MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 35/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 35         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 16 ianuarie 2014

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 466 din 14 noiembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum si unele masuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011

 

Decizia nr. 472 din 21 noiembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 221 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

4.078/C/2013. - Ordin al ministrului justiţiei privind modificarea anexei la Ordinul ministrului justiţiei nr. 3.166/C/2012 pentru aprobarea Condiţiilor şi procedurilor privind transmiterea fără plată între unităţile din sistemul administraţiei penitenciarelor a produselor obţinute în gospodăriile agrozootehnice

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 17 din 18 noiembrie 2013

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 466

din 14 noiembrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII intitulat „Regimul stabilirii si plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Irena Silberstein în Dosarul nr. 7.996/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 433D/2013.

La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate. avocatul Corina Ruxandra Popescu, cu împuternicire avocaţiala depusă la dosar. Lipseşte partea statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

Astfel, cu privire la admisibilitatea excepţiei invocate, solicită schimbarea jurisprudenţei recente a instanţei de contencios constituţional, stabilită prin deciziile nr. 202/2013 şi 212/2013, arătând că, fiind vorba despre un text de lege supus unei interpretări printr-un recurs în interesul legii, obligatorie conform dispoziţiilor legale, acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate decât în forma în care se găseşte, urmare a interpretării respective. Totodată, apreciază că este firesc ca excepţia de neconstituţionalitate invocată să aducă critici aspectelor reţinute prin decizia de interpretare, de vreme ce, în lipsa acestora, textul legal ar avea aceeaşi formă anterioară interpretării, iar excepţia de neconstituţionalitate nu şi-ar găsi rostul. Prin urmare, arată că excepţia este admisibilă, întrucât interpretarea textului de lege nu poate fi distinsă de textul în sine, împreună alcătuind un tot, deoarece, odată admis recursul în interesul legii, modul de interpretare statuat este obligatoriu, conform art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865.

Pe fondul excepţiei, susţine că normele cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în protocoalele sale adiţionale alcătuiesc, împreună cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, un „bloc de convenţionalitate”, cu consecinţa că acesta se impune autorităţilor naţionale cu aceeaşi forţă juridică cu care se impun normele convenţionale şi care beneficiază, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, de aplicare prioritară în cazul apariţiei de neconcordanţe între actele internaţionale privind drepturile omului, la care România este parte, şi legile interne.

În cuprinsul Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că Legea nr. 247/2005 este o lege specială faţă de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv s-a adoptat o lege specială, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială, astfel încât acţiunile directe împotriva statului român nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. Se mai arată că, spre deosebire de o altă decizie pronunţată de aceeaşi instanţă în soluţionarea unui recurs în interesul legii referitor la materia revendicării, şi anume Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în Decizia nr. 27/2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai preluat şi principiul priorităţii Convenţiei faţă de legea specială.

Or, în opinia reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, cele două „corpuri normative”, respectiv Legea nr. 247/2005 şi Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, alcătuiesc un „bloc de legalitate” inferior „blocului de convenţionalitate” compus din Convenţia şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Faţă de existenţa celor două planuri, în măsura în care Legea nr. 247/2005, chiar interpretată în lumina deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu conţine dispoziţii mai favorabile şi contravine Convenţiei, interpretata în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă evident că aplicarea corpului legal în dauna „blocului de convenţionalitate” constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 20 din Constituţie.

În susţinerea celor mai sus menţionate, depune concluzii scrise la dosar

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă atât jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, concretizată prin deciziile nr. 202/2013 şi nr. 212/2013, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 6 aprilie 2006 pronunţată în Cauza Lindner şi Hammermayer împotriva Statului român, Hotărârea din 8 iunie 2010 pronunţată în Cauza Maties împotriva României, precum şi Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 257 din 13 februarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 7.996/2/2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Irena Silberstein într-o cauză având ca obiect „pretenţii”.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că, aşa cum sunt interpretate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, potrivit căreia persoanele îndreptăţite trebuie să urmeze calea prevăzută de Legea nr. 247/2005, şi având în vedere cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 contravin dispoziţiilor art. 11, art. 20 şi art. 44 din Constituţie, precum şi dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, apreciază că aceasta este nefondată.

Astfel, instanţa arată că prevederile legale criticate nu încalcă niciun drept constituţional invocat de autoarea excepţiei, ci doar prevede procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor datorate acesteia, procedură ce poate fi ulterior contestată de persoana îndreptăţită în faţa instanţei de contencios administrativ. Posibilitatea statului de a stabili pe cale legislativă o anumită procedură de despăgubire a persoanelor îndreptăţite este recunoscută şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În susţinerea acestui punct de vedere invocă Decizia nr. 5 din 8 ianuarie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin care Curtea Constituţională a statuat că este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută, astfel încât prevederile de lege criticate sunt în deplin acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.

De asemenea, apreciază că invocarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este neîntemeiată, dat fiind faptul că reglementarea legală criticată este în concordanţă cu dreptul oricărei persoane la respectarea bunurilor sale, iar suspendarea exerciţiului dreptului de dispoziţie asupra titlului de despăgubire este firească, atâta timp cât se află în derulare soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva unei decizii emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Avocatul Poporului apreciază că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII al Legii nr. 247/2005 faţă de dispoziţiile constituţionale ale art. 11, art. 20 şi art. 44 şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, n acest sens, invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, concretizată prin Decizia nr. 1.241 din 6 octombrie 2009.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost reţinut prin dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005.

Din examinarea motivelor de neconstituţionalitate invocate de autoarea excepţiei se reţine că prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, contravin dispoziţiilor art. 11, art. 20 şi art. 44 din Constituţie, precum şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale.

Având în vedere natura criticilor de neconstituţionalitate formulate în susţinerea excepţiei, precum şi conţinutul Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilita prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 17 februarie 2012, decizie referitoare la recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la calitatea procesuală pasivă a statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Titlul VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 cuprinde următoarele capitole: cap. I - Dispoziţii generale, art. 1-5, cap. II - Fondul „Proprietatea”, art. 6-121, cap. III - Măsuri instituţionale, art. 13-142, cap. IV - Măsuri anticorupţie, art. 15, cap. V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16-18, cap. VI - Valorificarea titlurilor de despăgubire. Stabilirea algoritmului de atribuire a acţiunilor emise de Fondul „Proprietatea”, art. 181-189, cap. VI - Căi de atac în justiţie, art. 19 şi 20, cap. VI1 - Răspunderi şi sancţiuni, art. 201, şi cap. VII - Dispoziţii tranzitorii si finale, art. 21-33.

Prevederile art. 13,14,141,142, art. 15 lit. a)-d) şi f), art. 16, 17, 18, 181, 182, 183,184, 185, 186, 187, 188, 189 şi art. 22 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, au fost abrogate prin art. 50 lit. c) din capitolul VI - Dispoziţii tranzitorii şi finale al Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013.

În ceea ce priveşte abrogarea prevederilor cuprinse în reglementarea legală a cărei neconstituţionalitate a fost invocată, în jurisprudenţa sa, concretizată prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, nuanţând interpretarea sintagmei „în vigoare” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, text care circumstanţiază controlul de constituţionalitate numai la legile şi ordonanţele în vigoare, Curtea Constituţională a reţinut că acest control vizează „dispoziţiile aplicabile cauzei, chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare”, dar ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.

O astfel de soluţie a fost justificată prin faptul că, deşi abrogată., „legea civilă poate ultraactiva în unele situaţii, potrivit principiului tempus regit actum”. Aşa fiind, Curtea este competentă şi urmează a se pronunţa asupra prevederilor de lege cu care a fost sesizată.

Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că reglementarea legală criticată contravine dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 44 - Dreptul de proprietate privată. De asemenea, apreciază că prevederile titlului VII al Legii nr. 247/2005 aduc atingere şi dispoziţiilor art. 1 intitulat Protecţia proprietăţii cuprins în Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

Din expunerea motivelor de neconstituţionalitate invocate în susţinerea excepţiei, Curtea observă că autoarea acesteia critică, în mod indirect. Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, arătând că soluţia jurisprudenţială obligatorie pentru instanţele de judecată, pronunţată cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, în temeiul căreia dispoziţiile legii speciale, şi anume titlul VII din Legea nr. 247/2005, se aplică prioritar faţă de legea generală, respectiv art. 480 şi următoarele din Codul civil din 1864 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, contravine art. 20 alin. (2) din Constituţie, care consacră prioritatea reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Curtea reţine că, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că acţiunile prin care se solicită acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct Împotriva statului român şi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun în materia acţiunii în revendicare, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din aceeaşi convenţie, trebuie respinse ca inadmisibile.

În acest context, din prisma criticilor formulate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea apreciază că obiectul excepţiei îl reprezintă o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul pronunţării unui recurs în interesul legii.

Aşa fiind, în cauză se impune a fi analizată în primul rând competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra unei astfel de excepţii de neconstituţionalitate.

Din această perspectivă, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, concretizată prin Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013, este unitară, cu două abordări distincte:

1. Curtea Constituţională, constatând că este competentă să se pronunţe asupra constituţionalităţii interpretării date unei norme juridice printr-un recurs în interesul legii, a statuat că poate verifica constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii, tocmai pentru a nu permite ca un text legal să fie susceptibil de aplicare în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală.

Cu alte cuvinte, Curtea Constituţională nu are competenţa de a se pronunţa asupra deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca act jurisdicţional, dar se poate pronunţa asupra actului de reglementare primară, astfel cum a fost interpretat prin decizia acestei instanţe de judecată. Reprezentativă în acest sens este Decizia Curţii Constituţionale nr. 854 din 23 iunie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunţată de Sediile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011.

2. Pe cale de consecinţă, atunci când obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă însăşi decizia instanţei supreme, iar nu o anumită interpretare dată unei norme juridice prin intermediul deciziei pronunţate cu prilejul soluţionării recursului în interesul legii, excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată este inadmisibilă, dat fiind faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă unui control de constituţionalitate.

În acest sens este Decizia Curţii Constituţionale nr. 409 din 4 noiembrie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003.

Analizând prezenta excepţie de neconstituţionalitate din perspectiva propriei sale jurisprudenţe în materie, şi pentru a determina dacă Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011 poate fi supusă controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că recursul în interesul legii este o instituţie juridică ce contribuie la asigurarea respectării principiului securităţii juridice şi a preeminenţei dreptului, în vederea înfăptuirii unei justiţii unice, imparţiale şi egalitare, în acord cu prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie.

În acest sens, în scopul asigurării unei jurisprudenţe unitare, ralul instanţei supreme în cadrul sistemului judiciar naţional este unul esenţial, acesta fiind subliniat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României (nr. 1), paragraful 37, prin care s-a statuat că, deşi divergenţele de jurisprudenţa constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială, cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţa.

Reglementat prin art. 329 şi următoarele din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 514 şi următoarele din noul Cod de procedură civilă, recursul în interesul legii este acel mijloc procesual prin care se urmăreşte realizarea unei jurisprudenţe unitare atunci când se constată că, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, respectiv definitive - în sistemul noului Cod de procedură civilă, s-au dat dezlegări diferite aceleiaşi chestiuni/probleme de drept. Cu alte cuvinte, scopul recursului în interesul legii este acela de a înlătura o practică neunitară a instanţelor judecătoreşti, prin pronunţarea de către

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei decizii prin care dezlegarea dată chestiunilor/problemelor de drept judecate devine obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Cu privire la activitatea de interpretare a legii, realizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, în literatura de specialitate s-a arătat că, în acest caz, instanţa supremă desfăşoară o activitate care este parte integrantă a procesului de aplicare a dreptului, iar în ceea ce priveşte sensul interpretării cazuale, realizate de instanţele de judecată sau de autorităţile administrative în procesul aplicării dreptului, s-a arătat că, în cadrul acesteia, organul de interpretare este ţinut să clarifice cu toată precizia sensul normei juridice şi să stabilească compatibilitatea acesteia în raport cu o anumită situaţie de fapt.

Raportând aceste aspecte de teorie a dreptului la examinarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a realizat o interpretare a conţinutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanţele judecătoreşti, interpretare care, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de constituţionalitate.

Prin decizia în cauză, pronunţată cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială - titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se aplică prioritar faţă de legea generală, în virtutea principiului general de drept potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale - specialia generalibus derogării.

Potrivit art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea este garantul supremaţiei Constituţiei, iar în acord cu jurisprudenţa sa, în vederea exercitării acestei atribuţii, instanţa de contencios constituţional este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă prin acestea s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în coliziune cu prevederile Constituţiei.

Or, Curtea reţine că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu a realizat o interpretare a conţinutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât, în temeiul art. 146 din Legea fundamentală, Curtea nu are competenţa să se pronunţe asupra constituţionalităţii unei hotărâri judecătoreşti, excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, excepţie ridicată de Irena Silberstein în Dosarul nr. 7.996/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I

Pronunţată în şedinţa din data de 14 noiembrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 472

din 21 noiembrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 221 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 221 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, excepţie ridicată de Consiliul Local al Municipiului Făgăraş, prin primar, în Dosarul nr. 26/64/2012 al Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului nr. 54D/2013 al Curţii Constituţionale.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că dosarul este repus pe rol, după ce dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 1 octombrie 2013, dată la care, în scopul unei mai bune studieri a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea la data de 15 octombrie 2013, când a dispus repunerea cauzei pe rol pentru data de 21 noiembrie 2013, ca urmare a imposibilităţii constituirii majorităţii prevăzute de art. 6 şi art. 51 alin. (1) teza a două din Legea nr. 47/1992.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. Întrucât autorul acesteia solicită, de fapt, modificarea textului de lege criticat în sensul ca retransmiterea sectoarelor de drum către autorităţile administraţiei publice locale de care au aparţinut să aibă loc cu acordul acestora, la fel ca preluarea lor de către administratorul drumurilor naţionale. În subsidiar, apreciază că excepţia este neîntemeiată, precizând că textul de lege ce formează obiectul acesteia nu contravine principiului constituţional al autonomiei locale, deoarece, în lipsa acordului menţionat, autoritatea administraţiei publice locale nu poate refuza reprimirea unui bun care îi aparţine.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 29 octombrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 26/64/2012, Curtea de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 221 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, excepţie ridicată de Consiliul Local al Municipiului Făgăraş, prin primar, într-o cauză având ca obiect anularea unor acte administrative.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia - autoritate administrativă locală - arată că nu a fost de acord cu reprimirea în administrare a unui tronson de drum preluat anterior de Ministerul Transporturilor în vederea efectuării unor lucrări de reabilitare, deoarece acestea nu au fost executate corespunzător, tronsonul de drum prezentând grave deficienţe, care pun în pericol siguranţa traficului rutier şi a cetăţenilor. În aceste împrejurări, susţine, în esenţă, că textul de lege criticat este neconstituţional, întrucât retransmiterea către autorităţile administraţiei publice locale nu este condiţionată de acordul acestora - aşa cum se întâmplă, potrivit art. 221 alin. (1) din ordonanţă, în cazul preluării -, acord care ar presupune confirmarea efectuării lucrărilor. În opinia sa, textul de lege criticat contravine principiului constituţional al autonomiei locale, întrucât Consiliul Local ar trebui să îşi dea acordul atât la predarea, cât şi la preluarea în administrarea sa a unui bun. Altfel, ar fi afectată însăşi substanţa dreptului de administrare. Susţine că prin reglementarea criticată se instituie o diferenţiere nejustificată de tratament între momentul transmiterii şi cel al preluării în administrare, precum şi o îngrădire a dreptului de a avea obiecţiuni, de a accepta sau de a refuza retransmiterea în administrare a tronsonului de drum preluat, în funcţie de modul în care au fost realizate sau nu lucrările pentru care s-a preluat administrarea drumului. În opinia sa, textul de lege criticat defavorizează autoritatea administrativă locală, întrucât reprimirea în administrare a drumului, fără acordul său, reprezintă o descărcare de gestiune pentru autoritatea centrală, în detrimentul autorităţii locale, care îşi reia responsabilitatea stării tehnice a drumului, în condiţiile în care aceasta poate fi mai rea decât cea de la predarea administrării, iar o asemenea retransmitere presupune modificări bugetare locale care să includă întreţinerea drumului. Textul de lege criticat creează o vătămare a intereselor administraţiei locale de către administraţia centrală şi face abstracţie de cerinţa proporţionalităţii măsurilor individuale dispuse. Arată că, de vreme ce preluarea din administraţia locală de către autoritatea administrativă centrală a unui tronson de drum naţional nu se poate face decât cu acordul autorităţii publice locale, retransmiterea în administrarea autorităţii publice locale a aceluiaşi tronson de drum nu poate fi dispusă decât în aceleaşi condiţii ca la preluare, cu acordul administraţiei publice locale, pentru a fi respectată cerinţa proporţionalităţii. Existenţa acordului administraţiei publice locale” pentru preluarea administrării bunului i-ar da posibilitatea ca, în calitate de administrator, să stabilească, să confirme sau să infirme realizarea scopului pentru care şi-a dat acordul la preluarea dreptului de administrare.

Curtea de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal apreciază că textul de lege criticat este constituţional.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, textul de lege ce formează obiectul acesteia neconţinând dispoziţii de natură să afecteze principiul autonomiei locale, în acest sens, precizează că, încă de la emiterea acordului pentru darea în administrare către administratorul drumurilor naţionale a sectoarelor de drum naţional sau a altor sectoare de drum, autorităţile locale aveau cunoştinţă de toate aspectele vizate de acest acord, corespunzător prevederilor ordonanţei, şi anume scopul pentru care urma să se facă transmiterea - adică realizarea proiectelor prioritare de interes naţional sau european, dar şi sursa de finanţare aferentă, autorităţile locale fiind, astfel, degrevate, în mod corespunzător, de cheltuielile aferente lucrărilor vizate. Referitor la criticile în sensul că era necesar ca prin ordonanţă să se prevadă şi un acord final, distinct de cel anterior, pentru retransmiterea bunurilor în administrarea autorităţilor administraţiei publice locale de care au aparţinut, apreciază că acestea nu vizează aspecte de constituţionalitate, obligaţiile şi răspunderea autorităţii publice contractante, inclusiv cu privire la realizarea recepţiei lucrărilor finalizate, fiind prevăzute de legislaţia în vigoare. Totodată, precizează că, potrivit art. 867 din Codul civil, dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local, iar autorităţile menţionate controlează modul de exercitare a dreptului de administrare. Aşadar, autorităţile locale nu sunt lipsite de posibilitatea legală a controlării modului de exercitare a dreptului de administrare constituit potrivit legii, inclusiv pe perioada realizării/finalizării lucrărilor în cauză. De asemenea, arată că, la retransmiterea în administrare a sectoarelor de drum aflate în domeniul public astfel reabilitate sau modernizate, respectiv la încheierea protocolului de predare-primire, autorităţilor publice le revine obligaţia aferentă de a verifica starea tehnică a sectoarelor de drum în cauză, pe care trebuie să asigure realizarea serviciilor de transport în condiţii de siguranţă şi să procedeze la toate demersurile legale pe care le consideră necesare, inclusiv pentru recuperarea eventualelor prejudicii, potrivit legii civile.

Avocatul Poporului apreciază că nu pot fi reţinute criticile formulate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate. În opinia sa, este evident că acordul exprimat pentru trecerea temporară a unor sectoare de drum din patrimoniul autorităţilor locale implică şi acordul acestora pentru retransmiterea lor, la finalizarea lucrărilor. Apreciază că este firesc ca, după finalizarea lucrărilor, sectoarele de drum să fie retransmise autorităţilor administraţiei publice de la care au fost preluate iniţial. Măsura instituită de legiuitor are în vedere modernizarea drumurilor de interes naţional, judeţean şi local, iar pentru eficientizare s-a prevăzut un sistem centralizat de realizare, cu consecinţe pozitive asupra dezvoltării economice a unităţilor administrativ-teritoriale. Ca atare, textul de lege criticat nu vizează o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, ci reprezintă concretizarea obligaţiei statului prevăzută de art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie prin care acesta trebuie să asigure crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 221 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 29 iunie 1998. Art. 221 a fost introdus prin art. I pct. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2006 pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 692 din 14 august 2006, şi modificat ulterior prin Legea nr. 10/2007 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 38/2006, pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 16 ianuarie 2007. În prezent, textul de lege criticat are următoarea redactare: „După finalizarea lucrărilor, sectoarele de drum se retransmit autorităţilor administraţiei publice locale de care au aparţinut.

În opinia autorului excepţiei, textul de lege criticat încalcă dispoziţiile din Legea fundamentală cuprinse în art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi în art. 120 alin. (1) potrivit căruia administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin întreaga motivare a acesteia, autorul său argumentează ideea că Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 ar trebui să conţină o reglementare prin care să permită autorităţilor administraţiei publice locale să îşi exprime acordul cu privire la reprimirea, de la administratorul drumurilor naţionale sau, după caz, de la ministerul de resort, a sectoarelor de drum pe care au fost executate lucrările din cadrul proiectelor prioritare de interes naţional şi european, respectiv de interes judeţean şi de interes local. Un asemenea acord ar fi necesar, în opinia autorului excepţiei, pentru a confirma calitatea lucrărilor efectuate, ceea ce ar da expresie, în cele din urmă, autonomiei locale de care se bucură autorităţile administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale, potrivit art. 120 alin. (1) din Constituţie.

Curtea constată că, din modul de formulare al motivării excepţiei, rezultă că autorul acesteia tinde spre completarea enunţului textului de lege ce formează obiect al excepţiei, prin introducerea unei noi cerinţe, şi anume aceea ca retransmiterea, după finalizarea lucrărilor, a sectoarelor de drum către autorităţile administraţiei publice locale de care au aparţinut să aibă loc numai după exprimarea acordului acestora cu privire la reprimirea în administrare a acestora, dacă apreciază că lucrările executate au o calitate corespunzătoare.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire Ia care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”, astfel că, din această perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate apare ca inadmisibilă, autorul acesteia fiind nemulţumit de lipsa din conţinutul normativ al textului criticat a unei astfel de precizări.

Pe de altă parte, pe lângă cele mai sus constatate. Curtea observă că este atributul instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului să clarifice natura raporturilor juridice stabilite între părţile din proces şi să stabilească drepturile şi obligaţiile ce decurg din acestea, în funcţie de împrejurările specifice ale cauzei. Aceasta, deoarece aspectele prezentate în motivarea excepţiei nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate, ci constituie, în realitate, o problemă de aplicare a legii, care ţine de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti competente să judece procesul în cadrul căruia a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 221 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, excepţie ridicată de Consiliul Local al Municipiului Făgăraş, prin primar, în Dosarul nr. 26/64/2012 al Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal. Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL JUSTIŢIEI

 

ORDIN

privind modificarea anexei la Ordinul ministrului justiţiei nr. 3.166/C/2012 pentru aprobarea Condiţiilor şi procedurilor privind transmiterea fără plată între unităţile din sistemul administraţiei penitenciarelor a produselor obţinute în gospodăriile agrozootehnice

 

Având în vedere Adresa nr. 54.306/DCEAN/2013 a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, prin care se solicită emiterea ordinului ministrului justiţiei de modificare a Ordinului ministrului justiţiei nr. 3.166/C/2012 pentru aprobarea Condiţiilor şi procedurilor privind transmiterea fără plată între unităţile din sistemul administraţiei penitenciarelor a produselor obţinute în gospodăriile agrozootehnice,

în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (4) şi (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul justiţiei emite următorul ordin:

Art. I. - Anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr. 3.166/C/2012 pentru aprobarea Condiţiilor şi procedurilor privind transmiterea fără plată între unităţile din sistemul administraţiei penitenciarelor a produselor obţinute în gospodăriile agrozootehnice, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 19 octombrie 2012, se modifică după cum urmează:

- Articolul 7 va avea următorul cuprins:

„Art. 7. - Transferul fără plată al produselor obţinute în gospodăriile agrozootehnice între unităţile din sistemul administraţiei penitenciarelor se realizează prin autofacturare, conform art. 1251 alin. (1) pct. 16 şi art. 128 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare”.

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul justiţiei,

Robert Marius Cazanciuc

 

Bucureşti, 20 decembrie 2013.

Nr. 4.078/C.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

DECIZIA Nr. 17

din 18 noiembrie 2013

 

Dosar nr. 17/2013

 

Livia Doina Stanciu - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al  Secţiei a II-a civil

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale

Ilie Iulian Dragomir - judecător Secţia penală

Mariana Ghena - judecător Secţia penală

Lavinia Valeria Lefterache - judecător Secţia penală

Francisca Maria Vasile - judecător Secţia penală

Leontina Şerban - judecător Secţia penală

Dan Marius Foitoş - judecător Secţia penală

Ana Maria Dascălu - judecător Secţia penală

Mirela Sorina Popescu - judecător Secţia penală

Valentin Horia Şelaru - judecător Secţia penală

Magdalena Iordache - judecător Secţia penală

Angela Dragne - judecător Secţia penală

Livia Luminiţa Zglimbea - judecător Secţia penală - judecător-raportor

Ionuţ Mihai Matei - judecător Secţia penală

Lucia Tatiana Rog - judecător Secţia penală

Adina Georgeta Nicolae - judecător Secţia I civilă

Simona Gina Pietreanu - judecător Secţia I civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător Secţia a II-a civilă

Aurelia Motea - judecător Secţia a II-a civilă

Zoiţa Milăşan - judecător Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Gheorghiţa Luţac - judecător Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 17/2013 este constituit conform dispoziţiilor art. 4144 alin. 3 din Codul de procedură penală, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, raportat la dispoziţiile art. 272 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa completului este prezidată de doamna Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă procurorul şef al Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Iuliana Nedelcu.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent din cadrul Secţiilor Unite, doamna Monica Eugenia Ungureanu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către Ministerul Public asupra Sesizării nr. 1.595/I/A/22 din 17 mai 2013 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bacău, vizând problema de drept: „încadrarea juridică a faptei persoanei fizice, care deţine în afara antrepozitului fiscal (deşi nu are calitate de antrepozitar autorizat), peste limitele prevăzute de lege, produse accizabile nemarcate şi care provin din contrabandă.”

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii învederând că examenul jurisprudenţei penale actuale a evidenţiat mai multe orientări cu privire la acest aspecte şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare:

1. Într-o orientare, instanţele au reţinut un concurs de infracţiuni în structura căruia au intrat:

a) infracţiunile prevăzute de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României (Codul vamal) şi art. 2961 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (Codul fiscal) (anexele nr. 1-93);

b) art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal şi art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (anexele nr. 94-103);

c) art. 270 alin. (3) din Codul vamal, art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal şi art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 (anexele nr. 104-108);

2. Într-o altă orientare, instanţele au reţinut o singură infracţiune, după cum urmează:

a) art. 270 alin. (3) din Codul vamal (anexele nr. 109-139);

b) art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal (anexele nr. 140-168);

c) art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 (anexa nr. 169).

A fost arătată opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că încadrarea juridică corectă este cea exprimată de prima orientare jurisprudenţială, respectiv că „încadrarea juridică a faptei persoanei fizice care deţine în afara antrepozitului fiscal (deşi nu are calitatea de antrepozitar autorizat), peste limitele prevăzute de lege, produse accizabile nemarcate şi care provin din contrabandă”, este cea a unui concurs ideal între infracţiunea prevăzută de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal şi art. 270 alin. (3) din Codul vamal.

Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1. Problema de drept ce a generat practica neunitară

Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la „încadrarea juridică a faptei persoanei fizice, care deţine în afara antrepozitului fiscal (deşi nu are calitate de antrepozitar autorizat), peste limitele prevăzute de lege, produse accizabile nemarcate şi care provin din contrabandă”.

2. Examenul jurisprudenţial

Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional cu privire la interpretarea şi aplicarea art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal şi art. 270 alin. (3) din Codul vamal, respectiv încadrarea juridică a faptei persoanei fizice care deţine în afara antrepozitului fiscal (deşi nu are calitatea de antrepozitar autorizat), peste limitele prevăzute de lege, produse accizabile nemarcate şi care provin din contrabandă, a fost relevată o practică neunitară.

3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii învederând că examenul jurisprudenţei penale actuale a evidenţiat mai multe orientări cu privire la acest aspecte şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare:

3.1. Într-o orientare, instanţele au reţinut un concurs de infracţiuni în structura căruia au intrat:

a) infracţiunile prevăzute de art. 270 alin. (3) din Codul vamal şi art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal (anexele nr. 1-93);

b) art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal şi art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 (anexele nr. 94-103);

c) art. 270 alin. (3) din Codul vamal, art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal şi art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 (anexele nr. 104-108).

3.2. Într-o altă orientare, instanţele au reţinut o singură infracţiune, după cum urmează:

a) art. 270 alin. (3) din Codul vamal (anexele nr. 109-139);

b) art.2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal (anexele nr. 140-168);

c) art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 (anexa nr. 169).

A fost arătată opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că încadrarea juridică corectă este cea exprimată de prima orientare jurisprudenţială, respectiv că „încadrarea juridică a faptei persoanei fizice care deţine în afara antrepozitului fiscal (deşi nu are calitatea de antrepozitar autorizat), peste limitele prevăzute de lege, produse accizabile nemarcate şi care provin din contrabandă”, este cea a unui concurs ideal între infracţiunea prevăzută de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal şi art. 270 alin. (3) din Codul vamal.

4. Soluţia propusă de autorul sesizării (Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău):

„În cazul deţinerii în afara antrepozitului fiscal a produselor accizabile nemarcate fiscal peste limita prevăzută de lege, produse pentru care accizele nu au fost plătite şi care provin din contrabandă, pe lângă infracţiunea de evaziune fiscală trebuie reţinută infracţiunea prevăzută de art. 2961 din Codul fiscal, precum şi infracţiunea de contrabandă.”

Argumente invocate:

Prin simpla deţinere în afara antrepozitului fiscal a produselor accizabile pentru care accizele n-au fost percepute conform legii, devine exigibilă obligaţia de plată, iar prin nedeclararea acestora organelor fiscale se realizează o ascundere a bunului taxabil în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, fiind întrunite astfel elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, pentru că orice persoană fizică sau juridică poate fi subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală în situaţia în care deţine în afara antrepozitului fiscal produse accizabile şi nu face dovada că pentru acele produse s-au plătit accizele către statul îndreptăţit.

Dacă produsele accizabile deţinute în afara antrepozitului fiscal sunt nemarcate, marcate necorespunzător ori cu marcaje false şi depăşesc limitele stabilite de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal, evaziunea fiscală va intra în concurs cu infracţiunea prevăzută de acest din urmă text de lege.

Originea ilicită a bunului dobândit în mod fraudulos nu justifică sustragerea acestuia de la impunere. Edificatoare în acest sens sunt dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (Codul de procedură fiscală), conform cărora veniturile, alte beneficii şi valori patrimoniale sunt supuse legii fiscale indiferent dacă sunt obţinute din activităţi ce îndeplinesc sau nu cerinţele altor dispoziţii legale.

Comparând conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală în modalitatea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, constând în ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, precum şi conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal, se constată că deţinerea în afara antrepozitului fiscal a produselor accizabile nemarcate fiscal, peste limitele prevăzute de lege, reprezintă unul dintre mijloacele frauduloase de realizare a laturii obiective a evaziunii fiscale, care constituie prin ea însăşi o infracţiune distinctă, astfel încât nu poate fi absorbită în conţinutul infracţiunii de evaziune fiscală.

Nici infracţiunea de evaziune fiscală nu poate fi absorbită în infracţiunea prevăzută de Codul fiscal, întrucât în conţinutul acestei din urmă infracţiuni legiuitorul nu prevede expres cerinţa scopului sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Astfel, sunt incidente dispoziţiile art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal, dacă produsele accizabile deţinute în afara antrepozitului fiscal nu sunt marcate corespunzător şi în situaţia în care accizele au fost percepute conform legii, făptuitorul neurmărind o sustragere de la plata acestora. Aceasta pentru că produsele accizabile, respectiv produsele alcoolice, tutunul prelucrat, sunt supuse unui regim special, constând în obligaţia de marcare a acestora, conform art. 20661 şi următoarele din Codul fiscal, iar pentru asigurarea respectării acestui regim special, legiuitorul a instituit sancţiuni specifice, inclusiv de natura penală.

Pe de altă parte, a considera că infracţiunea prevăzută de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal absoarbe în conţinutul acesteia infracţiunea de evaziune fiscală ar însemna că aceeaşi soluţie să fie reţinută şi în cazul contravenţiei prevăzute de art. 2213 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal, singura deosebire dintre conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal şi cel al contravenţiei prevăzute de art. 2213 alin. (2) din Codul fiscal fiind numărul şi cantitatea de produse accizabile nemarcate fiscal deţinute în afara antrepozitului fiscal. Or, o asemenea soluţie ar fi inacceptabilă, permiţând să rămână nesancţionate din punct de vedere penal persoane care ascund bunul ori sursa impozabilă sau taxabilă, deşi acţionează în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Referitor la infracţiunea de contrabandă, Codul vamal nu mai prevede, aşa cum se preciza în vechiul Cod vamal la art. 182, că, în cazul în care trecerea peste frontieră a unor anumite mărfuri sau bunuri constituie infracţiuni cuprinse în alte legi, fapta se pedepseşte în condiţiile şi cu sancţiunile prevăzute în acele legi, dacă sunt mai aspre.

Din moment ce art. 278 din Codul vamal se limitează la a preciza că dispoziţiile secţiunii care cuprinde infracţiunile la regimul vamal se completează cu prevederile Codului penal ai României, precum şi cu dispoziţiile penale prevăzute în alte legi speciale demonstrează că legiuitorul a promovat soluţia concursului de infracţiuni pentru cazurile în care anterior se recunoaşte doar un concurs de texte.

5. Opinia procurorului general

Soluţia propusă de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul orientării jurisprudenţiale potrivit căreia „încadrarea juridică a faptei persoanei fizice care deţine în afara antrepozitului fiscal (deşi nu are calitatea de antrepozitar autorizat), peste limitele prevăzute de lege, produse accizabile nemarcate şi care provin din contrabandă” este cea a unui concurs ideal între infracţiunea prevăzută de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal şi art. 270 alin. (3) din Codul vamal.

Argumente invocate:

În momentul introducerii, chiar ilegale, pe teritoriul României de produse (bunuri sau mărfuri) accizabile care, totodată, trebuie supuse unui regim vamal, se nasc în persoana autorului faptei două obligaţii fiscale, respectiv datoria vamală şi acciza. Acestea sunt, de altfel, expresii ale valorilor sociale ocrotite prin cele două legi speciale, Codul fiscal şi Codul vamal, inclusiv prin norme cu caracter penal.

Încălcarea acestor valori sociale prin săvârşirea unor fapte care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal, respectiv de art. 270 alin. (3) din Codul vamal, ţinând seama şi de caracterul de legi speciale al acestor acte normative este argumentul pentru reţinerea celor două infracţiuni în concurs ideal.

În consecinţă, pledează pentru reţinerea concursului ideal de infracţiuni valorile sociale diferite ocrotite prin cele două legi cu caracter special (regimul fiscal şi cel vamal), absenta unităţii de interes juridic protejat.

Acestea sunt, totodată, şi argumente care exclud un raport de absorbţie între cele două infracţiuni, în oricare dintre variante (a infracţiunii prevăzute de art. 270 alin. (3) din Codul vamal în infracţiunea prevăzută de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal şi invers). La aceste argumente se adaugă şi faptul că, în abstracte oricare dintre infracţiunile menţionate se poate consuma fără absorbţia celeilalte datorită elementelor de diferenţă situate la nivelul obiectului material (cel al infracţiunii de contrabandă, deşi îi include pe cel al infracţiunii prevăzute de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal, este mai larg decât acesta, nefiind circumscris exclusiv produselor accizabile, ci tuturor bunurilor sau mărfurilor care trebuie supuse unui regim vamal; al premisei ataşate acestui obiect - în cazul contrabandei, acela de a proveni din aceasta şi care nu este necesar în cazul infracţiunilor reglementate de Codul fiscal), al subiectului activ care, în cazul infracţiunii de contrabandă, este supus condiţiei de a cunoaşte provenienţa ilicită a bunurilor sau mărfurilor, condiţie indiferentă în cazul infracţiunilor reglementate de Codul fiscal.

Reţinând în concurs ideal infracţiunea prevăzută de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal şi art. 270 alin. (3) din Codul vamal, autorul, condamnat sub această încadrare juridică, va fi obligat şi la plata accizei şi datoriei vamale, obligaţii care îi incumbă şi care sunt exigibile astfel cum s-a arătat în cele ce preced.

Faptul recuperării sumelor ce reprezintă obiectul obligaţiei fiscale (acciză), respectiv vamale exclude posibilitatea reţinerii, în concurs, şi a infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1 j lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Această infracţiune incriminează ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile dacă s-a realizat în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Conform art. 2 lit. e) din Legea nr. 241/2005, obligaţiile fiscale sunt cele prevăzute exclusiv de Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, printre acestea regăsindu-se şi acciza (art. 2 alin. (1) lit. g) din Codul fiscal).

Or, sustragerea de la plata accizei, prin ascunderea bunului sau sursei impozabile sau taxabile, se realizează într-o manieră particulară prin săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal.

Într-adevăr, această infracţiune este o modalitate faptică de săvârşire a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 (deţinerea în afara antrepozitului fiscal de produse accizabile, pentru care accizele nu au fost percepute conform legii, fapt care face exigibilă obligaţia de plată a accizei, reprezintă o ascundere a bunului taxabil în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţilor fiscale), însă ea a fost reglementată distinct printr-o normă cu caracter special care va exclude de la aplicare norma cu caracter general, respectiv art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Reţinerea ambelor infracţiuni, atât a art. 2961 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, cât şi a art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 ar avea caracter redundant, ilustrând un concurs de calificări sau de texte care se rezolvă prin aplicarea principiului specialia generalibus derogant

Astfel, opinia transmisă Înaltei Curţi arată că „încadrarea juridică a faptei persoanei fizice care deţine în afara antrepozitului fiscal (deşi nu are calitatea de antrepozitar autorizat), peste limitele prevăzute de lege, produse accizabile nemarcate şi care provin din contrabandă”, este cea a unui concurs ideal între infracţiunea prevăzută de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal şi art. 270 alin. (3) din Codul vamal.

6. Raportul asupra recursului în interesul legii

Punctul de vedere exprimat de judecătorul raportor este în sensul reţinerii unui concurs ideal între infracţiunea prevăzută de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal şi art. 270 alin. (3) din Codul vamal.

Argumente:

Infracţiunea prevăzută în art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal constă în: „deţinerea de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, potrivit titlului VII, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, peste limita a 10.000 ţigarete, 400 ţigări de foi de 3 grame, 200 ţigări de foi mai mari de 3 grame, peste 1 kg tutun de fumat, alcool etilic peste 40 litri, băuturi spirtoase peste 200 litri, produse intermediare de alcool peste 300 litri, băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri, peste 300 litri.”

Litera I) a acestui articol a fost modificată prin pct. 86 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, începând cu data de 1 ianuarie 2012.

Anterior modificării Codului fiscal prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, o astfel de faptă nu era prevăzută ca infracţiune.

În art. 220 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală, anterior modificării acestuia prin Ordonanţa Guvernului nr. 29/2011 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, era calificată drept contravenţie: „deţinerea în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării potrivit Titlului VII din Codul fiscal, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false”.

a) Obiectul juridic al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care reglementează desfăşurarea normală a obligaţiilor financiare şi fiscale dintre contribuabili şi stat cu privire la impozite şi alte contribuţii legale determinate de operaţiunile cu produse accizabile.

b) Obiectul material constă în produse accizabile supuse marcării potrivit titlului VII din Codul fiscal, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false.

c) Subiecţii infracţiunii

Subiecţii raportului juridic fiscal sunt enunţaţi de art. 17 din Codul de procedură fiscală, fiind: statul, unităţile administrativ-teritoriale, contribuabilul şi alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport.

Subiectul pasiv al infracţiunii este statul, în calitate de titular al valorilor sociale ocrotite, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale subordonate cu personalitate juridică.

Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică care îndeplineşte condiţiile generale pentru a răspunde din punct de vedere penal, pentru că legea nu se referă la vreo calitate specială a făptuitorului.

În practica judiciară au existat opinii diferite cu privire la calitatea de subiect activ al acestei contravenţii.

Opiniile contradictorii au fost generate de dispoziţiile ari 221 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, anterior modificării acestora prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2009 privind îmbunătăţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale, conform cărora „sancţiunile contravenţionale prevăzute la aii. 219 şi art. 220 se aplică persoanelor fizice sau persoanelor juridice care au calitatea de subiect juridic fiscal”.

Practica neunitară a condus la promovarea unui recurs în interesul legii, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia nr. LXI (61) din 24 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 7 aprilie 2008.

Prin această decizie s-a stabilit că: „dispoziţiile art. 190 alin. (1) lit. c) devenit art. 220 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală, republicat, raportate la prevederile art. 191 alin. (2), devenit art. 221 alin. (2) din acelaşi cod, se interpretează în sensul că persoana care nu are calitatea de antrepozitar sau comerciant nu este subiect activ al contravenţiei de deţinere în afara antrepozitului fiscal ori de comercializare a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, potrivit Titlului VII din Codul fiscal”.

Comparând reglementarea contravenţiei şi conţinutul infracţiunii în vigoare se poate constata că, în cazul infracţiunii, legiuitorul a prevăzut deţinerea de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal a produselor accizabile nemarcate, marcate necorespunzător ori cu marcaje false şi peste anumite limite.

Prin urmare, judecătorul-raportor a arătat că nu împărtăşeşte opinia unor instanţe de judecată (ale căror hotărâri se regăsesc în anexe), care au dispus achitarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal, motivând că fapta unei persoane de a deţine o anumită cantitate de ţigări nu întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni, întrucât acea persoană nu avea un antrepozit fiscal constituit potrivit legii.

Important de precizat este că, potrivit legislaţiei în vigoare, dispoziţiile legale care au fundamentat Decizia nr. LXI din 24 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au modificat.

Astfel, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2009 s-au modificat dispoziţiile titlului X - „Sancţiuni” din Codul de procedură fiscală, inclusiv prevederile art. 221 alin. (2) care au făcut obiectul recursului în interesul legii evocat mai sus.

Potrivit art. I pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2009, articolul 221 alin. (2) teza I din Codul de procedură fiscală a fost modificat cu următorul cuprins: „sancţiunile contravenţionale prevăzute la art. 219-220 se aplică, după caz, persoanelor fizice sau persoanelor juridice”.

Prin Ordonanţa Guvernului nr. 29/2011 a fost abrogată contravenţia de deţinere în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, potrivit titlului VII din Codul fiscal, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, prevăzută de art. 220 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală, dar prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale aceeaşi contravenţie a fost introdusă prin art. 2213 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal, menţinându-se şi o dispoziţie identică în ceea ce priveşte sancţionarea acesteia.

În art. 2214 alin. (2) teza I din Codul fiscal se prevede că: „sancţiunile contravenţionale prevăzute la art. 2213 se aplică, după caz, persoanelor fizice sau persoanelor juridice”.

Prin urmare, spre deosebire de legislaţia anterioară, ce a generat promovarea recursului în interesul legii, legiuitorul nu a mai limitat aplicarea contravenţiei în cauză doar persoanelor fizice sau persoanelor juridice care au calitatea de subiect juridic fiscal.

În aceste condiţii, recursul în interesul legii soluţionat prin Decizia LXI din 24 septembrie 2007 nu îşi mai găseşte aplicarea.

În acest sens, s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 585 din 5 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 617 din 31 august 2011, soluţionând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2009, care au modificat alin. (2) al art. 221 din Codul de procedură fiscală.

Curtea Constituţională a apreciat că intervenţia legiuitorului asupra dispoziţiilor legale a căror aplicare a generat o practică neunitară a instanţelor judecătoreşti, chiar dacă aceasta a fost înlăturată prin decizia instanţei supreme, „s-a exercitat în limitele constituţionale prevăzute de art. 61 coroborat cu art. 115 din Legea fundamentală, referitoare la Parlament - autoritate legiuitoare primară, respectiv la Guvern - legiuitorul delegat”.

De asemenea, Curtea Constituţională a stabilit că autoritatea de lucru judecat de care se bucură Decizia LXI din 24 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Codului de procedură fiscală este una absolută pe toată durata de existenţă a normei care a făcut obiectul deciziei. Sancţionarea persoanei fizice subiect activ al contravenţiei de deţinere în afara antrepozitului fiscal ori de comercializare a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, indiferent dacă are sau nu calitatea de antrepozitar sau comerciant, este determinată de survenirea unui eveniment legislativ care elimină soluţia legislativă ce a fundamentat decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aspect ce nu contravine cu nimic autorităţii de lucru judecat al acesteia văzute ca garanţie a principiului neretroactivităţii legii.

Prezentarea modificărilor legislative în materia sancţionării contravenţiei, care în prezent se aplică oricărei persoane fizice, indiferent dacă are sau nu calitatea de antrepozitar sau comerciant, este un argument în plus pentru a constata că în materia incriminării aceleiaşi fapte ca infracţiune în art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal, subiectul activ al acesteia este unul general, necircumstanţiat, putând fi orice persoană fizică sau juridică în privinţa căreia sunt îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii penale, indiferent dacă are sau nu are calitatea de antrepozitar sau de comerciant.

d) Latura obiectivă a infracţiunii se caracterizează prin elementul material care constă în acţiunea de „deţinere în afara antrepozitului fiscal” a produselor accizabile în mod contrar dispoziţiilor legale.

e) Latura subiectivă se poate realiza numai sub forma intenţiei, care poate fi directă sau indirectă.

f) Regimul sancţionator - infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 4 ani, iar tentativa nu este sancţionată.

Aşa cum s-a arătat, această infracţiune a fost introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2010. În expunerea de motive a ordonanţei de urgenţă s-a arătat că s-a dorit reglementarea unor noi infracţiuni şi contravenţii, precum şi redefinirea sistemului sancţionator al anumitor acţiuni sau inacţiuni, respectiv:

- înlocuirea răspunderii contravenţionale pentru anumite fapte prevăzute de Codul de procedură fiscală cu răspunderea penală, prin instituirea unor noi infracţiuni în Codul fiscal;

- reglementarea competenţei constatării faptelor ce pot constitui infracţiuni în condiţiile art. 2961 din Codul fiscal la nivelul organelor de urmărire penală şi al organelor fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;

- reglementarea unor noi infracţiuni în Codul vamal.

Prin aceeaşi Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 54/2010 a fost incriminată infracţiunea prevăzută de art. 270 alin. (3) din Codul vamal ca infracţiune asimilată infracţiunii de contrabandă.

Art. 270 alin. (3) din Codul vamal incriminează colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârşirii acesteia, asimilând faptele enumerate cu infracţiunea de contrabandă şi prevăzând o pedeapsă de la 2 la 7 ani închisoare.

a) Obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale de natură economică ce reglementează regimul vamal.

b) Obiectul material este reprezentat de bunurile care trebuie plasate sub un regim vamal, cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârşirii acesteia.

c) Subiecţii infracţiunii

Subiectul pasiv principal este statul prin organele sale specializate, reţinând că, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, s-a produs o reorganizare a Direcţiei Naţionale a Vămilor, aceasta fiind preluată în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, agenţie ce înglobează în structura sa direcţii ce se ocupă de combaterea evaziunii fiscale, a fraudei fiscale şi a fraudei vamale.

Subiectul activ poate fi orice persoană fizică căreia i se poate angaja răspunderea penală, în condiţiile normelor generale de drept penal.

d) Latura obiectivă a infracţiunii

Elementul material este reprezentat printr-o multitudine de acţiuni, constând în colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârşirii acesteia.

e) Latura subiectivă

Această infracţiune poate fi comisă cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, calificată prin îndeplinirea condiţiei ca făptuitorul să cunoască faptul că bunurile provin din contrabandă sau sunt destinate săvârşirii acesteia.

f) Regimul sancţionator

Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

Cu privire la incriminarea în Codul vamal a infracţiunilor de contrabandă şi a celor asimilate acesteia se remarcă faptul că în Codul vamal nu se mai regăseşte o prevedere cu acelaşi conţinut ca al art. 182 din vechiul Cod vamal al României.

În vechea reglementare se stabilea că: „în cazul în care trecerea peste frontieră a unor anumite mărfuri sau bunuri constituie infracţiuni cuprinse în alte legi, fapta se pedepseşte în condiţiile şi cu sancţiunile prevăzute în acele legi, dacă sunt mai aspre”.

În art. 278 din actuala reglementare (Codul vamal) se arată doar că: „dispoziţiile secţiunii care cuprind infracţiunile la regimul vamal se completează cu prevederile Codului penal al României, precum şi cu dispoziţiile penale prevăzute în alte legi speciale”.

Faţă de aceste modificări se poate constata că legiuitorul a înţeles să promoveze soluţia concursului de infracţiuni pentru situaţiile în care anterior se recunoştea doar un concurs de texte.

Din reglementarea celor două infracţiuni analizate mai sus rezultă că obiectul material al infracţiunii prevăzute de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal îl reprezintă produse accizabile.

Obiectul material al infracţiunii prevăzute de art. 270 alin. (3) din Codul vamal îl reprezintă bunurile sau mărfurile care trebuie să fie plasate sub un regim vamal şi care, totodată, provin din contrabandă.

Acciza este reglementată de Codul fiscal, iar regimul vamal este reglementat de Codul vamal, legi speciale care protejează valori sociale diferite.

Următoarele noţiuni sunt necesar a fi explicate din perspectiva reglementărilor în vigoare incidente:

Produsele accizabile [alcool, băuturi alcoolice şi tutun prelucrat, conform art. 2062 lit. a) şi b) din Codul fiscal] sunt supuse accizei din momentul importului acestora, chiar neregulamentar [art. 2065 lit. b) şi art. 2067 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ]. Mai mult, deţinerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal, pentru care nu se face dovada perceperii accizelor, atrage plata acestora [art. 20621 alin. (7) din Codul fiscal].

Conform art. 2065 alin. (1) din Codul fiscal, acciza este exigibilă în momentul eliberării pentru consum care, potrivit art. 2067 alin. (1) lit. b) şi d) din acelaşi act normativ, are înţelesul de deţinere de produse accizabile în afara unui regim suspensiv de accize pentru care accizele nu au fost percepute [lit. b)], respectiv importul de produse accizabile, chiar şi neregulamentar, cu excepţia cazului în care produsele accizabile sunt plasate, imediat după import, în regim suspensiv de accize [lit. d) a art. 2067 alin. (1), anterior menţionată].

Din coroborarea pct. 4 şi 11 ale art. 2063 din Codul fiscal rezultă că antrepozitul fiscal constituie un regim suspensiv de accize.

În consecinţă, deţinerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal exclude existenţa unui regim suspensiv de accize şi naşte, în persoana care deţine astfel produsele accizabile, obligaţia de plată a accizei [art. 2069 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal]. Acciza devine exigibilă, aşa cum s-a arătat anterior, din momentul deţinerii [art. 2066 alin. (1) coroborat cu art. 2067 alin. (1) lit. b) şi art. 20621 alin. (7) din Codul fiscal], fie din momentul importului, chiar şi neregulamentar [art. 2066 alin. (1) coroborat cu art. 2067 alin. (1) lit. d) şi art. 20621 alin (1) din acelaşi cod], în condiţiile în care produsele accizabile deţinute în afara antrepozitului fiscal sunt nemarcate ori au marcaje necorespunzătoare sau false şi, totodată, depăşesc şi limitele cantitative prevăzute de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal, sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

Obiectul recursului în interesul legii are ca premisă condiţia provenienţei din contrabandă a produselor accizabile.

Conform art. 71 din Codul vamal, mărfurilor străine introduse în ţară li se atribuie o destinaţie vamală. Potrivit art. 4 pct. 19 lit. a) din acelaşi cod, destinaţia vamală poate fi plasarea mărfurilor sub un regim vamal, iar regimul vamal, conform art. 4 pct. 20 lit. a), poate fi punerea în liberă circulaţie.

Punerea în circulaţie a mărfurilor supuse dreptului de import dă naştere datoriei vamale la import, conform art. 223 alin. (1) din Codul vamal.

Totuşi, chiar şi introducerea ilegală pe teritoriul vamal al României a mărfurilor supuse dreptului de import dă naştere datoriei vamale la import, conform art. 224 alin. (2) din Codul vamal.

Potrivit aspectelor mai sus evocate rezultă că în momentul introducerii, chiar ilegale, pe teritoriul României de produse accizabile şi care, în acelaşi timp, trebuie supuse unui regim vamal, în persoana autorului faptei se nasc două obligaţii, respectiv datoria vamală şi acciza, expresia valorilor sociale diferite, ocrotite prin cele două legi speciale, Codul fiscal şi Codul vamal.

Încălcarea acestor valori sociale este pedepsită, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile, de dispoziţiile art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal şi ale art. 270 alin. (3) din Codul vamal, cele două infracţiuni aflându-se în concurs ideal.

Judecătorul-raportor a arătat că nu opinează în sensul că ar opera un raport de absorbţie între cele două infracţiuni, în oricare variante, pornind de la absenţa unităţii de interes juridic protejat.

Oricare dintre aceste infracţiuni se poate consuma fără cealaltă, datorită diferenţelor de obiect material, dar şi de subiect activ care, în cazul infracţiunii de contrabandă, este supus condiţiei de a cunoaşte provenienţa ilicită a bunurilor sau mărfurilor.

În ceea ce priveşte latura civilă a acestor infracţiuni, remarcăm că în toate hotărârile anexate instanţele au dispus obligarea autorului condamnat pentru ambele infracţiuni atât la plata accizei, cât şi la plata datoriei vamale.

Pornind de la această constatare, respectiv recuperarea atât a obligaţiei fiscale, cât şi a obligaţiei vamale, opinăm că nu se poate reţine, în concurs cu cele două infracţiuni analizate mal sus, şi infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin.(1) lit. a) din Legea tir. 241/2005.

Această infracţiune incriminează „ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile” realizată „în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale”.

Art. 2 lit. e) din Legea nr. 241/2005 defineşte noţiunea de „obligaţii fiscale”ca reprezentând „obligaţiile prevăzute de Codul fiscal şi de Codul de procedură fiscală”, printre acestea regăsindu-se şi acciza [art. 2 alin. (1) lit. g) din Codul fiscal].

Sustragerea de la plata accizei este reglementată însă, în condiţii speciale, prin săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal, or norma cu caracter special exclude norma cu caracter general, respectiv art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Există deci, în această materie, un concurs de calificări şi de texte incriminatoare, iar principiul specialia generalibus derogant face imposibilă reţinerea ambelor infracţiuni.

În hotărârile judecătoreşti în care ambele infracţiuni au fost reţinute în concurs [atât art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cât şi art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal] s-a argumentat că infracţiunea din Codul fiscal nu prevede expres cerinţa scopului sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, regăsită doar în conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală.

Chiar dacă această cerinţă nu apare, în mod formal, în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal, el este însă subînţeles, pornind de la dispoziţiile art. 20621 alin. (2) din Codul fiscal, conform cărora, când acciza nu a fost plătită, deţinerea produselor accizabile poate avea loc doar într-un antrepozit fiscal.

Prin urmare, deţinerea unor astfel de produse în afara antrepozitului fiscal include intenţia şi scopul sustragerii de la plata accizei.

Un alt argument din hotărârile judecătoreşti care au reţinut în concurs cele două infracţiuni a avut în vedere împrejurarea că a considera că infracţiunea prevăzută în art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal absoarbe în conţinutul său infracţiunea de evaziune fiscală ar însemna ca aceeaşi soluţie să fie reţinută şi în cazul contravenţiei prevăzute în art. 2213 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal, singura distincţie dintre conţinutul infracţiunii şi al contravenţiei fiind numărul şi cantitatea de produse accizabile nemarcate fiscal deţinute în afara antrepozitului fiscal.

S-a considerat că o asemenea soluţie ar fi inacceptabilă, permiţând să rămână nesancţionate din punct de vedere penal persoane care ascund bunuri ori sursa impozabilă sau taxabilă, deşi acţionează în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Judecătorul-raportor a arătat că nu împărtăşeşte acest punct de vedere pornind de la principiul non bis in idem, transpus şi în prevederile art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Acest articol consacră dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, statuând că nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile acelui stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.

Legea şi procedura „penală” de care vorbeşte articolul respectiv au un înţeles identic cu cel al „acuzaţiei în materie penală” din art. 6 şi 7 ale Convenţiei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului determină dacă fapta intră în domeniul materiei penale în funcţie de criterii alternative, respectiv calificarea juridică a infracţiunii litigioase în dreptul naţional, natura acesteia şi severitatea sancţiunii aplicabile.

Aspectul cu privire la care există unanimitate în doctrina şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întărită şi de unele decizii de speţă ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, este acela că o faptă nu poate fi calificată concomitent ca fiind de natură penală şi contravenţională, fiind astfel nelegală aplicarea unei duble sancţiuni.

Revenind la argumentul analizat, apreciem că el nu poate fi reţinut fiindcă ar însemna să admitem că în situaţia în care numărul şi cantitatea de produse accizabile nemarcate fiscal deţinute în afara antrepozitului fiscal sunt situate sub limita prevăzută pentru infracţiune, fapta constituind deci contravenţia prevăzută în art. 2213 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal, ar putea constitui în acelaşi timp şi infracţiunea prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, ceea ce ar încălca flagrant principiul non bis in idem.

Faţă de considerentele expuse, prin proiectul propus prin raportul întocmit în cauză, s-a avut în vedere următoarea soluţie: încadrarea juridică a faptei persoanei fizice care deţine în afara antrepozitului fiscal (deşi nu are calitatea de antrepozitar autorizat), peste limitele prevăzute de lege, produse accizabile nemarcate şi care provin din contrabandă este cea a unui concurs ideal între infracţiunea prevăzută de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal şi art. 270 alin. (3) din Codul vamal,

7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Pentru soluţionarea prezentului recurs în interesul legii, s-a stabilit termen de judecată la 18 noiembrie 2013, dată la care completul competent să judece recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii, stabilind următoarele:

Art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 incriminează fapta de evaziune fiscală, constând în ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Potrivit art. 270 alin. (3) din Codul vamal sunt asimilate infracţiunii de contrabandă şi se pedepsesc potrivit alin. (1) al aceluiaşi articol colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, cunoscând că provin din contrabandă sau sunt destinate săvârşirii acesteia.

Infracţiunea din Codul fiscal, prevăzută de art. 2961 alin. (1) lit. l), constă în deţinerea de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, potrivit titlului VII, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, peste limita a 10.000 de ţigarete [...] şi se sancţionează cu închisoare de la 1 an la 4 ani.

Pentru combaterea evaziunii fiscale legiuitorul a incriminat, în mod general, sustragerea de la plata taxelor şi impozitelor în Legea nr. 241/2005 şi, respectiv, a incriminat în alte legi speciale modalităţi concrete de sustragere de la plata taxelor, infracţiunile din aceste legi constituind forme specifice de evaziune fiscală.

Omisiunea plăţii taxelor datorate este, aşadar, incriminată atât în Codul fiscal, cât şi în Legea nr. 241/2005, respectiv în Codul vamal. Astfel, infracţiunea din Codul fiscal [art. 2961 alin. (1) lit. l), deţinerea de bunuri accizabile în afara antrepozitului fiscal] este un act preparator al evaziunii fiscale incriminat distinct. Situaţia premisă se referă la depozite clandestine de produse accizabile, rezultate din producerea fără forme legale sau scoaterea din antrepozite fiscale fără forme legale a unor produse supuse accizării. Dacă provenienţa acestor bunuri este contrabanda, se va reţine numai această infracţiune (art. 270 din Codul vamal), în conţinutul său [alin. (3)] intrând şi depozitarea bunurilor accizabile sustrase de la controlul vamal.

Evaziunea fiscală reprezintă incriminarea generală în cazul omisiunii plăţii taxelor şi impozitelor cu privire la bunuri aflate pe teritoriul României, iar infracţiunea de contrabandă reprezintă o infracţiune complexă cu privire la omisiunea plăţii aceloraşi taxe şi impozite, dacă bunurile au fost introduse în ţară în mod fraudulos. Contrabanda reprezintă astfel o normă complexă de incriminare a unei modalităţi specifice de sustragere de la plata taxelor, şi anume prin introducerea bunurilor cu încălcarea regimului juridic al frontierei.

Obiectul juridic al infracţiunii de evaziune fiscală este diferit de cel al infracţiunii de contrabandă doar prin faptul că în cazul infracţiunii de contrabandă se apără şi regimul frontierei de stat, nu numai regimul administrării impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat.

Obiectul juridic al infracţiunii de contrabandă este diferit de cel al infracţiunii de deţinere de bunuri accizabile în afara antrepozitului fiscal, fără a fi marcate ori marcate necorespunzător sau cu marcaje false, peste limita a 10.000 de ţigarete, doar prin faptul că în cazul infracţiunii de contrabandă se apără şi regimul frontierei de stat, nu numai regimul administrării impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat. Astfel, obligaţiile fiscale definite de Legea nr. 241/2005 în art. 2 lit. e) (obligaţii fiscale sunt obligaţiile prevăzute de Codul fiscal şi de Codul de procedura fiscală) includ taxele vamale prevăzute de Codul vamal. Taxele vamale sunt incluse în Codul de procedură fiscală, în art. 1 alin. (2) prevăzându-se că prezentul cod se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale, iar în art. 2 alin. (2), că prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat. TVA şi accizele intră la bugetul general consolidat al României.

Obiectul juridic complex al infracţiunii de contrabandă apare ca evident prin compararea infracţiunilor prevăzute în art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României şi infracţiunilor din Codul vamal. Astfel, art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 prevede că prin infracţiune de frontieră se înţelege fapta prevăzută de lege ca infracţiune, săvârşită în scopul trecerii ilegale peste frontiera de stat a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor sau altor bunuri, iar art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001, că trecerea frontierei de stat a mijloacelor de transport, mărfurilor şi altor bunuri se face cu respectarea legilor care reglementează regimul vamal.

Ambele infracţiuni presupun o conduită ilicită comună, descrisă ca atare în elementul material din conţinutul constitutiv. În plus, infracţiunea din Codul vamal are în vedere un scop specific, şi anume sustragerea de la plata taxelor datorate statului. Astfel, deşi infracţiunea de frontieră presupune acea faptă prin care se incriminează trecerea ilegală peste frontiera de stat a mărfurilor, contrabanda, prin care se incriminează aceeaşi conduită, este inclusă în Codul vamal în considerarea sustragerii de la plata taxelor datorate statului. În art. 270 alin. (3) din Codul vamal, legiuitorul a incriminat astfel o formă de tăinuire a bunurilor provenind din contrabandă, având aceleaşi cerinţe referitoare la obiectul juridic cu cele de la infracţiunea de contrabandă.

Elementul material al infracţiunii de contrabandă constă în introducerea sau scoaterea din ţară, prin orice mijloace, a bunurilor sau mărfurilor, prin alte locuri decât cele stabilite pentru control vamal, sau introducerea sau scoaterea din ţară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragere de la controlul vamal, a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, incluzând deci deţinerea produselor accizabile supuse marcării.

Elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 constând în ascunderea bunului sau a sursei impozabile sau taxabile se realizează prin deţinerea bunurilor cunoscând că provin din contrabandă, deci că au fost sustrase de la controlul vamal.

Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal constă în deţinerea sau comercializarea produselor accizabile supuse marcării, iar la infracţiunea asimilată contrabandei, art. 270 alin. (3) din Codul vamal, elementul material constă în colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau mărfurilor cunoscând că provin din contrabandă, deci că au fost sustrase de la controlul vamal.

Elementul material al laturii obiective al infracţiunii asimilate contrabandei este mai larg faţă de cel al infracţiunii de deţinere în afara antrepozitului fiscal a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate ori marcate necorespunzător sau cu marcaje false, peste limita a 10.000 de ţigarete.

Având în vedere obiectul juridic mai larg al infracţiunii de contrabandă, modalitatea specifică de realizare a elementului material care se încadrează atât în deţinere în afara antrepozitului fiscal - art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal cât şi în contrabandă, infracţiunea de contrabandă este o infracţiune complexă, care include deţinerea bunurilor în afara antrepozitului, dacă provenienţa acestor bunuri este contrabanda.

Contrabanda, atât în varianta tip, cât şi în cazul infracţiunii asimilate contrabandei, reprezintă astfel o infracţiune complexă, prin care se incriminează o modalitate specifică de sustragere de la plata taxelor şi anume prin introducerea sau deţinerea bunurilor (atât a produselor accizabile, cât şi a celor care nu sunt purtătoare de accize), care au intrat în ţară cu încălcarea regimului juridic al frontierei.

Deţinerea de bunuri accizabile în afara antrepozitului fiscal reprezintă incriminarea generală în cazul omisiunii plăţii taxelor şi impozitelor pentru acest tip de bunuri, iar infracţiunea de contrabandă (atât în cazul variantei-tip, cât şi în cel al infracţiunii asimilate celei de contrabandă) reprezintă o infracţiune complexă ce include în obiectul juridic şi în elementul material al laturii obiective atât omisiunea plăţii aceloraşi taxe şi impozite (ce se regăsesc fie în conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală, dacă nu este vorba despre produse accizabile supuse marcării, cărora să le lipsească marcajul corespunzător, fie în conţinutul constitutiv al deţinerii de bunuri în afara antrepozitului fiscal, dacă este vorba despre produse accizabile supuse marcării şi care sunt marcate necorespunzător), cât şi introducerea acestora în ţară în mod fraudulos.

Încălcarea regimului vamal prin omisiunea declarării la frontieră (primul birou vamal) a bunurilor provenind din afara Uniunii Europene este, după caz, un act preparator al evaziunii fiscale sau chiar un act consumat de evaziune fiscală, motiv pentru care reţinerea infracţiunii de contrabandă (art. 270 din Codul vamal) nu mai poate face incidente prevederile art. 9 din Legea nr. 241/2005, elementul material al evaziunii fiscale, ca şi scopul săvârşirii infracţiunii (obţinerea unor avantaje patrimoniale prin neplata sumelor datorate ca obligaţii fiscale) fiind incluse în elementul material şi scopul infracţiunii de contrabandă.

Un argument important al punctului de vedere exprimat de către Parchetul General este acela că, în cazul reţinerii unui concurs de infracţiuni, ar fi recuperate toate taxele datorate bugetului de stat. Argumentul nu este susţinut însă de practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la cele două infracţiuni şi nici de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Taxele sunt datorate în considerarea bunurilor respective, iar nu în considerarea încadrării juridice dată faptei.

În sensul soluţiei care decurge din argumentele mai sus prezentate şi asupra căreia Înalta Curte va statua, s-a pronunţat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin hotărârile: din 3 martie 2005, Papismedov şi alţii, C-195/03; din 2 aprilie 2009, Veli Elshani, C-459/07; din 4 martie 2004, Viluckas şi Jonusas, C-238/02 şi C-246/02; din 29 aprilie 2010, Dansk Transport og Logistik, C-230/08.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 4144 şi art. 4145 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău şi, în consecinţă, stabileşte că:

Fapta de a deţine în afara antrepozitului fiscal produse accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, peste limitele prevăzute de lege, cunoscând că acestea provin din contrabandă, constituie infracţiunea prevăzută în art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României.

Obligatorie, potrivit art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2013.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

LIVIA DOINA STANCIU

Magistrat-asistent,

Monica Eugenia Ungureanu


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.