MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 411/2012

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXIV - Nr. 411         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Miercuri, 20 iunie 2012

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 341 din 10 aprilie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru

 

Decizia nr. 342 din 10 aprilie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor ari 771 alin. (6) teza finală din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

 

Decizia nr. 495 din 10 mai 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

599. - Hotărâre privind participarea României la studiul dezvoltat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, OCDE - Skills beyond School, în anul 2012

 

600. - Hotărâre privind înfiinţarea Centrului de Sănătate Multifuncţional Băneasa prin reorganizarea Centrului de Sănătate Băneasa şi a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa

 

604. - Hotărâre pentru aprobarea Acordului de cooperare dintre Ministerul Justiţiei al României şi Ministerul Justiţiei al Ucrainei, semnat la Kiev la 10 noiembrie 2011

 

Acord de cooperare între Ministerul Justiţiei al României şi Ministerul Justiţiei al Ucrainei

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 6 din 14 mai 2012

 

Decizia nr. 7 din 14 mai 2012

 

ACTE ALE BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI

 

1. - Norme pentru modificarea art. 11 din Normele Băncii Naţionale a României nr. 5/2003 privind condiţiile specifice de funcţionare a caselor de economii pentru domeniul locativ

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 341

din 10 aprilie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iul ia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioniţa Cochinţu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Dan ei Arcer.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Dan Niţescu în Dosarul nr. 1.385/3/2011 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă si care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.567D/2011.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 25 noiembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 1.385/3/2011, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Dan Niţescu cu ocazia soluţionării cererii de reexaminare a unei taxe judiciare de timbru.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile criticate sunt contrare art. 21 din Constituţie, care prevede că nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, iar, în speţă, acţiunea trebuie să aibă, din punctul de vedere al taxelor de timbru, tratamentul unui capăt de cerere accesoriu revendicării terenului pentru care petentul solicită despăgubiri pentru lipsa de folosinţă şi nu ar trebui timbrată la valoare.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile criticate sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, cu modificările şi completările ulterioare.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră ca actul normativ criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a mai fost supusă controlului de constituţionalitate, în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare.

Astfel, prin Decizia nr. 722 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 2 august 2011, sau prin Decizia nr. 109 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 5 aprilie2011, Curtea, soluţionând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, a constatat, în esenţă, că accesul liber la justiţie nu echivalează cu gratuitatea serviciului prestat de instanţele judecătoreşti, legiuitorul având deplina legitimitate constituţională de a impune taxe judiciare de timbru fixe sau calculate la valoare în funcţie de obiectul litigiului.

Nicio dispoziţie constituţională nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiţie, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie. Regula este cea a timbrării acţiunilor în justiţie, excepţiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor. Cheltuielile ocazionate de realizarea actului de justiţie sunt cheltuieli publice, la a căror acoperire, potrivit art. 56 din Constituţie, cetăţenii sunt obligaţi să contribuie prin impozite şi taxe, stabilite în condiţiile legii.

Echivalentul taxelor judiciare de timbru este integrat în valoarea cheltuielilor stabilite de instanţa de judecată prin hotărârea pe care o pronunţă în cauză, plata acestora revenind părţii care cade în pretenţii. În acelaşi sens este, de altfel, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiţie este aceea că nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Asningdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 57). Astfel, acest drept, care cere prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa.

De asemenea, Curtea a statuat că, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, justiţiabilii pot obţine scutiri, reduceri, amânări sau eşalonări de la plata taxelor judiciare de timbru.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Dan Niţescu în Dosarul nr. 1.385/3/2011 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

 Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 aprilie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioniţa Cochinţu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 342

din 10 aprilie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 771 alin. (6} teza finală din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioniţa Cochinţu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 771 alin. (6) teza finală din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Sebastian Dobrescu în Dosarul nr. 10.493/300/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 10D/2012.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei de neconstituţionalitate, avocat Mihaela Iordache, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, constatându-se lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia astfel cum este motivată în scris, arătând că textul este neconstituţional în măsura în care se aplică şi în speţa de faţă. În continuare, expune situaţia de fapt a cauzei.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, întrucât dispoziţiile criticate nu aduc atingere prevederilor

constituţionale invocate, iar celelalte aspecte menţionate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate ţin de interpretarea legii.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 11 noiembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 10.493/300/2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 771 alin. (6) teza finală din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Sebastian Dobrescu cu ocazia soluţionării recursului declarat împotriva Deciziei nr. 546Adin 7 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 10.493/300/2010, prin care s-a respins cererea de înscriere în cartea funciară.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile criticate sunt neconstituţionale şi contravin art. 44 alin. (3) şi (8), art. 53, precum şi art. 11 şi art. 20 din Constituţie, în măsura în care sunt aplicabile şi vânzării unui imobil prin procedura executării silite.

În acest sens arată că impozitul datorat la transferul de proprietate asupra imobilelor este stabilit în sarcina celui din patrimoniul căruia se transferă dreptul de proprietate. În speţă, dreptul de proprietate asupra imobilului a fost dobândit printr-un act de adjudecare, act specific executării silite, astfel că transferul dreptului de proprietate nu s-a făcut benevol, voluntar, cu scopul de a se obţine vreun venit în urma acestui transfer, iar registratorii de la birourile de carte funciară nu ar trebui să verifice îndeplinirea obligaţiei de plată a impozitului şi în situaţia înstrăinărilor silite.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă opinează în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 771 alin. (6) din Codul fiscal în raport cu art. 44 alin. (3) şi (8) din Constituţie, întrucât refuzul de intabulare a dreptului de proprietate nu contravine acestor prevederi constituţionale, precum şi în raport cu art. 11 şi art. 20 din Constituţie, deoarece obligaţia instituită de aceste prevederi constituţionale revine organelor statului şi nu are legătură cu dispoziţiile criticate. De asemenea, face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

În ceea ce priveşte critica raportată la prevederile art. 53 din Constituţie, menţionează că urmează a se avea în vedere de către Curtea Constituţională, în cadrul analizei controlului de constituţionalitate, împrejurarea dacă, în speţă, se aduce atingere exerciţiului dreptului de proprietate.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată prin raportare la prevederile art. 44 alin. (3) şi (8) şi ale art. 53 din Constituţie şi inadmisibilă prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 11 şi 20. În acest sens arată că, în ceea ce priveşte eventuala contradicţie între prevederi ale dreptului intern şi dispoziţii cuprinse în tratate şi pacte la care statul român este parte şi care au prioritate în raport cu reglementările interne, în ceea ce priveşte drepturile fundamentale ale omului, analiza conformităţii unei dispoziţii de drept naţional cu textul Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, prin prisma art. 148 din Constituţie, ţine de competenţa instanţei de judecată, iar nu a Curţii Constituţionale, potrivit jurisprudenţei sale.

În ceea ce priveşte eventuala atingere adusă dreptului de proprietate, se arată, cu referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, că art. 771 alin. (6) teza finală din Legea nr. 571/2003 dă expresie dispoziţiilor art. 44 alin. (1) din Legea fundamentală.

Avocatul Poporului consideră că prevederile criticate sunt constituţionale, fiind în deplin acord cu dispoziţiile art. 44 din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, neîncălcând sub niciun aspect prevederile constituţionale ale art. 53.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Avocatului Poporului şi Guvernului, concluziile procurorului, susţinerile părţii prezente, notele scrise depuse, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 771 alin. (6) teza finală din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul cuprins: „Pentru înscrierea drepturilor dobândite în baza actelor autentificate de notarii publici ori a certificatelor de moştenitor sau, după caz, a hotărârilor judecătoreşti şi a altor documente în celelalte cazuri, registratorii de la birourile de carte funciară vor verifica îndeplinirea obligaţiei de plată a impozitului prevăzut la alin. (1) şi (3) şi, în cazul în care nu se va face dovada achitării acestui impozit, vor respinge cererea de înscriere până la plata impozitului.

În susţinerea excepţiei sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 44 alin. (3) şi (8) referitor la garantarea dreptului de proprietate privată şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, este invocat art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

1. Dispoziţiile art. 771 fac parte din cap. VIII1 „Venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal” şi prevăd, în esenţă, că, la transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit. De asemenea, sunt expuse modul de calcul, autorităţile îndrituite să calculeze şi să încaseze acest impozit, termenele până la care se virează impozitul încasat, precum şi scutirile de la plata acestui impozit.

Totodată, dispoziţiile criticate punctual de autorul prezentei excepţii prevăd că, pentru înscrierea drepturilor dobândite în baza actelor autentificate de notarii publici ori a certificatelor de moştenitor sau, după caz, a hotărârilor judecătoreşti şi a altor documente în celelalte cazuri, registratorii de la birourile de carte funciară vor verifica îndeplinirea obligaţiei de plată a impozitului şi, în cazul în care nu se va face dovada achitării acestui impozit, vor respinge cererea de înscriere până la plata impozitului.

Din economia prevederilor legale menţionate, Curtea observă că acestea nu sunt de natură a aduce atingere dispoziţiilor constituţionale referitoare la garantarea dreptului de proprietate, ci dau expresie acestora, întrucât conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, astfel cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, în acest sens fiind Decizia nr. 1.386 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 20 ianuarie 2011, şi Decizia nr. 1.157 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 15 decembrie 2008.

De asemenea, Curtea reţine că, potrivit art. 55 din Constituţie, contribuţia cetăţenilor la cheltuielile publice constituie o îndatorire fundamentală a acestora, neputându-se reţine, în consecinţă, că prin stabilirea pe cale legală a unui impozit s-ar leza dreptul de proprietate al unei persoane. Regula generală în materia impozitelor şi taxelor este cuprinsă în art. 139 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia: „Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.”

Din aceste reglementări constituţionale rezultă că stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat intră în competenţa legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili cuantumul impozitelor şi taxelor şi de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligaţii în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective, în acest sens fiind şi Decizia nr. 1.286 din 14 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 9 decembrie 2010.

2. De asemenea, se constată că acestea se aplică, mutatis mutandis, şi în privinţa prevederilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate prin prisma art. 11 şi art. 20 din Constituţie. Astfel normele convenţionale referitoare la protecţia proprietăţii stabilesc că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale, însă neaducându-se atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii.

3. Referitor la invocarea prevederilor constituţionale ale art. 53, Curtea nu poate reţine nici pretinsa încălcare a acestora, deoarece nu s-a evidenţiat restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

4. În ceea ce priveşte aplicabilitatea prevederilor criticate în speţa dedusă judecăţii, respectiv în cazul vânzării unui imobil, prin procedura executării silite, Curtea observă că aspectele învederate de autorul acesteia sunt probleme ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii, fiind apanajul exclusiv al instanţelor judecătoreşti, neintrând în sfera contenciosului constituţional.

De altfel, Curtea observă că reglementarea prevăzută de cap. VIII1 „Venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal” este detaliată în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 6 februarie 2004. De asemenea, Codul de procedură civilă prevede în cartea a V-a „Despre executarea silită” la cap. IV „Urmărirea silită asupra bunurilor imobile” întreaga procedură privind vânzarea la licitaţie, formalităţile premergătoare vânzării la licitaţie, actul de adjudecare, efectele adjudecării, precum şi eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executare silită.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALA

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 771 alin. (6) teza finală din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Sebastian Dobrescu în Dosarul nr. 10.493/300/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 aprilie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioniţa Cochinţu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 495

din 10 mai 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului

 

Petre Lăzăroiu - preşedinte

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, excepţie ridicată de Maria Cristina Cabel în Dosarul nr. 429/62/2011 al Tribunalului Braşov - Secţia

comercială şi de contencios administrativ şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 708D/2011.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 26 aprilie 2012, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 10 mai 2012.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 17 mai 2011, pronunţată în Dosarul nr. 429/62/2011, Tribunalul Braşov - Secţia comercială şi de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, excepţie ridicată de Maria Cristina Cabel într-o cauză având ca obiect „alte cereri”.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că reglementarea legală criticată contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât creează o situaţie discriminatorie între familiile cu 2 copii, în situaţia în care aceştia se nasc la un interval de timp mai mic de 2 ani, şi familiile în care se nasc gemeni. Aceasta deoarece în primul caz se acordă o singură indemnizaţie, iar în al doilea caz instanţele judecătoreşti au admis acţiuni prin care s-a statuat că această indemnizaţie este datorată pentru fiecare copil. De asemenea, apreciază că textul de lege criticat încalcă şi dispoziţiile art. 49 din Constituţie, care prevede că tinerii şi copiii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă, iar prin lipsirea primului copil de indemnizaţia acordată părintelui său se aduce atingere acestui drept.

Tribunalul Braşov - Secţia comercială şi de contencios administrativ consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, apreciază că prevederile art. 6 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 sunt neconstituţionale, prin raportare la art. 16 din Constituţie, deoarece reglementarea cuprinsă în actul normativ criticai creează o inegalitate între familiile în care se nasc gemeni şi cele în care în intervalul de 2 ani se mai naşte un copil, în defavoarea acestora din urmă, în ceea ce priveşte acordarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului, fără ca pentru această inechitate să existe o justificare.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 6 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.008 din 14 noiembrie 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 7/2007, cu modificările şi completările ulterioare, prevederi potrivit cărora: „în cazurile prevăzute la alin. (3) se acordă o singură indemnizaţie, în cuantumul prevăzut de prezenta ordonanţă de urgenţă.”

Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi art. 49 referitoare la protecţia copiilor şi a tinerilor.

Examinând excepţia, Curtea constată că autoarea acesteia susţine că reglementarea criticată este neconstituţională deoarece, în situaţia în care, ulterior naşterii unui copil, se naşte al doilea copil, de la data naşterii acestuia din urmă indemnizaţia acordată pentru creşterea primului copil încetează, chiar dacă termenul pentru care a fost acordată nu s-a scurs, ceea ce este de natură a crea o stare evidentă de inechitate atât între copii, cât şi între mamele care cresc acelaşi număr de copii.

Din interpretarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi a celor ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005, Curtea constată că acordarea drepturilor prevăzute de acest act normativ se raportează în primul rând la interesul copilului.

De altfel, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 se menţionează că acest act normativ are ca scop îmbunătăţirea echilibrului social-economic al familiei, prin susţinerea acesteia în vederea creşterii copilului, precum şi stimularea creşterii natalităţii şi diminuarea fenomenului de abandon al copiilor. Având în vedere scopul legitim urmărit de legiuitor, s-a instituit o indemnizaţie unică pentru toate persoanele, fără ca acest criteriu să se supună sistemului contributiv. Indemnizaţia pentru creşterea copilului este o prestaţie de asistenţă socială cu caracter universal, bazată pe principiul solidarităţii sociale, menită să asigure tuturor familii lor condiţii egale de creştere a copiilor.

În acelaşi spirit este şi Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 20 din 10 ianuarie 2012, prin care s-a statuat că dreptul la indemnizaţia lunară prevăzută de art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 a fost stabilit de legiuitor în considerarea şi beneficiul copiilor, şi nu al părinţilor, tutorilor, adoptatorilor etc.

Totodată, Curtea reţine că pentru situaţia reglementată de art. 5 alin. (2) din actul normativ menţionat, respectiv pentru persoanele care au adoptat copilul sau cărora li s-a încredinţat copilul în vederea adopţiei sau care au copii în plasament în regim de urgenţă, cu excepţia asistentului maternal profesionist, precum şi a persoanelor care au fost numite tutore, acordarea indemnizaţiei lunare este raportată la numărul copiilor, fiind prevăzută astfel o indemnizaţie separată pentru fiecare dintre aceştia.

Din examinarea coroborată a art. 6 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 cu alte prevederi legale cuprinse în acest act normativ, Curtea reţine că acest text de lege stabileşte acordarea unei singure indemnizaţii pentru creşterea copilului, atunci când în intervalul de 2 ani se nasc succesiv 2 copii, durata de acordare a acestei indemnizaţii prelungindu-se corespunzător până la data la care cel de-al doilea copil împlineşte vârsta de 2 ani.

Totodată, Curtea constată că prin art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 cuantumul indemnizaţiei prevăzute la art. 1 alin. (1) pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleţi sau multipleţi, se majorează cu 1,2 !SR (indicatorul social de referinţă) începând cu aS doilea copil provenit dintr-o astfel de naştere.

Aşa fiind, Curtea constată că se creează o inegalitate nejustificată între familiile cu copii născuţi dintr-o sarcină gemelară, de tripleţi sau multipleţi, unde indemnizaţia se majorează începând cu al doilea copil, în timp ce pentru familiile în care, în intervalul de 2 ani, ulterior naşterii unui copil se naşte al doilea copil încetează acordarea indemnizaţiei pentru primul copil, ceea ce este de natură a crea o situaţie discriminatorie, în defavoarea atât a copilului, cât şi a mamei.

În acest context, Curtea constată că este neconstituţională soluţia legislativă cuprinsă în art. 6 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 de a se acorda o singură indemnizaţie, cu atât mai mult cu cât art. 1 alin. (1) din actul normativ menţionat raportează acordarea indemnizaţiei lunare la numărul „copiilor născuţi, adoptaţi, încredinţaţi în vederea adopţiei, luaţi în plasament, în plasament în regim de urgenţă sau tutelă până la data de 31 decembrie 2010 [...]”.

Ca atare, Curtea constată că reglementarea criticată contravine dispoziţiilor art. 16 şi ale art. 49 din Constituţie, întrucât instituie o discriminare evidentă şi nepermisă între copiii rezultaţi din naşteri multiple şi cei rezultaţi din naşteri simple, fără existenţa unei justificări obiective şi rezonabile.

Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Maria Cristina Cabel în Dosarul nr. 429/62/2011 al Tribunalului Braşov - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi constată că prevederile art. 6 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 mai 2012.

 

PREŞEDINTE,

PETRE LĂZĂROIU

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind participarea României la studiul dezvoltat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, OCDE - Skills beyond School, în anul 2012

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 94 alin. (2) lit. p) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă participarea României la studiul dezvoltat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, OCDE - Skills beyond School, privind analiza comparativă a formării profesionale prin învăţământ postsecundar.

Art. 2. - (1) Centrul Naţional de Dezvoltare a învăţământului Profesional şi Tehnic va participa, din partea României, în anul 2012, la elaborarea acestui studiu.

(2) Contribuţia României pentru participarea la studiul dezvoltat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, OCDE - Skills beyond School, privind analiza comparativă a formării profesionale prin învăţământ postsecundar este de 28.000 euro, care se achită către OCDE.

(3) Echivalentul în lei al contribuţiei prevăzute la alin. (2) se asigură din bugetul propriu al Centrului Naţional de Dezvoltare a învăţământului Profesional şi Tehnic.

(4) Centrul Naţional de Dezvoltare a învăţământului Profesional şi Tehnic va deconta suma plătită către OCDE din proiecte finanţate din Fondul Social European şi implementate de Centrul Naţional de Dezvoltare a învăţământului Profesional şi Tehnic.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, interimar,

Liviu Marian Pop

Ministrul afacerilor externe,

Andrei Marga

Ministrul afacerilor europene,

Leonard Orban

Ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale,

Mariana Câmpeanu

Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice,

Florin Georgescu

 

Bucureşti, 13 iunie 2012.

Nr. 599.

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind înfiinţarea Centrului de Sănătate Multifuncţional Băneasa prin reorganizarea Centrului de Sănătate Băneasa şi a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al art. 52 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 70/2002 privind administrarea unităţilor sanitare publice de interes judeţean şi local, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 99/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 174 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - (1) Se aprobă înfiinţarea Centrului de Sănătate Multifuncţional Băneasa, cu sediul în oraşul Băneasa, Str. Trandafirilor nr. 89, judeţul Constanţa, unitate fără personalitate juridică în structura Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, prin reorganizarea Centrului de Sănătate Băneasa, unitate sanitară publică cu paturi, cu personalitate juridică, care se desfiinţează.

(2) Managementul asistenţei medicale al unităţii înfiinţate potrivit alin. (!) se preia de către Consiliul Judeţean Constanţa.

Art. 2, - Personalului de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din cadrul Centrului de Sănătate Băneasa îi este aplicabil regimul prevăzut de art. 52 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 70/2002 privind administrarea unităţilor sanitare publice de interes judeţean şi local, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 99/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 3. - Structura organizatorică a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa rezultată în urma reorganizării prin înfiinţarea, în cadrul acestui spital, a Centrului de Sănătate Multifuncţional Băneasa se aprobă prin act administrativ al preşedintelui Consiliului Judeţean Constanţa, cu avizul Ministerului Sănătăţii, în condiţiile art. 174 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.

Art. 4. - Patrimoniul unităţii sanitare desfiinţate potrivit art. 1 alin. (1), stabilit pe baza bilanţului contabil de închidere la data predării-preluării, însoţit de balanţa de verificare sintetică, contul de rezultat patrimonial, situaţia fluxurilor de trezorerie, conturile de execuţie întocmite pe fiecare sursă de finanţare şi celelalte anexe, inclusiv cele care se întocmesc la finele anului, potrivit normelor în vigoare, se preiau de către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, prin protocol de predare-preluare, încheiat în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.

Art. 5. - La data intrării în vigoare a prezentei hotărâri se abrogă numărul curent 133 de la rubrica „Judeţul Constanţa” din anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 529/2010 pentru aprobarea menţinerii managementului asistenţei medicale la autorităţile administraţiei publice locale care au desfăşurat faze-pilot, precum şi a Listei unităţilor sanitare publice cu paturi pentru care se menţine managementul asistenţei medicale la autorităţile administraţiei publice locale şi la Primăria Municipiului Bucureşti şi a Listei unităţilor sanitare publice cu paturi pentru care se transferă managementul asistenţei medicale către autorităţile administraţiei publice locale şi către Primăria Municipiului Bucureşti, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 10 iunie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi numărul curent 30 de la rubrica „Judeţul Constanţa” din anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 212/2011 pentru aprobarea Programului de interes naţional „Dezvoltarea reţelei naţionale de cămine pentru persoanele vârstnice”, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 175 din 11 martie 2011, cu modificările ulterioare.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul administraţiei si internelor,

Ioan Rus

Ministrul delegat pentru administraţie,

Victor Paul Dobre

Ministrul sănătăţii,

Vasile Cepoi

Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice,

Florin Georgescu

 

Bucureşti, 13 iunie 2012.

Nr. 600.

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru aprobarea Acordului de cooperare dintre Ministerul Justiţiei al României şi Ministerul Justiţiei al Ucrainei, semnat la Kiev la 10 noiembrie 2011

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 20 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Se aprobă Acordul de cooperare dintre Ministerul Justiţiei al României şi Ministerul Justiţiei al Ucrainei, semnat la Kiev la 10 noiembrie 2011.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul justiţiei,

Titus Corlăţean

Ministrul afacerilor externe,

Andrei Marga

 

Bucureşti, 13 iunie 2012.

Nr. 604.

 

ACORD

de cooperare între Ministerul Justiţiei al României şi Ministerul Justiţiei al Ucrainei

 

Ministerul Justiţiei al României şi Ministerul Justiţiei al Ucrainei, denumite în continuare părţi contractante,

dorind să întărească relaţiile de prietenie dintre state,

fiind convinse de importanţa rolului justiţiei în societate,

luând act de faptul că schimbul de experienţă şi cunoştinţe în domeniul juridic serveşte intereselor ambelor state,

luând în considerare angajamentele internaţionale, legislaţia internă şi atribuţiile ambelor părţi contractante,

au convenit următoarele:

 

ARTICOLUL 1

 

Părţile contractante vor promova schimbul de experienţă în următoarele domenii;

a) schimbul reciproc de informaţii în domeniul juridic;

b) furnizarea de informaţii privind legislaţia, organizarea activităţii ministerelor justiţiei şi a autorităţilor judiciare ale părţilor contractante;

c) perfecţionarea profesională a experţilor în domeniul juridic;

d) schimb de experienţă privind elaborarea legislaţiei în domeniul juridic în conformitate cu normele şi standardele internaţionale;

e) alte domenii, dacă au legătură cu scopul şi atribuţiile părţilor contractante.

 

ARTICOLUL 2

 

În vederea realizării scopurilor şi obiectivelor de cooperare prevăzute în prezentul acord, părţile contractante vor negocia anual programele specifice de cooperare.

 

ARTICOLUL 3

 

În scopul rezolvării aspectelor privind cooperarea, elaborarea programelor de cooperare şi stabilirea concluziilor privind programele implementate, părţile contractante vor înfiinţa grupuri de experţi.

 

ARTICOLUL 4

 

Părţile contractante vor acorda asistenţă în organizarea de consultări, seminare şi conferinţe ştiinţifice pe probleme de interes comun.

 

ARTICOLUL 5

 

Părţile contractante vor facilita schimbul de experţi şi delegaţii în scopul realizării de cercetări asupra unor probleme de interes comun.

 

ARTICOLUL 6

 

Părţile contractante vor folosi limba convenabilă pentru ambele părţi pe parcursul cooperării.

 

ARTICOLUL 7

 

Părţile contractante vor conveni asupra acoperirii cheltuielilor necesare prezentului acord.

În cazul vizitelor delegaţiilor, cheltuielile vor fi acoperite după cum urmează:

- partea contractantă primitoare va acoperi cheltuielile legate de şederea şi deplasarea pe teritoriul statului său,

- partea contractantă trimiţătoare va acoperi cheltuielile de călătorie.

 

ARTICOLUL 8

 

Prezentul acord se încheie pe o perioadă nedeterminată.

Prezentul acord va intra în vigoare la 30 de zile de la data primirii ultimei notificări prin care părţile îşi comunică reciproc îndeplinirea procedurilor legale interne necesare pentru intrarea în vigoare a prezentului acord.

Fiecare parte poate denunţa prezentul acord printr-o notificare scrisă adresată celeilalte părţi. Denunţarea va produce

efecte la 3 luni de la data primirii notificării de către cealaltă parte.

Semnat la Kiev la 10 noiembrie 2011, în două exemplare originale, fiecare în limbile română, ucraineană şi engleză, toate textele fiind egal autentice. În caz de divergenţe de interpretare va prevala textul în limba engleză.

 

Pentru Ministerul Justiţiei al României,

Teodor Baconschi,

ministrul afacerilor externe

Pentru Ministerul Justiţiei al Ucrainei,

Konstantin Gryshchenko,

ministrul afacerilor externe

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSULÎN INTERESUL LEGII

DECIZIA Nr. 6

din 14 mai 2012

 

Dosar nr. 6/2012

 

Livia Doina Stanciu - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei i civile

Adrian Bordea - preşedintele Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedinte delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale

Iulia Manueia Cîrnu - judecător la Secţia a II-a civilă

Nela Petrişor - judecător !a Secţia a II-a civilă

Aurelia Motea - judecător la Secţia a II-a civilă

Elena Cârcei - judecător ia Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă

Paulina Lucia Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă

Roxana Popa - judecător la Secţia a II-a civilă

Lidia Bărbulescu - judecător la Secţia a II-a civilă

Constantin Brânzan - judecător la Secţia a II-a civilă

Adriana Chioseaua - judecător la Secţia a II-a civilă

Mirela Poliţeanu - judecător fa Secţia a II-a civilă

Viorica Trestianu - judecător la Secţia a II-a civilă, judecător raportor

Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă

Veronica-Carmen Popescu - judecător la Secţia a II-a civilă

Aurelia Rusu - judecător la Secţia I civilă

Alina Sorinela Macavei - judecător la Secţia I civilă

Elena Canţăr - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Marin - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Lavinia-Valeria Lefterache - judecător la Secţia penală

Georgeta Barbălată - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursurile în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 6/2012 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 3306 alin. 1 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, şi ale art. 272 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef adjunct Antonia Eleonora Constantin.

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava nu şi-a desemnat un reprezentat pentru susţinerea recursului în interesul legii.

La şedinţa de judecată participă prim-magistratul-asistent delegat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna Aneta Ionescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la competenţa executorului judecătoresc ori a organului fiscal în executarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere în conformitate cu dispoziţiile cap. IV din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi pentru creanţe fiscale.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că executarea hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările si completările ulterioare, se va efectua, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursurilor în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:

1. Problema de drept care a generat practica neunitară

Prin recursurile în interesul legii declarate în conformitate cu prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă, modificat prin art. I pct. 32 din Legea nr. 202/2010, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, s-a apreciat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 136 alin. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, referitor la competenţa executorului judecătoresc ori a organului fiscal în executarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere în conformitate cu dispoziţiile cap. IV din Legea nr. 85/2006 şi pentru creanţe fiscale”.

2. Examenul jurisprudenţial

În urma verificărilor jurisprudenţei s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţele statuând diferit în privinţa competenţei executorului judecătoresc ori organului fiscal în executarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere în conformitate cu cap. IV din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1. Unele instanţe de judecată au considerat că, în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispoziţiile cap. IV din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa executării aparţine executorului judecătoresc, iar executarea se va executa conform Codului de procedură civilă, chiar dacă răspunderea a fost atrasă şi pentru creanţele fiscale.

În motivarea acestei soluţii s-a reţinut, în esenţă, că atât legea insolvenţei, cât şi Codul de procedură fiscală sunt legi speciale, fiecare având propriul domeniu de reglementare şi, în condiţiile în care, la procedura colectivă şi concursuală prevăzuta de Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, participă toţi creditorii, deci inclusiv creditorii bugetari, trebuie să se supună în mod necondiţionat prevederilor acestei legi. Acestei proceduri speciale nu îi pot fi aplicate dispoziţii dintr-o altă lege, care reglementează o procedură de recuperare individuală a creanţelor, aşa cum este Codul de procedură fiscală.

Aceeaşi interpretare rezultă şi din dispoziţiile art. 149 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, care stabileşte că dispoziţiile sale se completează, în măsura compatibilităţii, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului comercial şi ale Regulamentului (CE) nr. 1,346/2000 al Consiliului din 24 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă.

În motivarea acestei orientări a fost avută în vedere şi Decizia nr. 12/2006 în interesul legii, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În concluzie, în toate cazurile în care se pune problema punerii în executare a unei hotărâri prin care a fost atrasă răspunderea în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, este aplicabilă procedura de executare instituită de Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 142 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, atât timp cât procedura insolvenţei este colectivă, concursuală, unitară şi egalitară pentru toţi creditorii implicaţi.

3.2. Alte instanţe au statuat că, în cazul hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa executării aparţine organului de executare fiscală, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

S-a apreciat că instanţa de judecată nu poate încălca dispoziţiile legale atâta vreme cât legiuitorul a dorit ca la executarea creanţelor cuvenite bugetului de stat să se deroge de la dispoziţiile generale referitoare la punerea în executare a hotărârii judecătorului-sindic, având ca obiect atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii supuse procedurii reglementate de Legea nr. 85/2066, cu modificările şi completările ulterioare.

4. Opinia procurorului general

Exprimându-şi punctul de vedere, procurorul general a apreciat că ultimul punct de vedere exprimat în practica judiciară este în litera şi spiritul legii şi, în consecinţă, competenţa de executare a hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii, reglementată de art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului, aparţine organelor fiscale potrivit Codului de procedură fiscală. În susţinerea acestei opinii s-a arătat, în esenţă, că prin derogare de la dispoziţiile art. 142 alin. (1} din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicata, cu modificările şi completările ulterioare, statuează că, în cazul în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi pentru creanţe fiscale, executarea silită se efectuează de organul de executare fiscală, în condiţiile prezentului cod.

S-a susţinut că din interpretarea literară a acestei norme juridice rezultă fără echivoc intenţia legiuitorului ca, la executarea creanţelor fiscale, să se deroge de la dispoziţiile generale referitoare la punerea în executare, prin executorul judecătoresc, a hotărârii judecătorului-sindic, având ca obiect atragerea membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii supuse procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

S-a opinat că în această situaţie executarea silită se va efectua de către organele fiscale de executare, competente potrivit dispoziţiilor art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu prevederile prezentului cod, şi nu cu cele ale cărţii a V-a a Codului de procedură civilă.

5. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Suceava

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava a apreciat în sensul că prima orientare jurisprudenţială este în acord cu litera şi spiritul legii, având în vedere şi Decizia nr. 12/2006 în interesul legii, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat, cu valoare de principiu, că legislaţia în materie este una specială şi că orice derogare de la legea specială trebuie prevăzută în chiar această lege.

6. Raportul asupra recursului în interesul legii

Raportul întocmit în cauză, conform art. 3306 alin. 6 din Codul de procedură civilă, a concluzionat ca fiind corectă una dintre soluţiile identificate de examenul jurisprudenţial, respectiv aceea că executarea hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii, reglementată de art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului, aparţine organelor fiscale potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

7. Înalta Curte

Procedura falimentului este o procedură concursuală, colectivă, unică şi unitară pentru toţi creditorii. Scopul ei este de a asigura reparaţia echitabilă, egalitară a prejudiciilor suferite de toţi creditorii falitului prin insolvenţa acestuia în sensul că din rezultatul final al procedurii falimentului fiecare creditor va primi o cotă-parte, direct proporţional cu ponderea pe care o are propria sa creanţă în totalul masei credale, cu respectarea ordinii de prioritate stabilite de legiuitor.

Când bunurile debitorului insolvent nu sunt îndestulătoare pentru acoperirea masei pasive şi când s-a admis cererea de atragere a răspunderii organelor de conducere sau de supraveghere ale debitoarei aflate în insolvenţa, potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, creditorii sunt îndreptăţiţi să urmărească personal acele persoane, în scopul satisfacerii creanţelor lor.

Ca regulă generală, executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, se efectuează de către executoriii judecătoresc, conform Codului de procedură civilă, regulă stabilită la art. 142 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Art. 136 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede în cuprinsul capitolului referitor la organele de executare silită că, în cazul în care debitorul nu îşi plăteşte de bunăvoie obligaţiile fiscale datorate, organele fiscale competente pentru stingerea acestora vor proceda la acţiuni de executare silită, potrivit acestui cod.

Alin. (6) al art. 136 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instituie o normă derogatorie de la dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, astfel că, în situaţia în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispoziţiile cap. IV din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi pentru creanţele fiscale, prin derogare de la prevederile art. 142 din acelaşi act normativ, executarea silită se efectuează de organul de executare în condiţiile instituite de Codul de procedură fiscală.

Din interpretarea literară şi gramaticală a dispoziţiilor art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că legiuitorul a dorit ca la executarea creanţelor fiscale cuvenite bugetului de stat să se deroge de la dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la punerea în executare, prin intermediul executorului judecătoresc, a hotărârii judecătorului-sindic, având ca obiect atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii supuse procedurii insolvenţei.

Competenţa de punere în executare a hotărârii judecătorului-sindic, vizând atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii supuse procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, aparţine organelor fiscale de executare, potrivit dispoziţiilor art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, numai în situaţia în care în pasivul debitorului insolvat se află şi creanţa fiscală.

Derogarea instituită la art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările îşi completările ulterioare, se extinde asupra tuturor categoriilor de creditori, astfel că, în cazul în care asupra aceloraşi venituri ori bunuri ale debitorului a fost pornită executarea, aceasta se va face potrivit dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către organele prevăzute de aceasta.

Dispoziţiile art. 139 alin. (9) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează concursul de executări silite, organele de executare fiscale fiind competente să continue procedura de executare, indiferent de momentul în care a început executarea silită de drept comun.

Procedura specială instituită de legiuitor prin art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este o derogare de la procedura instituită prin art. 142 alin. (1} din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, privind procedura fiscală, derogare determinată de obiectul executării silite, respectiv încasarea creanţelor fiscale ce constituie surse la bugetul de stat.

În acest sens, trebuie subliniat că dispoziţiile art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, au fost atacate la Curtea Constituţională a României, respingându-se excepţia de neconstituţionalitate conform Deciziei nr. 942/2008.

Se reţine în opinia Curţii Constituţionale că „regimul derogatoriu de la dreptul comun în materia Insolvenţei, prevăzut prin textul de lege criticat, constituie opţiunea legiuitorului, care poate stabili norme de procedură specială, derogatorii de le regulile generale determinate de anumite situaţii speciale. În cazul de faţă situaţia specială este dată de faptul că obiectul executorii silite îl constituie încasarea creanţelor fiscale ce constituie surse ale bugetului de stat, interesul general ocrotit impunând adoptarea unor reguli care să asigure protejarea eficientă a creanţelor statului şi recuperarea lor cu prioritate”.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 3307, cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 136 alin. (6) din Codul de procedura fiscală, executarea hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, se va efectua, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului, potrivit Codului de procedură fiscală.

Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2012.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIVIA DOINA STANCIU

Prim-magistrat-asistent delegat,

Aneta Ionescu

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSULÎN INTERESUL LEGII

DECIZIA Nr. 7

din 14 mal 2012

 

Dosar nr. 7/2012

Livia Doina Stanciu - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Corina Michaela Jîjîîe - preşedintele Secţiei penale

Ionel Barbă - preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Adrian Bordea - preşedintele Secţiei a II-a civile

Cristina Iulia Tarcea - judecător la Secţia I civilă

Aurelia Rusu - judecător la Secţia I civilă

Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă - judecător raportor

Alina Sorinela Macavei - judecător la Secţia I civilă

Andreia Liana Constanda - judecător la Secţia I civilă

Carmen Georgeta Negrilă - judecător la Secţia I civilă

Iulia Manuela Cîrnu - judecător la Secţia a II-a civilă

Nela Petrişor - judecător la Secţia a II-a civilă - judecător raportor

Aurelia Motea - judecător fa Secţia a II-a civilă

Elena Cârcei - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă

Paulina Lucia Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă

Liliana Vişan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Elena Canţăr - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Maria Ilie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Gheorghiţa Luţac - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal - judecător raportor

Eugenia Marin - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Niculae Măniguţiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secţia penală

Georgeta Barbălată - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 7/2012 este legal constituit, conform dispoziţiilor 3306 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, Legea nr. 71/2011 şi prin Legea nr. 60/2012, precum şi ale art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare, Serviciul judiciar civil.

La şedinţa de judecată participă doamna Niculina Vrâncuţ, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 128 şi art. 129 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, modificată şi completată, raportat la art. 94 alin. 3 din acelaşi act normativ şi art. 582 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu privire la termenul pentru declararea recursului împotriva hotărârii de stabilire a plasamentului copilului în regim de urgenţă, pe calea ordonanţei preşedinţiale”.

După prezentarea referatului cauzei, Înalta Curte a constatat că nu sunt de examinat chestiuni prealabile şi a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru susţinerea recursului în interesul legii.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat, în esenţă, admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că recursul declarat împotriva ordonanţei preşedinţiale prin care s-a dispus măsura plasamentului copilului, în regim de urgenţă, este supus condiţiilor şi termenelor stabilite de art. 582 din Codul de procedură civilă, nefiind permisă scindarea procedurii care guvernează această materie prin aplicarea procedurii speciale prevăzute de art. 128 din Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare, care stipulează că „Termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii”.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1. Problema de drept ce a generat practica neunitară

Recursul în interesul legii vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 128 şi 129 din Legea nr. 27272004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu modificările ulterioare, raportat la art. 94 alin. (3) din acelaşi act normativ şi art. 582 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu privire la termenul pentru declararea recursului împotriva hotărârii de stabilire a plasamentului copilului în regim de urgenţă, pe calea ordonanţei preşedinţiale.

2. Examenul jurisprudenţial

Prin recursul în interesul legii se arată că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la termenul de declarare a recursului în cazul în care se dispune, prin ordonanţă preşedinţială, măsura plasamentului minorului în regim de urgenţă.

3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1. Unele instanţe de judecată au pronunţat ordonanţe preşedinţiale de plasare a copilului în regim de urgenţă, menţionând în dispozitiv că hotărârea este susceptibilă de a fi atacată cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

În motivarea unei opinii separate, exprimată în acest sens, s-a susţinut că Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare, conţinând reguli speciale de procedură, instituie norme derogatorii de la dreptul comun, reprezentat de dispoziţiile Codului de procedură civilă, sub aspectul termenului de declarare a recursului, indiferent de natura măsurii speciale de protecţie dispuse prin hotărârea atacată.

3.2. Alte instanţe au făcut aplicarea prevederilor legale referitoare la procedura ordonanţei preşedinţiale în ansamblul său, stabilind, în considerarea dispoziţiilor ari 129 din Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare, că termenul de recurs împotriva hotărârii pronunţate în temeiul art. 94 alin. (3) din acelaşi act normativ este cel prevăzut de art. 582 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv de 5 zile de la pronunţare sau de la comunicare, după caz.

4. Opinia procurorului general

Procurorul general a opinat în sensul că termenul de recurs împotriva ordonanţei preşedinţiale pronunţate asupra plasamentului copilului în regim de urgenţă este cel prevăzut de art. 582 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În esenţă, procurorul general a susţinut că, prin apelarea la procedura specială prevăzută de art. 581 din Codul de procedură civilă, s-a urmărit obţinerea cu maximă celeritate a unei hotărâri provizorii, măsura dispusă având ca temei de fapt urgenţa pentru a preveni consecinţe iminente şi vătămătoare pentru copilul aflat în dificultate.

S-a arătat că raţiunea legiuitorului în reglementarea cuprinsă în art. 129 din Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare, a fost tocmai aceea de a nu lipsi de eficienţă celeritatea soluţionării cererii privind plasamentul copilului în regim de urgenţă pe calea ordonanţei preşedinţiale, măsura dispusă fiind provizorie şi premergătoare judecării litigiului în fond.

5. Raportul asupra recursului în interesul legii

Proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauză a vizat cea de-a două soluţie identificată de examenul jurisprudenţial, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 94 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare, raportat ia art. 129 din acelaşi act normativ, ordonanţa preşedinţială prin care se dispune măsura plasării copilului în regim de urgenţă este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor, conform art. 582 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

6. Înalta Curte

Anterior examinării altor aspecte se impun câteva precizări privind textele de lege a căror interpretare formează obiectul prezentului recurs în interesul legii, sub aspectul duratei termenului de recurs şi al momentului de la care acesta începe să curgă.

Potrivit art. 94 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare: „în situaţia în care persoanele prevăzute de alin. (1) refuză sau împiedică în orice mod efectuarea verificărilor de către reprezentanţii direcţiei generale de asistenţă socială si protecţia copilului, iar aceştia stabilesc că există motive temeinice care să susţină existenţa unei situaţii de pericol iminent pentru copil, datorată abuzului şi neglijării, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului sesizează instanţa judecătorească, solicitând emiterea unei ordonanţe preşedinţiale de plasare a copilului în regim de urgenţă la o persoană, la o familie, la un asistent maternal sau într-un serviciu de tip rezidenţial, licenţiat în condiţiile legii. Prevederile art. 58-60 şi ale art. 64 alin, (3) se aplică în mod corespunzător.

În conformitate cu dispoziţiile art. 128 din Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare: „Termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării.”

Conform prevederilor art. 129 din acelaşi act normativ: „Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecţie specială se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă.

În fine, dispoziţiile art. 582 alin. (1) din Codul de procedură civilă stipulează că „Ordonanţa este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor”.

Pentru soluţionarea conflictului dintre legea specială, Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare, şi legea generală, Codul de procedură civilă, trebuie să se ţină cont de regula la care face trimitere însăşi legea specială, prin art. 129, şi care constă în faptul că, în măsura în care legea specială nu reglementează un anumit aspect („legea tace*), ea se completează cu legea generală.

Art. 94 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare, stabileşte posibilitatea plasării copilului în regim de urgenţă, pe calea ordonanţei preşedinţiale. Textul „tace” însă în privinţa procedurii de judecată care trebuie urmată pentru darea ordonanţei preşedinţiale, inclusiv asupra termenului de exercitare a căii de atac împotriva respectivei ordonanţe preşedinţiale şi a momentului de la care începe să curgă termenul.

În aplicarea dispoziţiilor art. 129 din Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare, aceste aspecte trebuie identificate în cadrul Codului de procedură civilă, iar nu în cadrul legii speciale, Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, calea de atac ce poate fi exercitată împotriva ordonanţei preşedinţiale prin care s-a dispus plasarea copilului în regim de urgenţă, conform art. 94 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare, este recursul, în temeiul prevederilor art. 582 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar nu potrivit dispoziţiilor art. 128 din Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare.

Acest din urmă text trebuie interpretat prin coroborare cu art. 127 alin. (1) din aceeaşi lege, care îl precedă şi care stabileşte că hotărârea Instanţei de fond este executorie şi definitivă. Ca atare, termenul de recurs de 10 zile de la comunicarea hotărârii, prevăzut de art. 128 din Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare, este incident numai în cazul hotărârilor date asupra fondului, în materia reglementată prin Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare.

Faţă de cele ce precedă, atât durata termenului de recurs, cât şi momentele diferite de la care acesta începe să curgă, după cum ordonanţa s-a dat cu sau fără citarea părţilor, iar nu în funcţie de însăşi legalitatea procedurii de citare, sunt cele prevăzute la art. 582 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, urmează a se admite recursul în interesul legii, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 94 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare, raportat la art. 129 din acelaşi act normativ, ordonanţa preşedinţială prin care se dispune măsura plasării copilului în regim de urgenţă este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor, conform art. 582 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 94 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu modificările ulterioare, raportat la art. 129 din acelaşi act normativ, ordonanţa preşedinţială prin care se dispune măsura plasării copilului în regim de urgenţă este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor, conform art. 582 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2012.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIVIA DOINA STANCIU

Magistrat-asistent,

Niculina Vrâncuţ

 

ACTE ALE BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI

 

BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

 

NORME

pentru modificarea art. 11 din Normele Băncii Naţionale a României nr. 5/2003 privind condiţiile specifice de funcţionare a caselor de economii pentru domeniul locativ

 

Având în vedere prevederile art. 4 alin. (1) şi ale art. 292 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 25 alin. (2) lit. a) şi al art. 48 din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, precum şi al art. 420 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare,

Banca Naţională a României emite prezentele norme.

Articol unic. - Articolul 11 din Normele Băncii Naţionale a României nr. 5/2003 privind condiţiile specifice de funcţionare a caselor de economii pentru domeniul locativ, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 23 iunie 2003, se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 11. - Contingentul creditelor garantate prin ipoteci asupra imobilelor aflate în ţară şi/sau prin ipoteci mobiliare pe sume de bani economisite în baza contractelor de economisire-creditare nu va putea fi mai mic de 60% din volumul total al creditelor.”

 

Preşedintele Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României,

Mugur Constantin Isărescu

 

Bucureşti, 13 iunie 2012.

Nr. 1.


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.