MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 283/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 283         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 17 aprilie 2014

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 50 din 4 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor fa câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006

 

Decizia nr. 51 din 4 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1451 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

            276. - Hotărâre pentru înfiinţarea sistemului privind protecţia indicaţiilor geografice ale băuturilor spirtoase

 

ACTE ALE BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI

 

252. - Ordin privind dispunerea radierii din Registrul general al instituţiilor financiare nebancare a Societăţii Comerciale AGORA LEASE IFN - S.A.

 

253. - Ordin privind dispunerea radierii din Registrul general al instituţiilor financiare nebancare a Societăţii Comerciale TOTAL FINANCE IFN - S.A.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

            Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 50*)

din 4 februarie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Harţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006

 


*) A se vedea şi opinia separată ataşată Deciziei nr. 528 din 12 decembrie 2013, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 24 ianuarie 2014.

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I şi III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau râmase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006, excepţie ridicată de Nufăr

Vasile Costencov, Valentin Luca şi Valentina Strătilă în Dosarul nr. 3.532/118/2013 al Tribunalului Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 793D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 814D/2013 având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I, III şi V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, excepţie ridicată de Mihalache Radu şi Petre Radu în Dosarul nr. 730/120/2013 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate în dosarele mai sus menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 814D/2013 la Dosarul nr. 793D/2013.

Reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea dosarelor.

Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 814D/2013 la Dosarul nr. 793D/2013, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 528 din 12 decembrie 2013, pune concluzii de respingere, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: Prin încheierile din 11 octombrie 2013 şi 6 noiembrie 2013, pronunţate în dosarele nr. 3.532/118/2013 şi nr. 730/120/2013, Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi, respectiv, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. I, III şi V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Harţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006.

Excepţia a fost ridicată de Nufăr Vasile Costencov, Valentin Luca, Valentina Strătilă, Mihalache Radu şi Petre Radu în cauze având ca obiect soluţionarea cererilor de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile legale criticate creează o situaţie discriminatorie între persoanele îndreptăţite la plata despăgubirilor care au primit deja sumele de bani cuvenite înainte de emiterea ordonanţei de urgenţă şi cele care nu l-au primit încă, fiind nevoite să mai aştepte 10 ani pentru ca debitorul să îşi execute obligaţia. La această situaţie s-a ajuns din cauza instituţiilor statului competente să soluţioneze dosarele de despăgubiri.

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate mai arată că este vădit neconstituţională eşalonarea tranşelor pe o perioadă de 10 ani, în condiţiile în care, până în prezent, plăţile s-au făcut în două tranşe pe o perioadă de 2 ani. Măsura adoptată nu este necesară într-o societate democratică, iar România nu se află în niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 53 din Constituţie. Se mai arată că instanţa de la Strasbourg a statuat în Hotărârea din 7 mai 2002, pronunţată în Cauza Burdov împotriva Rusiei, că autorităţile nu pot invoca lipsa disponibilităţilor băneşti sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti sau a unei decizii administrative prin care s-a constatat cuantumul unei despăgubiri. Se mai menţionează jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la noţiunea de bun (Hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Viaşu împotriva României), precum şi cu privire la principiul proporţionalităţii prin raportare la dreptul de proprietate (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Maşiniexportimport Industrial Group împotriva României).

Pe de altă parte, prin abrogarea art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 şi a art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004 privind unele măsuri referitoare la funcţionarea Comisiei centrale şi a comisiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, şi introducerea art. I din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 10/2013, se încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât, deşi ar fi trebuit să primească compensaţii încă din anul 2001, practic le vor primi din anul 2014, conform noilor dispoziţii.

De asemenea, dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale fiind adoptate pe calea unei ordonanţe de urgenţă în condiţiile în care, pe de o parte, nu este satisfăcută cerinţa existenţei unei situaţii extraordinare, iar pe de altă parte nu este respectată cerinţa de nu fi afectate drepturile şi libertăţile fundamentale. În cazul de faţă se produce o veritabilă expropriere.

Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal consideră că prevederile de lege criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale.

În opinia instanţei, dispoziţiile legale criticate nu încalcă principiul egalităţii în faţa legii, având în vedere că se aplică în egală măsură persoanelor beneficiare ale Legii nr. 9/1998.

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate, instanţa apreciază că textele criticate nu aduc atingere existenţei dreptului de proprietate, nu echivalează cu imposibilitatea valorificării dreptului de creanţă asupra statului, nu neagă existenţa şi întinderea despăgubirilor stabilite prin deciziile de plată şi hotărârile emise în temeiul legilor reparatorii.

Prin eşalonarea dispusă este afectată, într-adevăr, celeritatea procedurilor, fără însă a fi afectată esenţa dreptului, plata despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998, ale Legii nr. 290/2003 şi ale Legii nr. 393/2006 nefiind refuzată.

Nu se poate susţine nici depăşirea prin ordonanţa de urgenţă a domeniului de reglementare atribuit acestei categorii de acte normative, întrucât prin aceasta nu se reglementează în domeniul legilor constituţionale şi nici nu are ca obiect măsuri de natură a afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturi sau libertăţi fundamentale, drepturi electorale sau măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică, astfel că nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (6) şi art. 61 din Constituţie.

Instanţa apreciază că nu poate fi reţinută nici critica de neconstituţionalitate invocată în raport de dispoziţiile art. 115 alin. (4) din Legea fundamentală, câtă vreme lipsa de intervenţie ar fi avut drept consecinţă imposibilitatea menţinerii echilibrelor bugetare, nerespectarea angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvern, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar, aspecte menţionate în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013.

Curtea de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal consideră că prevederile de lege criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale.

Se apreciază că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 are în vedere rezolvarea unei situaţii extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar şi derogatorii de la dreptul comun. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilităţii economice a ţării - şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere - executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti în cauză.

Prin măsurile reglementate, Guvernul recunoaşte obligaţia de plată a autorităţii statale şi se obligă la plata eşalonată a despăgubirilor, modalitate de executare impusă de situaţia de excepţie pe care o reprezintă, pe de o parte, proporţia deosebit de semnificativă a creanţelor astfel acumulate împotriva statului şi, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în actualul context de criză economică naţională şi internaţională.

Nu se poate reţine existenţa unei discriminări, întrucât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere, situaţie ce nu se regăseşte în prezenta cauză.

Curtea a reţinut că măsura eşalonării plăţii despăgubirilor este una necesară pentru a se putea realiza finalitatea avută în vedere, fiind aplicată în mod egal tuturor persoanelor ce intră sub incidenţa acesteia.

Se reţine şi faptul ca dispoziţiile legale menţionate nu modifică un raport de drept substanţial stabilit anterior intrării sale în vigoare, ci doar eşalonează plata despăgubirilor stabilite prin titluri emise şi neachitate integral până la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, respectiv prin titluri ce se vor emite ulterior acestui moment, motiv pentru care nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.

 Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie prevederile art. I şi III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, în Dosarul nr. 793D/2013, şi ale dispoziţiilor art. I, III şi V ale aceleiaşi ordonanţe de urgenţă, în Dosarul nr. 814D/2013. Din examinarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în realitate, obiectul acesteia îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 28 februarie 2013.

În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii civile, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 44 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul de proprietate privată, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului şi art. 115 alin. (4) şi (6) privind instituţia delegării legislative.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prin Decizia nr. 528 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 24 ianuarie 2014, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 sunt neconstituţionale.

Curtea a reţinut că măsura instituită prin ordonanţa de urgenţă criticată, de reeşalonare a unor debite ale statului pe o durată de 10 ani, nu poate fi considerată una de natură a menţine un just echilibru între interesele debitorului - stat şi cele ale creditorului - persoană îndreptăţită la despăgubiri, ci, dimpotrivă, se poate aprecia că persoana îndreptăţită suportă o sarcină disproporţionată şi excesivă în privinţa dreptului său de a beneficia de despăgubirile acordate prin lege.

Deşi legiuitorul delegat a invocat un scop legitim al măsurii criticate, şi anume promovarea unei modalităţi de plată care să permită în acelaşi timp despăgubirea tuturor persoanelor îndreptăţite, dar şi respectarea ţintei de deficit bugetar anual, totuşi, instituirea unui termen de 10 ani pentru executarea unei creanţe asupra statului (după ce creanţele erau deja exigibile în baza primei eşalonări) nu satisface exigenţele unui termen rezonabil, care să asigure deplina valorificare a dreptului de creanţă, constituind, din acest punct de vedere, o ingerinţă disproporţionată asupra dreptului.

Mai mult, astfel cum rezultă din Nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, Curtea a observat că evaluările Guvernului privind impactul financiar asupra bugetului general consolidat se referă doar la o perioadă de 5 ani de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, astfel încât nici din acest punct de vedere nu este justificată instituirea unui termen de zece ani pentru eşalonarea plăţii despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 9/1998, republicată, Legii nr. 290/2003, cu modificările ulterioare, şi Legii nr. 393/2006.

În consecinţă, Curtea a constatat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 afectează, în sens negativ, dreptul fundamental la proprietate, astfel cum înţelesul constituţional al verbului “a afecta” a fost definit în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, contravenind în acest mod dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală.

Curtea observă că în această împrejurare devin incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”. Având în vedere şi faptul că actele de sesizare ale Curţii Constituţionale sunt anterioare deciziei de constatare a neconstituţionalităţii, prezenta excepţie urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, în procesul de aplicare şi interpretare a legislaţiei incidente în speţa dedusă soluţionării, instanţele de judecată urmează să respecte deciziile Curţii Constituţionale, atât sub aspectul dispozitivului, cât şi al considerentelor pe care acestea se sprijină. Prin urmare, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin, (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale - de exemplu, Decizia nr. 61 din 21 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 10 aprilie 2013, Decizia nr. 319 din 29 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 25 aprilie 2012, şi Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012 - deciziile anterioare de constatare a neconstituţionalităţii reprezintă temei al revizuirii conform art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 sau art. 509 alin. (1) pct. 11 din noul cod de procedură civilă, după caz.

Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute În proprietatea statului bulgar În urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006, excepţie ridicată de Nufăr Vasile Costencov, Valentin Luca, Valentina Strătilă în Dosarul nr. 3.532/118/2013 al Tribunalului Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi de Mihalache Radu şi Petre Radu, în Dosarul nr. 730/120/2013 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 4 februarie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 51

din 4 februarie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1451 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Daniel Arcer.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar fiscale, precum şi a ordonanţei în ansamblu, excepţie ridicată de Alexandru Valeriu Vicol în Dosarul nr. 11.614/99/2012 al Tribunalului Iaşi - Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 816D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de către autorul excepţiei prin care acesta solicită admiterea excepţiei şi judecarea în lipsă.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, face referire la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: Prin încheierea din 15 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 11.614/99/2012, Tribunalul Iaşi - Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, precum şl a ordonanţei în ansamblu, excepţie ridicată de Alexandru Valeriu Vicol cu ocazia soluţionării unei contestaţii împotriva unui act administrativ fiscal.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine următoarele:

- Ordonanţa de urgenţă criticată a fost adoptată cu încălcarea prevederilor art. 4 din Codul fiscal, care dispun că acesta se modifică şi se completează numai prin lege, promovată, de regulă, cu 6 luni înainte de data intrării în vigoare a acesteia, iar orice modificare sau completare la cod intră în vigoare cu începere din prima zi a anului următor celui în care a fost adoptată prin lege;

- Ordonanţa de urgenţă criticată nu a fost aprobată prin lege;

- Din conţinutul ordonanţei de urgenţă criticate nu rezultă dacă a existat o lege de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe, domeniul în care acesta poate emite ordonanţe sau data până la care subzistă delegarea;

- Ordonanţa de urgenţă criticată intervine în domeniul legilor organice, fapt interzis de prevederile constituţionale;

- Ordonanţa de urgenţă criticată instituie o discriminare între categoriile de contribuabili în ceea ce priveşte deducerea taxei pe valoarea adăugată pentru cheltuielile aflate în proprietatea sau folosinţa unei persoane impozabile.

Tribunalul Iaşi - Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Prevederile art. 115 alin. (1) din Constituţie se referă strict la ordonanţele simple adoptate de Guvern şi nu la ordonanţele de urgenţă, al căror regim este reglementat în alineatele (4), (5) şi (6) ale art. 115. Totodată, din interpretarea art. 115 alin. (6) din Constituţie reiese că ordonanţele de urgenţă pot fi adoptate în domeniul legilor organice. De asemenea, stabilirea unor reguli diferite de acordare a deducerii taxei pe valoarea adăugată în raport de specificul unor situaţii particulare nu constituie în sine o discriminare.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Analizând încheierea de sesizare şi notele scrise ale autorului excepţiei, Curtea observă că acesta critică, pe de-o parte, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009 în întregul ei, iar, pe de altă parte, textul de lege care reglementează limitările speciale ale dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată. Această din urmă limitare este reglementată de dispoziţiile art. 32 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009, care, după articolul 145 din Codul fiscal, introduce articolul 1451 - Limitări speciale ale dreptului de deducere. Astfel, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, precum şi ale art. 1451 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Analizând notele scrise ale autorului excepţiei, rezultă că acesta critică forma iniţială a art. 1451, astfel cum a fost introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009. Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 34/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 249 din 14 aprilie 2009.

Dispoziţiile art. 1451, astfel cum au fost introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009, au următorul conţinut:

(1) în cazul vehiculelor rutiere motorizate care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane, cu o greutate maximă autorizată care să nu depăşească 3.500 kg şi care să nu aibă mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând şi scaunul şoferului, nu se deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor acestor vehicule şi nici taxa aferentă achiziţiilor de combustibil destinat utilizării pentru vehiculele care au aceleaşi caracteristici, aflate în proprietatea sau în folosinţa persoanei impozabile, cu excepţia vehiculelor care se înscriu în oricare dintre următoarele categorii:

a) vehiculele utilizate exclusiv pentru: intervenţie, reparaţii, pază şi protecţie, curierat, transport de personal la şi de la locul de desfăşurare a activităţii, precum şi vehiculele special adaptate pentru a fi utilizate drept care de reportaj, vehiculele utilizate de agenţi de vânzări şi de agenţi de recrutare a forţei de muncă;

b) vehiculele utilizate pentru transportul de persoane cu plată, inclusiv pentru activitatea de taxi:

c) vehiculele utilizate pentru prestarea de servicii cu plată, inclusiv pentru închirierea către alte persoane, instruirea de către şcolile de şoferi, transmiterea folosinţei în cadrul unui contract de leasing financiar sau operaţional:

d) vehiculele utilizate în scop comercial, respectiv în vederea revânzării.

(2) Prin achiziţie de vehicule, în sensul alin. (1), se înţelege cumpărarea unui vehicul din România, importul sau achiziţia intracomunitară a vehiculului.

(3) Prevederile alin. (1) şi (2) nu se aplică pentru avansurile care au fost achitate înainte de data de 1 mai 2009 pentru valoarea totală sau parţială a vehiculelor rutiere motorizate, dacă livrarea acestora intervine după data de 1 mai 2009 inclusiv.

(4) Prevederile prezentului articol se aplică până la data de 31 decembrie 2010 inclusiv.

(5) În cazul vehiculelor exceptate potrivit alin. (1) se vor aplica regulile generale de deducere stabilite la art. 145 şi art. 146-1471.”

Curtea constată că, potrivit alin. (4) al art. 1451 în forma introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009, acest articol se aplică până la data de 31 decembrie 2010 inclusiv. Deşi nu mai sunt în vigoare, aceste dispoziţii îşi produc în continuare efectele juridice. Astfel cum reiese din copiile depuse la dosar, raportul de inspecţie fiscală care a stat la baza emiterii deciziilor de impunere se referă la perioada 1 mai 2009-31 ianuarie 2011, prevederile criticate constituind temeiul juridic pentru nerecunoaşterea autorului excepţiei a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată. În acest caz, având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea constată că are competenţa de a controla constituţionalitatea dispoziţiilor art. 1451 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal în forma introdusă prin Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 34/2009.

În opinia autorului excepţiei, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 56 alin. (2) referitor la aşezarea justă a sarcinilor fiscale, art. 108 alin. (3) referitor la actele Guvernului, art. 115 alin. (1), (5) şi (7) referitor la delegarea legislativă.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie consfinţesc caracterul de “stat de drept, democratic şi social în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme” şi pentru ca această prevedere să nu rămână doar la stadiu declarativ, în art. 1 alin. (5) din Constituţie

se instituie obligaţia tuturor, inclusiv a autorităţilor publice, de a respecta Constituţia, supremaţia acesteia şi legile. În aceste condiţii, Curtea reţine că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal reprezintă un text de principiu ce consfinţeşte regula modificării şi completării sale cu 6 luni înainte de data intrării în vigoare şi, prin urmare, pot apărea excepţii de la această regulă, fiind permise nu numai de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, ci şi de art. 115 alin. (4) din Constituţie. În momentul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009, Guvernul s-a aflat într-o situaţie extraordinară, care impunea măsuri urgente menite tocmai sa consolideze situaţia economică a ţării şi să menţină în efectivitate bugetul public naţional. Astfel, nu se poate susţine că, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009, Guvernul ar fi luat măsuri ce s-ar situa deasupra legii.

De asemenea, Curtea constată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate argumentată de autorul excepţiei pe inexistenţa unei legi de abilitare care să legitimeze dreptul Guvernului de a emite ordonanţa de urgenţă ale cărei prevederi constituie obiect al excepţiei de neconstituţionalitate. Concluzia autorului excepţiei, potrivit căreia, în lipsa unei asemenea legi de abilitare, ordonanţa ar fi neconstituţională, încălcând dispoziţiile art. 115 din Constituţie, nu este justă, întrucât, potrivit art. 115 alin. (1) din Constituţie, adoptarea unei legi de abilitare se impune numai în cazul în care Guvernul emite ordonanţe simple, în domenii de reglementare care nu fac obiectul legilor organice. În cazul ordonanţelor de urgenţă, delegarea legislativă a Guvernului decurge direct din textul constituţional al art. 115 alin. (4). Numai în cazul emiterii ordonanţelor simple este necesar ca delegarea atribuţiilor legislative asupra Guvernului să fie făcută în mod expres, printr-o lege de abilitare adoptată de Parlament, aşa cum prevede art. 115 alin. (1) din Constituţie. Deci, emiterea unei ordonanţe de urgenţă nu este condiţionată de existenţa unei legi speciale de abilitare, ci acest drept al Guvernului operează în virtutea textului constituţional al art. 115 alin. (4).

În continuare, Curtea reţine că delegarea legislativă a Guvernului de a emite ordonanţe poate opera în temeiul Constituţiei, potrivit art. 115 alin. (4), în cazul ordonanţelor de urgenţă, sau în temeiul legii de abilitare adoptate cu respectarea alin. (1) al aceluiaşi articol, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că interdicţia reglementării de către Guvern în domeniul legii organice priveşte numai ordonanţele Guvernului adoptate în baza unei legi speciale de abilitare, această interdicţie decurgând direct din textul constituţional. O asemenea limitare nu este prevăzută însă de alin. (4) al art. 115 din Constituţie, referitor la ordonanţele de urgenţă, care nu reprezintă o varietate a ordonanţei emise în temeiul unei legi Speciale de abilitare, ci reprezintă un act normativ, adoptat de

Guvern, în temeiul unei prevederi constituţionale, care permite Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, să facă faţă unor situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 120 din 16 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 5 aprilie 2004).

Astfel, ordonanţele de urgenţă pot fi emise de Guvern şi în domeniul legilor organice, restricţia pentru această categorie de legi nefiind prevăzută decât pentru ordonanţele emise în baza unei legi de abilitare, conform art. 115 alin. (1) din Constituţie.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia ordonanţa de urgenţă este neconstituţională deoarece nu a fost aprobata prin lege, Curtea observă că nici aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, prin Adresa înregistrată la Secretarul General al Camerei Deputaţilor cu nr. 51/E/64 din data de 13 aprilie 2009, Guvernul a înaintat, în original, proiectul de lege pentru aprobarea ordonanţei de urgenţă. Potrivit art. 115 alin. (5) din Constituţie, ordonanţa de urgenta intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Or, această obligaţie a fost îndeplinită de Guvern, nefiind necesară, pentru ca ordonanţa de urgenţă să fie aplicată, aprobarea conţinutului său prin lege.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia ordonanţa de urgenţă criticată instituie o discriminare între categoriile de contribuabili în ceea ce priveşte deducerea taxei pe valoare adăugată, Curtea consideră că nici aceasta nu poate fi reţinută.

Astfel, Curtea a reţinut că regula generală privind plata impozitelor şi a altor taxe este cuprinsă în art. 56 alin, (1) din Constituţie, potrivit căruia “Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice”, iar conform art. 139 alin. (1) din Constituţie, “Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege”. Din aceste reglementări constituţionale rezultă dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili impozite datorate bugetului de stat, precum şi cuantumul acestora. De aceea numai legiuitorul poate acorda anumite scutiri sau reduceri de impozite în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective. Nicio dispoziţie constituţională nu interzice ca printr-o lege nouă să fie retrase scutirile acordate printr-o lege anterioară. Ordonanţele Guvernului emise pe baza unei legi de abilitare au putere de lege până la eventuala lor respingere de către Parlament (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 252 din 28 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 28 decembrie 2000),

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandru Valeriu Vicol în Dosarul nr. 11.614/99/2012 al Tribunalului Iaşi - Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 1451 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale sunt constituţionale în raport de criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Iaşi - Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 4 februarie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru înfiinţarea sistemului privind protecţia indicaţiilor geografice ale băuturilor spirtoase

 

Având în vedere prevederile Regulamentului (CE) nr. 110/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 ianuarie 2008 privind definirea, desemnarea, prezentarea, etichetarea şi protecţia indicaţiilor geografice ale băuturilor spirtoase şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 1.576/1989 al Consiliului,

în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

 

Art. 1. - (1) Prezenta hotărâre defineşte termenii utilizaţi şi stabileşte autorităţile responsabile cu verificarea documentaţiei pentru obţinerea protecţiei indicaţiei geografice a băuturilor.

(2) Prevederile prezentei hotărâri se aplică băuturilor spirtoase, prevăzute în anexa l la Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi în anexa II la Regulamentul (CE) nr. 110/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 ianuarie 2008 privind definirea, desemnarea, prezentarea, etichetarea şi protecţia indicaţiilor geografice ale băuturilor spirtoase şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 1.576/1989 al Consiliului, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 39 din 13 februarie 2008.

Art. 2. - În sensul prezentei hotărâri, expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

a) certificarea băuturilor spirtoase - procedura prin care un organism de inspecţie şi certificare confirmă că produsul este autentic şi în conformitate cu dosarul tehnic;

b) organism de inspecţie şi certificare - entitate, în sensul art. 2 din Regulamentul (CE) nr. 882/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind controalele oficiale efectuate pentru a asigura verificarea conformităţii cu legislaţia privind hrana pentru animale şi produsele alimentare şi cu normele de sănătate animală şi de bunăstare a animalelor, recunoscută de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi acreditată În conformitate cu standardul SR EN 45011 sau cu standardul care îl înlocuieşte, SR EN 17065:2013 - Evaluarea conformităţii. Cerinţe pentru organisme care certifică produse, procese şi servicii;

c) dosarul tehnic - documentul care cuprinde date privind denumirea şi categoria băuturii spirtoase, inclusiv indicaţia geografică, descrierea băuturii spirtoase, definirea ariei geografice în cauză, descrierea metodei de obţinere a băuturii spirtoase, detalii care să justifice legătura cu mediul geografic sau cu originea geografică, numele şi adresa solicitantului şi se elaborează în conformitate cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 110/2008;

d) cererea de înregistrare - documentaţia, elaborată în conformitate cu prevederile art. 17 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 110/2008;

e) procedura de declarare a opoziţiei la nivel naţional - procedura prin care se acordă o perioadă delimitată în care orice persoană fizică sau juridică legitim interesată, stabilită în ţară, îşi poate declara opoziţia faţă de cererea de înregistrare;

f) înregistrarea indicaţiei geografice - data înregistrării în anexa III la Regulamentul (CE) nr. 110/2008.

 

CAPITOLUL II

Verificarea cererii de înregistrare şi a conformităţii cu specificaţiile din dosarul tehnic

 

Art. 3. - (1) Realitatea datelor cuprinse în cererea de înregistrare şi în dosarul tehnic se verifică şi se certifică de către organisme de inspecţie şi certificare a produselor agricole sau alimentare, în conformitate cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 110/2008.

(2) Organismele de inspecţie şi certificare a produselor agricole sau alimentare trebuie să fie în conformitate cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 110/2008.

(3) Costurile aferente verificării şi certificării realităţii datelor cuprinse în cererea de înregistrare şi în dosarul tehnic, precum şi cele aferente controlului respectării dosarului tehnic sunt suportate de operatorii care fac obiectul controlului respectiv.

Art. 4. - (1) Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale este autoritatea competentă cu atribuţii în verificarea documentaţiei pentru înregistrarea şi protecţia indicaţiei geografice a băuturilor spirtoase.

(2) Procedura de verificare a documentaţiei pentru înregistrarea unei indicaţii geografice şi dobândirea protecţiei băuturilor spirtoase, procedura de declarare a opoziţiei la nivel naţional şi procedura de transmitere la nivelul Comisiei Europene a cererii de înregistrare a indicaţiei geografice a băuturilor spirtoase, în vederea dobândirii protecţiei la nivelul Uniunii Europene, se aprobă prin ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale.

(3) Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale este autoritatea competentă cu atribuţii în verificarea şi monitorizarea activităţii şi recunoaşterea organismelor de inspecţie şi certificare a băuturilor spirtoase.

(4) Regulamentul privind recunoaşterea organismelor de inspecţie şi certificare a băuturilor spirtoase şi supravegherea activităţii organismelor de inspecţie şi certificare a băuturilor spirtoase ce au dobândit protecţia indicaţiilor geografice (I.G.) se aprobă prin ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale.

Art. 5. - Prezenta hotărâre intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

Daniel Constantin

Ministrul afacerilor externe,

Titus Corlăţean

 

Bucureşti, 9 aprilie 2014.

Nr. 276.

 

ACTE ALE BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI

 

BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

 

ORDIN

privind dispunerea radierii din Registrul general al instituţiilor financiare nebancare a Societăţii Comerciale AGORA LEASE IFN - S.A.

 

Având în vedere solicitarea privind radierea din Registrul general al instituţiilor financiare nebancare a Societăţii Comerciale AGORA LEASE IFN - SA, formulată în baza art. 28 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, cu modificările şi completările ulterioare, prin scrisorile înregistrate la Banca Naţională a României - Direcţia supraveghere cu nr. 217 din 9 ianuarie 2014, respectiv 2.561 din 20 februarie 2014, şi îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 113 alin. (1) din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 20/2009 privind instituţiile financiare nebancare, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 35 din Legea nr. 31272004 privind Statutul Băncii Naţionale a României şi al prevederilor Hotărârii Parlamentului României nr. 35/2009 pentru numirea Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României,

guvernatorul Băncii Naţionale a României emite următorul ordin:

Articol unic. - Se dispune radierea din Registrul general al instituţiilor financiare nebancare a Societăţii Comerciale AGORA LEASE IFN - S.A., cu sediul în municipiul Constanţa, bd. Ferdinand nr. 79, bl. AR2, judeţul Constanţa, înregistrată la oficiul registrului comerţului cu nr. J13/1976/2006, având codul unic de înregistrare 18798607, înscrisă în Registrul general la secţiunea h) “Leasing financiar” cu nr. RG-PJR-14-080028.

 

Guvernatorul Băncii Naţionale a României,

Mugur Constantin Isărescu

 

Bucureşti, 28 martie 2014.

Nr. 252.

 

BANCA NAŢIONALA A ROMÂNIEI

 

ORDIN

privind dispunerea radierii din Registrul general al instituţiilor financiare nebancare a Societăţii Comerciale TOTAL FINANCE IFN - S.A.

 

Având în vedere solicitarea privind radierea din Registrul general al instituţiilor financiare nebancare a Societăţii Comerciale TOTAL FINANCE IFN - SA., formulată în baza art. 28 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, cu modificările şi completările ulterioare, prin scrisoarea înregistrată la Banca Naţională a României - Direcţia supraveghere cu nr. 2.756 din 24 februarie 2014, şi îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 113 alin. (1) din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 20/2009 privind instituţiile financiare nebancare, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 35 din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României şi al prevederilor Hotărârii Parlamentului României nr. 35/2009 pentru numirea Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României,

guvernatorul Băncii Naţionale a României emite următorul ordin:

Articol unic. - Se dispune radierea din Registrul general al instituţiilor financiare nebancare a Societăţii Comerciale TOTAL FINANCE IFN - S.A., cu sediul în municipiul Galaţi, Str. Morilor nr. 124, ap. cam. 1, judeţul Galaţi, înregistrată

la oficiul registrului comerţului cu nr. J17/733/2008, având codul unic de înregistrare 23674982, înscrisă în Registrul general la secţiunea k) “Activităţi multiple de creditare” cu nr. RG-PJR-18-110233.

 

Guvernatorul Băncii Naţionale a României,

Mugur Constantin Isărescu

 

Bucureşti, 28 martie 2014.

Nr. 253.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

DECIZIA Nr. 1

din 17 februarie 2014

 

Dosar nr. 20/2013

Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale

Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă

Carmen Minodora Ianoşi - judecător la Secţia I civilă Rodica Susanu - judecător la Secţia I civilă

Andreia Liana Costanda - judecător la Secţia I civilă

Nina Ecaterina Grigoraş - judecător la Secţia I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia la civilă,

judecător-raportor Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă

Aurelia Motea - judecător la Secţia a II-a civilă

Monica Ruxandra Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă

Mariana Cîrstocea - judecător la Secţia a II-a civilă

Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă

Eugenia Voicheci - judecător la Secţia a II-a civilă, judecător-raportor

Niculae Măniguţiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Simona Camelia Marcu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Viorica Iancu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Marin - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Ion - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Luiza Maria Păun - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecător-raportor

Ştefan Pistol - judecător la Secţia penală

Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, raportat la art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent-şef Ruxandra Petre din cadrul Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnată pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii formulate de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Codul civil, raportat la dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, în referire la invocarea de către instanţe, din oficiu ori de către părţi, după momentul procedural prevăzut de art. 2.513 din Codul civil, a excepţiei prescripţiei extinctive, în cazul prescripţiilor începute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, împlinite şi, respectiv, neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil - 1 octombrie 2011.

Reprezentantul procurorului general, doamna Antonia Constantin, arată că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, 201 şi 223 din Legea nr. 71/2011 şi ale art. 6 alin. (4) din Codul civil, prevederile art. 2.512 şi art. 2.513 din Codul civil referitoare la invocarea prescripţiei extinctive nu sunt aplicabile prescripţiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, chiar dacă s-au împlinit ulterior acestei date. Dispoziţiile art. 2.512 şi 2.513 din Codul civil sunt aplicabile numai prescripţiilor extinctive care încep să curgă după intrarea sa în vigoare, iar dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, republicat, rămân aplicabile în privinţa prescripţiilor extinctive care au început să curgă în perioada cât acest act normativ a fost în vigoare, chiar dacă procesul a început după data de 1 octombrie 2013.

În concluzie, solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursurilor în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:

1. Problema de drept care a generat practică neunitara

Prin recursurile în interesul legii promovate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că nu există un punct de vedere unitar în practica judiciară naţională cu referire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, 201 şi 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4) şi art. 2.513 din Codul civil, raportat la dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, în ceea ce priveşte obligaţia şi posibilitatea instanţei de a verifica împlinirea termenului de prescripţie şi de a invoca din oficiu excepţia prescripţiei extinctive, precum în ceea ce priveşte posibilitatea părţii interesate de a invoca aceeaşi excepţie, în orice stadiu procesual, în cazul prescripţii lor începute şi împlinite ori neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil - 1 octombrie 2011.

Cererile de recurs în interesul legii au fost însoţite de hotărâri judecătoreşti exemplificative.

2. Examen jurisprudenţial

Prin cele două sesizări s-a semnalat existenţa unei practici judiciare neunitare la nivel naţional în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea normelor cu caracter tranzitoriu ale Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (respectiv art. 5, 201 şi 223), precum şi a normelor conţinute în Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, respectiv art. 6 alin. (4), în partea lor privitoare la regimul juridic aplicabil prescripţiilor începute şi împlinite ori a acelora neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil - 1 octombrie 2011, sub aspectul existenţei dreptului şi obligaţiei instanţei de a invoca, din oficiu, excepţia prescripţiei oh a dreptului părţilor interesate de a invoca aceeaşi excepţie, în orice fază procesuală.

Problema de drept a fost soluţionată diferit în special în litigiile începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, majoritară, s-a considerat că prescripţiile extinctive începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi împlinite ori cele neîmplinite la data de 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, care este dat de dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat (act normativ sub imperiul căruia acestea au început să curgă), astfel încât şi în litigiile introduse după data de 1 octombrie 2011 instanţele de judecată pot invoca, din oficiu, excepţia prescripţiei extinctive, ca excepţie de fond, peremptorie şi absolută, după cum şi părţile interesate au acest drept, indiferent de etapa procesuală a litigiului.

În argumentarea acestor soluţii au fost invocate dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Codul civil, precum şi cele ale art. 5 alin. (1) şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

S-a arătat că, întrucât normele cuprinse în art. 6 alin. (4) din Codul civil şi art. 201 din Legea nr. 71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu fac nicio distincţie în privinţa regimului juridic aplicabil, legea care guvernează prescripţia extinctivă, sub toate aspectele, de drept material şi procesual, este legea sub imperiul căreia aceasta a început să curgă, după cum se prevede expres prin cele două texte legale menţionate.

Atunci când legiuitorul a dorit să deroge de la această regulă, a făcut-o expres şi limitativ, prin dispoziţiile art. 203 şi 204 din Legea nr. 71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, norme care sunt însă de strictă interpretare şi aplicare, doar în privinţa cauzelor de suspendare şi întrerupere a cursului prescripţiei extinctive anume prevăzute.

În consecinţă, aceste instanţe au apreciat că noul regim juridic al prescripţiei extinctive, al cărei specific constă şi în aceea că prescripţia nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată, in limine litis, iar nu şi de către organul de jurisdicţie, este aplicabil doar prescripţiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a acestui act normativ - 1 octombrie 2011.

3.2. Într-o a două orientare jurisprudenţială, minoritară, alte instanţe au considerat că aceste prescripţii rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, cu excepţia regimului invocării, care intră sub incidenţa art. 2.512 şi art. 2.513 din Codul civil, texte de lege ce conţin norme de procedură de imediată aplicare, astfel încât, în litigiile începute după 1 octombrie 2011, instanţa nu mai este obligată să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris şi nici nu mai poate invoca excepţia prescripţiei, în timp ce partea interesată o poate face doar in limine litis, în condiţiile şi cu limitările prevăzute prin cele două articole ale Codului civil anterior menţionate.

Argumentându-şi soluţiile, aceste instanţe s-au întemeiat pe dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, potrivit cărora “Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia [...] dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil”, şi pe interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 223 din acelaşi act normativ.

Întrucât regulile de invocare a prescripţiei ţin de domeniul regimului procedural al acesteia, fiind - din această cauză - de imediată aplicare, acestea sunt deplin aplicabile în acele litigii începute după data intrării în vigoare a Codului civil.

S-a spus că o interpretare contrară ar nega caracterul şi efectul novator al dispoziţiilor din Codul civil care au reglementat prescripţia extinctivă ca instituţie de ordine privată, aşadar total diferit faţă de reglementarea anterioară dată aceleiaşi instituţii juridice de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat.

4. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa

Nu a fost exprimată o opinie asupra problemei de drept rezolvate diferit de instanţe, de către acest titular al sesizării.

5. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Evidenţiind diferenţele majore de concepţie dintre Legea nr. 287/2009 privind Codul civil şi Decretul nr. 167/1958, republicat, în reglementarea instituţiei juridice a prescripţiei, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut, în punctul de vedere exprimat asupra recursului în interesul legii, că interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 5, 201 şi 223 din Legea nr. 71/2011, precum şi ale art. 6 alin. (4) din Codul civil conduce la concluzia că prevederile art. 2.512 şi 2.513 din Codul civil, referitoare la invocarea prescripţiei extinctive, nu sunt aplicabile prescripţiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, chiar dacă s-au împlinit ulterior acestei date. Dispoziţiile acestor două articole sunt aplicabile numai prescripţiilor extinctive care încep să curgă după intrarea lor în vigoare, în timp ce dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, rămân aplicabile în privinţa prescripţiilor extinctive care au început să curgă în perioada cât acest act normativ a fost în vigoare, chiar dacă procesul a început după data de 1 octombrie 2011.

Pentru a ajunge la această concluzie s-a susţinut că rezolvarea problemei de drept intertemporal ivite în legătură cu instituţia juridică a prescripţiei este dată de dispoziţiile tranzitorii cu caracter special ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi de acelea ale art. 6 alin. (4) din Codul civil.

În acord cu aceste dispoziţii legale, prescripţiile extinctive începute înainte de 1 octombrie 2011 şi neîmplinite până la această dată, reprezentând situaţii juridice în curs de realizare, facta pendentia, rămân supuse legii vechi, dându-se satisfacţie principiului respectării aşteptărilor legitime ale părţilor.

Excepţiile de la această regulă - ce dau expresie revenirii la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispoziţiile art. 6 alin. (5) din Codul civil şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil - au fost expres şi limitativ instituite prin art. 202 şi art. 203 din Legea nr. 71/2011, care se referă la cazurile de suspendare prevăzute de art. 2.532 pct. 6 şi 7 din Codul civil, respectiv la cazul de întrerupere a cursului prescripţiei, prevăzut de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil.

Faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu conţin nicio distincţie, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus şi având în vedere sintagma “În întregime” conţinută de art. 6 alin. (4) din Codul civil, legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta s-a împlinit după intrarea în vigoare a Codului civil.

De asemenea, s-a arătat că, dacă în privinţa prescripţiilor începute şi neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, ca situaţii juridice în curs de realizare, rămân aplicabile dispoziţiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripţiile începute şi împlinite la data intrării în vigoare a Codului civil, constituind facta praeterita, sunt supuse dispoziţiilor sub imperiul cărora au început să curgă şi s-au împlinit.

S-a susţinut de către procurorul generai al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că această soluţie rezultă şi din aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 6 alin. (1) teza a II-a din Codul civil, precum şi dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Dispoziţiile art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu pot conduce la înlăturarea regulii consacrate prin art. 201 din aceeaşi lege, întrucât aplicarea acestora este condiţionată de lipsa unor prevederi exprese contrare. Or, art. 201 conţine chiar astfel de dispoziţii contrare, fiind lipsit de relevanţă, din perspectiva problemei de drept analizate, faptul că procesul a început după data de 1 octombrie 2011.

Tot astfel, nici prevederile art. 5 alin, (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ce dau expresie principiului aplicării imediate a legii noi cu privire la facta pendentia, nu ar putea conduce la o concluzie contrară celei susţinute de orientarea jurisprudenţială majoritară, întrucât acestea constituie dispoziţii tranzitorii cu caracter general, aplicabile doar în măsura în care în cuprinsul aceluiaşi act normativ nu se regăsesc dispoziţii speciale, cum este cazul prevederilor art. 201 referitoare la prescripţie.

Art. 6 alin. (4) din Codul civil şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu fac decât să instituie derogări de la principiul aplicării imediate a legii civile noi pentru facta pendentia.

6. Doctrina în materie

Este de menţionat astfel că, atât cu prilejul analizei dispoziţiilor tranzitorii ale Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cât şi a aceleia vizând soluţiile legislative oferite de art. 6 din Codul civil materiei relative la aplicarea legii civile în timp, doctrina recentă a menţionat, între exemplele de ultraactivitate (supravieţuire) a legii vechi, ca excepţii de la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (5) şi (6) din Codul civil, ori ca aplicaţii ale principiului neretroactivităţii consacrat prin art. 3-5 din Legea nr. 71/2011, cazul prescripţiilor începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 [FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil. Comentariu pe articole (art. 1-2664), Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012, pag. 9; M. Nicolae, Codex Juris Civilis. Noul Cod civil, ediţie critică, tomul 1, Universul juridic, Bucureşti, 2012, pag. 25; M. Nicolae, Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp, în materie civilă în lumina Noului Cod civil, Universul juridic, Bucureşti, 2013, pag. 499 şi urm., pag. 529].

În mod specific, într-o monografie destinată studiului conflictului de legi în timp (în lumina Codului civil), s-a precizat că aplicarea imediată a legii noi prescripţiilor începute şi neîmplinite, sub cuvânt că acestea ar reprezenta situaţii în curs, este discutabilă deoarece legea nouă, modificând sau suprimând prescripţiile născute înainte de intrarea sa în vigoare, înlătură parţial sau total efectele legii vechi deja produse, fiind astfel parţial retroactivă. Aceasta întrucât a atribui unui fapt deja consumat - încheierea unui act juridic ori săvârşirea unui fapt juridic stricto sensu -, chiar şi pentru viitor, alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârşirii lor înseamnă a modifica ori suprima aceste efecte în considerarea dispoziţiilor legii noi, iar nu ale celei vechi, normal şi natural aplicabilă. Or aceasta nu s-ar putea realiza decât dacă legea nouă ar retroactiva, ceea ce în prezent este inadmisibil. (M. Nicolae, “Contribuţii la studiul...”precitat anterior, pag. 499 şi urm.; ca exemple de atribuire a unor alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare, au fost menţionate: posibilitatea ca legea nouă să instituie sau să suprime prescripţia, să mărească ori să micşoreze termenele de prescripţie, să modifice condiţiile (regimul) prescripţiei, sub aspectul începutului prescripţiei, cauzelor de suspendare, întrerupere sau repunere în termen; ibidem).

Întrucât aplicarea legii noi prescripţiilor începute şi neîmplinite este afectată de retroactivitate, singura soluţie posibilă este aplicarea în continuare a legii vechi care, se spune, în acest moment ultraactivează (supravieţuieşte).

Potrivit aceluiaşi autor, acest sistem este nu numai unul simplu, presupunând aplicarea unei singure legi, ci şi unul sigur, dând satisfacţie principiului securităţii juridice şi principiului preeminenţei dreptului, dar şi echitabil, menţinând echilibrul dintre părţi în aşa fel încât niciuna dintre ele să nu aibă posibilitatea să invoce în beneficiul său prevederile legii noi.

De asemenea, a fost analizată şi posibilitatea instanţei de a invoca din oficiu excepţia de prescripţie extinctivă pentru prescripţiile începute sub imperiul fostului Decret nr. 167/1958, autorii subliniind că răspunsul este afirmativ, deoarece Legea nr. 71/2011 nu cuprinde vreo dispoziţie specială în acest sens, ceea ce înseamnă că se aplică regula stabilită de art. 6 alin. (4) din Codul civil, care nu face vreo distincţie între dispoziţiile de drept material şi cele procesuale în materia prescripţiei. (G. Boroi, CA. Anghelescu, “Curs de drept civil. Partea generală, ediţia a 2-a revizuită şi adăugită; Editura Universitară; 2012, pag. 29).

7. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În cazuistica deciziilor Curţii Constituţionale problema de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti nu se regăseşte abordată în mod direct, ci doar de o manieră implicită.

Astfel, prin Decizia nr. 389 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 22 noiembrie 2013, în care Curtea Constituţională a fost chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor ari 379 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă din 1865, precum şi ale art. 2.506 alin. (1), art. 2.512 alin. (2), art. 2.515 alin. (3) şi (4), art. 2.520 alin. (1) pct. 4, art. 2.538, art. 2.541 şi art. 2.542 din Codul Civil, aceasta a arătat-cu privire la articolele din Codul civil criticate - că “nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată excepţia, deoarece, potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) din Codul civil, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, iar Sentinţa civilă nr. 674 din 5 martie 2008, care reprezintă titlul executoriu (...) este anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil”.

În consecinţă. Curtea, făcând trimitere la prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi la condiţia de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, de a viza legi sau ordonanţe ori dispoziţii din legi sau ordonanţe în vigoare, care au legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului, a decis în sensul respingerii excepţiei ce viza neconstituţionalitatea dispoziţiilor Codului civil, ca inadmisibilă.

8. Asupra regularităţii învestirii

Titularilor sesizării - Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - li s-a recunoscut prin lege dreptul de a formula o sesizare în vederea promovării recursului în interesul legii, în temeiul dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă.

Sesizările formulate au evidenţiat Ivirea unei probleme de drept ce a fost rezolvată neunitar de către instanţe şi care ţine de succesiunea legii civile în timp şi de chestiunea raportului între normele generale şi cele speciale, în funcţie de câmpul de aplicare a acestora, în materia specifică de reglementare a instituţiei prescripţiei extinctive.

Având în vedere hotărârile judecătoreşti anexate, din care rezultă că aceeaşi problemă de drept a primit soluţionări diferite prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, se constată existenţa unei jurisprudenţe neunitare şi, implicit, îndeplinirea tuturor condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, pentru promovarea recursului în interesul legii.

9. Raportul asupra recursului în interesul legii

Raportul asupra recursurilor în interesul legii, întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, a concluzionat că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

10. Înalta Curte

Examinând sesizările cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Textele de lege ce au generat practica neunitară: Art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat:

“Instanţa judecătorească şi organul arbitrai sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris,”

Art. 6 alin. (4) din Codul civil:

“Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.”

Art. 2.512 din Codul civil - invocarea prescripţiei de partea interesată:

“( 1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă.

(2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu.

(3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale.”

Art. 2.513 din Codul civil - momentul până la care se poate invoca prescripţia:

“Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, În lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”.

Art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:

“(1) Dispoziţiile Codului civil se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(2) Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.”

Art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:

“Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.”

Art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:

“Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.

Aşa cum s-a menţionat deja, opiniile divergente ale instanţelor au avut ca punct de pornire interpretarea şi aplicarea normelor cu caracter tranzitoriu ale Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, precum şi a celor proprii Codului civil însuşi, în partea lor privitoare la regimul juridic al prescripţiilor începute şi împlinite ori al acelora neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil, 1 octombrie 2011.

Nu mai puţin, formarea unor opinii divergente a fost favorizată de diferenţa de concepţie şi de tratament juridic cu care a fost abordată instituţia juridică a prescripţiei extinctive de către legiuitorul actual - cel al Codului civil din 2009, spre deosebire de cel trecut, sub reglementarea dată prin Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat.

Astfel, sub reglementarea Decretului nr. 167/1958, republicat - în vigoare până la 1 octombrie 2011, prescripţia extinctivă a fost concepută ca o instituţie de ordine publică, guvernată de norme imperative, dispoziţiile art. 1 alin. (2) din decret, potrivit cărora orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă, şi cele ale art. 18, care instituiau obligaţia instanţelor de judecată şi a organelor arbitrale ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris, constituind cele mai pregnante caracteristici în acest sens.

Reglementarea prin norme imperative a prescripţiei extinctive, dar şi conţinutul normativ al art. 18 din decret au determinat recunoaşterea şi consacrarea caracterului absolut al excepţiei procesuale de fond, peremptorii, a prescripţiei extinctive, ce putea fi ridicată din oficiu de instanţă/organul arbitrai, în orice fază procesuală, dar, în aceleaşi condiţii, şi de partea interesată.

Într-o viziune diametral opusă, legiuitorul actual a reglementat prescripţia extinctivă ca instituţie de ordine privată care nu mai operează de plin drept, ceea ce produce consecinţele asupra duratei termenelor de prescripţie, care nu mai sunt imperative, ci, în anumite marje, pot rămâne la disponibilitatea părţilor, recunoaşterii posibilităţii renunţării la prescripţie ori a încheierii de convenţii prin care să se modifice cursul prescripţiei, prin fixarea începutului acesteia, ori a cauzelor legale de suspendare sau întrerupere, a sferei persoanelor care se pot prevala de faptul împlinirii acesteia, a condiţiilor şi limitelor procedurale în care excepţia prescripţiei ar putea fi invocată etc.

Indiscutabil, caracterul relativ al excepţiei prescripţiei extinctive, ca excepţie de fond, peremptorie, rezultă din conţinutul art. 2.512 şi art. 2.513 din Codul civil, care prevăd că prescripţia nu poate fi aplicată din oficiu de organul de jurisdicţie competent, ea putând fi opusă, numai în primă instanţă sau, cel mai târziu, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant sau de persoanele menţionate de art. 2.514 din Codul civil.

Problema dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, instanţele de judecată, din oficiu, ori părţile interesate mai pot invoca, în orice fază procesuală, excepţia prescripţiei extinctive atunci când prescripţiile au început înainte de 1 octombrie 2011 constituie o chestiune de drept intertemporal a cărei dezlegare se regăseşte în dispoziţia tranzitorie a art. 201, situat în cap. VIII “Dispoziţii cu privire la cartea a Vi-a «Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor» a Codului civil” - Secţiunea 1 “Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a Vi-a «Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor» a Codului civil” din Legea nr. 71/2011.

Potrivit acestei norme, “prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.

Din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi reprezintă fada pendentia, ca situaţii juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariţiei acesteia.

Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în partea privitoare la prescripţie, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripţiile începute şi neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilităţii juridice, spre a da satisfacţie principiilor respectării drepturilor câştigate şi respectării aşteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, faţă de imperativul respectării principiului de ordin constituţional al neretroactivităţii legii, consacrat prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Aceasta întrucât, de principiu, modificările aduse prin legea nouă condiţiilor ori regimului prescripţiei - fie că legea nouă ar institui ori suprima prescripţia, fie că ar mări sau micşora durata termenelor de prescripţie, fie că ar modifica începutul acesteia, cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condiţiile invocării în vederea producerii de efecte juridice - nu pot ataşa unui fapt trecut alte consecinţe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în vigoare. Acest lucru s-ar putea realiza doar dacă legea nouă ar retroactiva, fapt inadmisibil în actuala ordine constituţională.

Aceeaşi soluţie legislativă a fost consacrată şi prin dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Codul civil, potrivit cărora “Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.

Este de precizat că, deşi invocat ca temei legal pentru multe din soluţiile instanţelor ce au conturat opinia majoritară, art. 6 alin. (4) din Codul civil nu oferă decât un argument secundar, deoarece, formal, dispoziţiile sale nu sunt incidente rezolvării conflictului de drept intertemporal privitor la determinarea legii aplicabile prescripţiilor începute şi împlinite ori neîmplinite la data de 1 octombrie 2011.

Norma art. 6 alin. (4) din Codul civil constituie sediul materiei pentru rezolvarea conflictelor de drept intertemporal în materie de prescripţie, decădere şi uzucapiuni, ce pot să apară în urma adoptării unor legi viitoare, sub puterea de reglementare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ori a eventualelor conflicte dintre acesta şi legislaţia civilă specială sau complementară, în timp ce conflictul de drept intertemporal în privinţa căruia instanţele naţionale au avut opinii diferite a fost ocazionat de chiar intrarea în vigoare a legii, făcând obiectul de reglementare al dispoziţiilor conflictuale cuprinse în Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Chiar astfel fiind, este important de remarcat că principiile de drept comun prevăzute în art. 6 din Codul civil şi, în particular, cele din art. 6 alin. (4) au fost confirmate în legea de punere în aplicare, legiuitorul dovedind consecvenţă.

Excepţiile de la regula înscrisă în dispoziţia art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care este aceea a aplicării legii vechi prescripţiilor începute şi neîmplinite la 1 octombrie 2011, au fost expres şi limitativ prevăzute prin dispoziţiile art. 203 şi 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispoziţiile art. 6 alin. (5) şi (6) din Codul civil şi prin art. 5 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincţie (iar ub ilex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din Codul civil - care consacră o soluţie identică, dând expresie aceloraşi principii de drept - conţine sintagma “În întregime”, se înţelege că legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta se împlineşte după intrarea în vigoare a Codului civil.

Întrucât regimul de invocare a excepţiei de prescripţie este consecinţa directă a naturii juridice a acestei instituţii de drept, care diferă după cum prescripţia este tratată de legiuitor ca instituţie de ordine publică ori de ordine privată, se poate spune că, aplicând dispoziţiile art. 2.512 şi 2.513 ale Codului civil prescripţiilor începute şi neîmplinite la 1 octombrie 2009, se ajunge pe această cale nu doar la modificarea regimului de invocare a excepţiei de prescripţie - care devine altul decât cel legal prevăzut la data începerii cursului acesteia -, ci la o modificare a chiar naturii juridice a acestei instituţii a prescripţiei extinctive (cu consecinţe inclusiv în planul dreptului substanţial), care, deşi de ordine publică la data naşterii ei, va fi tratată ca instituţie de ordine privată.

Dacă în privinţa prescripţiilor începute şi neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, ca situaţii juridice în curs de realizare (fada pendentia), rămân aplicabile dispoziţiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripţiile începute şi împlinite la data intrării în vigoare a Codului civil (facta praeterita), ca situaţii juridice finalizate, sunt supuse dispoziţiilor sub imperiul cărora au început să curgă şi s-au împlinit.

Nici dispoziţiile art. 223 şi nici cele ale art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu constituie argumente în infirmarea acestor concluzii.

Astfel, prevederile art. 223 se regăsesc în cap. X al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, intitulat “Dispoziţii finale”, iar prin câmpul lor de aplicare - destinat reglării tranzitorii a normelor de drept material şi procedural după care se judecă procesele şi cererile în materie civilă sau comercială aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 -, acestea au caracterul unor norme tranzitorii generale (sau norme conflictuale generale).

Aşa cum rezultă din chiar cuprinsul art. 223 supus analizei, aplicarea sa intervine “dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel”.

Or art. 201 din Legea nr. 71/2011, text legal situat în cap. VIII secţiunea 1, intitulat “Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a VI-a «Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor» a Codului civil”, constituie, atât prin amplasarea sa în corpul legii, cât şi prin câmpul său de aplicare - destinat reglării tranzitorii a domeniului particular privitor la prescripţiile în curs la data intrării în vigoare a Codului civil - o normă tranzitorie specială (sau normă conflictuală specială).

Cum specialul derogă de la general şi se aplică cu întâietate, raport în care se află şi cele două norme supuse analizei, înseamnă că dispoziţiile art. 223 nu vor putea fi aplicate niciodată în reglarea conflictului de drept intertemporal privitor la regimul aplicabil prescripţiilor începute şi împlinite ori neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, fiind înlăturate de la aplicare de norma conflictuală specială a art. 201 din acelaşi act normativ, devenind lipsit de relevanţă faptul că procesul a început după data de 1 octombrie 2011, din perspectiva problemei de drept analizate.

Şi dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ce dau expresie principiului aplicării imediate a legii civile noi cu privire la facta pendentia, atât prin amplasarea lor în cap. I al Legii nr. 71/2011 “Dispoziţiile generale”, cât şi prin sfera de reglementare, au caracterul unor dispoziţii generale, aplicabile doar în măsura în care în cuprinsul aceluiaşi act normativ nu se regăsesc dispoziţii tranzitorii speciale, cum este cazul prevederilor art. 201, referitoare la prescripţie.

Aşadar, nici aceste dispoziţii legale nu vor putea fi aplicate în determinarea legii aplicabile prescripţiilor începute şi împlinite ori a acelora neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în prezenţa reglementării cu caracter special conţinute în art. 201 din Legea nr. 71/2011, care instituie derogări de la principiul aplicării imediate a legii civile noi pentru facta pendentia şi care se aplică cu întâietate.

A decide contrariul celor ce rezultă din interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a dispoziţiilor legale menţionate, spre a da efect caracterului şi efectului novator al dispoziţiilor Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, după cum au argumentat instanţele ce au pronunţat soluţia minoritară, nu semnifică altceva decât a aplica retroactiv legea nouă (respectiv, dispoziţiile art. 2.512 şi 2.513 din Codul civil), contrar dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi opţiunii clare a legiuitorului care, din nevoia de securitate şi stabilitate juridică, condiţii sine qua non ale asigurării preeminenţei dreptului, în conflictul de drept intertemporal generat, a înţeles să dea întâietate aplicării legii civile vechi în privinţa prescripţiilor începute, dar neîmplinite (şi, a fortiori, a celor împlinite) la 1 octombrie 2011, în ideea respectării intereselor şi aşteptărilor legitime ale particularilor, garantate, printre altele, şi prin acţiunea principiului supravieţuirii legii vechi.

Prin urmare, au apreciat în mod corect instanţele ce au conturat jurisprudenţa majoritară, în sensul că noul regim juridic al prescripţiei extinctive, al cărei specific constă şi în aceea că prescripţia nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată in limine litis, iar nu şi de către organul de jurisdicţie, este aplicabil doar prescripţiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, 1 octombrie 2011.

Spre deosebire de acestea, prescripţiile începute şi împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât în privinţa acestora instanţele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepţia prescripţiei, după cum acelaşi drept de a invoca excepţia îl au şi părţile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2014.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTTŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent-şef,

Ruxandra Petre


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.