripţie de 6 luni, atunci când titularul acţiunii este o persoană juridică, respectiv unul din cultele religioase din România, în vreme ce pentru persoanele fizice art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 instituia un termen de prescripţie de un an al dreptului de acţiune pentru constatarea nulităţii absolute. Prin adoptarea şi menţinerea unor termene diferite pentru diferite categorii de persoane, ca înlăuntrul căruia să se poată exercita un anumit drept, nu este altceva decât o încălcare a art. 16 şi 21 din Constituţie, precum şi a dispoziţiilor art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi arată că, în ceea ce priveşte motivul de neconstituţionalitate extrinsecă, acesta vizează în esenţă faptul că dispoziţiile legale criticate au fost adoptate prin ordonanţă de urgenţă, deşi, prin efectul lor, afectează dreptul de proprietate al persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000. Or. la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului, respectiv la 18 decembrie 2002, Constituţia prevedea în art. 114 alin. (4) o singură condiţie pentru adoptarea ordonanţelor de urgenţă, respectiv existenţa unei situaţii extraordinare care să justifice urgenţa reglementării, astfel că domeniul ordonanţelor de urgenţă nu era limitat prin alte condiţii suplimentare.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate intrinsecă, aceasta nu poate fi primita pentru ca legiuitorul are opţiunea de a stabili termene diferite de prescripţie pentru acţiunile în nulitate, în funcţie de regimul juridic aplicabil imobilelor ce fac obiectul măsurilor reparatorii.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. În acest sens, arată că prevederile art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 au fost abrogate în mod expres prin dispoziţiile art. VI cuprins în titlul II din Legea nr. 247/2005, astfel încât, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, textul de lege criticat nemaifiind în vigoare.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

Referitor la actul de sesizare a instanţei de contencios constituţional, Curtea constată că dispoziţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 prevăd că “sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere [...]”. În dezvoltarea acestei prevederi legale a fost adoptată Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 26/2010 privind actele de sesizare a Curţii Constituţionale în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 27 decembrie 2010. Or, în speţa de faţă, sesizarea Curţii s-a realizat prin Decizia civilă nr. 171/R/2013 din 17 ianuarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3.649/117/2006 de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă. În aceste condiţii, Curtea reţine că, în practică, pot apărea şi situaţii particulare, respectiv atunci când instanţa a quo sesizează instanţa de contencios constituţional chiar prin hotărârea de soluţionare a cauzei deduse judecăţii sale. Pentru a analiza legalitatea sesizării sale, Curtea Constituţională observă că, odată cu modificările operate prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură”penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, legiuitorul a eliminat suspendarea de drept a cauzei pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate şi a introdus, corelativ, un nou motiv de revizuire a hotărârilor definitive.

În acest caz, aplicarea art. 2 din Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 26/2010 ar fi excesivă având în vedere finalitatea controlului de constituţionalitate. De asemenea, Curtea are în vedere şi respectarea dreptului părţilor de a formula cerere de revizuire în temeiul art. 322 din Codul de procedură civilă din 1865 sau art. 509 din Codul de procedură civilă, în cazul în care Curtea constată neconstituţionalitatea prevederii care a făcut obiectul excepţiei, mai ales că până la judecarea excepţiei de neconstituţionalitate există posibilitatea ca litigiul din faţa instanţei ordinare să se fi soluţionat în aceste condiţii, Curtea reţine că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat. Îl reprezintă prevederile art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 18 decembrie 2002, aprobată prin Legea nr. 48/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 25 martie 2004.

În realitate, Curtea observă că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002.

Deşi prevederile art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 sunt în mod expres abrogate prin art. VI cuprins în titlul II din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe asupra prevederilor legale criticate, dat fiind faptul că acestea continuă să îşi producă efectele juridice în cauza dedusă judecăţii, astfel încât, în acord cu propria sa jurisprudenţă (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea !, nr. 549 din 3 august 2011), prin care s-a stabilit că “sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare”, Curtea urmează a se pronunţa pe fondul prezentei excepţii de neconstituţionalitate.

Textul de lege criticat are următorul cuprins: “(4) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. Pentru soluţionarea acestor cauze instanţele judecătoreşti competente vor avea în vedere dispoziţiile aii. 46 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare.

În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 115 alin. (6) privind domeniul ordonanţelor de urgenţă. De asemenea, sunt invocate şi prevederile art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 privind protecţia proprietăţii din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională reţine că prevederile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, constatându-se constituţionalitatea acestora. În acest sens este Decizia nr. 349 din 24 septembrie 2013*), nepublicată la data pronunţării prezentei decizii, prin care Curtea a reţinut următoarele:

I. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă: Curtea a constatat că ordonanţa de urgenţă criticată a fost emisă de Guvern sub imperiul regimului constituţional guvernat de Constituţia din 1991, în forma sa nerevizuită, astfel încât controlul de constituţionalitate al condiţiilor de formă ale acestui act normativ trebuie raportat la prevederile constituţionale corespunzătoare, în vigoare la momentul emiterii sale, moment care este anterior revizuirii şi republicării Constituţiei în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor şi o nouă numerotare a textelor. Astfel, soluţia de reglementare cuprinsă în fostul art. 114 alin. (1)-(5) Delegarea legislativă, din Constituţia nerevizuită, se regăseşte în art. 115 alin. (1)-(8) - Delegarea legislativă, după revizuirea şi republicarea Constituţiei în 2003.

Astfel, invocarea încălcării unei condiţii de fond a ordonanţei de urgenţă, cuprinsă în art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, referitoare la neafectarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor constituţionale, interdicţie care nu era instituită însă anterior revizuirii Legii fundamentale, în fostul art. 114 alin. (1)-(5) din Constituţie, nu poate fi reţinută având în vedere că la data emiterii ordonanţei de urgenţă criticate Guvernul nu era ţinut de interdicţia expresă, de rang constituţional, a reglementării, printr-o ordonanţa de urgenţa, a unor măsuri de natura sa afecteze drepturi, libertăţi sau îndatoriri prevăzute prin Legea fundamentală, astfel încât susţinerile autoarei excepţiei sunt fără obiect.

II. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă:

1. În privinţa criticii de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, Curtea a reţinut că principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, prevăzut de art. 16 din Constituţie, nu este aplicabil şi persoanelor juridice în mod direct, ci numai în măsura în care, prin intermediul persoanei juridice, cetăţenii îşi exercită un drept sau o libertate constituţională, cum este, în prezenta cauză, libertatea credinţei religioase, exercitată prin intermediul unui cult religios (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996).

Însă, faţă de obiectul actului normativ criticat în prezenta cauză, respectiv măsuri pentru accelerarea aplicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, Curtea reţine că analizarea respectării exigenţelor constituţionale ce privesc asigurarea unei egale protecţii în faţa legii a drepturilor garantate constituţional nu poate fi raportată la libertatea credinţelor religioase, protejată prin art. 29 din Constituţie, ci are în vedere dreptul de proprietate aparţinând unei persoane juridice, centru de cult sau centru eparhial, astfel cum acestea sunt definite prin art. 1 alin. (8) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, respectiv instituţia, cu sediul în România, care coordonează toate unităţile locale ale unui cult religios sau care are jurisdicţie asupra unui număr de unităţi locale de cult situate într-o anumită zonă geografică a ţării.

Din această perspectivă, Curtea a reţinut că principiul constituţional al egalităţii în drepturi nu are incidenţă în cauză, deoarece acesta are în vedere asigurarea unei protecţii egale în faţa legii a drepturilor cetăţenilor, ipoteza normativă a acestui text constituţional excluzând compararea drepturilor aparţinând persoanelor fizice cu cele ale persoanelor juridice.

În subsidiar, Curtea a reţinut că nu se poate susţine că este discriminatorie stabilirea unui termen de 6 luni pentru invalidarea actelor juridice de înstrăinare a bunurilor imobile supuse restituirii către cultele religioase din România, spre deosebire de termenul de un an pe care îl aveau la dispoziţie persoanele fizice îndreptăţite la restituire, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005. Astfel, de la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 şi până la emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, cultele religioase au avut la dispoziţie un termen prin ipoteză mai lung în care puteau invoca nulitatea absolută, spre deosebire de termenul de un an instituit ab initio de Legea nr. 10/2001 pentru persoanele fizice.

2. În privinţa criticii de neconstituţionalitate referitoare la faptul că limitarea termenului de prescripţie al unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, deoarece restrânge în mod nejustificat accesul liber la justiţie ai titularilor dreptului la acţiune, respectiv cultele religioase din România, Curtea a reţinut că accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, ci este susceptibil de anumite limitări sau condiţionări, de natură a permite valorificarea în bune condiţii a dreptului vizat. Astfel, reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul drepturilor altor titulari, în egală măsură ocrotite (a se vedea, în acest sens. Decizia nr. 400 din 5 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.012 din 3 noiembrie 2004, sau Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007).

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, el putând fi supus la restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie. Mai mult, s-a arătat în jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, limitările ce pot fi aduse acestui drept sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea (a se vedea, în acest sens, hotărârile din 21 februarie 1975, 26 mai 1985, 21 mai 2QQ1 sau 30 mai 2013, pronunţate în cauzele Golder împotriva Regatului Unit paragraful 38, Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 56, Z şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93, respectiv Nataliya Mikhaylenko împotriva Ucrainei, paragraful 31).

Curtea a reţinut că principiul accesului liber la justiţie a fost respectat prin instituirea dreptului de a sesiza instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, în temeiul art. 6 alin. (2) din acest act normativ. Ulterior, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, actul normativ criticat în prezenta cauză, a limitat la 6 luni exerciţiul dreptului la acţiune pentru invalidarea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, însă acest lucru nu îndreptăţeşte partea interesată să susţină că nu a beneficiat de acces la justiţie, pe care l-a putut exercita în cadrul termenului legal instituit.

Astfel, instituirea unui termen de prescripţie a dreptului la acţiune pentru constatarea nulităţii absolute nu are semnificaţia unei restrângeri a exerciţiului dreptului de acces la justiţie. În acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, însuşi conţinutul juridic al dreptului de acces la justiţie include şi posibilitatea stabilirii de către legiuitor, în condiţiile legii, a unor limitări, cum sunt termenele de prescripţie, fără ca prin aceasta să fie adusă vreo îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, să se asigure condiţiile pentru valorificarea sa în concordanţă cu exigenţele statului de drept, consacrat în mod expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie, între care se află şi aceea a respectării principiului securităţii raporturilor juridice. Aşadar, măsura legislativă este adecvată şi necesară pentru îndeplinirea scopului urmărit de legiuitor, şi anume asigurarea unui echilibru între interesele persoanelor îndreptăţite la restituire, pe de o parte, şi cele ale persoanelor care au dobândit cu bună-credinţă aceleaşi imobile, în temeiul legii, pe de altă parte.

Pentru aceste considerente, având în vedere că nu a fost constatată încălcarea niciunui drept fundamental, Curtea nu va proceda la analiza respectării condiţiilor cuprinse în art. 53 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, astfel încât constată că această prevedere constituţională nu este incidenţă în cauză.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, din oficiu, şi de Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, în Dosarul nr. 3.649/117/2006 al Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. VI alin. (4) cuprinse în titlul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 octombrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 


*) Decizia nr. 349 din 24 septembrie 2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I. nr. 708 din 19 noiembrie 2013.

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 430

din 24 octombrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, excepţie ridicată de Sandu Horia Manea în Dosarul nr. 40.416/4/2012 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 431 D/2013.

La apelul nominal răspunde, pentru partea Societatea Comercială “GDF Suez Energy România” - S.A. din Bucureşti, avocat Sergiu Sorescu, cu delegaţie depusă la dosar. Se constată lipsa autorului excepţiei şi a părţii Societatea Comercială “Distrigaz Sud Reţele” - S.A. din Bucureşti.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului părţii Societatea Comercială “GDF Suez Energy România” - S.A. din Bucureşti, care pune, în principal, concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate şi, în subsidiar, concluzii de respingere ca neîntemeiată a acesteia. În acest sens arată că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă raportat la critica autorului acesteia, care solicită Curţii Constituţionale să dea interpretarea corectă unui text de lege prin pronunţarea unei decizii de interpretare. Această soluţie se impune deoarece, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege, iar, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Prin urmare, Curtea Constituţională este competentă să examineze criticile de neconstituţionalitate ale textelor cuprinse în legi sau în ordonanţe prin raportare la prevederile constituţionale, şi nu să interpreteze sau să verifice în ce măsură un astfel de text este sau nu aplicat greşit de către o instanţă judecătorească sau de arbitraj comercial.

În subsidiar, solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât dispoziţia legală criticată nu încalcă prevederile constituţionale. Arată că textul de lege prevede că, după momentul punerii în funcţiune, obiectivele/conductele de gaze naturale se preiau în patrimoniul operatorului licenţiat în baza unui contract, prin urmare nu este vorba de o expropriere şi nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate al solicitantului. Mai susţine că atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că este permisă privarea de proprietate dacă aceasta a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social şi dacă răspunde unei “utilităţi publice”. Invocă în acest sens Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii Împotriva Regatului Unit.

Reprezentantul Ministerului Public, referitor la susţinerile apărătorului părţii Societatea Comercială “GDF Suez Energy România” - S.A. din Bucureşti privind inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, pune concluzii de respingere a acestora, întrucât prin deciziile de interpretare, instanţa de contencios constituţional realizează o interpretare proprie a normei legale, înlăturând sensul neconstituţional al acesteia. Pe fond, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 în redactarea avută la data încheierii contractului de cofinanţare şi constatarea că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că preluarea obiectivelor/conductelor în patrimoniul operatorului licenţiat se face fără despăgubire.

Textul criticat reglementează ipoteza în care operatorul licenţiat refuză accesul la reţeaua de distribuţie a gazelor naturale pentru lipsă de capacitate sau din lipsa obiectivelor/conductelor, părţi componente, iar lucrările nu sunt economic justificate pentru operatorul licenţiat, caz în care solicitantul participă în cotă-parte la finanţarea obiectivelor/conductelor. Întrucât această activitate nu naşte un drept de proprietate asupra conductelor, se pune problema ce fel de drept se naşte în baza acestei activităţi. Astfel, se poate considera că în patrimoniul solicitantului se naşte un drept de creanţă al cărui conţinut patrimonial include sumele cu care a contribuit la realizarea obiectivelor/conductelor şi care din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se bucură de aceeaşi ocrotire întocmai ca dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale. Dacă solicitantul nu are posibilitatea de a-şi valorifica dreptul de creanţă, atunci ne aflăm în situaţia unei îmbogăţiri fără justă cauză pentru operatorul licenţiat, iar dacă prin contractul care se încheie nu se prevede posibilitatea unei despăgubiri, atunci norma legală criticată este neconstituţională.

Din momentul punerii în funcţiune a obiectivelor/conductelor, dreptul de proprietate asupra acestora se transmite în patrimoniul operatorului licenţiat, raporturile juridice fiind reglementate pe bază contractuală între solicitant şi operatorul licenţiat. Or, în măsura în care prin acest contract nu s-ar prevedea o justă despăgubire a solicitantului, iar intervenţia instanţei ar fi exclusă, atunci dispoziţia legală ar lăsa posibilitatea unei ingerinţe în dreptul de proprietate ce ar afecta însăşi substanţa dreptului, transformându-l într-un drept iluzoriu.

Mai arată că anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică prevede la pct. 17 că conductele de transport al gazelor naturale aparţin domeniului public al statului. Astfel, conductele sunt bunuri care aparţin domeniului public şi nu pot fi dobândite prin accesiune mobiliară artificială.

În concluzie, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 20 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 40.416/4/2012, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, excepţie ridicată de Sandu Horia Manea într-o cauză având ca obiect constatarea nulităţii unei clauze dintr-un contract de cofinanţare şi constatarea dreptului de proprietate al Societăţii Comerciale “GDF Suez Energy România” - S.A. asupra conductei de gaze naturale a cărei extindere a făcut obiectul contractului de cofinanţare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul că preluarea din patrimoniul solicitantului în cel al operatorului licenţiat a investiţiei realizate şi al cărei proprietar este în cotă-parte solicitantul se face în mod obligatoriu cu titlu gratuit.

Aşadar, în condiţiile în care dispoziţia legală criticată impune încheierea unui contract prin care o parte trebuie să renunţe cu titlu gratuit la dreptul său de proprietate, aceste prevederi sunt neconstituţionale.

Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă, invocând obiectul cererii de chemare în judecată şi al cererii reconvenţionale, în vederea evitării unei eventuale antepronunţări în cauză, se abţine de la exprimarea opiniei asupra temeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992. Totodată, constată Că excepţia de neconstituţionalitate invocată îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată şi precizează că norma legală criticată nu reglementează o expropriere ce presupune trecerea silită a unui bun din proprietatea privată în proprietatea publică şi, pe cale de consecinţă, nici în prezenţa unei violări a dreptului de proprietate, aplicabilitatea normei fiind condiţionată de acordarea consimţământului solicitantului. De asemenea, arată că nici prevederile art. 15 alin. (1) din Constituţie nu sunt încălcate.

Avocatul Poporului consideră că art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care textul legal este interpretat în sensul că preluarea din patrimoniul solicitantului în cel al operatorului licenţiat a investiţiei realizate şi al cărei proprietar în cotă-parte este solicitantul se face în mod obligatoriu gratuit.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, note!e scrise depuse la dosar, susţinerile reprezentantului părţii Societatea Comercială “GDF Suez Energy România” - S.A. din Bucureşti, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 28 iulie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul conţinut: “În cazul în care realizarea obiectivelor/conductelor precizate la alin. (1) nu este economic justificată pentru operatorul licenţiat solicitantul va participa în cotă-parte, în colaborare cu acesta, la finanţarea Obiectivelor/conductelor, sub condiţia încheierii unui contract prin care consimte preluarea în patrimoniul operatorului licenţiat a obiectivelor/conductelor din momentul punerii în funcţiune a acestora.”

Art. 65 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 a fost modificat prin articolul unic pct. 4 din Legea nr. 288/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2005 pentru modificarea şi completarea Legii gazelor nr. 351/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 17 octombrie 2005.

Ulterior, prin art. 200 din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 16 iulie 2012, dispoziţiile Legii nr. 351/2004 au fost abrogate, cu excepţia prevederilor art. 6-10. Ulterior, şi dispoziţiile art. 6-10 din Legea nr. 351/2004 au fost abrogate prin Legea nr. 160/2012 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007 privind modificarea şi completarea Legii energiei electrice nr. 13/2007 şi Legii gazelor nr. 351/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 3 octombrie 2012.

În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile legale criticate contravin prevederi lor constituţionale ale art. 15 alin. (1), potrivit cărora “cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”, şi ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională reţine următoarele:

1. La data încheierii contractului de cofinanţare nr. 1700002281 din 6 noiembrie 2009 privind extinderea conductei de gaze naturale încheiat între părţile din litigiu, erau în vigoare dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 288/2005.

Deşi prevederile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 sunt în mod expres abrogate, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe asupra prevederilor legale criticate, dat fiind faptul că acestea continuă să îşi producă efectele juridice în cauza dedusă judecăţii, în acord cu Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011 prin care Curtea a stabilit că “sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare”. Aşadar, Curtea urmează a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată.

2. Legiuitorul constituant a stabilit, prin dispoziţiile cuprinse la art. 136 alin. (3) din Constituţie, că bogăţiile de interes public ale subsolului şi alte bunuri stabilite de legea organică fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Prin urmare, Curtea reţine că Legea gazelor nr. 351/2004 a reglementat, pe perioada cât a fost în vigoare, un domeniu de interes public, respectiv acela al politicii energetice a statului român în scopul satisfacerii cererii de gaze naturale pentru toate categoriile de consumatori.

Potrivit art. 21 din Legea gazelor nr. 351/2004, activitatea de transport al gazelor naturale constituie “serviciu public de interes naţional”, iar lucrările de realizare, exploatare şi întreţinere a obiectivelor sau sistemelor de transport de gaze naturale sunt “lucrări de utilitate publică”.

Aşadar, Curtea constată că activitatea de distribuţie a gazelor naturale este o activitate economică, cu caracter de serviciu public, desfăşurată de o societate comercială sub controlul autorităţii publice.

3. În continuare, referitor la acordarea accesului noilor utilizatori la sistemul de distribuţie a gazelor, Curtea constată că, potrivit art. 62 din lege, accesul la sistem are două componente, respectiv racordarea la sistem şi utilizarea acestuia.

Potrivit cap. IV din Regulamentul privind accesul la sistemele de distribuţie a gazelor naturale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.043/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 2 august 2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru a avea acces la sistemul de distribuţie, solicitantul depune o cerere în acest sens prin care solicită rezervarea de capacitate şi racordarea propriu-zisă la sistemul de distribuţie.

Refuzul privind accesul la sistemul de distribuţie, potrivit art. 13 din regulament, se face în condiţiile legii, respectiv, în speţă, în condiţiile art. 64 din Legea gazelor nr. 351/2004. În acest caz, rezultă obligaţia operatorului licenţiat de a întocmi un studiu de fezabilitate prin care se determină condiţiile tehnice şi economice de acordare a accesului solicitanţilor la sistem.

În situaţia în care studiul de fezabilitate evidenţiază faptul că realizarea lucrărilor privind accesul la sistem nu este economic justificată pentru operatorul licenţiat, s-a instituit în sarcina solicitantului obligaţia de a participa la finanţarea lucrării alături de operatorul licenţiat cu o cotă-parte. Astfel, în acest caz, solicitantul participă, în conformitate cu art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, la cofinanţarea lucrărilor necesare pentru conectarea la sistemul de distribuţie a gazelor naturale.

Totodată, prin alin. (2) al art. 65 din lege este instituită obligaţia solicitantului de a consimţi, prin încheierea unui contract, la preluarea în patrimoniul operatorului licenţiat a obiectivelor/conductelor din momentul punerii în funcţiune a acestora.

Pentru respectarea strictă a prevederilor art. 65 din Legea gazelor nr. 351/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2005, s-a prevăzut corelativ, la art. 109 pct. 4 din lege, măsura sancţionării contravenţionale a persoanelor fizice sau juridice care execută lucrări noi, modifică ori extind obiective din sectorul gazelor naturale cu încălcarea art. 65.

4. În ipoteza normei criticate, respectiv în situaţia preluării obiectivelor/conductelor în patrimoniul operatorului licenţiat, Curtea are în vedere că obligaţia suportării cheltuielilor prevăzute la art. 65 alin. (2) din lege revine în sarcina solicitantului, care trebuie să avanseze sumele necesare pentru modificarea instalaţiilor de distribuţie a gazelor naturale, ca urmare a acordării accesului, în situaţia în care aceste modificări nu sunt economic justificate pentru operatorul licenţiat. Este firesc ca asemenea cheltuieli să fie suportate de cel în al cărui interes se fac, însă legiuitorul trebuia să prevadă ce anume reprezintă aceste cheltuieli, în sensul că ele dau naştere unui drept de creanţă sau unui drept de proprietate asupra obiectivelor/conductelor, astfel că, trecând în proprietatea operatorului licenţiat, trebuie să se prevadă modalitatea de despăgubire a solicitantului.

Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la faptul că predarea în mod gratuit către operatorul licenţiat a cotei-părţi din lucrarea pe care o finanţează echivalează cu o expropriere fără despăgubire, Curtea reţine că norma criticată nu reglementează o măsură de expropriere, care este o garanţie a dreptului de proprietate, ce presupune trecerea silită a unui bun din proprietatea privată în proprietatea publică, cu justă şi prealabilă despăgubire.

În consecinţă, având în vedere natura criticilor de neconstituţionalitate, precum şi conţinutul normativ al textului legal supus controlului de constituţionalitate, Curtea trebuie să stabilească dacă soluţia legislativă criticată reprezintă o limitare a dreptului de proprietate şi dacă limitarea este justificată. Prin urmare, Curtea va analiza dacă limitele impuse de legiuitor dreptului de proprietate al solicitanţilor accesului la sistemul de distribuţie a gazelor prin reglementarea obligaţiei acestora de a preda obiectivele/conductele în patrimonial operatorului licenţiat reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată în raport cu obiectivul dorit.

Curtea reţine că, potrivit art. 555 din Codul civil (art. 480 din Codul civil din 1864), proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, de a folosi şi de a dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate cuprinde posesia, folosinţa şi dispoziţia, atribute care configurează puterea pe care proprietarul o are asupra lucrului. Bunurile proprietate privată sunt în circuitul civil, iar acest aspect este de natură să asigure esenţa unei economii de tip concurenţial. Este unul din motivele pentru care dreptul de proprietate privată constituie obiectul unui regim de ordin constituţional, fiind garantat prin art. 44 din Constituţie.

În acest sens, Curtea, indiferent de calificarea cheltuielilor realizate, constată că atât obiectivele/conductele, cât şi creanţa în sine reprezintă un bun, iar solicitantul justifică un drept de proprietate fie asupra obiectivelor/conductelor în limitele cotei-părţi cu care a participat la realizarea lor, fie asupra creanţei.

În ceea ce priveşte autorul limitării dreptului de proprietate, respectiv statul sau o terţă persoană, Curtea constată că statul, prin norma legală edictată, este cel care intervine în formarea acordului de voinţă, obligând solicitantul să consimtă la preluarea în patrimonial operatorului licenţiat a obiectivelor/conductelor din momentul punerii în funcţiune a acestora.

Curtea reţine că limitarea dreptului de proprietate trebuie să fie justificată, iar justificarea trebuie să se întemeieze pe o dispoziţie expres prevăzută de Constituţie. În acest sens, Curtea reţine că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie. Însă, limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate.

Astfel cum s-a arătat şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia reglementării folosirii bunurilor, spre exemplu în Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunţată în Cauza Mellacher şi alţii împotriva Austriei, paragraful 45, sau în Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit, paragrafele 45-46, este de competenţa statului reglementarea folosinţei unor bunuri proprietate privată atunci când se urmăreşte un scop de interes general, dar, în aceeaşi măsură, nu trebuie pierdute din vedere imperativele de protejare a interesului individual, iar păstrarea raportului de proporţionalitate implică acordarea unei despăgubiri, dreptul de indemnizare fiind un element constitutiv al dreptului de proprietate.

În acest sens, Curtea trebuie să stabilească dacă scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată este unul legitim. Astfel, Curtea constată că scopul urmărit de legiuitor prin instituirea obligaţiei preluării obiectivelor/conductelor în patrimoniul operatorului licenţiat, în ipoteza normei criticate, îl constituie satisfacerea interesului general şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului, respectiv asigurarea securităţii şi continuităţii în furnizarea gazelor naturale, realizarea serviciului public în condiţii de eficienţă energetică şi de protecţie a mediului, respectarea prevederilor impuse de standardele de performanţă specifice, precum şi asigurarea accesului terţilor la sistemele de distribuţie.

Curtea constată că măsura luată este adecvată, fiind adaptată scopului urmărit, şi este capabilă, în abstract, să îndeplinească exigenţele acestuia.

Referitor la necesitatea măsurii, Curtea reţine că exercitarea de către operatorul licenţiat a controlului folosirii instalaţiilor şi executării lucrărilor de întreţinere la acestea reprezintă un interes general major. Mai mult. lipsa acestei măsuri presupune existenţa a numeroşi proprietari ai obiectivelor/conductelor, cu consecinţe asupra regimului de uz şt servitute asupra terenurilor afectate de acestea. Curtea constată că, aşa cum rezultaşi din prevederile art. 86 din Legea gazelor nr. 351/2004, concesionarii din sectorul gazelor naturale au beneficiat, în condiţiile legii, pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv de exploatare şi de întreţinere a capacităţilor respective de dreptul de uz şi dreptul de servitute legală asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice ori juridice.

Prin urmare, dreptul de uz şi de servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile/conductele de gaze naturale poate fi acordat doar operatorului licenţiat, nu şi solicitantului (eventual proprietar al obiectivelor/conductelor), raţiunea acordării acestor drepturi fiind asigurarea, în final, a condiţiilor de securitate în alimentarea cu gaze naturale de către operatorul licenţiat.

Curtea reţine că legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate, în accepţiunea conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind soluţii juridice echitabile. Curtea observă că legiuitorul a inserat chiar în textul criticat pentru neconstituţionalitate prevederea referitoare la consimţământul solicitantului privind preluarea în patrimoniul operatorului licenţiat a obiectivelor/conductelor. Prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul a dat expresie imperativului de satisfacere a interesului general şi apărare a drepturilor fundamentale ale individului.

Insă prin condiţionarea accesului la sistemul de gaze de încheierea contractului prevăzut de art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 prin care solicitantul consimte preluarea în patrimoniul operatorului licenţiat a obiectivelor/conductelor realizate, fără acordarea posibilităţii solicitantului de a-şi recupera contravaloarea investiţiei realizate prin mijloacele financiare şi materiale proprii, precum şi prin interpretarea că preluarea se face în mod obligatoriu cu titlu gratuit, Curtea reţine că este înfrânt justul echilibru care trebuie să existe între interesele generale şi cele individuale. Or, statul prin actele normative pe care le adoptă trebuie să protejeze dreptul de proprietate al indivizilor. Astfel, prin nerespectarea principiului proporţionalităţii, s-a afectat însăşi substanţa dreptului de proprietate, măsura neputând fi calificată ca una de stabilire a limitelor dreptului de proprietate, în sensul art. 44 alin. (1) din Constituţie.

5. Reţinând încălcarea dreptului fundamental menţionat, se pune problema analizării constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate şi prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Curtea este competentă să efectueze controlul de constituţionalitate şi prin raportare la acest text constituţional ce devine incident, din moment ce, în prealabil, a fost constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate în raport cu textele constituţionale invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate. Este o consecinţă firească, ce dă expresie principiului supremaţiei Constituţiei prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 100 din 9 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 24 martie 2004).

Or, art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Pentru a fi respectată de destinatarii săi. legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita.

În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens. Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011).

Analizând ipoteza normativă criticată, Curtea constată că legiuitorul nu a stabilit un cuantum al cotei-părţi de participare a solicitantului.

Or, Curtea reţine că prin modificarea iniţială adusă Legii gazelor nr. 351/2004 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2005 la alin. (7) al art. 65 se preciza ce reprezintă cota-parte de participare a solicitantului, respectiv cota-parte reprezenta acea valoare a lucrării care, potrivit studiului de fezabilitate, nu este economic justificată pentru operatorul licenţiat. Însă, după aprobarea ordonanţei de urgenţă prin Legea nr. 288/2005, alin. (2) şi (7) ale art. 65 s-au comasat, rezultând redactarea actuală a alin. (2), care nu face o delimitare clară a cotei-părţi de participare la finanţarea obiectivelor/conductelor a fiecărei părţi contractante.

De asemenea, nu se precizează nici dacă activele folosite pentru execuţia lucrării de racordare sunt în sarcina operatorului licenţiat sau a solicitantului, ci se instituie doar obligativitatea încheierii unui contract prin care solicitantul accesului consimte la preluarea în patrimoniul operatorului licenţiat a obiectivelor/conductelor din momentul punerii în funcţiune a acestora.

Din analiza redactării alin. (2) al art. 65 din Legea gazelor nr. 351/2004 s-ar putea înţelege faptul că se lasă la aprecierea, respectiv negocierea părţilor contractante, atât a naturii contractului pe care îl vor încheia, cât şi a caracterului oneros sau gratuit al contractului încheiat. De asemenea, nu este clară nici natura dreptului ce se naşte din aceste activităţi.

Astfel, textul de lege criticat este echivoc încălcând prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la precizia şi claritatea normei juridice.

Aşadar, dispoziţiile legale criticate sunt neclare şi lipsite şi de precizie, ca o condiţie esenţială a calităţii şi constituţionalităţii normei juridice, contravenind art. 1 alin. (5) din Constituţie, iar lipsa de claritate şi de previzibilitate a actului normativ afectează în mod direct şi dreptul de proprietate, care este în egală măsură încălcat.

Ţinând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 contravin şi prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE;

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sandu Horia Manea în Dosarul nr. 40.416/4/2012 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 octombrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 489

din 21 noiembrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor ari 99 alin. (1) pct. 8 şi alin. (2) şi art. 108 alin. (1) lit. a) pct. 3 şi 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 99 alin. (1) pct. 8 şi alin. (2) şi art. 108 alin. (1) lit. a) pct. 3 şi 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Daniel Gheorghe Şchifirneţ în Dosarul nr. 4.965/180/2013 al Judecătoriei Bacău - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 586D/2013.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 6 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 4.965/180/2013, Judecătoria Bacău - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 99 alin. (1) pct. 8 şi alin. (2) şi art. 108 alin. (1) lit. a) pct. 3 şi 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Daniel Gheorghe Şchifirneţ în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii referitoare la regimul circulaţiei pe drumurile publice.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă nejustificat legislaţia europeană. În opinia sa, ar trebui ca la o primă abatere de la respectarea regimului circulaţiei pe drumurile publice, persoana să fie sancţionată cu avertisment şi, abia ulterior, agentul de circulaţie să poată dispune” o sancţiune contravenţională mai gravă.

Judecătoria Bacău - Secţia civilă opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece măsurile instituite prin actul normativ contestat au drept scop “asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale

persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, cât şi a mediului”. Aşa fiind, reglementarea unor sancţiuni contravenţionale pentru încălcarea acestor reguli este deplin justificată, din perspectiva interesului general ocrotit, neaducând atingere art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 99 alin. (1) pct. 8 şi alin. (2) şi art. 108 alin. (1) lit. a) pct. 3 şi 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care au următorul cuprins:

- Art. 99 alin. (1) pct. 8 şi alin. (2): “(1) Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa I de sancţiuni următoarele fapte săvârşite de către persoane fizice: [...]

8. nerespectarea obligaţiei pasagerilor aflaţi într-un autovehicul de a purta, în timpul deplasării pe drumurile publice, centura sau dispozitivele de siguranţă omologate; [...]

(2) Amenda contravenţională prevăzută la alin. (1) se aplică şi conducătorului de autovehicul sau tramvai care săvârşeşte o faptă pentru care se aplică 2 puncte de penalizare, conform art. 108 alin. (1) lit. a).”;

- Art. 108 alin. (1) lit. a) pct. 3 şi 4: “(1) Săvârşirea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a uneia sau mai multor contravenţii atrage, pe lângă sancţiunea amenzii, şi aplicarea unui număr de puncte de penalizare, după cum urmează:

a) 2 puncte de penalizare pentru săvârşirea următoarelor fapte: [...]

3. nerespectarea obligaţiei de a purta, în timpul circulaţiei pe drumurile publice, centura de siguranţă ori căştile de protecţie omologate, după caz;

4. depăşirea cu 10-20 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic;”.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la Protecţia proprietăţi.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.172 din 11 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 23 ianuarie 2008, Curtea Constituţională a statuat că obligaţia instituită în sarcina conducătorilor de autovehicule şi persoanelor care ocupă locuri prevăzute prin construcţie cu centuri sau dispozitive de siguranţă ori omologate de a le utiliza reprezintă măsuri de ordin legislativ menite să asigure protejarea vieţii, sănătăţii şi integrităţii fizice a persoanelor, iar necesitatea impunerii unei astfel de obligaţii a fost dovedită de studii care au relevat că purtarea centurilor sau a dispozitivelor de siguranţă reduce riscul producerii unor accidente mortale sau cu consecinţe grave pe drumurile publice. Această obligaţie este în acord cu exigenţele Uniunii Europene, concretizate în prevederile Directivei Consiliului 91/671/CEE din 16 decembrie 1991 de apropiere a legislaţiilor statelor membre privind utilizarea obligatorie a centurii de siguranţă în vehiculele cu o capacitate mai mică de 3,5 tone, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 373 din 31 decembrie 1991.

De asemenea, prin Decizia nr. 165 din 26 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 14 martie 2008, Curtea Constituţională, făcând trimitere la Decizia nr. 210 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 20 aprilie 2007, a reţinut că dispoziţiile art. 53 din Constituţie se referă exclusiv la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi prevăzute de Constituţie, or textele de lege criticate în prezenta cauză nu restrâng drepturi constituţionale, ci prevăd sancţionarea unor fapte de încălcare a legii care pun în pericol siguranţa circulaţiei rutiere.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, argumentele şi soluţia pronunţate în deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Distinct de cele arătate mai sus, Curtea reţine că aceleaşi obiective de protejare a integrităţii fizice a persoanelor justifică şi sancţionarea contravenţională a faptei de a depăşi viteza maximă admisă cu 10-20 km/h pentru anumite sectoare de drum. Aplicarea corespunzătoare a amenzii, precum şi a unui anumit număr de puncte penalizatoare, fie pentru fapta de a nu purta centura de siguranţă ori căştile de protecţie omologate, fie pentru depăşirea limitei de viteză maximă admisă, este rezultatul direct al încălcării normelor legale referitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, ca interes public general ce se circumscrie exigenţelor impuse de Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la Protecţia proprietăţii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Daniel Gheorghe Şchifirneţ în Dosarul nr. 4.965/180/2013 al Judecătoriei Bacău - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 99 alin. (1) pct. 8 şi alin. (2) şi art. 108 alin. (1) lit. a) pct. 3 şi 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Bacău - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL TRANSPORTURILOR

 

ORDIN

pentru stabilirea condiţiilor de operare în spaţiul aerian naţional a aeronavelor civile motorizate fără pilot la bord

 

Având în vedere dezvoltarea continuă a industriei aeronautice în ceea ce priveşte fabricaţia şi utilizarea aeronavelor fără pilot la bord,

luând în considerare faptul că pe plan internaţional nu au fost stabilite încă standarde comune de certificare şi operare a aeronavelor civile fără pilot la bord,

ţinând cont de faptul că la nivelul Uniunii Europene pachetul de reglementări în domeniului aeronavelor civile fără pilot la bord, cu masa maximă la decolare mai mare de 150 kg, urmează să fie finalizat până în anul 2016, în timp ce aeronavele civile fără pilot la bord, cu masa maximă la decolare mai mică de 150 kg, rămân sub incidenţa reglementărilor naţionale emise de statele membre ale Uniunii Europene,

pentru a permite operarea în spaţiul aerian naţional a aeronavelor civile motorizate fără pilot la bord, până la emiterea pachetului de reglementări europene şi naţionale specifice care să acopere atât domeniul certificării, cât şi domeniul operării acestor aeronave,

în temeiul prevederilor art. 4 lit. b) şi f) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/1997 privind Codul aerian civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 5 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 24/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul transporturilor emite următorul ordin:

Art. 1. - (1) Operarea aeronavelor civile motorizate fără pilot la bord în spaţiul aerian naţional este permisă numai în zone de spaţiu aerian segregat temporar, înfiinţate, alocate şi activate conform reglementărilor aplicabile în vigoare.

(2) Zonele prevăzute la alin. (1) se stabilesc în întregime în spaţiul aerian de clasă G, iar limita verticală superioară a acestora trebuie să fie cu cei puţin 150 m sub limita minimă a spaţiului aerian controlat.

(3) Cererea pentru înfiinţarea zonei prevăzute la alin. (1) se transmite de către operatorul aeronavei Autorităţii Aeronautice Civile Române cu cel puţin 45 de zile înainte de data prevăzută pentru începerea activităţii. Modelul cererii şi informaţii privind documentele-suport care trebuie anexate acesteia se publică pe pagina proprie de internet a Autorităţii Aeronautice Civile Române www.caa.ro.

(4) Alocarea şi activarea zonelor prevăzute la alin. (1) se efectuează în conformitate cu reglementările aeronautice aplicabile

Art. 2. - În sensul prezentului ordin, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

a) operator al aeronavei - persoană fizică sau juridică care efectuează operaţiuni aeriene cu o aeronavă civilă motorizată fără pilot la bord şi care solicită în acest scop înfiinţarea unei zone de spaţiu aerian segregat temporar conform prevederilor prezentului ordin;

b) spaţiu aerian de clasă G - zonă delimitată de spaţiu aerian în care nu sunt furnizate servicii de control al traficului aerian.

Art. 3. - O aeronavă civila motorizată fără pilot la bord şi cu masa maximă la decolare mai mare de 150 kg poate fi operată în spaţiul aerian naţional, în condiţiile respectării cerinţei prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2), numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) deţine un certificat de înmatriculare;

b) deţine un certificat de tip şi un certificat de navigabilitate, conform cu reglementările europene emise În aplicarea Regulamentului (CE) nr. 216/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 februarie 2008 privind normele comune în domeniul aviaţiei civile şi instituirea unei Agenţii Europene de Siguranţă a Aviaţiei şi de abrogare a Directivei 91/670/CEE a Consiliului, a Regulamentului (CE) nr. 1.592/2002 si a Directivei 2004/36/CE;

c) operatorul aeronavei este certificat, după caz, în funcţie de operaţiunile aeriene civile desfăşurate, în conformitate cu reglementările aeronautice aplicabile emise la nivel naţional sau cu cele emise la nivelul Uniunii Europene;

d) aeronava este asigurată, conform legii, pentru daune produse terţilor.

Art. 4. - O aeronavă civilă motorizată fără pilot la bord şi cu masa maximă la decolare mai mică sau egală cu 150 kg poate fi operată în spaţiul aerian naţional, în condiţiile respectării cerinţei prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2), numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) deţine un certificat de identificare emis de Autoritatea Aeronautică Civilă Română sau un certificat de înmatriculare ori un document echivalent emis de alt stat;

b) în cazul în care aeronava are o masă maximă la decolare mai mare de 15 kg, deţine un permis de zbor naţional emis de Autoritatea Aeronautică Civilă Română sau un document de certificare tehnică echivalent emis de alt stat, recunoscut de Autoritatea Aeronautică Civilă Română;

c) aeronava este asigurată, după caz, conform legii, pentru daune produse terţilor.

Art. 5. - (1) Nicio prevedere a prezentului ordin nu exonerează operatorul unei aeronave civile motorizate fără pilot la bord de obligaţia respectării prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 912/2010 pentru aprobarea procedurii de autorizare a zborurilor în spaţiul aerian naţional, precum şi a condiţiilor în care decolarea şi aterizarea aeronavelor civile se pot efectua şi de pe/pe alte terenuri sau suprafeţe de apă decât aerodromurile certificate, cu modificările şi completările ulterioare, atunci când efectuează operaţiuni aeriene civile în spaţiul aerian naţional.

(2) Prezentul ordin nu se aplică:

a) aeromodelelor, aşa cum acestea sunt definite şi clasificate de către Federaţia internaţională de Aeromodelism şi de către Federaţia Română de Modelism, atunci când sunt utilizate în cadrul competiţiilor, demonstraţiilor aeriene sau ai altor manifestaţii oficiale organizate de Federaţia Română de Modelism;

b) aeronavelor civile motorizate fără pilot la bord şi cu masa maximă la decolare mai mică sau egală cu 1 kg, atât timp cât:

- sunt operate într-o zonă deschisă, fără construcţii cu destinaţia de locuinţă;

- sunt operate fără depăşirea câmpului vizual al persoanei care asigură comanda aeronavei de la soi, dar nu mai mult de 150 m distanţă pe orizontală şi de 100 m distanţă pe înălţime faţă de această persoană;

- nu au montate pe ele aparatură pentru filmare sau transmisie de date.

(3) Răspunderea pentru eventuale daune provocate ca urmare a operării aeromodelelor şi aeronavelor prevăzute la alin. (2) revine în totalitate persoanelor care asigură comanda acestora de la sol.

Art. 6. - (1) în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului ordin, Autoritatea Aeronautică Civilă Română publică pe propria pagină de internet, www.caa.ro, documentele şi informaţiile prevăzute la art. 1 alin. (3).

(2) Până la data de 30 iunie 2015, Autoritatea Aeronautică Civilă Română va elabora şi va supune aprobării ministrului transporturilor proiectele reglementărilor aeronautice civile naţionale privind operarea în spaţiul aerian naţional a aeronavelor civile motorizate fără pilot la bord şi care au masa maximă la decolare mai mică sau egală cu 150 kg.

Art. 7. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării.

Art. 8. - Prezentul ordin se aplică până la data de 30 ianuarie 2016.

 

p. Ministrul transporturilor,

Constantin Matei,

subsecretar de stat

 

Bucureşti, 13 ianuarie 2014.

Nr.8.

 

CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI BAIA MARE

SERVICIUL PUBLIC ASISTENŢĂ SOCIALĂ

 

LISTA

asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială, cărora II s-au alocat subvenţii de la bugetul local al municipiului Baia Mare în anul 2013 finanţate în baza Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială

 

Nr. crt.

Denumirea organizaţiei

Nr. de beneficiari asistaţi în anul 2013

Suma acordată pentru anul 2013

1.

Asociaţia “Solidaritatea speranţei”

5 vârstnici asistaţi în centru rezidenţial

15.000

2.

Fundaţia “Tu şi cu mine”

15 vârstnici/bolnavi - servicii la domiciliu

21.600

3.

Asociaţia Esperando

40 persoane cu dizabilităţi - centru de zi

84.000

4.

Asociaţia Autism Baia Mare

20 copii cu autism - centru de zi

42.000

5.

Asociaţia MEDHELP

25 vârstnici - servicii la domiciliu

36.000

6.

Asociaţia profesională neguvernamentală de asistenţă socială ASSOC

24 de persoane cu dizabilităţi care au împlinit 18 ani - centru de zi

50.400

7.

Fundaţia “Sacro Cuore”

24 copii din familii defavorizate social - centru de zi

50.400

 

TOTAL

153 persoane asistate

299.400 lei

 

RECTIFICĂRI

 

La Hotărârea Guvernului nr. 1.069/2013 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală, publicata în Monitorul Oficial al României. Partea I. nr. 831 din 24 decembrie 2013, se fac următoarele rectificări:

- la art. 3 pct. 5 fit. d) şi la art. 14, în loc de: “Europa Creativă 2007-2013se va citi: “Europa pentru Cetăţeni 2007-2013”.

 

La Ordinul viceprim-ministrului, ministrul finanţelor publice, şi al ministrului delegat pentru buget nr. 2.032/2013 privind aprobarea formatului şi structurii bugetului de venituri şi cheltuieli, precum şi a anexelor de fundamentare a acestuia, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 23 decembrie 2013, se fac următoarele rectificări:

- la anexa nr. 2, nr. rd. 156, coloana “Indicatori”, în loc de: “(lei/persoană)”se va citi: “(mii lei/persoană)”;

- la anexa nr. 4, nr. rd. 133, coloana “Indicatori”, în loc de: “- provizioane în legătura contractul de mandat” se va citi: “- din participarea salariaţilor la profit”;

- Ia anexa nr. 10, nr. rd. 134, coloana “Indicatori”, în loc de: „(lei/persoană)” se va citi: “(mii lei/persoană)”.

 

În anexa la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 34/2014 pentru modificarea Ordinului ministrului sănătăţii, interimar, nr. 1.446/2009 privind înfiinţarea Comisiei Naţionale de Etică şi aprobarea componenţei acesteia, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 13 ianuarie 2014, se fac următoarele rectificări:

- la poziţia “Vicepreşedinte”, în loc de: “acad. prof. dr. Elena Cristea se va citi: “acad. prof. dr. Aurelia Cristea”;

- la poziţia “Membri”, în loc de: “- episcop vicar de Bucureşti Varsanufie Gorcescuse va citi: “- episcop vicar de Bucureşti Varsanufie Gogescu”.


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.