MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 404/2012

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXIV - Nr. 404         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Luni, 18 iunie 2012

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 570 din 29 mai 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România

 

* Opinie separată

 

ACTE ALE COMITETULUI INTERMINISTERIAL DE FINANŢĂRI, GARANŢII ŞI ASIGURĂRI

 

84. - Hotărâre privind abrogarea Hotărârii Comitetului Interministerial de Finanţări, Garanţii şi Asigurări nr. 167/2008 pentru aprobarea Normei privind plafonul de garantare pentru bănci, în numele si în contul statului (NI-GAR-07-1/O)

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

Hotărârea din 15 februarie 2011 în Cauza Geleri împotriva României

 

ACTE ALE CORPULUI EXPERŢILOR CONTABILI ŞI CONTABILILOR AUTORIZAŢI DIN ROMÂNIA

 

12/267. - Hotărâre privind aprobarea Tabloului Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 570

din 29 mai 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România

 

Acsinte Gaspar - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iul ia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Irina Loredana Gulie - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, excepţie invocată de Vasile Costea, Cătălina Costea, Sorin Mărginean, Carmen Angela Mărginean, Mihai Elekes, Maria Balazs, Dorel Eugen Sauca şi Demeter Árpád în Dosarul nr. 16.230/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.293D/2011

La apelul nominal răspunde avocat Dorin Mircea Mischian, cu delegaţie depusă la dosar, pentru autorii excepţiei Vasile Costea, Cătălina Costea, Mihai Elekes, Sorin Mărginean, Carmen Angela Mărginean şi Dorel Eugen Sauca, precum şi pentru partea Ioan Florin Morariu. Lipsesc celelalte părţi, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că dezbaterile iniţiale au avut loc la data de 19 ianuarie 2012 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 26 ianuarie 2012. La această dată, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, potrivit prevederilor art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992. Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru 2 februarie 2012, dată la care, având în vedere necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, în temeiul dispoziţiilor art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus redeschiderea dezbaterilor pentru data de 14 februarie 2012. La această dată, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată la acest termen, potrivit art. 51 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus redeschiderea dezbaterilor pentru data de 6 martie 2012, dată la care, având în vedere imposibilitatea întrunirii majorităţii cerute de prevederile art. 51 alin. (1)teza a două din Legea nr. 47/1992, precum şi necesitatea formulării unei adrese către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj, Curtea a dispus redeschiderea dezbaterilor în data de 24 aprilie 2012. La această dată, având nevoie de timp pentru continuarea dezbaterilor, în temeiul art. 145 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus continuarea dezbaterilor pentru data de 10 mai 2012, dată la care, având în vedere imposibilitatea întrunirii majorităţii cerute de prevederile art. 51 alin. (1) teza a două din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus redeschiderea dezbaterilor pentru data de 29 mai 2012.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorilor excepţiei, care solicită admiterea acesteia, astfel cum a fost formulată. Arată că, în prezenta cauză, autorii excepţiei de neconstituţionalitate sunt persoane fizice care au dobândit, în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, dreptul de proprietate privată asupra apartamentelor situate în imobilul prevăzut la poziţia 12 din anexa care face parte integrantă din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998. Aşadar, în ceea ce priveşte deciziile Curţii Constituţionale nr. 234 din 20 decembrie 1999 şi nr. 923 din 23 iunie 2009, prin care au fost admise, în parte, excepţii de neconstituţionalitate similare, există o diferenţă doar între actul juridic de dobândire a dreptului de proprietate privată, de către autorii excepţiilor de neconstituţionalitate soluţionate prin deciziile anterior citate, faţă de cel al autorilor excepţiei din prezenta cauză.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că, în raport cu copiile documentaţiei de intabulare a imobilului prevăzut la poziţia 12 din anexa care face parte integrantă din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, comunicate la dosarul cauzei de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj, în cauză sunt incidente soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 923 din 23 iunie 2009.

CURTEA

 având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 14 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 16.230/21172006, Judecătoria Cluj-Napoca - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, excepţie invocată de Vasile Costea, Cătălina Costea, Sorin Mărginean, Carmen Angela Mărginean, Mihai Elekes, Maria Balasz, Dorel Eugen Sauca şi Demeter Árpád într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a unor apartamente, situate în imobilul din Cluj-Napoca, Piaţa Unirii nr. 11, judeţul Cluj, imobil ce figurează la poziţia 12 din anexa care face parte integrantă din Ordonanţa urgenţă a Guvernului nr. 13/1998.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că actul normativ criticat este neconstituţional în măsura în care dispune restituirea unor bunuri imobile care la momentul intrării sale în vigoare se aflau în proprietatea unor persoane fizice. Arată că imobilul în litigiu, deşi figurează printre imobilele prevăzute în cuprinsul anexei la acest act normativ, nu se afla în proprietatea statului, ci în proprietatea unor persoane fizice, motiv pentru care Guvernul nu putea dispune de aceste bunuri prin ordonanţă de urgenţă. Invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 234 din 20 decembrie 1999 şi nr. 923 din 23 iunie 2009, prin care a fost admisă, în parte, excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, în cauze similare cu cea dedusă judecăţii în prezent. Precizează că actul normativ criticat contravine dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 44 şi 136, deoarece cerinţele acestor texte nu au fost îndeplinite, câtă vreme, pe de o parte, nu erau întrunite condiţiile şi procedura prevăzute de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru o cauză de utilitate publică, iar, pe de altă parte, despăgubirile nu au fost acordate în prealabil, conform art. 44 alin. (3) din Constituţie. Invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume hotărârile din 5 noiembrie 2002 şi 16 octombrie 2006, pronunţate în cauzele Pincova şi Pine împotriva Republicii Cehe, paragraful 58, şi, respectiv Raicu împotriva României, paragraful 37, prin care s-a statuat că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie să fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care a confiscat odinioară aceste bunuri.

Judecătoria Cluj-Napoca - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, arătând că actul normativ criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ce garantează şi ocrotesc proprietatea privată, dat fiind faptul că, la data adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, imobilele la care face referire acest act normativ nu se mai aflau în proprietatea statului, astfel încât acesta nu mai putea dispune de ele.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 sunt neconstituţionale. În acest sens, apreciază că prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (1) şi (2) şi ale art. 136 în măsura în care imobilul din prezenta cauză nu se mai află în proprietatea statului, ci constituie obiect al dreptului de proprietate privată, situaţie în care Guvernul nu poate să dispună prin ordonanţă de urgenţă de acest bun. Totodată, reţine ceea ce a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 234 din 20 decembrie 1999, că într-un stat de drept, conform art. 1 alin. (3) din Constituie, repararea unui act injust nu se poate realiza decât prin recurgerea la proceduri legale, care să nu contravină dispoziţiilor constituţionale şi obligaţiilor ce decurg din tratatele şi documentele internaţionale pe care statul român şi Ie-a asumat şi a căror respectare este obligatorie, conform art. 11 şi 20 din Constituţie.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

În temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992, au fost solicitate Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj documentele de intabulare pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, Piaţa Unirii nr. 11, judeţul Cluj.

Prin Adresa nr. 3.235 din 2 aprilie 2012, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.493 din 5 aprilie 2012, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj a transmis cărţile funciare privitoare la imobilul situat în Cluj-Napoca, Piaţa Unirii nr. 11, judeţul Cluj, precum şi actele care au stat la baza înscrierii.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorilor excepţiei, documentele solicitate Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 8 iulie 1998, aprobată prin Legea nr. 458/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 19 noiembrie 2003.

Actul normativ criticat cuprinde 3 articole, cu următorul conţinut:

- Art. 1: „Clădirile, împreună cu terenul aferent, cuprinse în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţă de urgenţă, care au aparţinut comunităţilor (organizaţii, culte religioase) cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România şi au fost trecute după anul 1940 în patrimoniul statului român prin măsuri de constrângere, confiscare, naţionalizare sau manevre dolosive, se restituie titularilor sau succesorilor acestora.”;

- Art. 2: (1) în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 1, se instituie, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, o comisie specială formată, pe baze paritare, din reprezentanţi ai Guvernului şi ai comunităţilor prevăzute în anexă.

(2) Comisia va stabili succesorii din cadrul comunităţilor care vor redobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate şi va avea sarcina de a întocmi, pe bază de acte doveditoare, documentaţia pentru fiecare imobil în parte. Transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilelor cuprinse în anexă va avea loc la data semnării protocolului redactat de comisie.

(3) Comisia prevăzută la acest articol este abilitată să examineze, cu respectarea aceleiaşi proceduri, cererile de restituire şi a altor imobile din această categorie, care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România. După identificarea acestor imobile, comisia va supune Guvernului propuneri corespunzătoare.”;

- Art. 3: „Transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile prevăzute la art. 1 se va realiza la data încheierii protocoalelor de predare-preluare între actualii deţinători ai imobilelor şi succesorii stabiliţi, menţionând concret drepturile actualilor deţinători.

Între cele 17 imobile prevăzute în anexa la ordonanţa de urgenţă se află, la poziţia 12, imobilul situat în Cluj-Napoca, Piaţa Unirii nr. 11, judeţul Cluj, cu indicarea următoarelor menţiuni: titular actual al dreptului de proprietate - Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca; destinaţia iniţială - Sediul Societăţii Muzeului Ardelean; folosinţa actuală - magazine, locuinţe, sediul Asociaţiei Mondiale a Românilor Liberi; temei juridic al trecerii imobilului în proprietatea statului - Decretul nr. 218/1960; Decizia Ministerului Justiţiei nr. 86.311/1949; solicitant al restituirii - comunitatea maghiară din România.

În opinia autorilor excepţiei, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 44 - Dreptul de proprietate privată şi în art. 136 - Proprietatea.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin deciziile nr. 234 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 11 aprilie 2000, şi nr. 923 din 23 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 29 iulie 2009, ale căror considerente de principiu sunt valabile şi în prezenta cauză, Curtea a admis. În parte, excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte restituirea către comunitatea maghiară din România, respectiv către comunitatea sârbilor din România a imobilelor prevăzute la poziţia 11 din anexa ce face parte integrantă din ordonanţa de urgenţă criticată, unul aflat în proprietatea Societăţii Comerciale „Tim Press” - SA, din Timişoara şi celălalt, de fa poziţia 8 din aceeaşi anexă, aflat în proprietatea Societăţii Comerciale „Indus” - S.R.L. din Timişoara.

Curtea a reţinut că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, Guvernul a dispus restituirea către foştii proprietari - diferite comunităţi ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România - a imobilelor prevăzute în anexa care face parte integrantă din ordonanţa de urgenţă. Curtea a constatat că imobilele prevăzute la poziţiile 11, respectiv 8 din aceeaşi anexă „constituie proprietatea privată (...) şi beneficiază de protecţia proprietăţii private, instituită prin art. 41 alin. (1) şi (2), [devenit art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţia revizuită în 2003], precum şi prin art. 135 alin. (6) din Constituţie [devenit art. 136 alin. (5) din Constituţie]. De aceea, Guvernul nu poate să dispună prin ordonanţă de urgenţă de acest bun care nu se mai află în proprietatea statului.”

Curtea a reţinut totodată că, în conformitate cu regimul constituţional al dreptului de proprietate, naţionalizarea este inadmisibilă. Trecerea în proprietatea statului a unor bunuri proprietate privată se poate realiza prin expropriere, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 44 alin. (3) şi (6) din Constituţie, sau prin confiscare, în cazul bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, în condiţiile prevăzute la alin. (9) al aceluiaşi articol.

Totodată, Curtea a statuat că, deşi în art. 3 al ordonanţei de urgenţă se prevede că „Transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile prevăzute la art. 1 se va realiza la data încheierii protocoalelor de predare-preluare între actualii deţinători ai imobilelor şi succesorii stabiliţi, menţionând concret drepturile actualilor deţinători”, ceea ce ar putea sugera şi o eventuală despăgubire, aceasta nu este de natură să modifice concluzia referitoare la neconstituţionalitatea ordonanţei de urgenţă cu privire la restituirea imobilelor în cauză, întrucât, astfel cum prevede art. 44 alin. (3) din Constituţie, „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”.

Pe de altă parte, s-a mai statuat în deciziile menţionate, într-un stat de drept, conform art. 1 alin. (3) din Constituţie, repararea unui act injust nu se poate realiza decât prin recurgerea la proceduri legale, care să nu contravină dispoziţiilor constituţionale şi obligaţiilor ce decurg din tratatele şi documentele internaţionale pe care statul român şi Ie-a asumat şi a căror respectare este obligatorie, conform dispoziţiilor art. 11 şi art. 20 din Constituţie.

Aceste considerente de principiu cuprinse în deciziile Curţii Constituţionale nr. 234 din 20 decembrie 1999 şi nr. 923 din 23 iunie 2009 sunt valabile şi în prezenta cauză, unde sunt relevate aceleaşi motive de neconstituţionalitate ale actului normativ criticat, prin raportare la o situaţie de fapt similară.

Astfel, în cauza de faţă, potrivit cărţilor funciare nr. 134.388, nr. 134.389, nr. 255.994 şi nr. 255.994-C1, autorii excepţiei apar ca fiind proprietari ai mai multor apartamente situate în imobilul din Cluj-Napoca, Piaţa Unirii nr. 11, judeţul Cluj, imobil ce figurează la poziţia 12 din anexa care face parte integrantă din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, înainte de emiterea de către Guvern a ordonanţei de urgenţă criticate.

Prin urmare, în ceea ce priveşte imobilele ce apar ca fiind în proprietatea privată a autorilor excepţiei, în situaţia în care au fost legal dobândite, restituirea către comunitatea maghiară din România este neconstituţională, fiind în contradicţie cu principiul constituţional al garantării şi ocrotirii proprietăţii private, de vreme ce imobilele în cauză nu se mai aflau în proprietatea statului român la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998.

În acest context, măsura legislativă criticată este de natură să conducă la înfrângerea principiului securităţii raporturilor juridice civile, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat în mod expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, spre exemplu, în Hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza Ştefănică şi alţii împotriva României, paragraful 31, că principiul securităţii raporturilor juridice decurge din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi constituie unul dintre elementele de bază ale statului de drept.

Curtea constată că includerea în sfera de reglementare a ordonanţei de urgenţă criticate a unor imobile ce anterior au intrat sub incidenţa prevederilor Legii nr. 112/1995 creează un climat de instabilitate legislativă, ceea ce în ultimă instanţă este de natură să conducă la nesocotirea principiului aşteptărilor legitime ale cetăţenilor în raport de evoluţia reglementărilor legale.

În acelaşi sens, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut în mod implicit necesitatea respectării aşteptărilor legitime ale cetăţenilor cărora li se adresează o reglementare legală, spre exemplu, în Hotărârea din 15 iulie 2004, pronunţată în Cauza C-459/02 - Willy Gerekens şi Asociaţia agricolă Procol pentru promovarea comercializării produselor lactate împotriva Marelui Ducat al Luxemburgului, paragrafele 23 şi 24, sau Hotărârea din 29 iunie 2010, pronunţată în Cauza C-550/09 - Proces penal împotriva lui E. şi R, paragraful 59.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite, în parte, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, excepţie ridicată de Vasile Costea, Cătălina Costea, Sorin Mărginean, Carmen Angela Mărginean, Mihai Elekes, Maria Balazs, Dorel Eugen Sauca şi Demeter Árpád în Dosarul nr. 16.230/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă, şi constată că prevederile referitoare la imobilul situat în Cluj-Napoca, Piaţa Unirii nr. 11, judeţul Cluj, prevăzut la poziţia 12 din anexa care face parte integrantă din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, sunt neconstituţionale, în măsura în care privesc imobilele legal dobândite în proprietate privată înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998.

Definitivă şi general obligatorie.

Prezenta decizie se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 29 mai 2012.

 

PREŞEDINTE,

ACSINTE GASPAR

Magistrat-asistent,

Irina Loredana Gulie

 

OPINIE SEPARATĂ

 

În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, consider că excepţia de neconstituţional itate formulată trebuia respinsă ca inadmisibilă, întrucât a vizat, în principal, lămurirea unor probleme de fapt cu privire la situaţia juridică a imobilului din Piaţa Unirii nr. 11, Cluj-Napoca, judeţul Cluj; or, soluţionarea unor asemenea chestiuni excedează sferei de competenţă a Curţii Constituţionale, astfel cum se va desprinde din cele ce vor fi arătate în continuare.

I. O primă problemă de fapt ridicată o reprezintă stabilirea titularului dreptului de proprietate asupra imobilului din Piaţa Unirii nr. 11, Cluj-Napoca, judeţul Cluj. Pentru această operaţiune de fapt, trebuie a fi verificate şi examinate actele dosarului de fond, precum şi administrarea altor dovezi necesare. Numai instanţa judecătorească este competentă să tranşeze aspectele de fapt ale cauzei, şi nu Curtea Constituţională. De aceea, instanţa judecătorească este cea care urmează să decidă între două ipoteze de fapt posibile, şi anume:

a) dacă imobilul în cauză a fost în permanenţă şi în mod neîntrerupt în proprietatea Societăţii Muzeului Ardelean, începând cu anul 1938, fiind preluat abuziv fără titlu valabil de stat în anii 1949-1950;

b) dacă imobilul a fost preluat abuziv cu titlu valabil de stat în anii 1949-1950.

II. A două problemă de fapt este aceea că, în funcţie de concluzia la care va ajunge instanţa judecătorească în privinţa punctului I, tot ea urmează să hotărască atât cu privire la valabilitatea actelor de înstrăinare şi intabulare a unor părţi din acest imobil, acte ce datează din perioada 1997-2002, cât şi cu privire la aplicarea în speţă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, fără a fi nevoie de o decizie sub rezervă de interpretare a Curţii Constituţionale, precum cea de faţă.

III. Pentru a se putea soluţiona cele două probleme de fapt ridicate, trebuie avute în vedere cel puţin următoarele aspecte de fapt:

a) Dreptul de proprietate al Societăţii Muzeului Ardelean [în continuare - SMA] asupra imobilului din Piaţa Unirii nr. 11, Cluj-Napoca, judeţul Cluj, a fost intabulat la 8 martie 1938 în Cartea funciară nr. 1.004.

Prin Decizia Ministerului de Justiţie nr. 86.311/19491, act care nu se mai regăseşte în materialitatea sa nici la Arhivele Naţionale, SMA este desfiinţată, iar imobilul din Piaţa Unirii nr. 11 „a fost preluat în proprietatea statului” prin Procesul-verbal din 21 februarie 1950 în baza Ordinului Ministerului Afacerilor Interne - Departamentul Gospodărie Locală - Direcţia Economică Locală sub nr. 33.324/V/1949 (a se vedea Dosarul Judecătoriei Cluj nr. 16.230/211/2006, voi. I, p. 56).

La data de 30 decembrie 1975, Grupul întreprinderilor de Gospodărire Comunală şi Locativă al judeţului Cluj (GÎGCL) solicită Notariatului de stat al judeţului Cluj - Cartea funciară Cluj împărţirea pe apartamente a imobilului menţionat, deschiderea de cărţi funciare individuale, iar asupra proprietăţii astfel formate să se intabuleze dreptul de proprietate în favoarea statului român şi dreptul de administrare operativă în favoarea GIGCL. Prin încheierea din 28 februarie 1976, pronunţată în Dosarul nr. 28/1975 al fostului Notariat de stat a! judeţului Cluj, cererea este respinsă, întrucât „petenta nu are calitatea de a solicita această împărţire deoarece imobilul sub B.1. figurează ca proprietate a Societăţii Muzeului Ardelean. Se respinge fără notare în cartea funciară (...)”.

Plângerea formulată împotriva acestei încheieri este respinsă prin sentinţa Judecător/ei Cluj-Napoca nr. 5.434 din 25 octombrie 1991, arătându-se că „trecerea Imobilelor în proprietatea statului poate să aibă loc numai în baza legii şi deciziei administrative ori potrivit unei hotărâri judecătoreşti, ceea ce în speţă nu există, procesul-verbal de inventariere neconstituind titlul de dobândire al unui drept real”.

Rezultă, în mod clar, că imobilul în litigiu nu a fost intabulat în proprietatea statului.

b) Societatea Muzeului Ardelean, la data de 21 august 1992, solicită în faţa Judecătoriei Cluj-Napoca constatarea „nulităţii absolute a confiscării imobilului dispusă prin Decizia Ministerului de Justiţie nr. 86.311/1949. Cererea este respinsă de judecătorie prin Sentinţa nr. 10.606 din 26 octombrie 1994, sentinţa fiind menţinută în apel si recurs (a se vedea Dosarul nr. 16.230/211/2006 al Judecătoriei Cluj, voi. I, p. 250-256).

Principalul motiv al respingerii cererii a fost acela că nou-înfiinţata SMA nu a dovedit că este continuatoarea vechii SMA desfiinţate prin decizia sus-menţionată, chestiune lămurită în momentul de faţă prin art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998. Nu în ultimul rând, se cuvine a se menţiona că şi instanţa de recurs a subliniat că „imobilul despre care [reclamanta, respectiv SMA-sn] susţine că a făcut obiectul confiscării, figurează şi în prezent intabulat pe Societatea Muzeului Ardelean din 1938 (f. 16, fond)” (a se vedea Dosarul Judecătoriei Cluj-Napoca nr. 16.230/211/2006, voi. I, p. 256).

Cele de mai sus demonstrează faptul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului2, respectiv la 27 august 1995, imobilul în cauză nu era în proprietatea statului român, fiind doar preluat fără titlu în mod abuziv de acesta. SMA nefiind persoană fizică nu putea beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de art. 1 din lege, astfel încât chiriaşii au încheiat, în temeiul art. 9 din lege, contracte de cumpărare cu privire la „apartamentele” din imobil. Însă acest imobil nu a fost trecut la data dobândirii apartamentelor de către chiriaşi în proprietatea statului3 şi, pe cale de consecinţă, nu putea face obiectul aplicării art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995.

În pofida acestui fapt, în perioada 28 august 1997 - 27 mai 1998, Societatea Comercială „Construct Ardealul” - S.A. din Cluj-Napoca vinde 7 apartamente (conform Legii nr. 112/1995), iar în contractele de vânzare-cumpărare4 acestea figurează cu nr. topo 380/1/li, 380/1/111, 380/1/IV, 380/1/VI, 380/1/VII, 380/1/X si 380/1/XII al CF nr. 1.004. Aceste numere topo nu există în CF nr. 1.004.

Astfel, autorităţile publice au deţinut bunul imobil fără titlu valabil, or, în această situaţie, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, nu ar fi putut încheia, în niciun caz, acte de dispoziţie, în speţă, înstrăinare, asupra acestuia.

Referitor la buna sau reaua-credinţă a cumpărătorilor, se constată că aceştia, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, au fost notificaţi în cursul anului 1996 că imobilul este în litigiu (a se vedea notificările nr. 6.007-6.014 din 28 noiembrie 1996); mai mult, în CF nr. 1.004 s-a şi notat la data de 26 martie 19985 că imobilul face obiectul unei acţiuni civile (restituire).

La data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 - ţi anume 8 iulie 1998 -, în CF nr. 1.004, SMA figura ca unic proprietar al imobilului.

În baza unei cereri înregistrate sub nr. 12.130 din 30 iunie 1999 „şi a documentaţiei tehnice anexate asupra imobilului de sub P. 1.1 transcris din CF nr. 1.004 se intabulează dreptul de proprietate în favoarea

1. Statului român în administrarea operativă a

2. Consiliului local al mun. Cluj-Napoca”.

Astfel, se deschid două noi cărţi funciare, respectiv nr. 134.388 şi nr. 134.3896, în privinţa unei „case cu 13 apartamente” de la adresa P-ţa Unirii nr. 11. Ulterior, în aceste cărţi funciare, sunt astfel intabulate cele 13 apartamente. Deci, este cert că dreptul de proprietate al statului român asupra bunului Imobil în cauză este Intabulat ulterior adoptării ordonanţei de urgenţă criticate. Cum până la apariţia Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/19967 intabularea unui drept de proprietate în cartea funciară era constitutivă de drept, iar actele din 1949 şi 1950, astfel cum reiese din sentinţa Judecătoriei Cluj-Napoca nr. 5.434 din 25 octombrie 1991, nu puteau determina înscrierea unui drept de proprietate în cartea funciară, înseamnă că înscrierea dreptului de proprietate al statului în anul 1999 putea fi făcută în baza unui alt act translativ de proprietate, act ce nu există.

CF nr. 1.004 există în continuare, dovadă fiind faptul că cererea de sistare (încetare) a CF nr. 1.004, pe motiv că imobilul ar fi transcris în CF nr. 134.388 şi nr. 134.389, a fost respinsă prin încheierea nr. 8.056 din 30 aprilie 2004 {a se vedea Dosarul Judecătoriei Cluj-Napoca nr. 16.230/211/2006, voi. II, p. 12).

În consecinţă, faptul că s-au deschis două cărţi funciare (CF nr. 134.388 şi nr. 134.389) în care imobilul topo „380 (casă din piatră)” din CF nr. 1.004 este „înregistrat” cu nr. topo „380/1/(casă cu 13 apartamente)” nu demonstrează decât că se impune exercitarea unui control judecătoresc asupra modului în care autorităţile locale au înţeles să aplice legea. O atare chestiune nu angajează competenţa Curţii Constituţionale şi nu are nicio incidenţă cu privire la constituţionalitatea ordonanţei de urgenţă criticate.

IV. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 nu produce nicio naţionalizare, ci cuprinde practic o măsură tehnică de revenire ele facto a imobilului în deplina proprietate a titularului de drept, titular care, de fapt, nicicând nu şi-a pierdut dreptul de proprietate asupra acestuia.

Se mai reţine că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 73 din 19 iulie 1995, un astfel de proprietar precum cel în cauză nu a pierdut nicicând dreptul său de proprietate, iar statul român nu a devenit nicicând proprietar al imobilului. De aceea, statul român nu poate dispune de imobil, nu îl poate împărţi în apartamente, nu îl poate intabula şi nu îl poate înstrăina. Un neproprietar nu poate dispune de bunul imobil al altui proprietar.

V. Prin Decizia nr. 8 din 16 ianuarie 20018, Curtea Constituţională a reţinut, raportat la o critică de neconstituţionalitate similară celei de faţă, că „în cauză nu este ridicată problema legitimităţii constituţionale a textului criticat al ordonanţei de urgenţă [Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998], ci se solicită Curţii verificarea unei situaţii de fapt, fiind criticată însăşi lipsa de concordanţă a acestui text CU realitatea, problemă a cărei clarificare nu intră în competenţa instanţei de contencios constituţional”. Atât în decizia menţionată, cât şi în cea care face obiectul prezentei opinii separate, este contestat acelaşi lucru, respectiv „lipsa de concordanţă a [unui] text cu realitatea”, în sensul că imobilele prevăzute ia poziţiile 12 şi 13 nu sunt proprietatea Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca sau Academiei Române, după caz, la momentul emiterii ordonanţei de urgenţă.

Or, astfel cum a subliniat Curtea, o stare de fapt nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate. De aceea, în măsura în care instanţa judecătorească va constata că realitatea este diferită de ceea ce prevede norma criticată, nu o va aplica, dar dacă va constata că aceasta este concordantă cu realitatea, va aplica textul ordonanţei de urgenţă.

VI. Consider că legiuitorul delegat a fost în drept să stabilească restituirea bunului imobil în cauză comunităţii maghiare în măsura în care acesta era deţinut de către stat la momentul adoptării ordonanţei de urgenţă. Aspectele pe care le-am învederat în prezenta opinie separată demonstrează clar că acestea sunt probleme particulare care trebuie tranşate de instanţa judecătorească.

VII. În consecinţă, apreciez că prezenta decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate şi de constatare sub rezervă de interpretare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor în cauză „în măsura în care privesc imobilele legal dobândite în proprietate privată înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998” echivalează practic cu o respingere ca inadmisibilă a excepţiei, întrucât tot instanţei judecătoreşti îi revine rolul de a stabili situaţia de fapt şi, ulterior, în măsura în care se găseşte în ipoteza normei criticate, să o aplice.

VIII. Pentru toate cele de mai sus expuse, consider că excepţia de neconstituţionalitate trebuia respinsă ca inadmisibilă, problemele ridicate vizând esenţialmente chestiuni de interpretare şi aplicare a legii, precum de stabilire a stării de fapt, aspecte care, în mod vădit, excedează controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională.

 

Judecător,

Puskás Valentin Zoltán

 


1Act ilegal prin prisma dispoziţiilor art. 25 şi 26 din Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii), publicată În Monitorul Oficial al României, nr. 27 din 6 februarie 1924, întrucât dizolvarea unei asociaţii putea fi dispusă numai în justiţie şi, în cazuri urgente, de Consiliul de miniştri, nicidecum de Ministerul de Justiţie.

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din data de 29 noiembrie 1995.

3 Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, a stabilit că „statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situaţiei juridice a locuinţelor trecute în proprietatea statului”.

4 Contracte încheiate în baza protocolului nr. 28.871 din 30 iulie 1996 semnat între Consiliul Local Cluj-Napoca şi Societatea Comercială „Construct Ardealul” - S.A. din Cluj-Napoca prin care aceasta din urmă preia în administrare imobilul din CF 1.004.

5 Nota bene: unul dintre contractele de vânzare-cumpărare a fost semnat ulterior aceste date, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 36.317/ 27 mai 1998 aferent apartamentului nr. 2 al imobilului.

6 Actualele CF nr. 255.994 şi CF nr. 255.994-C1 provenite din conversia de pe hârtie a cărţilor funciare menţionate.

7 Republicată în Monitorul Oficia al Românie, Partea I, nr. 201 din 3 martie 2006, iar art. 25 a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legi nr. 287/2009 privind Codu civil.

8 Publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I. nr. 196 din 19 aprilie 2001.

 

 

ACTE ALE COMITETULUI INTERMINISTERIAL DE FINANŢĂRI, GARANŢII SI ASIGURĂRI

 

COMITETUL INTERMINISTERIAL DE FINANŢĂRI, GARANŢII ŞI ASÎGURĂRI

 

HOTĂRÂRE

privind abrogarea Hotărârii Comitetului Interministerial de Finanţări, Garanţii şi Asigurări nr. 167/2008 pentru aprobarea Normei privind plafonul de garantare pentru bănci, în numele şi în contul statului (NI-GAR-07-1/0)

 

În baza Hotărârii Guvernului nr. 534/2007 privind înfiinţarea, atribuţiile, competenţele şi modul de funcţionare ale Comitetului Interministerial de Finanţări, Garanţii şi Asigurări şi reglementarea operaţiunilor de finanţare, garantare şi asigurare efectuate de Banca de Export-Import a României EXIMBANK - S.A. În numele şi în contul statului, cu modificările şi completările ulterioare,

luând în analiză propunerea de abrogare a reglementărilor specifice produsului Plafon de garantare pentru bănci,

În numele şi în contul statului,

ţinând seama de:

- Legea nr. 96/2000 privind organizarea şi funcţionarea Băncii de Export-Import a României EXIMBANK - SA, republicată;

- Nota de aprobare nr. 144 din 15 mai 2012 întocmită de Banca de Export-Import a României EXIMBANK - S.A.;

- discuţiile şi propunerile formulate în şedinţa din data de 5 iunie 2012 de către membrii Comitetului Interministerial de Finanţări, Garanţii şi Asigurări,

Comitetul Interministerial de Finanţări, Garanţii şi Asigurări, întrunit în plenul şedinţei din data de 5 iunie 2012, hotărăşte:

Articol unic. - Se abrogă Hotărârea Comitetului Interministerial de Finanţări, Garanţii şi Asigurări nr. 167/2008 pentru aprobarea Normei privind plafonul de garantare pentru bănci, în numele şi în contul statului (NI-GAR-07-1/0), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 13 februarie 2008, cu modificările ulterioare.

 

Preşedintele Comitetului Interministerial de Finanţări, Garanţii şi Asigurări,

Cristian Marius Sporiş

 

Bucureşti, 5 iunie 2012.

Nr. 84.

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA

 

HOTĂRÂREA

din 15 februarie 2011

în Cauza Geleri împotriva României

 

Strasbourg

(Cererea nr. 33.118/05)

 

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 paragraful 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Geleri împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 25 ianuarie 2011,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 33.118/05 îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean turc, domnul Zeyneddin Geleri (reclamantul), a sesizat Curtea la 1 septembrie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantul este reprezentat de Fikri Ergen, avocat în Bruxelles. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Informat cu privire la dreptul său de a lua parte la procedură (art. 36 paragraful 1 din Convenţie şi art. 44 din Regulament), guvernul turc nu a dorit să se prevaleze de dreptul său de a interveni în procedură.

3. La 16 aprilie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 paragraful 1 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele speţei

4. Reclamantul s-a născut în 1973 şi locuieşte în Chişinău, în Moldova.

5. Reclamantul este cetăţean turc de origine kurdă, cu domiciliul în Bucureşti înainte de a fi expulzat. La 15 noiembrie 1993, acesta a fost înregistrat de Serviciul pentru Străini al Municipiului Bucureşti care i-a prelungit dreptul de şedere de la 20 ianuarie 1994 până la 19 iulie 1994.

6. La 7 mai 1998, reclamantul a fost condamnat la 2 ani de închisoare cu executare de Judecătoria Focşani pentru nerespectarea normelor privind operaţiunile de import şi export, fals, fals privind identitatea şi trecerea ilegală a frontierei. Astfel cum reiese din copia hotărârii definitive de condamnare, depusă la dosar de Guvern, pedeapsa pronunţată împotriva reclamantului a făcut obiectul graţierii, în ziua în care a fost pronunţată.

7. La 27 noiembrie 1998, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reclamantul a obţinut statutul de refugiat politic în România. Acest statut i-a fost acordat pentru o durată nelimitată, prin ordinul ministrului de interne din 15 octombrie 2001.

8. În 2003, acesta s-a căsătorit cu o cetăţeană româncă. O copie a certificatului de căsătorie a fost depusă la dosar. La 25 ianuarie 2005, cuplul a avut o fiică. În afară de aceasta, reclamantul mai era asociat în două societăţi comerciale.

9. Prin ordonanţa din 21 februarie 2005, procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti t-a declarat pe reclamant indezirabil şi i-a interzis şederea în România pentru o perioadă de 10 ani, pe motiv că „indicii temeinice şi grave indicau faptul că acesta desfăşura activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională”. Ultimul paragraf al ordonanţei indica faptul că aceasta fusese comunicată reclamantului şi pusă în aplicare de Autoritatea pentru străini, obligaţie care decurgea din art. 81 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

10. Această ordonanţă a fost comunicată reclamantului la 23 februarie 2005. La această ultimă dată, la ora 18,45, a fost arestat şi expulzat în Italia, Din elementele aflate la dosar reiese că reclamantul nu a fost reţinut într-un centru de detenţie temporară. Potrivit persoanei în cauză, înainte de expulzarea sa în Italia, agenţii de poliţie însărcinaţi cu executarea acestei măsuri l-au lovit şi l-au rănit cu ocazia prinderii sale în vederea expulzării. Acesta afirmă că a fost lovit şi rănit şi, din această cauză, şi-a pierdut cunoştinţa, trezindu-se doar la aeroportul din Bucureşti. Reclamantul a aterizat la Verona. Ulterior, a plecat la Roma, unde a fost examinat de E.Z., medic în Asociaţia de combatere a torturii, Medici contro la tortura, care a întocmit un certificat constatator medical. O copie a certificatului medical a fost depusă la dosarul prezentei cauze.

11. Certificatul medical întocmit la 1 martie 2005 de medicul E.Z. a constatat rănile reclamantului [excoriaţii, echimoze, contuzii, la nivelul capului (frunte), la nivelul toracelui (spate), precum şi la nivelul abdominal şi al mâinilor şi picioarelor].

12. La 28 februarie 2005, avocatul reclamantului a depus în faţa Curţii de Apel Bucureşti o contestaţie împotriva ordonanţei din 21 februarie 2005. Acesta solicita suspendarea executării măsurii; denunţa, printre altele, nemotivarea măsurii luate împotriva clientului său; de asemenea, sublinia că reclamantul trăia de mult timp în România, era căsătorit cu o cetăţeană româncă, aceştia aveau un copil şi nu săvârşise nicio infracţiune împotriva securităţii statului. Acesta preciza că clientul său era asociat în două societăţi comerciale.

13. Avocatul Autorităţii pentru străini a răspuns că autorităţile nu aveau nicio obligaţie de motivare a unei asemenea măsuri, din moment ce motivele intrau sub incidenţa securităţii naţionale.

În afară de aceasta, avocatul reclamantului a imputat autorităţilor condiţiile de îmbarcare a reclamantului pentru Italia, în special loviturile şi rănile primite din partea agenţilor de poliţie. În cadrul procedurii desfăşurate în faţa curţii de apel, avocatul reclamantului a depus în acest sens copia certificatului medical întocmit la 1 martie 2005.

14. Prin hotărârea din 3 martie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a respins contestaţia reclamantului ca fiind nefondată, cu următoarea motivaţie:

„[.--] Declararea ca indezirabil, în sensul art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, constituie o măsură administrativă, dispusă împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică.

În consecinţă, după ce a analizat cererea formulată la 21 ianuarie 2005 de Serviciul Român de Informaţii, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a emis ordonanţa [...], reclamantul fiind informat cu privire la aceasta [...].

Prin urmare, expulzarea străinului Geleri Zeyneddin în Italia a fost efectuată în mod legal, în conformitate cu ordonanţa parchetului, la cererea Serviciului Român de Informaţii.

În ceea ce priveşte temeinicia şi legalitatea ordonanţei, act administrativ unilateral, trebuie reţinut că, în temeiul art. 83 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, datele şi informaţiile care stau ia baza deciziei prin care un străin este declarat indezirabil din raţiuni de siguranţă naţională nu pot, fără nicio excepţie, să fie aduse - în mod direct sau indirect - la cunoştinţa persoanei în cauză, deoarece aceste informaţii sunt informaţii secrete, în temeiul Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.

După ce a examinat constituţionalitatea art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, Curtea Constituţională a hotărât, prin Decizia nr. 342 din 16 septembrie 2003, că dispoziţiile conţinute de acest articol erau conforme cu Constituţia în vigoare la momentul faptelor şi că principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, nu a fost încălcat, deoarece pentru persoana în cauză a fost deschisă calea acţiunii în justiţie împotriva măsurii dispuse de procuror.

[...] cererea reclamantului de anulare a ordonanţei [...] nu poate să fie decât respinsă, din următoarele motive:

În temeiul art. 85 alin. (2) din Ordonanţa nr. 194/2002, exercitarea căii de atac nu are efect suspensiv de executare a ordonanţei de declarare ca indezirabil a străinului.

O cerere de suspendare a acestei măsuri [...] trebuie respinsă, deoarece a rămas fără obiect întrucât cererea principală a fost examinată cu celeritate - la 3 zile de la primirea acesteia [...]

În orice caz, ordonanţa a fost deja executată în temeiul alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, astfel cum a fost modificată la 27 noiembrie 2004, străinul fiind expulzat în Italia.

[...] instanţa respinge argumentele reclamantului privind neluarea în custodie publică de către autorităţi, prevăzută la art. 87 din ordonanţa menţionată, deoarece instanţa a constatat legalitatea şi temeinicia ordonanţei parchetului, legea-cadru care conferă prioritate intereselor siguranţei naţionale, fiind respectată în speţă.

În conformitate cu art. 93 alin. (1) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 482/2004, atâta timp cât ordonanţa procurorului nu prevede luarea în custodie publică de către autorităţi, această măsură este considerată ca fiind inoportună în raport cu art. 83 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 482/2004.

De asemenea, instanţa respinge motivele întemeiate pe art. 134 alin. (1) lit. b), interpretat în lumina art. 24 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, deoarece în speţă este vorba de o situaţie care, din raţiuni de siguranţă naţională sau de ordine publică, impune expulzarea reclamantului, calitatea sa de refugiat fără limită de timp neconstituind un obstacol în calea adoptării măsurii pentru declararea sa ca indezirabil.

Motivele privind integrarea socioeconomică a reclamantului, în măsura în care acesta nu îşi respectase obligaţiile în calitate de străin, în conformitate cu art. 4 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificată, nu au nicio relevanţă.

Astfel cum reiese din documentul nr. [...] şi dintr-un proces-verbal de verificare, acţiunea penală a fost declanşată împotriva străinului la 20 ianuarie 1997, pentru identitate falsă; într-adevăr, la data intrării pe teritoriul românesc, acesta s-a identificat ca Sayrah Meyreddin, apoi a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 2 ani cu executare, iar ulterior a beneficiat de o graţiere în temeiul Legii nr. 137/1997 [...]

Din aceste motive, Curtea respinge ca nefondată contestaţia reclamantului şi confirmă ordonanţa nr. 498/II-05/2005 din 21 februarie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.”

15. Potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, această hotărâre este definitivă.

16. Din copia unei scrisori trimise la 9 octombrie 2009 din partea Ministerului de Interne agentului guvernamental român reiese că, la 19 aprilie 2005, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi a anulat statutul de refugiat al reclamantului.

17. Reclamantul a introdus o nouă contestaţie împotriva ordonanţei pronunţate la 21 februarie 2005. De această dată a solicitat anularea ordonanţei parchetului invocând statutul său de refugiat şi a solicitat Curţii de Apel Bucureşti să îi confirme statutul de refugiat care îi fusese acordat în 1998.

18. Prin hotărârea din 14 februarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a admis o excepţie invocată de Ministerul de Interne şi a respins acţiunea reclamantului invocând autoritatea de lucru judecat. Cu privire la capătul de cerere referitor la statutul de refugiat al reclamantului, curtea de apel a hotărât că, atâta timp cât măsura de retragere a statutului de refugiat nu era anulată pe cale judiciară, era imposibil să li se dispună autorităţilor menţinerea acestei măsuri. Această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea din 7 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu aceeaşi motivare.

II. Dreptul şi practica interne relevante

A. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări de Legea nr. 357/2003 şi modificată şi completată de Legea nr. 482/2004

 

„ARTICOLUL 81

Aducerea la cunoştinţa străinului a dispoziţiei de părăsirea teritoriului

 

(1) Aducerea la cunoştinţa străinului a dispoziţiei de părăsire a teritoriului României se realizează de către Autoritatea pentru străini ori de formaţiunile sale teritoriale.

(2) Dispoziţia de părăsire a teritoriului se redactează în două exemplare, în limba română şi într-o limbă de circulaţie internaţională.

(3) Atunci când străinul este prezent, un exemplar al dispoziţiei de părăsire a teritoriului se înmânează acestuia, sub semnătură [...1.

(4) Dacă străinul nu este prezent, comunicarea se realizează astfel:

a) prin poştă, cu confirmare de primire, la adresa la care străinul a declarat că locuieşte;

b) prin afişare la sediul Autorităţii pentru străini şi al formaţiunii teritoriale, în cazul în care nu se cunoaşte adresa la care locuieşte străinul. [...]

 

ARTICOLUL 83

Declararea ca indezirabil

 

(1) Declararea ca indezirabil constituie o măsură administrativă de autoritate, dispusă împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică.

(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de către procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la propunerea Autorităţii pentru străini sau a altor instituţii cu competenţe în domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale care deţin date sau indicii temeinice în sensul ceior prevăzute la alin. (1).

(3) Procurorul se pronunţă, prin ordonanţă motivată, în termen de 5 zile de ta primirea propunerii formulate în condiţiile alin. (2) şi, în cazul aprobării acesteia, transmite ordonanţa de declarare ca indezirabil la Autoritatea pentru străini pentru a fi pusă în executare. Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de siguranţă naţională, în conţinutul ordonanţei nu vor fi menţionate motivele care stau la baza acestei decizii.

(4) Dreptul de şedere al străinului încetează de drept de la data emiterii ordonanţei de declarare ca indezirabil.

(41) Punerea în executare a ordonanţei de declarare ca indezirabil se realizează prin escortarea străinului până la frontieră sau în ţara de origine, de către personalul specializat al Autorităţii pentru străini.

(5) Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani [...].

 

ARTICOLUL 84

Aducerea la cunoştinţa străinului a măsurii de declarare ca indezirabil

 

(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil se aduce la cunoştinţa străinului de către Autoritatea pentru străini, în condiţiile prevăzute la art. 81.

(2) Comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate face numai în condiţiile stabilite şi către destinatarii în mod expres prevăzuţi de actele normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate. Asemenea date şi informaţii nu pot fi, sub nicio formă, direct sau indirect, aduse la cunoştinţa străinului declarat indezirabil.

 

ARTICOLUL 85

Contestarea ordonanţei de declarare ca indezirabil a străinului

 

(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate fi atacată de străinul împotriva căruia a fost dispusă, în termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti. [...] Hotărârea este definitivă şi irevocabilă.

(2) Exercitarea căii de atac prevăzute la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a ordonanţei [...].”

B. Decizia nr. 342 din 16 septembrie 2003 a Curţii Constituţionale

19. Într-o cauză similară celei a reclamantului, Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la compatibilitatea art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 cu principiile constituţionale ale nediscriminării, accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil. În această cauză, excepţia de neconstituţionalitate fusese invocată de un străin în cadrul contestării ordonanţei parchetului prin care a fost declarat indezirabil pe motiv că „există suficiente indicii temeinice că acesta desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională”.

Curtea Constituţională a considerat că articolul citat anterior era conform cu Constituţia, din următoarele motive:

„[...] situaţia străinilor declaraţi indezirabili în scopul apărării siguranţei naţionale şi protejării informaţiilor clasificate este diferită de cea a celorlalţi cetăţeni străini, ceea ce poate determina legiuitorul să stabilească drepturi diferite pentru aceste două categorii de cetăţeni străini, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalităţii. Diferenţa reală care rezultă din cele două situaţii justifică existenţa unor reguli distincte.

Totodată Curtea constată că interdicţia stabilită de legiuitor pentru cetăţenii străini declaraţi indezirabili, de a nu li se aduce la cunoştinţă datele şi informaţiile pe baza cărora s-a luat o astfel de decizie, este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 31 alin. (3), potrivit cărora «Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze [...] siguranţa naţională». [...]

Dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 nu încalcă principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, deoarece, conform art. 85 alin. (1), împotriva măsurii dispuse de procuror de declarare ca indezirabil este deschisă calea acţiunii în justiţie.

Curtea nu poate reţine nici [critica] [referitoare] la independenţa judecătorilor [curţii de apel], deoarece aceştia trebuie să respecte legea care dă prioritate intereselor privind siguranţa naţională a României. Instanţa urmează să soluţioneze contestaţia în conformitate cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 cu privire la regimul străinilor în România, verificând legalitatea şi temeinicia ordonanţei în condiţiile şi în limitele acesteia.

Referitor la prevederile cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6 pct. 1), [...], Curtea reţine că textul legal criticat nu opreşte părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunţată în cauza Maaouia contra Franţei) că «deciziile privind intrarea, şederea şi expulzarea străinilor nu privesc drepturile şi obligaţiile civile ale reclamantului şi nici acuzaţii de natură penală, în sensul art. 6 pct. 1 din Convenţie. [...].»„

C. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală în vigoare ia momentul faptelor se citesc după cum urmează:

 

„ARTICOLUL 283

Conţinutul plângerii

 

Plângerea trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi, atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civil mente.”

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

20. Reclamantul pretinde că măsura de expulzare al cărei obiect l-a făcut, precum şi interdicţia de şedere pe o perioadă de 10 ani, pronunţată împotriva sa, aduc atingere dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie, garantat de art. 8 din Convenţie, redactat astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

21. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

22. Guvernul nu contestă că măsura de expulzare a reclamantului poate fi analizată din perspectiva art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul la respectarea vieţii de familie a reclamantului, dar apreciază că ingerinţa era prevăzută de lege, şi anume de art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, avea un scop legitim, şi anume menţinerea siguranţei naţionale, şi era necesară într-o societate democratică. În acest sens invocă Hotărârea Boughanemi împotriva Franţei, 24 aprilie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-11.

23. Guvernul subliniază că nu există nicio obligaţie generală impusă statelor de a nu expulza străinii extrem de periculoşi pentru siguranţa şi ordinea publică naţională, chiar şi în prezenţa unei posibile ingerinţe în viaţa privată a acestora. Acesta susţine că reclamantul trăise în România doar timp de 7 ani înainte de expulzare şi invocă jurisprudenţa Brahimi în care expulzarea unui reclamant care trăise timp de 8 ani în Franţa fusese considerată compatibilă cu garanţiile art. 8 din Convenţie (Brahimi împotriva Franţei, nr. 64.357/01, 19 iunie 2003). În cele din urmă. Guvernul insistă asupra criteriului privind durata şederii reclamantului şi invocă condamnarea reclamantului pentru infracţiuni săvârşite pe teritoriul românesc, ca motiv principal al expulzării sale.

24. Reclamantul contestă argumentul Guvernului. Acesta afirmă că situaţia în speţă este similară cu cea a reclamanţilor în cauzele Lupşa împotriva României (nr. 10.337/04, 8 iunie 2006) şi Kaya împotriva României (nr. 33.970/05, 12 octombrie 2006). Potrivit acestuia, în prezenta cauză, Curtea de Apel Bucureşti a încercat să confere un aspect formal de legalitate hotărârii din 3 martie 2005, referindu-se la urmărirea penală declanşată împotriva sa în 1997 pentru fals de identitate. Or, reclamantul precizează că această procedură se referea la caracterul clandestin al situaţiei sale şi că respectiva condamnare la o pedeapsă privativă de libertate a fost urmată de o graţiere. În plus, statul român i-a acordat ulterior statutul de refugiat, mai întâi cu titlu temporar (prin decizia din 27 noiembrie 1998) şi apoi cu titlu definitiv (la 15 octombrie 2001). Prin urmare, reclamantul subliniază că, deşi curtea de apel s-a întemeiat, în motivarea hotărârii sale pronunţate în 2005, pe condamnarea penală din 1998, faptele de la baza acestei condamnări nu erau de natură să aducă atingere siguranţei naţionale a statului român.

2. Motivarea Curţii

a) Cu privire la existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi de familie

25. Curtea reaminteşte că, potrivit unui principiu de drept internaţional consacrat, statele au dreptul, fără a aduce atingere angajamentelor care decurg pentru acestea din tratate, de a controla intrarea neresortisanţilor pe teritoriul lor (a se vedea, printre multe altele, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, pct. 67, seria A nr. 94, şi Boujlifa împotriva Franţei, 21 octombrie 1997, pct. 42, Culegere 1997-VI). Cu toate acestea, în măsura în care ar aduce atingere unui drept protejat de art. 8 paragraful 1, deciziile lor în domeniu trebuie să se dovedească necesare într-o societate democratică, adică să fie justificate printr-o necesitate socială imperioasă şi, în special, proporţionale cu scopul legitim urmărit [Dalia împotriva Franţei, 19 februarie 1998, pct. 52, Culegere 1998-1, Mehemi împotriva Franţei, 26 septembrie 1997, pct. 34, Culegere 1997-VI, Boultif, citată anterior, pct. 46, SIivenko împotriva Letoniei (GC), nr. 48.321/99, pct. 113, CEDO 2003-X, si Uner împotriva Olandei (GC). nr. 46.410799, pct. 54, CEDO2006-XU].

26. Chiar dacă, în aceste condiţii, art. 8 din Convenţie nu conferă unei anumite categorii de străini un drept absolut de a nu fi expulzaţi, jurisprudenţa Curţii demonstrează pe larg că există circumstanţe în care expulzarea unui străin implică încălcarea acestei dispoziţii (a se vedea, de exemplu, hotărârile Moustaquim împotriva Belgiei, 18 februarie 1991, pct. 49, seria A nr. 193, şi Boultif, citată anterior; şi, de asemenea, Amrollahi împotriva Danemarcei, nr. 56.811/00, 11 iulie 2002, Yilmaz împotriva Germaniei, nr. 52.853/99, 17 aprilie 2003, şi Keles împotriva Germaniei, nr. 32.231/02, 27 octombrie 2005). În Cauza Boultif, citată anterior, Curtea a enumerat criteriile care trebuiau utilizate pentru a aprecia dacă o măsură de expulzare era necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul legitim urmărit. Aceste criterii, reproduse la pct. 40 din hotărârea camerei, sunt următoarele:

- natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite de reclamant;

- durata şederii persoanei în cauză în ţara din care trebuie expulzat;

- perioada de timp care s-a scurs de la infracţiune, precum şi conduita reclamantului în această perioadă;

- naţionalitatea diverselor persoane în cauză;

- situaţia familială a reclamantului, în special, după caz, durata căsătoriei acestuia, precum şi alţi factori care dovedesc caracterul efectiv al unei vieţi de familie în cadrul unui cuplu;

- chestiunea dacă soţul sau soţia avea cunoştinţă de infracţiune la momentul întemeierii unei familii;

- chestiunea dacă au rezultat copii din căsătorie şi, în acest caz, vârsta acestora; şi

- gravitatea dificultăţilor cu care soţul sau soţia riscă să se confrunte în ţara în care reclamantul trebuie expulzat.

27. În speţă, Curtea subliniază că reclamantul a fost condamnat în 1998, şi anume cu mai mult de 7 ani înainte de expulzarea sa, pentru infracţiuni de fals şi uz de fals, fals privind identitatea şi nerespectarea normelor privind operaţiuni de export şi import, şi că această condamnare a fost urmata de o graţiere. De asemenea, aceasta subliniază că reclamantul avusese drept legal de şedere pe teritoriul românesc din 1998, în baza statutului său de refugiat, că era acţionar la două societăţi comerciale şi că se căsătorise cu o cetăţeană româncă împreună cu care avea un copil.

28. Ţinând seama de aceste circumstanţe specifice, Curtea concluzionează că măsurile în litigiu au adus atingere atât „vieţii private” a reclamantului, cât şi „vieţii de familie” a acestuia.

29. O astfel de ingerinţă încalcă art. 8 din Convenţie, cu excepţia cazului în care aceasta se poate justifica din perspectiva paragrafului 2 al acestui articol, şi anume dacă este „prevăzută de lege”, urmăreşte un scop legitim sau scopuri legitime enumerate în această dispoziţie şi este „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestora. b) Cu privire la justificarea ingerinţei

30. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale constante, formularea „prevăzută de lege” urmăreşte mai întâi ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă are legătură şi cu calitatea legii în cauză: aceşti termeni impun accesibilitatea acesteia pentru persoanele în cauză şi o formulare destul de precisă pentru a le permite, recurgând, la nevoie, la o bună consiliere, să prevadă, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune [a se vedea Maeştri împotriva Italiei (GC), nr. 39748/98, pct. 30, CE DO 2004-1].

31. În cauzele Lupsa şi Kaya, citate anterior, Curtea a hotărât că art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 - text legal care a reprezentat temeiul expulzării şi al interdicţiei de şedere a reclamantului - răspundea criteriului accesibilităţii, dar ridica probleme în ceea ce priveşte previzibilitatea. Înainte de a constata încălcarea art. 8 din Convenţie, Curtea a hotărât că, în speţă, curtea de apel se limitase la o examinare pur formală a ordonanţei parchetului, fără să treacă de afirmaţiile acestuia pentru a verifica dacă reclamantul prezenta într-adevăr un pericol pentru siguranţa naţională sau pentru ordinea publică. În cele două cauze citate anterior, Curtea a constatat că ingerinţa în viaţa privată a reclamanţilor nu era prevăzută de „o lege” care să răspundă cerinţelor Convenţiei, întrucât reclamantul nu a beneficiat, nici în faţa autorităţilor administrative, nici în faţa curţii de apel, de nivelul minim de protecţie împotriva caracterului arbitrar al autorităţilor.

32. În speţă, ca în cauzele citate anterior, printr-o ordonanţă a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, i s-a interzis şederea pentru o perioadă determinată şi a fost expulzat pe motiv că Serviciul Român de Informaţii avea „informaţii suficiente şi grave conform cărora desfăşura activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională”. În urma contestaţiei reclamantului, ordonanţa parchetului a fost confirmată prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti. În ceea ce priveşte afirmaţia Guvernului potrivit căreia motivul principal al expulzării reclamantului era săvârşirea mai multor infracţiuni pe teritoriul României, Curtea constată că, astfel cum reiese din ordonanţa din 21 februarie 2005, singurul motiv invocat de procurorul de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru a justifica expulzarea şi interdicţia de acces pe teritoriul românesc al reclamantului era pericolul pe care acesta din urmă îl reprezenta pentru siguranţa naţională. În acest context, Curtea concluzionează, în mod contrar afirmaţiilor Guvernului pârât, că argumentul potrivit căruia condamnarea reclamantului reprezenta motivul expulzării acestuia nu poate fi reţinut.

33. Desigur, este adevărat că noţiunea de „siguranţă naţională” nu poate face obiectul unei definiţii exhaustive, putând avea un sens larg, cu o mare marjă de apreciere lăsată la dispoziţia executivului (a se vedea Hewitt şi Harman împotriva Regatului Unit, nr. 20.317/92, decizia Comisiei, 1 septembrie 1993, nepublicată, şi Christie împotriva Regatului Unit, nr. 21.482/93, decizia Comisiei, 27 iunie 1994, Decizii şi rapoarte 78- A, p. 119 şi 134). Totuşi, aceasta nu poate depăşi limitele sensului propriu al termenului (a se vedea Asociaţia pentru integrare şi drepturile omului şi Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, nr. 62.540/00, pct. 84, 28 iunie 2007). Presupunând că motivul invocat de Guvern se află, de asemenea, la baza măsurii adoptate împotriva reclamantului, Curtea nu înţelege cum este posibil ca infracţiunile de fals şi uz de fals, declararea unei identităţi false şi nerespectarea normelor de export şi import, săvârşite de reclamant în 1997 şi urmate de o graţiere, să aducă atingere, 6 ani mai târziu, în 2005, siguranţei naţionale şi interesului public, astfel încât să justifice luarea unei asemenea măsuri împotriva sa (a se vedea, mutatis mutandis, C.G. Împotriva Bulgariei, nr. 1.365/07, pct. 43,24 iulie 2008).

34. În orice caz, înainte de orice analiză pentru a verifica dacă măsura era „necesară într-o societate democratică” (a se vedea, în acest sens, criteriile definite în Hotărârea Bouftif, citată anterior, şi revizuite în Cauza Oner, citată anterior, pct. 54-58), Curtea reaminteşte principiul în temeiul căruia orice persoană care face obiectul unei măsuri întemeiate pe motive de siguranţă naţională trebuie să aibă garanţii împotriva caracterului arbitrar. Aceasta trebuie, mai ales, să aibă posibilitatea de a solicita controlul măsurii în litigiu de către un organ independent şi imparţial, competent să analizeze toate problemele pertinente de fapt şi de drept, pentru a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii şi pentru a sancţiona un eventual abuz al autorităţilor. În faţa acestui organ de control, persoana în cauză trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a contesta argumentele autorităţilor (Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, pct. 123-124, 20 iunie 2002).

35. În prezenta cauză, ca şi în Cauza Lupşa, citată anterior, Curtea de Apel Bucureşti s-a limitat la o examinare pur formală a ordonanţei parchetului. În plus, nicio precizare cu privire la faptele imputate reclamantului nu a fost oferită curţii de apel, astfel încât aceasta din urmă nu a putut să treacă de afirmaţiile parchetului pentru a verifica dacă reclamantul prezenta într-adevăr un pericol pentru siguranţa naţională sau pentru ordinea publică.

36. Prin urmare, întrucât reclamantul nu a beneficiat, nici în faţa autorităţilor administrative, nici în faţa curţii de apel, de nivelul minim de protecţie împotriva caracterului arbitrar al autorităţilor, Curtea constată că ingerinţa în viaţa privată a acestuia nu era prevăzută de „o lege” care să răspundă cerinţelor Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif, citată anterior, pct. 128).

37. Având în vedere această constatare, Curtea apreciază că nu este necesar să fie continuată examinarea capătului de cerere al reclamantului pentru a descoperi dacă ingerinţa urmărea un „scop legitim” şi era „necesară într-o societate democratică”.

Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie

38. Reclamantul denunţă o încălcare a garanţiilor procedurale în cazul expulzării. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 7, care se citeşte după cum urmează:

„1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii, iar el trebuie să poată:

a. să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;

b. să ceară examinarea cazului său; şi

c. să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate.

2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragrafele articolului precedent atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională.”

A. Cu privire la admisibilitate

39. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

40. Guvernul nu contestă aplicabilitatea, în speţă, a art. 1 din Protocolul nr. 7, dar consideră că motive de securitate naţională impuneau măsuri urgente. Prin urmare, acesta apreciază că expulzarea reclamantului era justificată din perspectiva paragrafului 2.

41. De asemenea, Guvernul susţine că, deşi a fost expulzat, reclamantul a beneficiat de aceste garanţii procedurale în faţa unei instanţe. În această privinţă, expune că reclamantul a fost reprezentat de avocatul său, care a putut invoca în faţa curţii de apel motivele care militau împotriva expulzării sale (a se vedea, mutatis mutandis, Mezghiche împotriva Franţei, nr. 33.438/96, decizia Comisiei din 9 aprilie 1997). În cele din urmă, Guvernul afirmă că prezenta cauză este diferită de Cauza Lupşa, citată anterior, în măsura în care reclamantul în speţă a fost condamnat pentru mai multe infracţiuni săvârşite pe teritoriul românesc, o măsură de graţiere neavând nicio incidenţă asupra răspunderii penale a persoanei condamnate, ci numai asupra executării pedepsei.

42. Reclamantul invocă mutatis mutandis Cauza Kaya, citată anterior, şi consideră că situaţia în speţă este similară.

43. În speţă. Curtea ia act de faptul că reclamantul locuia în mod legal pe teritoriul României la momentul expulzării. Prin urmare, deşi a fost expulzat din motive de securitate naţională, caz autorizat de art. 1 paragraful 2 din Protocolul nr. 7, acesta avea dreptul să se prevaleze de garanţiile enunţate la paragraful 1 al acestei dispoziţii (a se vedea raportul explicativ care însoţeşte Protocolul nr. 7).

44. Curtea evidenţiază că prima garanţie acordată persoanelor vizate de acest articol prevede că acestea nu pot fi expulzate decât „în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii”. Întrucât cuvântul „lege” desemnează legislaţia naţională, trimiterea la aceasta vizează, după exemplul tuturor dispoziţiilor Convenţiei, nu doar existenţa unei baze în dreptul intern, ci şi calitatea legii: aceasta impune accesibilitatea şi previzibilitatea acesteia, precum şi o anumită protecţie împotriva atingerilor arbitrare aduse de puterea publică drepturilor garantate de Convenţie.

45. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, la examinarea capătului de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie, a concluzionat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, care constituia baza legală a expulzării reclamantului, nu îi oferise garanţii minime împotriva caracterului arbitrar al autorităţilor (supra, pct. 35).

46. În afară de aceasta, Curtea subliniază că, printr-o ordonanţă a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, i s-a interzis accesul pe teritoriul românesc şi a fost expulzat pe motiv că Serviciul Român de Informaţii avea „informaţii suficiente şi grave conform cărora desfăşura activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională”, fără alte precizări. De asemenea, Curtea observă că reclamantul a primit o copie a ordonanţei parchetului în ziua expulzării sale în Italia. Totuşi, Curtea observă că respectiva comunicare trimisă reclamantului nu conţinea nicio trimitere la faptele imputate şi avea un caracter pur formal (supra, pct. 9). Prin urmare, Curtea poate doar sa constate ca autorităţile nu i-au oferit reclamantului niciun indiciu privind faptele care îi erau imputate.

47. În consecinţă, deşi expulzarea reclamantului a avut loc în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii, Curtea apreciază că autorităţile interne nu au respectat garanţiile de care reclamantul trebuia să beneficieze în temeiul art. 1 paragraful 1 lit. a) şi b) din Protocolul nr. 7.

48. Curtea reaminteşte că orice dispoziţie a Convenţiei sau a protocoalelor sale trebuie să fie interpretată astfel încât să garanteze drepturi concrete şi efective, şi nu teoretice şi iluzorii, şi consideră, având în vedere controlul pur formal exercitat de curtea de apel în speţă, că reclamantul nu a putut cu adevărat să solicite examinarea cazului său şi nici să invoce motivele ce pledau împotriva expulzării sale (a se vedea, mutatis mutandis, Lupşa, pct. 60, şi Kaya, pct. 60, hotărâri citate anterior).

Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 7.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie

49. Reclamantul se plânge că a fost supus unor rele tratamente din partea agenţilor de poliţie la momentul expulzării sale în Italia. Art. 3 din Convenţie este redactat după cum urmează:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” Cu privire la admisibilitate

50. Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne şi afirmă că reclamantul ar fi putut depune plângere penală pentru lovire, abuz în serviciu şi rele tratamente.

51. Reclamantul contestă argumentul Guvernului. Potrivit acestuia, raportul medical întocmit, la 1 martie 2005, de un medic din cadrul unui cabinet medical specializat în vătămări corporale a stabilit fără ambiguitate existenţa unor multiple leziuni şi echimoze pe faţă (în regiunea frontală, orbitală şi zigomatică), pe torace, abdomen, mâini, genunchi şi tibii. Potrivit reclamantului, niciun element care să poată pune la îndoială existenţa acestor leziuni nu a fost prezentat de Guvern. Acesta afirmă că respectivele tratamente inumane şi degradante i-au fost aplicate ca urmare a refuzului său de a semna notificarea măsurii de expulzare. Cu privire la termenul invocat de Guvernul pârât înainte de întocmirea certificatului medical, reclamantul pretinde că a fost abandonat de agenţii de poliţie în aeroportul din Verona după expulzarea sa din România şi că a trebuit să efectueze o călătorie până la Roma pentru a consulta un medic.

52. Reclamantul face trimitere la jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte sarcina probei în cazul unor tratamente contrare art. 3 din Convenţie şi afirmă că existenţa unor certificate medicale care conţin informaţii precise şi concordante, precum şi absenţa unei explicaţii plauzibile din partea statului privind originea rănilor permit să se constate existenţa unor vătămări cauzate de agenţii statului [a se vedea Selmouni împotriva Franţei, (GC), nr. 25.803/94, pct. 87, CEDO 1999-V].

53. Cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne, reclamantul afirmă că la 28 februarie 2005 a depus o plângere penală prin care denunţa relele tratamente suferite în ziua expulzării, în faţa Curţii de Ape! Bucureşti, la momentul contestaţiei împotriva ordonanţei de expulzare. În ziua şedinţei, avocatul său depusese o copie a certificatului medical întocmit de medicul italian E.Z., în care erau atestate leziuni suferite de reclamant, dar această cerere a rămas fără rezultat, întrucât Curtea de Apel Bucureşti nu a făcut nicio referire la această situaţie în motivarea hotărârii sale din 3 martie 2005. La aceasta s-ar adăuga şt situaţia dificilă în care se afla reclamantul, fiind expulzat chiar în ziua în care a fost agresat, neavând, prin urmare, nicio posibilitate reală, pe teritoriul românesc, de a solicita identificarea, constatarea şi pedepsirea persoanelor răspunzătoare pentru agresiunea suferita la 23 februarie 2005.

54. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, art. 35 paragraful 1 din Convenţie le impune reclamanţilor epuizarea căilor de recurs disponibile în mod normal şi suficiente în ordinea juridică internă pentru a le permite obţinerea unei reparaţii pentru încălcările pretinse. Totuşi, aceasta subliniază că trebuie să aplice respectiva regulă ţinând seama în mod corespunzător de context, cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv. Acest lucru înseamnă că, în special, Curtea trebuie să analizeze în mod realist nu doar acţiunile prevăzute în teorie în sistemul juridic al părţii contractante în cauză, ci şi situaţia personală a reclamanţilor (Selmouni împotriva Franţei, citată anterior, pct. 77).

55. Curtea observă că, la şedinţa care s-a desfăşurat la 28 februarie 2005 în faţa Curţii de Apel Bucureşti, avocatul reclamantului a denunţat condiţiile în care clientul său fusese expulzat la 23 februarie 2005, în Italia, în special loviturile şi rănile despre care se pretinde că au fost cauzate de agenţii de poliţie, şi a depus o copie a certificatului medical întocmit în Italia de medicul E.Z. De asemenea, Curtea constată că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti nu a făcut nicio referire la situaţia denunţată de avocatul reclamantului.

56. În această privinţă, Curtea constată că avocatul reclamantului doar a depus copia certificatului medical şi a prezentat, cu această ocazie, condiţiile în care reclamantul fusese expulzat. Curtea are îndoieli cu privire la îndeplinirea în speţă a condiţiilor prevăzute la art. 283 din Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte conţinutul plângerii penale. De altfel, nici un element din dosar nu indică dorinţa reclamantului de a urmări în instanţă presupuşii autori ai loviturilor şi rănilor.

57. În ceea ce priveşte competenţa de atribuire, Curtea constată că, fiind vorba în speţă de o acuzaţie privind lovituri şi răni, instituţia competentă, în conformitate cu art. 25 din Codul de procedură penală, astfel cum era redactat la momentul faptelor, era judecătoria, şi nu Curtea de Apel Bucureşti, sesizată cu acţiunea în contencios a reclamantului. În consecinţă, Curtea consideră că simpla depunere a certificatului medical, prin avocatul reclamantului, în cadrul procedurii în contencios, desfăşurată în faţa Curţii de Apel Bucureşti, nu constituie plângere penală în sensul art. 283 din Codul de procedură penală. Curtea este conştientă de situaţia dificilă în care se afla reclamantul, dar observă că acesta avea în continuare posibilitatea, prin intermediul avocatului său, ca în cazul contestării măsurii de expulzare, să sesizeze instituţia competentă cu o plângere penală pentru loviri şi alte violenţe, chiar şi după respingerea acţiunii în contencios.

58. Prin urmare, Curtea decide să admită excepţia formulată de Guvern şi să respingă acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de recurs interne.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenţie

59. La 1 februarie 2010, şi anume după comunicarea cererii către Guvernul României, reclamantul a invocat art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi s-a plâns, de asemenea, de inechitatea procedurii administrative în urma căreia şi-a pierdut, la 19 aprilie 2005, statutul de refugiat.

Cu privire la admisibilitate

60. Curtea observă că procedura pentru menţinerea statutului de refugiat a! reclamantului nu presupune contestarea drepturilor sau obligaţiilor cu caracter civil şi nu are legătură cu temeinicia unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie [Maaouia împotriva Franţei (GC), nr. 39.652/98, pct. 40, CEDO 2000-X].

61. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 paragrafele 3 şi 4 din Convenţie.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

62. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

63. Reclamantul solicită 26.378.183 euro (EUR) ca reparaţie pentru prejudiciul material cauzat de expulzarea sa şi de imposibilitatea în care se află de a gestiona societatea comercială în care era asociat. În ceea ce priveşte relele tratamente suferite în ziua expulzării sale, reclamantul solicită 7.500 EUR. De asemenea, acesta solicită 10.000 EUR pentru cheltuielile suportate de familia sa pentru a-l vizita, după expulzarea sa, în Moldova. Cu titlu de prejudiciu moral, reclamantul solicită 100.000 EUR, ca urmare a consecinţelor negative pe care le-a avut expulzarea sa asupra vieţii sale private şi de familie.

64. Guvernul contestă aceste pretenţii şi susţine că nu există nicio legătură directă între încălcările pretinse şi prejudiciul invocat. Acesta solicită Curţii să aplice jurisprudenţa Lupşa împotriva României, citată anterior, pct. 70-72, şi Irinel Popa împotriva României (nr. 6.289/03,6.297/03 şi 9.115/03, pct. 57-58, 1 decembrie 2009). În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul afirmă că simpla constatare a unei încălcări bt putea reprezenta, în sine, o reparaţie suficientă cu acest titlu.

65. Curtea subliniază mai întâi că nu poate face speculaţii cu privire la evoluţia economică pe care ar fi putut-o cunoaşte societatea comercială fondată de reclamant în cazul în care acesta din urmă nu ar fi fost expulzat.

66. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod incontestabil un prejudiciu moral din cauza încălcărilor constatate.

67. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea decide să acorde reclamantului 13.000 EUR pentru toate prejudiciile.

B. Cheltuieli de judecată

68. De asemenea, reclamantul solicită 127.360,55 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi pentru cele efectuate în faţa Curţii. Acesta deţine la dosar copii ale cheltuielilor de transport din perioada 27 martie 2007-11 decembrie 2009, pentru deplasarea avocatului său de la Bruxelles la Bucureşti, în valoare de 1.155,55 EUR, şi copii ale facturilor privind cheltuielile cu corespondenţa în valoare de 163 EUR. În ceea ce priveşte restul cheltuielilor, reclamantul susţine că este vorba de onorarii ale avocaţilor, ocazionate de procedurile interne, pentru care prezintă o declaraţie pe propria răspundere (şi anume aproximativ 20.200 EUR). De asemenea, acesta solicită rambursarea cheltuielilor ocazionate de realizarea unei expertize contabile pentru societatea la care era asociat. În cele din urmă, depune la dosar copia unei facturi detaliate care conţine prestaţiile avocatului său pentru procedura în faţa Curţii, al cărei total se ridică la 105.842 EUR.

69. Guvernul contestă suma pretinsă, pe care o consideră exagerată.

70. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (GC), nr. 31.107/96, put. 54, CEDO 200G-XIJ.

71. În speţă, ţinând seama de documentele şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră excesivă suma pretinsă pentru onorariul avocatului şi consideră rezonabil să acorde cu acest titlu suma de 6.300 EUR pentru toate cheltuielile.

C. Dobânzi moratorii

72. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

în unanimitate,

CURTEA:

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 7 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;

3. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 7;

4. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 paragraful 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabila la data plăţii:

(i) 13.000 EUR (treisprezece mii de euro), la care se va adăuga orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material şi moral;

(ii) 6.300 EUR (şase mii trei sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicata de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicata în scris, la 15 februarie 2011: în temeiul art. 77 paragrafele 2 şi 3 din Regulament.

 

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier

 

ACTE ALE CORPULUI EXPERŢILOR CONTABILI SI CONTABILILOR AUTORIZAŢI DIN ROMÂNIA

 

CORPUL EXPERŢILOR CONTABILI ŞI CONTABILILOR AUTORIZAŢI DIN ROMÂNIA CONSILIUL SUPERIOR

HOTĂRÂRE

privind) aprobarea Tabloului Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România

În temeiul:

- art. 6 lit. c), art. 20 lit. c) şi art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi, republicată;

- pct. 3, 18, 25, 93 şi 147 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, aprobat prin Hotărârea Conferinţei naţionale a experţilor contabili şi contabililor autorizaţi din România nr. 1/1995, republicat;

- art. 6 din Hotărârea Consiliului superior al Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România nr. 12/262/2012 privind modificarea şi completarea structurii pe secţiuni a Tabloului Corpului*);

- art. 8 din Decizia Biroului permanent al Consiliului superior al Corpului Experţilor Contabili si Contabililor Autorizaţi din România nr. 277/2012*),

Consiliul superior al Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România adoptă următoarea hotărâre:

Art. 1. - Se aprobă Tabloul Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, cuprinzând experţii contabili, contabilii autorizaţi, precum şi persoanele juridice de profil (anexa nr. 1).

Art. 2. - Se aprobă Lista membrilor inactivi ai Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, fără drept de exercitare a profesiei (anexa nr. 2}.

Art. 3. - Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 4. - Organele alese şi executive vor duce la îndeplinire dispoziţiile prezentei hotărâri.

Art. 5. - Anexele nr. 1 şi 2**) fac parte integrantă din prezenta hotărâre.

 

Preşedintele interimar al Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România,

Ecaterina Necşulescu

 

Bucureşti, 31 mai 2012.

Nr. 12/267.


*) Hotărârea Consiliului superior al Corpului Experţilor Contabil şi Contabililor Autorizaţi din România nr. 12/262/2012 şi Decizia Biroului permanent al Consiliului superior a Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din Româna nr. 277/2012 nu au fost publicate în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

**) Anexele nr. 1 şi 2 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.


Copyright 1998-2024
DSC.NET All rights reserved.