MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 309/2012

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXIV - Nr. 309         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Miercuri, 9 mai 2012

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 297 din 27 martie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor şi art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice

 

Decizia nr. 308 din 28 martie 2012 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. g) din Legea lustraţiei privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

611. - Ordin al ministrului finanţelor publice pentru modificarea Statutului CEC BANK - S.A., aprobat prin Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 425/2008

 

ACTE ALE INSTANŢELOR DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

 

Sentinţa civilă nr. 471 din 7 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 297

din 27 martie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor şi art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocarii - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Benke Károly - magistrat-asistent-şef

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, excepţie ridicată de Florea Mitroi în Dosarul nr. 48.175/3/2010 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului nr. 1200D/2011.

La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei, asistat de avocat Lucian Bolcaş din cadrul Baroului Bucureşti, şi lipseşte cealaltă parte, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent-şef referă asupra faptului că dezbaterile iniţiale au avut loc la data de 24 ianuarie 2012 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 7 februarie 2012. La această dată, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992, amânarea pronunţării pentru data de 28 februarie 2012, când, pentru acelaşi motiv, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 6 martie 2012 şi, ulterior, pentru data de 7 martie 2012. La această ultimă dată, Curtea, având în vedere necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, în temeiul dispoziţiilor art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a dispus redeschiderea dezbaterilor.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului părţii prezente, care solicită admiterea excepţiei. Învederează faptul că pensiile de serviciu sunt pensii profesionale, iar acordarea acestora ilustrează apartenenţa la o anume categorie profesională, care îşi desfăşoară activitatea în anumite condiţii predeterminate. Asimilarea prevăzută de textul constituţional între magistraţi şi consilierii de conturi nu constituie un artificiu legislativ doar pentru a lega o categorie socioprofesională de alta, ci determină încadrarea ambelor categorii într-un grup determinat. Consideră că discriminarea poate exista numai în cadrul unui grup, care, în speţă, este format atât din magistraţi, cât şi din consilieri de conturi, din moment ce condiţiile de numire, incompatibilităţile şi trăsăturile specifice exercitării profesiei sunt similare. Or, prin eliminarea pensiilor de serviciu ale consilierilor de conturi se creează automat un tratament juridic diferit în privinţa unei categorii socioprofesionale care face parte din acelaşi grup.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând atât jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi Decizia de admisibilitate din 7 februarie 2012, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele conexate Ana Maria Frimu, Judita Vilma Timar, Edita Tankó, Márta Molnár şi Lucia Gheţu împotriva României.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 23 septembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 48.175/3/2010, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, excepţie ridicată de Florea Mitroi într-o cauză având ca obiect anularea deciziei de recalculare a pensiei în baza Legii nr. 119/2010, menţinerea deciziei prin care i s-a stabilit dreptul la o pensie de serviciu, precum şi restituirea sumelor reţinute nelegal şi neconstituţional ca urmare a emiterii deciziei de recalculare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că. datorită similitudinii de statut juridic dintre consilierii de conturi şi magistraţi, exprimat prin existenţa unor incompatibilităţi şi obligaţii reglementate la nivel atât constituţional, cât şi legal, primii beneficiau de pensie de serviciu potrivit reglementărilor legale aplicabile magistraţilor. În urma adoptării Legii nr. 119/2010 şi, ulterior, a Legii nr. 263/2010, a fost anulat dreptul consilierilor de conturi de a beneficia de pensie de serviciu, în timp ce judecătorilor li s-a menţinut în continuare acest drept. În consecinţă, se apreciază că prevederile legale criticate înfrâng principiul constituţional al egalităţii în drepturi.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate formulate.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Avocatul Poporului menţionează că art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 a format obiectul unei excepţii de

neconstituţionalitate ridicate direct de această instituţie şi a ataşat adresa prin care a ridicat excepţia menţionată.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010. Curtea observă că, din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, transpare în mod clar intenţia autorului acesteia de a contesta „anularea dreptului [său - s.n.] la pensia de serviciu”. Mai mult, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, autorul excepţiei de neconstituţionalitate, consilier de conturi, prin chiar petitul acesteia, solicită obligarea pârâtei, respectiva Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti, la anularea deciziei de recalculare a pensiei speciale emise în baza Legii nr. 119/2010, decizie pe care o consideră nelegală şi neconstituţională. Dincolo de aspectele de legalitate invocate, Curtea reţine că autorul excepţiei este nemulţumit de faptul că nu mai are dreptul la acordarea pensiei de serviciu; or, acest drept, în privinţa consilierilor de conturi, a fost eliminat tocmai prin Legea nr. 119/2010, respectiv art. 1 lit. h) al acestei legi. Prin urmare, deşi ridică excepţia de neconstituţionalitate, în mod formal, numai în raport cu dispoziţiile art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010, intenţia sa reală este aceea de a beneficia din nou de pensia de serviciu reglementată anterior datei de 3 iulie 2010 de Legea nr. 94/1992, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 29 aprilie 2009. În acest caz, devin aplicabile constatările Curţii Constituţionale din Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.006 din 18 decembrie 2006, potrivit cărora Curtea Constituţională trebuie să ţină cont de voinţa reală a părţii care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate; în caz contrar, Curtea ar fi ţinută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepţiei a textului legal criticat; de altfel, Curtea, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, s-a pronunţat în sensul eliminării unei condiţii procedurale pur formale, respectiv cerinţa ca textul criticat să fie în vigoare, care împiedică realizarea finalităţii controlului de constituţionalitate, respectiv asigurarea supremaţiei Constituţiei. Or, determinarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate este o operaţiune care, pe lângă existenţa unor condiţionări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita şi o apreciere obiectivă a Curţii Constituţionale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepţiei. O atare concepţie se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituţionalitate exercitat pe cale de excepţie.

Instanţa constituţională, prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, a reţinut că pensiile de serviciu au fost eliminate şi integrate sistemului public de pensii prin Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010. Curtea a mai reţinut că abrogările prevăzute de art. 196 din Legea nr. 263/2010 nu constituie decât o operaţiune tehnico-legislativă de corelare a prevederilor actului normativ adoptat cu cele existente în alte legi ce reglementează pensiile speciale, respectiv alte măsuri în domeniul pensiilor. În aceste condiţii, Curtea a constatat că Legea nr. 263/2010 nu are caracter novator şi nu aduce nicio modificare sau un element nou în raport cu cadrul legal consacrat odată cu apariţia Legii nr. 119/2010.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea observă că intenţia autorului excepţiei vizează constatarea coroborată a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 1 lit. h) din Legea nr. 119/2010 şi art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 în privinţa consilierilor de conturi. A constata doar neconstituţionalitatea art. 1 lit. h) din Legea nr. 119/2010 ar însemna acordarea unui efect novator art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010, ceea ce, pe de o parte, ar contrazice Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, iar, pe de altă parte, nu ar fi de natură să repună în plată pensia de serviciu. De asemenea, constatarea neconstituţionalităţii numai a dispoziţiilor art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 nu ar avea niciun efect asupra situaţiei concrete a autorului excepţiei, pensia sa de serviciu neputând fi repusă în plată din moment ce Legea nr. 119/2010 ar fi în continuare în vigoare.

În consecinţă, Curtea, prin prisma consideraţiilor expuse, reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 lit. h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, şi ale art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010. Acestea au următorul cuprins:

- Art. 1 lit. h): „Pe data intrării în vigoare a prezentei legi următoarele categorii de pensii, stabilite pe baza legislaţiei anterioare, devin pensii in înţelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare: [...]

h) pensiile de serviciu ale personalului Curţii de Conturi.”;

- Art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010: „La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: [...]

j) art. 49 alin. (4) şi art. 51 alin. (2) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 29 aprilie 2009.”

Autorul excepţiei susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 privind universalitatea, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi art. 140 alin. (4) privind membrii Curţii de Conturi. Totodată, în susţinerea excepţiei sunt invocate dispoziţiile art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie. În fine, se arată că dispoziţiile legale criticate nesocotesc deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.094 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 23 octombrie 2008, şi nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. Prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea a constatat că, potrivit art. 49 alin. (4) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 29 aprilie 2009, „Persoanele care au îndeplinit funcţia de consilier de conturi pe durata unui mandat complet beneficiază, la data pensionării, de pensie de serviciu, în cuantumul prevăzut de lege pentru magistraţi”. Această trimitere la cuantumul pensiei de serviciu a magistraţilor, prevăzută de Legea nr. 94/1992, este de natură a indica faptul că atât timp cât pensiile magistraţilor, atât ca natură, cât şi din punctul de vedere al cuantumului, vor intra în sfera de incidenţă a prevederilor legale privind sistemul general de pensii publice, acelaşi lucru se va întâmpla şi cu pensiile de serviciu ale consilierilor de conturi.

Curtea a mai constatat că ar fi inadmisibil ca, practic, cel asimilat să beneficieze în continuare de cuantumul pensiei de serviciu a celui la care a fost asimilat, în condiţiile în care acesta din urmă nu mai beneficiază de acelaşi cuantum sau aceeaşi natură a pensiei, ci a intrat în sfera sistemului general de pensionare. În situaţia specială a personalului Curţii de Conturi, Curtea a observat că eliminarea pensiilor de serviciu ale acestuia cuprinde pensiile de serviciu ale consilierilor de conturi, pe cele ale auditorilor publici externi şi ale oricăror persoane care sunt salariaţi/membri în cadrul Curţii de Conturi. În acest sens, s-a arătat că o atare operaţiune vizează întreg personalul Curţii de Conturi cuprins la cap. V din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, intitulat Numirea şi statutul personalului Curţii de Conturi (art. 46-57 din lege). Or, din personalul Curţii de Conturi fac parte, potrivit reglementărilor legale menţionate, atât consilierii de conturi, auditorii publici externi, personalul de specialitate al Curţii, cât şi ceilalţi angajaţi ai acestei instituţii, indiferent de statutul lor socioprofesional.

Astfel, Curtea, în conformitate cu principiul accesorium sequitur principale, a arătat că trebuie aplicat acelaşi tratament juridic personalului asimilat magistraţilor în privinţa dreptului legal la pensie de serviciu cu cel acordat personalului la care au fost asimilaţi, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţii inadmisibile, contrare art. 16 din Constituţie.

În consecinţă, Curtea, prin decizia menţionată, a constatat constituţionalitatea eliminării tuturor pensiilor de serviciu în raport cu criticile formulate.

Faţă de situaţia reţinută prin decizia menţionată, Curtea, prin Decizia nr. 1.283 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 22 noiembrie 2011, a observat faptul că instanţa constituţională, printr-o decizie ulterioară, şi anume Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, a constatat că eliminarea pensiei de serviciu a judecătorilor, procurorilor şi judecătorilor, respectiv magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale este neconstituţională, întrucât încalcă principiul independenţei justiţiei, prevăzut de art. 124 din Constituţie. Curtea a stabilit că „statutul constituţional al magistraţilor - statut dezvoltat prin lege organică şi care cuprinde o serie de incompatibilităţi şi interdicţii, precum şi responsabilităţile şi riscurile pe care le implică exercitarea acestor profesii - impune acordarea pensiei de serviciu ca o componentă a independenţei justiţiei, garanţie a statului de drept prevăzut de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală”.

În aceste condiţii, Curtea, prin Decizia nr. 1.283 din 29 septembrie 2011, a analizat dacă personalul Curţii de Conturi urmează să beneficieze de acelaşi tratament juridic, respectiv dacă statutul acestuia reclamă un tratament juridic identic cu cel al magistraţilor în privinţa pensiei de serviciu.

În primul rând, Curtea a reţinut că noţiunea de „personal al Curţii de Conturi” a fost analizată explicit de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010; astfel, în redactarea Legii nr. 94/1992, reprezintă personal al Curţii de Conturi atât consilierii de conturi, auditorii publici externi, personalul de specialitate al Curţii, cât şi ceilalţi angajaţi ai acestei instituţii, indiferent de statutul lor socioprofesional, deşi consilierii de conturi au atât o altă reglementare constituţională şi legală, cât şi un statut juridic diferit în raport cu celelalte categorii de personal existente la nivelul Curţii de Conturi.

În al doilea rând, prin decizia menţionată, în privinţa pensiei de serviciu, Curtea Constituţională a reţinut că nu avea competenţa de a face nicio deosebire în cadrul personalului Curţii de Conturi atât timp cât personalul la care se asimila în final regimul lor juridic - magistraţii - înceta să mai beneficieze de pensie de serviciu.

În al treilea rând, Curtea a constatat că, după adoptarea Deciziei nr. 873 din 25 iunie 2010, din punct de vedere constituţional, s-a deschis posibilitatea de a aprecia dacă există o similitudine între statutul constituţional şi legal al magistraţilor şi cel al altor categorii socioprofesionale, fapt ce le-ar îndritui pe acestea din urmă sau unele dintre acestea la încasarea unei pensii de serviciu similar magistraţilor.

În al patrulea rând, prin Decizia nr. 1.283 din 29 septembrie 2011, Curtea a reţinut că autorul excepţiei a exercitat funcţia de auditor public extern în cadrul Curţii de Conturi, ceea ce, în final, a şi atras concluzia potrivit căreia, în privinţa auditorilor publici externi, considerentele care au stat la baza Deciziei nr. 871 din 25 iunie 2010, cu corectivul adus prin Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, îşi menţin pe deplin valabilitatea.

În dosarul de faţă, Curtea reţine că autorul excepţiei este o persoană care a exercitat funcţia de consilier de conturi în cadrul Curţii de Conturi, şi nu funcţia de auditor public extern. În consecinţă, având în vedere cele de mai sus, Curtea urmează a analiza dacă există o similitudine între statutul constituţional şi legal al consilierilor de conturi şi cel al magistraţilor; în cazul constatării existenţei unei asemenea similitudini, consilierii de conturi urmează a beneficia de un tratament juridic similar cu magistraţii în privinţa acordării beneficiului pensiei de serviciu.

II. Prin Decizia nr. 1.283 din 29 septembrie 2011, Curtea a statuat: „Consilierii de conturi au atât o altă reglementare constituţională şi legală, cât şi un statut juridic diferit în raport cu celelalte categorii de personal existente la nivelul Curţii de Conturi.”

Pornind de la acest ultim aspect, Curtea constată că, de principiu, considerentele care au fundamentat Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010 se aplică, în mod corespunzător, şi consilierilor de conturi. Prin această decizie Curtea a stabilit că statutul constituţional al magistraţilor - statut dezvoltat prin lege organică şi care cuprinde o serie de incompatibilităţi şi interdicţii, precum şi responsabilităţile şi riscurile pe care le implică exercitarea acestor profesii - impune acordarea pensiei de serviciu ca o componentă a independenţei justiţiei, garanţie a statului de drept, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală. Curtea a constatat, printre altele că, dispoziţiile cap. II din Legea nr. 303/2004 stabilesc o serie de incompatibilităţi şi interdicţii pentru judecători, cum ar fi: interzicerea desfăşurării de activităţi comerciale, de activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură, interzicerea dobândirii calităţii de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare sau control la societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau regii autonome, a calităţii de membru al unui grup de interes economic; nu pot face parte din partide sau formaţiuni politice şi nici să desfăşoare sau să participe la activităţi cu caracter politic; sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice; nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul; nu pot să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe sau parchete decât acelea în cadrul cărora îşi exercită funcţia şi nu pot îndeplini orice altă activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat etc.

Prin Decizia nr. 1.094 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 23 octombrie 2008, Curtea a reţinut că membrii Curţii de Conturi sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe toată durata acestuia; sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecători; nu pot face parte din partidele politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic; le este interzisă exercitarea, direct sau indirect, a activităţilor de comerţ, participarea la administrarea ori conducerea unor societăţi comerciale sau civile şi nu pot fi experţi ori arbitri desemnaţi într-un arbitraj. Curtea a constatat că şi consilierii de conturi au incompatibilităţile prevăzute pentru judecători la art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”. Totodată, Curtea, observând că atât consilierii de conturi, cât şi judecătorii sunt independenţi în exercitarea funcţiei, respectiv a mandatului lor şi inamovibili pe durata exercitării acestora a concluzionat că statutul consilierilor de conturi este similar cu cel al judecătorilor, fapt care justifică acordarea consilierilor de conturi a unei pensii de serviciu similar judecătorilor.

Aşadar, Curtea constată că asimilarea consilierilor de conturi, sub aspectul incompatibilităţilor, cu magistraţii este realizată printr-o normă de rang constituţional, aspect decisiv în analiza Curţii. În consecinţă, Curtea reţine că statutul consilierilor de conturi reclamă acelaşi tratament cu cel al judecătorilor sub aspectul modului de stabilire a cuantumului pensiei, dar nu şi sub cel al condiţiilor necesare a fi întrunite pentru a se putea emite decizia de pensionare, legiuitorul fiind liber să stabilească atât criteriile, cât şi condiţiile de pensionare. Însă legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere în privinţa modului de stabilire a cuantumului pensiei consilierilor de conturi, mod care trebuie să fie identic cu cel aplicabil judecătorilor. Faptul că textele legale criticate stabilesc un alt mod de calcul al cuantumului pensiei consilierilor de conturi faţă de cel al judecătorilor este de natură a încălca dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 140 alin. (4) din Constituţie. În acest sens, este încălcat şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât există o diferenţă de tratament juridic între persoane aflate în situaţii analoage sau similare (consilieri de conturi - judecători) - a se vedea, în sensul aplicabilităţii art. 14 din Convenţie în privinţa sistemelor de asigurare socială, şi Hotărârea din 25 octombrie 2011, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Valkov şi alţii împotriva Bulgariei, paragraful 116.

III. Prin Decizia nr. 1.283 din 29 septembrie 2011, Curtea a observat că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în hotărârile din 8 decembrie 2009 şi 31 mai 2011, pronunţate în cauzele Munoz Diaz împotriva Spaniei, paragraful 44, respectiv Maggio şi alţii împotriva Italiei, paragraful 55, a reiterat jurisprudenţa sa cu privire la faptul că drepturile decurgând din sistemul de asigurări sociale sunt drepturi patrimoniale protejate de art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, dar acest lucru nu înseamnă că implică un drept la dobândirea proprietăţii sau la o pensie într-un anumit cuantum (a se vedea, în acelaşi sens, şi hotărârile din 12 octombrie 2004 şi 28 septembrie 2004, pronunţate în cauzele Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, paragraful 39, respectiv Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 35). Totodată, prin Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 februarie 2012, pronunţată în cauzele conexate nr. 45.312/11, nr. 45.581/11, nr. 45.583/11, 45.587/11 şi nr. 45.588/11 - Ana Maria Frimu, Judita Vilma Timar, Edita Tanko, Mârta Molnâr şi Lucia Gheţu împotriva României (paragrafele 40-48), s-a arătat că integrarea pensiilor de serviciu în sistemul general de pensii, chiar dacă acest lucru presupune o diminuare a cuantumului pensiei acordate cu 70%, nu aduce atingere art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, a mai statuat că partea necontributivă a pensiei de serviciu, chiar dacă poate fi încadrată, potrivit interpretării pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţi lor fundamentale, în noţiunea de „bun”, reprezintă totuşi, din această perspectivă, un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia exproprierii.

Mai mult, prin Decizia nr. 1.284 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 25 noiembrie 2011, sau Decizia nr. 977 din 12 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 10 octombrie 2011, a statuat: „Cuantumurile viitoare ale pensiilor aflate în plată nu pot fi subsumate unui drept de proprietate pe care beneficiarul unei pensii l-ar avea. Cuantumul pensiei reprezintă un bun numai în măsura în care acesta a devenit exigibil.”

În aceste condiţii, nu se poate constata o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.

IV. Referitor la cererea reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate formulată oral în faţa Curţii Constituţionale în şedinţa publică din 24 ianuarie 2012 şi reţinută în încheierea pronunţată la acea dată, prin care se solicită extinderea obiectului excepţiei şi cu privire la dispoziţiile art. 196 lit. b)-i), k) şi I) din Legea nr. 263/2010, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, în caz de admitere a excepţiei se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare. Având în vedere această prevedere legală, Curtea constată că situaţia personală a autorului excepţiei, consilier de conturi, nu justifică extinderea controlului Curţii cu privire la aceleaşi măsuri de recalculare a pensiilor de serviciu, dar care vizează alte categorii socioprofesionale. Prin urmare, textul legal constatat ca fiind neconstituţional, nefiind nici cauza şi nici efectul dispoziţiilor art. 196 iit. b)-i), k) şi I) din Legea nr. 263/2010 nu se află într-o relaţie intrinsec legată de acestea; aşadar, Curtea nu va putea face aplicarea art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

V. Având în vedere cele expuse, Curtea reţine că sunt încălcate prevederile art. 16 alin. (1) şi art. 140 alin. (4) din Constituţie, precum şi ale art. 14 din Convenţie, ceea ce duce la concluzia potrivit căreia dispoziţiile art. 1 lit. h) din Legea nr. 119/2010 şi ale art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 sunt neconstituţionale în măsura în care se aplică şi consilierilor de conturi.

Devin astfel aplicabile considerentele din Decizia nr. 1.283 din 29 septembrie 2011, Decizia nr. 1.284 din 29 septembrie 2011, Decizia nr. 1.285 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 23 noiembrie 2011, şi Decizia nr. 1.286 din 29 septembrie 2011, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 29 noiembrie 2011, potrivit cărora „o eventuală neconstituţionalitate a Legii nr. 119/2010, coroborată cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor abrogatoare - care, de principiu, au caracter constatator - cuprinse în Legea nr. 263/2010 referitoare la textele legale care vi2au pensii de serviciu, are drept rezultat repunerea în plată a pensiei speciale existente anterior Legii nr. 119/2010”.

Curtea constată că, întrucât deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, cele stabilite prin prezenta decizie urmează a se aplica de către Casa Naţională de Pensii Publice, prin casele judeţene de pensii, şi casele sectoriale de pensii, de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I; totodată, instanţele judecătoreşti vor aplica prezenta decizie numai în cauzele pendinte la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocata excepţia de neconstituţionalitate până la data sus menţionată, în această ultimă ipoteză, decizia pronunţată de Curtea Constituţională constituind temei al revizuirii potrivit art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă. În fine, Curtea reţine că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florea Mitroi în Dosarul nr. 48.175/3/2010 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 1 lit. h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor şi art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice sunt neconstituţionale în măsura în care se aplică şi consilierilor de conturi.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 martie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Benke Károly

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 308

din 28 martie 2012

referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. g) din Legea lustraţiei privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

 

Cu Adresa nr. 305 din 7 martie 2012, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a trimis Curţii Constituţionale Hotărârea nr. 1 din 7 martie 2012, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru exercitarea controlului de constituţionalitate asupra aspectelor de neconstituţionalitate cuprinse în Legea lustraţiei privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.

Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.800 din 7 martie 2012 şi constituie obiectul Dosarului nr. 604A/2012.

La sesizare s-a anexat lista cuprinzând semnăturile a 87 de judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră ca neconstituţionale dispoziţiile art. 1 lit. g) din Legea lustraţiei privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, deoarece contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (3), art. 23 alin. (11) şi art. 53.

Autorii îşi fundamentează criticile pe considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 820 din 7 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 23 iunie 2010.

Prin dispoziţiile art. 1 lit. g) din Legea lustraţiei, se instituie o prezumţie de vinovăţie, de încălcare a drepturilor omului, a Constituţiei şi a legilor, a documentelor internaţionale semnate şi ratificate de România, prin exercitarea atribuţiilor de serviciu de către întreaga categorie profesională a procurorilor.

În viziunea legii, răspunderea juridică şi sancţiunea se întemeiază pe deţinerea funcţiei de procuror şi pe prezumţia de încălcare a drepturilor omului şi a legislaţiei de către persoanele care au deţinut această funcţie, răspunderea nefiind nici individuală şi nici întemeiată pe fapte juridice sau acte juridice săvârşite de o persoană.

În dezacord cu considerentele cuprinse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 820 din 7 iunie 2010, potrivit cărora lustraţia este permisă exclusiv cu privire la persoanele care au luat parte efectiv la grave încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului, legea sancţionează toate persoanele care au deţinut funcţia de procuror, inclusiv cele care nu au luat parte în întreaga lor carieră profesională la încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului. Din această perspectivă, legea exclude individualizarea sancţiunii, contravenind principiilor statului de drept, ordinii de drept şi prezumţiei de nevinovăţie consacrate de art. 23 alin. (11) din Constituţie.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 2 din Legea lustraţiei instituie o nouă interdicţie privind dreptul de acces în funcţiile şi demnităţile publice, care nu respectă prevederile art. 53 din Constituţie referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, întrucât restrângerea nu respectă cerinţa proporţionalităţii în raport cu scopul urmărit. Interdicţia care respectă cerinţele constituţionale este cea instituită de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căreia judecătorii sau procurorii care au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea ori judecătorii sau procurorii care au un interes personal, ce influenţează sau ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor prevăzute de lege, nu pot ocupa funcţii de conducere.

Mai mult, instituind răspunderea juridică şi sancţionarea persoanelor care au deţinut funcţia de procuror şi care şi-au exercitat atribuţiile de serviciu respectând legile în vigoare şi acţionând în spiritul lor, legea încalcă şi dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2).

În temeiul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la data de 7 martie 2012, Curtea Constituţională a solicitat punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului asupra sesizării de neconstituţionalitate.

Guvernul a comunicat punctul său de vedere prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.243 din 22 martie 2012 şi arată că Legea lustraţiei trebuie să fie accesibilă şi previzibilă în legătură cu efectele sale, nu trebuie să servească exclusiv scopului de pedeapsă sau de răzbunare, deoarece pedepsirea infractorilor trebuie să fie limitată la sfera dreptului penal, iar în cazul în care dreptul intern permite restricţii cu privire la drepturile garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului, acestea trebuie să fie suficient de precise pentru a permite individualizarea răspunderii fiecărei persoane afectate de aceasta şi să conţină garanţii procedurale adecvate.

Dacă forma anterioară a legii, care cuprindea doar categorii de demnităţi sau funcţii în structurile şi aparatul represiv al fostului regim totalitar comunist, era criticabilă din perspectiva conformării cu standardele constituţionale, europene şi internaţionale în materie, această nouă formă, prin includerea categoriei profesionale a procurorilor, adaugă noi violări ale standardelor menţionate.

Legea nouă afectează în prezent cariera unor persoane, fapt ce ridică probleme din perspectiva proporţionalităţii măsurii, deoarece intervalul mare de timp existent diluează obiectivitatea măsurii şi nu mai poate justifica în mod rezonabil restrângerea unor drepturi constituţionale.

Dispoziţiile legii referitoare la procedura de analiză a arhivelor şi de constatare a apartenenţei la anumite funcţii de conducere sau de demnitate este insuficient articulată pentru a acoperi întreaga gamă de garanţii necesare, iar dispoziţiile referitoare la încetarea mandatelor de conducere în curs de exercitare încalcă prevederile ari. 15 alin. (2) şi ale art. 125 alin. (1) din Constituţie.

În concluzie, Guvernul apreciază că includerea întregii categorii profesionale a procurorilor în cuprinsul legii, eliminarea unei largi categorii de persoane, indiferent de comportamentul efectiv al persoanelor respective pe perioada regimului comunist, precum şi încetarea funcţiilor ocupate în prezent constituie elemente de susţinere a sesizării de neconstituţionalitate ca fiind întemeiată prin raportare la dispoziţiile constituţionale invocate.

Preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor nu au comunicat punctele lor de vedere.

În temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la data de 15 martie 2012, Curtea Constituţională a solicitat preşedintelui Camerei Deputaţilor următoarele documente: Legea lustraţiei privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, expunerea de motive care a stat la baza adoptării actului normativ, precum şi avizul Consiliului Legislativ referitor la propunerea legislativă.

Documentaţia solicitată în vederea soluţionării sesizării de neconstituţionalitate a fost comunicată de către secretarul general al Camerei Deputaţilor, prin Adresa nr. 51/1.027 din 15 martie 2012, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.076 din 16 martie 2012.

La dosarul cauzei au fost depuse, în calitate de amicus curiae, opinii cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. g) din Legea lustraţiei privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care face obiectul cauzei, din partea Avocatului Poporului şi a Consiliului Director al Asociaţiei Procurorilor din România.

Avocatul Poporului apreciază că, potrivit art. 147 alin (2) din Constituţie, Legea lustraţiei privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, criticată în prezent pentru neconstituţionalitate, trebuia pusă de acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 820 din 7 iunie 2010. Modificările operate în Parlament au vizat adăugarea procurorilor în cadrul categoriilor de persoane lustrabile şi excluderea unor funcţii care erau în conţinutul legii declarate, în anul 2010, neconforme cu Constituţia.

Or, prin Decizia nr. 820 din 7 iunie 2010, Curtea Constituţională a considerat neconstituţional însuşi principiul lustraţiei, date fiind considerentele deciziei care au reţinut încălcarea principiului neretroactivităţii legii şi pe cel al tardivităţii adoptării ei de către Parlament.

Dispoziţiile art.1 lit. g) din legea criticată încalcă prevederile art.1 alin. (5) din Constituţie, întrucât norma nu respectă exigenţele de accesibilitate şi predictibilitate, stabilind în mod generic „procurorii, procurorul general sau procurorul general adjunct din cadrul unităţilor de procuratură”.

Avocatul Poporului mai arată că, în ceea ce priveşte procurorii, „legea ignoră mai multe aspecte care ar avea ca efect eliminarea acestei funcţii din categoria celor lustrate”.

Astfel, legea nu face diferenţă între procurorii care au lucrat în dosarele civile şi economice, pe de o parte, şi procurorii care au făcut anchetă penală şi anchetă penală specială, pe de altă parte. Prin urmare, categoria procurorilor nu poate fi culpabilizată în întregime, fiind necesar să se dovedească dacă, prin activitatea lor, procurorii au încălcat drepturile şi libertăţile omului, întrucât fiecare răspunde pentru fapta proprie.

„Apoi, procurorii care au lucrat în dosarele penale puneau concluzii asupra faptelor săvârşite, a vinovăţiei şi solicitau aplicarea unei pedepse corespunzătoare, judecătorul fiind acela care condamna sau achita. Cu toate acestea, judecătorii nu sunt cuprinşi în legea criticată.”

Legea lustraţiei creează „o imensă paradigmă, şi anume: trebuiau să fie aplicate legile în vigoare, în condiţiile în care acestea erau adoptate de un regim comunist care a căzut în 22 decembrie 1989. Dacă aceste legi au fost aplicate, persoana în cauză trebuie să fie lustrată în prezent, iar dacă ele nu erau aplicate, aceeaşi persoană trebuia să suporte rigorile legii, inclusiv a celei penale, aplicabile la acel moment. Tocmai datorită acestui raţionament, legea criticată este retroactivă, imprevizibilă şi inaccesibilă.”

Mai mult, prin legea criticată sunt lustraţi doar procurorii, dar nu şi şefii lor de la unităţile de procuratură, altele decât procuratura generală, cu toate că aceştia făceau politica unităţii de procuratură în cauză.

Consiliul Director al Asociaţiei Procurorilor din România a transmis, în calitate de amicus curiae, opinia potrivit căreia legea aduce o gravă atingere prestigiului autorităţii judecătoreşti, asimilând procurorii cu organele care au făcut poliţie politică şi cu organele care au servit şi sprijinit regimul comunist. În condiţiile în care, „în competenţa organelor procuraturii civile, după cum se poate vedea examinând legislaţia în vigoare la acea dată, nu intrau niciun fel de infracţiuni politice, ci numai infracţiuni de drept comun”, procurorii „nu numai că nu au servit regimul comunist, dar au constituit la acea vreme singurul filtru, singura barieră în calea abuzurilor organelor represive”.

Legea este lipsită de eficienţă juridică, nefiind actuală, necesară şi utilă, ţinând seama de perioada mare de timp care a trecut de la căderea regimului totalitar comunist.

Mai mult, „legea nu oferă nicio garanţie procesuală în favoarea celor care se află într-o situaţie prezumată de text să poată să-şi apere drepturile”.

Pe de altă parte, prevederile legii „sunt profund inechitabile în sensul că din sistemul organelor judiciare format din organele de miliţie, procuratură şi instanţe, procurorii sunt discriminaţi.” Astfel, din rândul organelor de miliţie şi instanţe, legea face referire numai la anumite funcţii, în vreme ce dispoziţiile art.1 lit. g) din lege face referire la toţi procurorii. Rezultatul este incriminarea unei întregi categorii profesionale, „care nu a făcut altceva decât să aplice un sistem legislativ format preponderent din Codul penal şi Codul de procedură penală, care, cu modificări impuse de politica penală, sunt în vigoare şi azi.”

Legea lustraţiei contravine prevederilor constituţionale ale art. 11 alin. (2)şi art. 20, prevederilor art. 19, 20 şi 21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 19 şi 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum şi art. 8, 10, 11 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În susţinerea criticilor, se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauzele Sidabras şi Dziantas contra Lituaniei, Rainys şi Gasparavicius contra Lituaniei, Zdanoka contra Letoniei şi Adamsos contra Letoniei.

De asemenea, legea încalcă prevederile art.15 alin. (2), art. 37 alin. (1) şi art. 40 alin. (3) din Constituţie, prin aceea că prevede o situaţie nouă care ar justifica restrângerea dreptului de acces în funcţii publice, sancţionând acte de conduită consumate cu mult înainte de intrarea ei în vigoare.

CURTEA,

examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, opiniile formulate de Avocatul Poporului şi Consiliul Director al Asociaţiei Procurorilor din România, documentele depuse la dosar, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.

Potrivit dispozitivului Hotărârii nr. 1 din 7 martie 2012 pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale pentru a se pronunţa asupra aspectelor de neconstituţionalitate cuprinse în Legea lustraţiei privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Din analiza considerentelor hotărârii, rezultă că aspectele de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art.1 lit. g) din lege, dispoziţii care au următorul conţinut:

- Art. 1 lit. g): „în sensul prezentei legi, au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist, încălcând prin atribuţiile de serviciu pe care le-au exercitat, aşa cum rezultă din Nomenclatorul de funcţii al partidului comunist drepturile omului, Constituţia din 1965 sau legile in vigoare la acea dată sau convenţiile şi tratatele internaţionale semnate şi ratificate de România în acea perioadă, în special Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 septembrie 1948 şi ratificată de România, şi a Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii, adoptată la 26 noiembrie 1968 şi ratificată de România prin Decretul nr. 547 din 29 iulie 1969, publicat în Buletinul Oficial nr. 83 din 30 iulie 1969, în care persecuţiile pe motive politice sunt integrate în noţiunea de crime împotriva umanităţii: [...]

g) persoana care a exercitat funcţia de preşedinte sau preşedinte al unei secţii a Tribunalului Suprem, de procuror, procuror general sau procuror general adjunct în cadrul unităţilor de procuratură, precum şi persoana care a îndeplinit funcţia de secretar de partid în oricare dintre instanţele judecătoreşti.

În motivarea criticilor de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivităţii legii, art. 16 alin. (3) privind accesul la funcţiile şi demnităţile publice, art. 23 alin. (11) care consacră prezumţia de nevinovăţie şi în art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Înainte de a proceda la analiza criticilor de neconstituţionalitate, Curtea constată că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie

sub aspectul titularului dreptului de sesizare, şi anume Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. La data de 19 mai 2010, Parlamentul României a adoptat Legea lustraţiei privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. În temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, legea a fost supusă controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 820 din 7 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 23 iunie 2010, Curtea Constituţionala constatând că legea criticată este neconstituţională.

Argumentele de neconstituţionalitate reţinute prin decizie au fost următoarele:

a) „în concepţia legii criticate răspunderea juridică şi sancţionarea se întemeiază pe deţinerea unei demnităţi sau funcţii în structurile şi aparatul represiv al fostului regim totalitar comunist. Răspunderea juridică, indiferent de natura ei, este o răspundere preponderent individuală şi există numai întemeiată pe fapte juridice şi acte juridice săvârşite de o persoană, iar nu pe prezumţii.”

b) „Legea lustraţiei este excesivă în raport cu scopul legitim urmărit, deoarece nu permite individualizarea măsurii. Această lege instituie o prezumţie de vinovăţie şi o adevărată sancţiune colectivă, bazată pe o formă de răspundere colectivă şi pe o culpabilizare generică, globală, făcută pe criterii politice, ceea ce contravine principiilor statului de drept, ale ordinii de drept şi prezumţiei de nevinovăţie instituite prin art. 23 alin. (11) din Constituţie. Chiar dacă legea criticată permite apelarea la justiţie pentru justificarea interzicerii dreptului de a candida şi de a fi ales în funcţii şi demnităţi, aceasta nu reglementează un mecanism adecvat în scopul stabilirii desfăşurării unor activităţi concrete îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Cu alte cuvinte, legea nu oferă garanţii adecvate de control judiciar asupra aplicării măsurilor restrictive.”

c) „Lustraţia este permisă doar cu privire la acele persoane care au luat parte efectiv, împreună cu organizaţii ale statului, la grave încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului.”

d) „Art. 2 din legea supusă controlului de constituţionalitate prevede una dintre principalele sancţiuni colective care vizează dreptul de a candida şi dreptul de a fi ales în funcţiile de demnitate publică enumerate ale persoanelor care au aparţinut anumitor structuri politice şi ideologice. Dispoziţiile acestui articol de lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 37 şi 38 prin care se consacră dreptul de a fi ales, cu interdicţiile expres şi limitativ menţionate. Este evident că dispoziţiile art. 2 din Legea lustraţiei excedează cadrului constituţional, prevăzând o nouă interdicţie dreptului de acces în funcţiile publice, care nu respectă art. 53 din Constituţie referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.”

e) „Legea lustraţiei aduce atingere principiului neretroactivităţii legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia «Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile». Legea se aplică pentru fapte şi acţiuni săvârşite după intrarea ei în vigoare. De aceea, nu se poate pretinde ca, respectând legile în vigoare şi acţionând în spiritul lor, cetăţenii să aibă în vedere eventuale reglementări viitoare.”

f) „Legea lustraţiei a fost adoptată după 21 de ani de la căderea comunismului. De aceea, caracterul tardiv al legii, fără a avea în sine un rol decisiv, este considerat de Curte ca fiind

relevant pentru disproporţionalitatea măsurilor restrictive, chiar dacă prin acestea s-a urmărit un scop legitim. Proporţionalitatea măsurii faţă de scopul urmărit trebuie privită, în fiecare caz, prin prisma evaluării situaţiei politice a ţării, precum şi a altor circumstanţe.”

II. Ca urmare a pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, Senatul României, în calitate de primă Cameră sesizată, în şedinţa din 26 aprilie 2011, a reexaminat legea lustraţiei şi a respins-o. Proiectul de lege a fost înaintat Camerei Deputaţilor pentru a se pronunţa în calitate de Cameră decizională.

Camera Deputaţilor a reluat în dezbatere legea lustraţiei, adoptând la data de 28 februarie 2012 o reglementare cu un conţinut juridic diferit.

III. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, având aceleaşi efecte pentru toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept.

Decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului abstract, a priori, admite sesizarea de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes.

Mai mult, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.

Aşa fiind, Curtea constată că, parcurgând procedura de reexaminare şi adoptând legea în forma care face obiectul controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, Parlamentul nu a respectat prevederile constituţionale cuprinse în art. 147 alin. (2) referitoare la efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, care prevăd obligaţia Parlamentului de a reexamina dispoziţiile din lege constatate ca fiind neconstituţionale.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 820 din 7 iunie 2010 a fost constatată neconstituţionalitatea legii în ansamblul său, iar nu doar a unor dispoziţii din cuprinsul acesteia, ipoteză în care ar fi fost incidente prevederile art. 147 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora, „în cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale”.

În situaţia determinată de constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său, Curtea reţine că pronunţarea unei astfel de decizii are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări. Or, în condiţiile în care Senatul şi Camera Deputaţilor au procedat la reexaminarea Legii lustraţiei privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi au adoptat legea, chiar într-o formă modificată, cele două Camere ale Parlamentului nu au respectat dispoziţiile constituţionale referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.

Pe de altă parte, în condiţiile în care prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie stabilesc că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, competenţa de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigenţele Legii fundamentale.

Prin urmare, opţiunea legiuitorului de a legifera în materia în care Curtea Constituţională a admis o sesizare de neconstituţionalitate cu privire la o lege în ansamblul său presupune parcurgerea tuturor fazelor procesului legislativ prevăzut de Constituţie şi de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea şi constată că Legea lustraţiei privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este neconstituţională.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterile au avut loc la data de 28 martie 2012 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Ion Predescu, Puskás Valentin Zoltán, Tudorel Toader, judecători.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

 

ORDIN

pentru modificarea Statutului CEC BANK - S.A., aprobat prin Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 425/2008

În temeiul prevederilor art. 10 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul finanţelor publice emite următorul ordin:

Art. I. - La articolul 7 punctul 7.1 din Statutul CEC BANK- S.A., aprobat prin Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 425/2008, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 4 martie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, teza I se modifică şi va avea următorul cuprins:

„7.1. Capitalul social al Băncii, subscris şi vărsat integral, este de 1.091.924.800 lei, împărţit în 10.919.248 de acţiuni nominative, cu o valoare nominală de 100 lei/acţiune.”

Art. II. - Cheltuielile de publicare a acestui ordin în Monitorul Oficial al României, Partea I, se suportă de CEC BANK-S.A.

Art. III. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul finanţelor publice,

Bogdan Alexandru Drăgoi

 

Bucureşti, 5 mai 2012.

Nr. 611.

 

ACTE ALE INSTANŢELOR DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

 

CURTEA DE APEL CLUJ - SECŢIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

 

SENTINŢA CIVILĂ Nr. 471

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2010

 

Dosar nr. 1.793/33/2010

 

Completul compus din:

Preşedinte: Danusia Puşcaşu

Grefier: Victoria Dăncilă

 

S-a luat în examinare excepţia de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, formulată în cadrul acţiunii înaintate de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune împotriva pârâtei Societatea Comercială CONSULT MEDIA- S.R.L., având ca obiect pretenţii, în cauză fiind citat şi Guvernul României - în calitate de emitent al Hotărârii Guvernului nr. 977/2003.

La apelul nominal făcut în cauză nu s-a prezentat nimeni.

Procedura de citare este îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că în data de 6 decembrie 2010 s-a înregistrat la dosarul cauzei o întâmpinare din partea Guvernului României, prin care s-a solicitat respingerea excepţiei, însoţită de Nota de fundamentare şi avizul referitor la proiectul de hotărâre privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune (f. 6-13).

Azi, 7 decembrie 2010, Societatea Română de Radiodifuziune a trimis la dosarul cauzei, prin fax, note scrise {f. 14-18).

Curtea, din oficiu, verificând competenţa generală, materială şi teritorială potrivit dispoziţiilor art. 1591 alin. 4 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, constată că este legal învestită cu soluţionarea cauzei şi în baza înscrisurilor existente la dosar reţine cauza în pronunţare pe excepţia de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003.

CURTEA

Prin încheierea şedinţei publice din 12 octombrie 2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost admisă cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ, ridicată din oficiu de instanţă prin invocarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003.

S-a sesizat instanţa Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, trimiţând Dosarul nr. 21.002/211/2010 acestei instanţe.

S-a suspendat soluţionarea cauzei pe durata soluţionării excepţiei de nelegalitate.

În motivare se arată că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe cu nr. 23.816/211/2009 la data de 9 octombrie 2009, reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune a solicitat în contradictoriu cu pârâta Societatea Comercială CONSULT MEDIA- S.R.L. obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 443,28 lei, reprezentând taxă pentru serviciul public de radiodifuziune în cuantum de 240 lei şi penalităţi în cuantum de 203,28 lei, corespunzătoare facturii fiscale nr. 2.826.281/26.01.2006.

Reclamanta a arătat ca prin Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi Legea nr. 533/2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2003 a fost instituită obligaţia ca persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. Din interpretarea dispoziţiilor legale rezultă că legiuitorul prezumă calitatea de beneficiar al serviciilor respective pentru toate persoanele juridice, astfel încât obligaţia de plată a taxei radio revine tuturor persoanelor juridice şi subunităţilor acestora, neavând relevanţă faptul că acestea sunt sau nu deţinătoare de receptoare radio/tv.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 533/2006 şi Hotărârii Guvernului nr. 977/2003.

Debitorul, deşi a fost legal citat, nu a formulat întâmpinare şi nu a solicitat probe în apărare.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.156/2010 pronunţată în Dosarul nr. 23.816/211/2009 de către Judecătoria Cluj-Napoca, a admis excepţia insuficientei timbrări şi a anulat cererea de chemare în judecată ca netimbrată.

Ulterior, prin Decizia nr. 687/R/2010, admiţând recursul reclamantei, Tribunalul Cluj a casat Sentinţa civilă nr. 3.156/2010 pronunţată în Dosarul nr. 23.816/211/2009 de către Judecătoria Cluj-Napoca şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât cererea a fost reînregistrată cu nr. 21.002/211/2010.

Instanţa a invocat din oficiu cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut asupra cererii de sesizare a instanţei de contencios administrativ următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza.

Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul.

Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze.

În speţă, instanţa a arătat că, deşi obiectul excepţiei de nelegalitate nu-l formează un act administrativ unilateral cu caracter individual, hotărârea de guvern fiind un act administrativ normativ care cuprinde norme generale şi abstracte, obligatorii pentru un număr nedeterminat de destinatari ai legii, practica Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate având ca obiect un act administrativ unilateral cu caracter normativ.

În acest sens, prin Decizia nr. 1.744 din 22 aprilie 2008 pronunţată de Î.C.C.J. - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a statuat în sensul că potrivit practicii constante a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate trebuie să verifice concordanta actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României, republicată, şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea acelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Aşa fiind, instanţa a constatat că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 pot forma obiectul unei excepţii de nelegalitate. Conform acestora, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

Dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 au fost adoptate în aplicarea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

Dispoziţiile similare ale art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 au fost declarate nelegale de către ÎCCJ - Secţia de contencios administrativ şi fiscal prin Decizia nr. 2.102 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 14 octombrie 2009, şi care se regăseşte inclusiv în programul Legis, pentru aceleaşi motive de ilegalitate, ce afectează şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, ce formează obiectul prezentei excepţii de nelegalitate.

ÎCCJ a arătat că din expunerea acestor dispoziţii legale rezultă că prevederile art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi ale art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003, prin impunerea obligativităţii persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicţie fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care stabileşte ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Prin urmare, dispoziţiile menţionate din cele două hotărâri ale Guvernului sunt cele care impun obligativitatea plăţii taxelor, fără niciun fel de distincţie, contrar art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Aşadar, instanţa a reţinut că, în speţă, dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 impun plata taxei de radiodifuziune tuturor persoanelor juridice, fără a distinge între persoanele juridice beneficiare şi cele care nu beneficiază de serviciul public de radiodifuziune, exact cum se impune aceeaşi obligaţie şi pentru categoria microîntreprinderilor sub imperiul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, astfel cum acestea erau redactate înainte de anularea lor prin Decizia nr. 2.102 din 9 aprilie 2009 pronunţată de ÎCCJ - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Instanţa a reţinut că de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 depinde soluţionarea cererii de chemare în judecată, câtă vreme reclamanta susţine că în speţă ar fi vorba de o prezumţie legală, conform căreia toate persoanele juridice sunt beneficiare ale serviciului de radiodifuziune, chiar dacă în concret unele dintre ele nu se bucură de acest serviciu. Aşa fiind, e important de stabilit dacă art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 impune obligaţia de a plăti taxa de radiodifuziune pârâtei, deşi nu este beneficiară a serviciilor de radiodifuziune. Căci dacă această obligaţie incumbă pârâtei în temeiul acestei hotărâri a Guvernului, deşi pârâta nu beneficiază de servicii de radiodifuziune, atunci ea nu s-ar mai impune în condiţiile în care instanţa de contencios administrativ ar desfiinţa aceste dispoziţii, întrucât ar contraveni dispoziţiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Aşadar, s-ar aplica numai aceste din urmă dispoziţii de lege care nu impun plata taxei de radiodifuziune decât pentru persoanele juridice care beneficiază de serviciul de radiodifuziune, iar nu şi celor nebeneficiare.

Faţă de actualitatea considerentelor Deciziei nr. 2.102 din 9 aprilie 2009 pronunţată de ÎCCJ - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a casat Sentinţa civilă nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, instanţa a constatat că excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 este admisibilă şi a fost sesizată Curtea de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal cu soluţionarea ei. Totodată, s-a dispus suspendarea soluţionării cauzei pe durata soluţionării excepţiei de nelegalitate.

Guvernul României, prin întâmpinare, a solicitat respingerea excepţiei.

Examinând excepţia formulată prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine următoarele:

Prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precizează că au obligaţia de a achita taxa pentru serviciul public de radio şi televiziune doar beneficiarii acestor servicii, iar art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice defineşte taxa ca fiind „suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituţie publică sau serviciu public”.

Prin Ordonanţa Guvernului nr. 18/2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a statuat că prevederile legale anterior citate vor avea următorul cuprins:

„Art. 40. - (1) Veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin din taxele pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru cel de televiziune, din sume încasate din realizarea obiectului de activitate, precum şi din donaţii şi sponsorizări.

(2) Toate persoanele fizice şi juridice cu domiciliul, respectiv sediul, în România sunt obligate să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.

(3) Nivelul taxelor pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare şi scutirile de plată se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Legea nr. 533/2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune prin art. I a statuat în sensul modificării art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după cum urmează:

„Art. 40. - (1) Veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, după caz, din:

a) sume încasate din realizarea obiectului de activitate;

b) taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune;

c) penalităţi de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate;

d) sume încasate din publicitate;

e) sume încasate din amenzi şi despăgubiri civile;

f) donaţii şi sponsorizări;

g) alte venituri realizate potrivit legii.

(2) Persoanele fizice cu domiciliul în România au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepţia celor care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare de radio, respectiv de televiziune, şi a celor care, potrivit legii, beneficiază de scutire de la plata acestor taxe.

(3) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

(4) Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare şi scutire de la plata acestora, penalităţile de întârziere, precum şi sancţiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declaraţiei de exceptare de la plata taxelor de către deţinătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune şi ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

(5) Procedura privind efectuarea controlului, constatarea contravenţiilor, aplicarea sancţiunilor şi penalităţilor de întârziere în cazul sustragerii de la plata taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b) de către deţinătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.

(6) Sunt scutite de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune familiile şi persoanele singure care beneficiază de ajutor social lunar, potrivit prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările ulterioare, asociaţiile şi fundaţiile nonprofit, misiunile diplomatice străine şi membrii acestora, persoanele fizice abonate la reţele de radioamplificare, azilurile de bătrâni, unităţile din cadrul instituţiilor care au competenţe în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, unităţile de învăţământ de stat preşcolar, preuniversitar şi universitar, căminele de copii şi creşele de stat, pensionarii proveniţi din sistemul pensiilor pentru agricultori, ale căror drepturi au fost stabilite în baza legislaţiei anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, pensionarii Societăţii Române de Radiodifuziune şi ai Societăţii Române de Televiziune, unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România, precum şi alte categorii prevăzute de legi speciale.

(7) Alte scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune decât

cele prevăzute prin prezenta lege pot fi stabilite prin hotărâre a Guvernului.”

La art. II s-a prevăzut că în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Guvernul va stabili modul de restituire a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, pentru serviciul public de televiziune către persoanele care au achitat aceste taxe şi care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare de radio, respectiv receptoare de televiziune, modalităţile financiar-contabile de compensare între Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice „Electrica” - S.A. şi Societatea Română de Radiodifuziune, respectiv Societatea Română de Televiziune, precum şi sancţiunile pentru cazurile declaraţiilor eronate.

Conform art. 1 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune s-au înfiinţat ca servicii publice autonome de interes naţional, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.

Art. 2 din acelaşi act normativ prevede că Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune sunt persoane juridice, au sediul în municipiul Bucureşti şi îşi desfăşoară activitatea sub controlul Parlamentului, în condiţiile prezentei legi şi în conformitate cu convenţiile internaţionale la care România este parte.

Conform prevederilor art. 3, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune au obligaţia să asigure, prin întreaga lor activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor şi opiniilor, libera comunicare a informaţiilor, precum şi informarea corectă a opiniei publice, conţinutul programelor Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune trebuind să răspundă standardelor profesionale în materie.

Potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune, ca servicii publice în realizarea obiectivelor generale de informare, educaţie, divertisment, sunt obligate să prezinte, în mod obiectiv, imparţial, realităţile vieţii social-politice şi economice interne şi internaţionale, să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice, să promoveze, cu competenţă şi exigenţă, valorile limbii române, ale creaţiei autentice culturale, ştiinţifice, naţionale şi universale, ale minorităţilor naţionale, precum şi valorile democratice, civice, morale şi sportive, să militeze pentru unitatea naţională şi independenţa ţării, pentru cultivarea demnităţii umane, a adevărului şi justiţiei. În îndeplinirea atribuţiilor pe care le au, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune trebuie să respecte principiile ordinii constituţionale din România.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, în temeiul art. 107 din Constituţia României, republicată, şi al art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a statuat la art. 1 că persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepţia celor care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare radio, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

Art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 prevede că taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se plăteşte pe familie. Prin familie, în înţelesul prezentei hotărâri, se înţelege: soţul, soţia, copiii, precum şi orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun şi gospodăresc împreună.

Conform prevederilor art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

Legea nr. 500/2002, în art. 2 pct. 40, defineşte taxa ca fiind suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un operator economic, o instituţie publică sau un serviciu public.

Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 756 din 19 august 2004, s-a reţinut că prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care dispun cu privire la obligaţia persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, nu sunt contrare Legii fundamentale.

S-a relevat că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, între altele, şi din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, aşa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face şi obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menţionate, „în calitate de beneficiari ai acestor servicii”. Aşadar, obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective şi, în consecinţă, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reţinută.

De altfel, cu privire la constituţionalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat şi prin raportare la art. 56 alin. (2) şi art. 44 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, statuează că dispoziţiile de lege criticate reglementează pentru serviciile publice de radiodifuziune şi de televiziune modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care le asigură „autonomia financiară, ca premisă a organizării lor autonome”, ceea ce nu contravine art. 56 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut, de asemenea, că taxa instituită de text nu este contrară nici dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (2), privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietăţii, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice.

Aşadar controlul de constituţionalitate realizat pe calea rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate este un control de conformitate cu dispoziţiile Constituţiei, dar şi unul de strictă conformare cu aceste dispoziţii.

Autoritatea de jurisdicţie constituţională din România a examinat constituţionalitatea acestor prevederi, statuând că ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietăţii, câtă vreme textul în discuţie se interpretează în sensul că obligaţia de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.

Noţiunea de beneficiar a fost definită ca fiind: persoană, colectivitate sau instituţie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acţiune; persoană, instituţie etc. pentru care se face o lucrare; cel care beneficiază de ceva; persoană, întreprindere, instituţie pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.

Prin interpretarea normelor de drept civil se înţelege operaţiunea logic-raţională de stabilire a conţinutului şi sensului normelor de drept civil.

Hotărârile Guvernului dau expresie unei competenţe originare a Guvernului, strict limitate şi decurgând din însăşi natura funcţiei pe care acesta o îndeplineşte. Legile fiind adoptate de către Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară şi a o aplica cât mai corect. O hotărâre a Guvernului nu poate deci decât să precizeze şi să asigure corecta aplicare a legilor. Ea nu are calitatea de a crea drept.

Prin interpretarea oficială se înţelege interpretarea făcută în exercitarea atribuţiilor ce îi revin legii de un organ de stat.

În controlul de constituţionalitate exercitat cu privire la art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de contencios constituţional a dat indirect o interpretare oficială jurisdicţională, rezolvând excepţia de neconstituţionalitate prin raportarea acestei norme la dispoziţiile cuprinse în Legea fundamentală, normă care a fost interpretată din perspectiva sa gramaticală. Astfel, Curtea Constituţională a arătat că textul nu contravine Constituţiei câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noţiunea de beneficiar al acestor servicii publice, în sensul gramatical.

Pentru dezlegarea chestiunii litigioase Curtea a considerat că este necesar să se realizeze mai întâi interpretarea normei cuprinse în art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin prisma tuturor tehnicilor de interpretare.

Curtea a avut în vedere că într-o interpretare gramaticală această normă juridică instituie obligativitatea plăţii taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari, şi anume acelor entităţi în folosul cărora se realizează acţiunea de informare de către cele două servicii publice.

Nu numai interpretarea gramaticală conduce la această concluzie, ci şi o interpretare logică şi sistematică a acestor dispoziţii, care implică lămurirea înţelesului lor, ţinându-se cont de legăturile pe care acestea le au cu alte norme juridice din acelaşi act normativ sau din alte acte normative.

Se recunoaşte dreptul societăţilor comerciale de a-şi suspenda temporar activitatea. Pe perioada suspendării temporare a activităţii entitatea nu mai desfăşoară niciun fel de activităţi menite să conducă la realizarea obiectului social. În acest context nu are interesul ca entitate să se expună acţiunii de informare realizate de către cele două servicii publice.

Tot operatorilor economici le este recunoscut dreptul de a declara la momentul autorizării că nu desfăşoară activitate la sediul social, context în care nu mai este necesară verificarea întrunirii condiţiilor privind autorizarea funcţionării în acele spaţii.

Dacă admitem aceste premise, la un sediu social unde nu se desfăşoară activitate, entitatea nu poate beneficia în locaţia respectivă de cele două servicii publice.

A interpreta norma în discuţie în sensul că societăţile comerciale datorează această taxă chiar dacă nu beneficiază în mod direct de aceste servicii şi nu deţin receptoare menite să transmită informaţia, se golesc de conţinut celelalte dispoziţii din normele juridice comerciale speciale care le conferă acestor entităţi dreptul de a nu desfăşura niciun fel de activitate pe o perioadă limitată de timp.

Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Interpretarea gramaticală a noţiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice.

Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susţină prin contribuţia personală activitatea unui serviciu public şi nu este admisibil ca dreptul său constituţional la informare să fie transformat indirect într-o obligaţie.

Art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instituie aparent excepţii de la plata acestor taxe numai în ceea ce priveşte persoanele fizice, însă această normă trebuie interpretată coroborat, ţinându-se cont de înţelesul termenilor utilizaţi, de legătura dintre aceşti termeni şi de construcţia frazei.

Este evident că sfera de aplicare a scutirii lor trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari în sensul gramatical al acestui termen.

De aceea, excepţia prevăzută în cazul persoanelor fizice nu împiedică aplicarea logică a acestei scutiri şi în privinţa persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu. Alin. 7 al art. 40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri şi în ipoteza reglementată la alin. 3 al aceluiaşi articol. Art. II din Legea nr. 533/2003 nu face distincţie în privinţa scutirilor între persoanele fizice sau juridice. O interpretare a textului în discuţie în maniera evocată de Guvern ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adiţional şi ar denatura sensul interpretării jurisdicţionale realizate indirect pe calea contenciosului constituţional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situaţii similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaşte acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerinţă în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerinţă care nu se justifică nici prin proporţionalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).

Art. 4 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectelor celor două hotărâri, Guvernul trebuia să precizeze şi să asigure o corectă aplicare a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază.

Prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiţia deţinerii de receptoare radio şi TV.

În interpretarea dată de Guvern se denaturează însuşi sensul noţiunii de taxă, aşa cum este ea definită în legea finanţelor publice, ca fiind suma plătită de o persoană fizică/juridică pentru serviciile prestate acesteia de către un serviciu public etc.

Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de

radio şi, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiţiona aceasta de posesia receptoarelor.

Faptul că au existat mai multe propuneri legislative pentru modificarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este lipsit de relevanţă.

Acest text, în forma adoptată prin Legea nr. 553/2003, nu exclude dreptul de scutire a entităţilor care justifică în mod obiectiv că nu datorează această taxă întrucât nu deţin receptoarele necesare pentru perceperea informaţiei ori care demonstrează că temporar nu desfăşoară activitatea în scopul căreia s-au constituit.

Concluzia este logică, cu atât mai mult cu cât taxa se încasează de Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice - S.A. prin filialele sale, în calitate de mandatar al Societăţii Române de Televiziune, fiind mai mult decât îndoielnic să se perceapă în condiţiile în care, spre exemplu, o entitate care nu desfăşoară activitate la sediul social ori care are suspendată temporar activitatea să nu beneficieze de serviciile societăţii de furnizare a energiei electrice, dar să datoreze taxa pentru cele două servicii publice, în special serviciul de televiziune, care, de principiu, presupune un consum de energie.

Împrejurarea că această taxă se regăseşte în legislaţia şi practica europeană în domeniu nu este în măsură să confere legitimitate acestor dispoziţii ale celor două hotărâri ale Guvernului atacate.

Nu se poate susţine că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispoziţiilor constituţionale care garantează dreptul la informare al cetăţenilor prin asigurarea surselor de finanţare a principalelor mijloace de informare: radio şi televiziunea publică. Aşa cum am mai arătat, acest drept constituţional la informare nu poate fi transformat într-o obligaţie, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.

Faptul că Comisia Europeană a precizat că obligaţia de a plăti o taxă de licenţă prin factura de electricitate constituie o problemă de drept naţional şi împrejurarea că statele membre au fost îndemnate să sprijine serviciile publice de radiodifuziune ori că statele membre beneficiază de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte organizarea şi finanţarea serviciului public de radiodifuziune nu conferă legitimitate dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003.

Dispoziţiile Tratatului nu aduc atingere competenţei statelor membre de a participa la funcţionarea serviciului public de radiodifuziune, în măsura în care finanţarea se acordă organismelor de radiodifuziune cu scopul ca acestea să îşi îndeplinească misiunea de serviciu public aşa cum a fost ea definită şi organizată în fiecare stat membru.

Or, în dispoziţiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noţiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât şi în interpretarea gramaticală, logică şi sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.

Din această perspectivă hotărârea Guvernului nu a aplicat în art. 3 alin. (2) în mod corect dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în baza dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, se va admite acţiunea şi se va dispune anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003. În temeiul art. 23 din aceeaşi lege, se va dispune publicarea prezentei sentinţe în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri judecătoreşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

HOTĂRĂŞTE:

Admite excepţia de nelegalitate formulată în cadrul acţiunii înaintate de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune, cu sediul în Bucureşti, sectorul 1, str. G-ral Berthelot nr. 60-64, împotriva pârâtei Societatea Comercială CONSULT MEDIA - S.R.L., cu sediul în Cluj-Napoca, str. Mehedinţi nr. 82, ap. 6, având ca obiect pretenţii.

Constată nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003.

Dispune publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 29 din Legea nr. 554/2004.

Cu recurs în 5 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 7 decembrie 2010.

 

PREŞEDINTE,

DANUSIA PUSCASU

Grefier,

Victoria Dăncilă

 

CURTEA DE APEL CLUJ - SECŢIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

ÎNCHEIEREA CIVILĂ

Şedinţa camerei de consiliu din data de 20 decembrie 2011

 

Dosar nr. 1.793/33/2010

Instanţa constituită din:

Preşedinte: Danusia Puşcaşu

Grefier: Maria Ţâr

 

S-a luat spre examinare, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Sentinţei civile nr. 471 pronunţate la data de 7 decembrie 2010 în Dosarul nr. 1.793/33/2010 al Curţii de Apel Cluj.

Pricina priveşte excepţia de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, formulată în cadrul acţiunii înaintate de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune împotriva pârâtei Societatea Comercială CONSULT MEDIA - S.R.L., având ca obiect pretenţii, în cauză fiind citat şi Guvernul României - în calitate de emitent al Hotărârii Guvernului nr. 977/2003.

CURTEA.

din oficiu, constată că dintr-o eroare de redactare a dispozitivului Sentinţei nr. 471 din 7 decembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1.793/33/2010 al Curţii de Apel Cluj, a fost menţionat greşit art. 29 din Legea nr. 554/2004, în baza căruia se dispune publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea I. În loc de art. 23 din Legea nr. 554/2004, aşa cum prevăd dispoziţiile legii mai sus amintite.

Reţinând incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 281 alin. 1 din Codul de procedură civilă, urmează să îndrepte eroarea materială strecurată în dispozitivul Sentinţei nr. 471 din 7 decembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1.793/33/2010 al Curţii de Apel Cluj, în sensul că se va trece „Dispune publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea I. conform art. 23 din Legea nr. 554/2004” în loc de „Dispune publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 29 din Legea nr. 554/2004”, cum din eroare s-a trecut.

DISPUNE

îndreaptă din oficiu eroarea materială strecurată în dispozitivul Sentinţei civile nr. 471 pronunţate la data de 7 decembrie 2010 în Dosarul nr. 1.793/33/2010 al Curţii de Apel Cluj, în sensul că în loc de „Dispune publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 29 din Legea nr. 554/2004” se va trece „Dispune publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României. Partea I. conform art. 23 din Legea nr. 554/2004”.

Cu recurs în 5 zile de la comunicare.

Dată în şedinţa camerei de consiliu şi pronunţată în şedinţa publică din data de 20 decembrie 2011.

 

PREŞEDINTE,

DANUSIA PUŞCAŞU

Grefier,

Maria Ţâr

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.