MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 390/2012

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXIV - Nr. 390         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Marţi, 12 iunie 2012

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 355 din 24 aprilie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea si completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, precum şi ale art. 911-915 din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 496 din 10 mai 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 64 alin. 3 din Codul familiei şi art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

579. - Hotărâre privind aprobarea amendamentului convenit între Guvernul României şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, prin scrisoarea semnată la Washington şi la Bucureşti la 15 decembrie 2011, la Acordul de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, destinat finanţării Proiectului privind reforma sectorului sanitar - faza a II-a, semnat la Bucureşti la 28 ianuarie 2005

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 9 din 14 mai 2012

 

Rectificări la:

- Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.243/C/2012

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 355

din 24 aprilie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, precum şi ale art. 911-915 din Codul de procedură penală

 

Acsinte Gaspar - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, precum şi ale art. 911-915 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Liviu Florian în Dosarul nr. 3.043/83/2011 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 709D/2011.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 31 mai 2011, pronunţată în Dosarul nr. 3.043/83/2011, Tribunalul Satu Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, precum şi ale art. dl1-dl5 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Liviu Florian în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea unor infracţiuni de corupţie.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 şi ale Legii nr. 54/2006 contravin prevederilor constituţionale ale art. 76 alin. (1) referitor la adoptarea legilor organice cu votul majorităţii membri lor fiecărei

Camere, ale art. 115 alin. (4)-(6) referitor la situaţiile extraordinare care impun adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, la momentul intrării în vigoare şi la domeniul de reglementare a acestora, ale art. 131 alin. (3) referitor la funcţionarea parchetelor pe lângă instanţe şi la rolul acestora de a conduce şi supraveghea activitatea de cercetare penală şi ale art. 132 alin. (1) referitor la principiile care guvernează activitatea procurorilor, deoarece Guvernul a intervenit prin procedura ordonanţelor de urgenţă în domeniul legilor constituţionale şi al celor care privesc regimul instituţiilor fundamentale ale statului. Nu există niciun dubiu că Ministerul Public face pare din categoria acestor instituţii. Totodată, Guvernul nu se afla într-o situaţie extraordinară care să justifice emiterea actului normativ contestat. Împrejurarea aprobării ulterioare prin lege adoptată cu cvorumul prevăzut în cazul legilor organice nu este de natură a înlătura interdicţia constituţională şi nici de a valida demersul neconstituţional al Guvernului. Totodată, de vreme ce prin emiterea ordonanţei de urgenţă contestate a fost afectat regimul unei instituţii fundamentale a statului, cum este autoritatea judecătorească, este evident că actul a fost adoptat cu înfrângerea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6).

Totodată, dispoziţiile criticate creează un organism paralel instituţiei constituţionale a Ministerului Public, instituţie care trebuie să funcţioneze unitar şi coerent, pe principiul legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic. Se arată că prin textele criticate nu se creează o direcţie, ci un parchet de sine stătător, sustras ierarhiei constituţionale care trebuie să guverneze Ministerul Public.

De asemenea, cu prilejul votării Legii nr. 54/2006 nu s-a respectat procedura constituţională. Astfel, potrivit art. 76 alin. (1) din Legea fundamentală, legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere. În ziua votări legii, în Camera Deputaţilor au fost prezenţi 242 de deputaţi. După mai multe întreruperi ale şedinţei şi în condiţiile în care în sală mai rămăseseră 135 de deputaţi, s-a trecut la vot. Astfel, legea a fost votată prin ridicarea mâinii şi, fără să numere voturile, preşedintele a constatat că există o singură abţinere, declarând că legea a fost adoptată cu „marea majoritate a celor prezenţi”.

Prin urmare, în prima Cameră, legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 a fost adoptată în condiţiile în care nu exista cvorum de şedinţă (în prezenţa unui număr de 135 de deputaţi) şi fără să aibă întrunită majoritatea cerută de art. 76 alin. (1).

În ce priveşte dispoziţiile art. 911-915 din Codul de procedură penală, autorul excepţiei susţine că acestea afectează prevederile constituţionale ale art. 20 Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 28 - Secretul corespondenţei şi ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care sunt interpretate ca fiind incidente şi înainte de începerea urmăririi penale împotriva unei persoane.

Tribunalul Satu Mare - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele;

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 7 octombrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 226 din 13 martie 2006, precum şi ale art. 911-915 din Codul de procedură penală referitoare la Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea, Certificarea înregistrărilor. Alte înregistrări şi înregistrările de imagini.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 - Secretul corespondenţei, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 76 alin. (1) referitor la adoptarea legilor organice cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, art. 115 alin. (4)-(6) referitor la situaţiile extraordinare care impun adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, la momentul intrării în vigoare şi la domeniul de reglementare a acestora, art. 131 alin. (3) referitor la funcţionarea parchetelor pe lângă instanţe şi la rolul acestora de a conduce şi supraveghea activitatea de cercetare penală şi ale art. 132 alin. (1) referitor la principiile care guvernează activitatea procurorilor, precum şi dispoziţiile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare.

Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 316 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, şi Deciziei nr. 1.706 din 17 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2010, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, statuând că este neîntemeiată critica privind încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 132, deoarece Direcţia Naţională Anticorupţie a fost concepută ca structură cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public, prin reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie. Astfel, potrivit art. 131 alin. (2) din Legea fundamentală, „Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii”, condiţii care au stat şi la fundamentarea organizării şi funcţionării Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Faptul că la art. 1 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie s-a prevăzut că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce Direcţia Naţională Anticorupţie prin intermediul procurorului şef al acestei direcţii nu justifică susţinerea că textul de lege este neconstituţional. Dimpotrivă, având în vedere şi prevederile art. 132 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora procurorii îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, se poate constata că dispoziţiile legale criticate nu constituie altceva decât o reflectare a principiilor constituţionale menţionate şi o subliniere a naturii juridice a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aceea de magistratură specială instituită pentru combaterea infracţiunilor de corupţie.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Referitor la critica fundamentată pe încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 297 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, că actuala Direcţie Naţională Anticorupţie a fost înfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, şi care a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002. La acea dată era în vigoare Constituţia din anul 1991, care nu condiţiona emiterea unei ordonanţe de urgenţă de îndeplinirea exigenţelor prevăzute în prezent în alineatele (4) şi (6) din art. 115, iar Guvernul a adoptat în temeiul art. 114 alin. (4) din Legea fundamentală, nerevizuită, actul de înfiinţare a instituţiei în cauză.

Totodată, prin Decizia nr. 235 din 5 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005, s-a statuat că modificările şi completările aduse prin ordonanţele de urgenţă şi legile de aprobare a acestora referitoare la actuala Direcţie Naţională Anticorupţie au păstrat statutul special al acesteia faţă de celelalte parchete din structura Ministerului Public, fiind organizat ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie, structură autonomă cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public.

Or, ţinând seama de „Decizia Curţii Constituţionale nr. 235 din 5 mai 2005, prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile prin care Parchetul Naţional Anticorupţie era competent cu investigarea infracţiunilor comise de către deputaţi şi senatori, segmentându-se astfel major investigarea corupţiei la nivel Înalt şi influenţându-se negativ eficienţa activităţii de luptă împotriva acestui fenomen, cu implicaţii majore asupra procesului de integrare a României în Uniunea Europeană, datorită neadaptării la cerinţele europene referitoare la justiţie şi combaterea corupţiei şi având în vedere cerinţa restrângerii competenţei organismului specializat în combaterea corupţiei la cazurile de mare corupţie definite prin calitatea făptuitorului şi prin valoarea prejudiciilor, precum şi a eficientizării acestuia”, Guvernul a emis Ordonanţa de urgenţă nr. 134/2005, contestată în prezenta cauză. Prin urmare, având în vedere raţiunea edictării actului normativ aşa cum a fost arătată în preambulul său, Curtea constată că nu sunt încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 115 alin. (4) din Constituţie, legiuitorul delegat fiind pe deplin legitimat în acest sens.

Referitor la interpretarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6), Curtea constată că, prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, a statuat că, în accepţiunea acestui text, interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi necondiţionată atunci când aceasta menţionează că ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale şi că nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. În celelalte domenii prevăzute de text, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă „afectează”, dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă prin reglementările pe care le conţin au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin. Prin urmare, a afecta presupune „a suprima”, „a aduce atingere”, „a prejudicia”, „a vătăma”, „a leza”, „a antrena consecinţe negative”.

Astfel, referitor la interdicţia Guvernului de a adopta o ordonanţă de urgenţă în domeniul instituţiilor fundamentale ale statului, în speţă, Ministerul Public, Curtea constată că, în prezenta cauză, fondul reglementării constituit de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 nu afectează, în sensul arătat mai sus, instituţia Ministerului Public, transformarea Parchetului Naţional Anticorupţie în Direcţia Naţională Anticorupţie fiind un imperativ desprins, pe de o parte, din raţiuni de conformitate cu Legea fundamentală şi impuse la rândul lor de Decizia Curţii Constituţionale nr. 235 din 5 mai 2005, definitivă şi generai obligatorie şi, pe de altă parte, din necesitatea îmbunătăţirii activităţii acestei structuri specializate.

Întrucât prin natura şi finalitatea reglementării criticate nu s-au evidenţiat aspecte negative menite a perturba organizarea şi funcţionarea Ministerului Public, Curtea urmează a respinge o astfel de critică.

În sfârşit, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia Legea nr. 54/2006 a fost adoptată prin înfrângerea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) prin aceea că în momentul votării nu a fost întrunită majoritatea cerută de textul constituţional, Curtea constată că, potrivit art. 146 din Legea fundamentală, aceasta, în calitate de garant ai supremaţiei Constituţiei, îşi exercită competenţa în limitele stabilite. Aşa fiind, posibilele neajunsuri referitoare la desfăşurarea şedinţelor celor două Camere ale Parlamentului nu pot fi supuse cenzurii instanţei de contencios constituţional. În ceea ce priveşte fondul acestor critici, Curtea constată că o problemă similară a fost dezlegată cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, când, la pct. I 1.1, a statuat că dintre cvorumul de lucru şi cel de vot numai acesta din urmă este reglementat prin Constituţie şi că „nimic nu împiedică instituirea prin regulament a unui alt cvorum de lucru decât cvorumul de vot”. Totodată, Curtea a stabilit că dispoziţiile constituţionale ale art. 74 alin. (2) [devenite, în urma revizuirii şi republicării Constituţiei, art. 76 alin. (2)] „au în vedere votul final exprimat pentru proiectul de lege în ansamblu”.

Curtea constată că dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare au mai fost supuse controlului său prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 911, art. 912 alin. 2 şi art. 915 din Codul de procedură penală. Cu acel prilej a statuat că interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire ia care a fost sesizată [...]”.

De asemenea, Curtea a mai statuat că „nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni”.

Totodată, Curtea a arătat că modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituţionalitate, sens în care a reţinut că nu se poate admite ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale.

În plus, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, paragraful 82. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, argumentele şi soluţiile deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Distinct de acestea, Curtea mai arată că aspectele legate de modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 911-915 din Codul de procedură penală excedează competenţei sale, instanţele de judecată de drept comun fiind singurele în drept să hotărască asupra incidenţei textelor contestate într-un anumit moment procesual.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, precum şi ale art. 911-915 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Liviu Florian în Dosarul nr. 3.043/83/2011 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 aprilie 2012.

 

PREŞEDINTE,

ACSINTE GAS PAR

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 496

din 10 mai 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 64 alin. 3 din Codul familiei şi art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice

 

Petre Lăzăroiu - preşedinte

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 64 alin. 3 din Codul familiei şi art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, excepţie ridicată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. 17.888/4/2009 al acestei instanţe şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 782D/2011.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 26 aprilie 2012, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 10 mai 2012.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 17 februarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 17.888/4/2009, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 64 alin. 3 din Codul familiei şi art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, excepţie ridicată, din oficiu, de către instanţa de judecată într-o cauză având ca obiect „încuviinţare nume minor”.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti susţine că art. 64 alin. 3 din Codul familiei contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 48 alin. (3) potrivit cărora copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie. În acest sens, apreciază că textele de lege criticate sunt lacunare, deoarece nu reglementează posibilitatea modificării numelui minorului după căsătoria părinţilor săi, căsătorie intervenită ulterior înregistrării naşterii. Astfel, potrivit art. 64 alin. 3 din Codul familiei, în cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi, se aplică prevederile art. 62 alin. 2 din cod, iar în acest mod se creează o situaţie discriminatorie pentru minorii născuţi în afara căsătoriei şi recunoscuţi la momentul naşterii, care poartă numele mamei, faţă de minorii născuţi în timpul căsătoriei, întrucât pentru prima categorie singura posibilitate de modificare a numelui, după căsătoria părinţilor, o constituie schimbarea numelui pe cale administrativă.

Referitor la art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003, instanţa de judecată susţine că textul legal criticat creează o situaţie discriminatorie pentru minorii născuţi din afara căsătoriei care poartă numele mamei, în sensul că niciuna din situaţiile reglementate de art. 4 alin. (2) din acest act normativ nu se poate aplica prin asemănare acestei categorii de minori.

De asemenea, instanţa consideră că prevederile de lege criticate încalcă şi dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, întrucât absenţa unei reglementări care să permită modificarea numelui minorului după căsătoria părinţilor săi nu este justificată obiectiv şi rezonabil de statutul său de copil din afara căsătoriei, împiedicându-l pe acesta să poarte acelaşi nume cu părinţii săi.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 64 alin. 3 din Codul familiei şi art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 sunt constituţionale, în acest sens, arată ca prin textele de lege criticate „nu se încalcă principiul egalităţii copiilor din căsătorie cu cei din afara căsătoriei, şi nici nu se reglementează un statut juridic diferit faţă de copilul din căsătorie faţă de cel din afara căsătoriei în ceea ce priveşte modificarea numelui acestuia, ci, dimpotrivă, asigură stabilitatea condiţiei juridice dintre copiii legitimi şi cei ilegitimi, atât în ceea ce priveşte dreptul lor la relaţii de familie personale, cât şi raporturile patrimoniale, dar şi în ceea ce priveşte posibilitatea schimbării numelui de familie dobândit la naştere”.

În final, arată că aspectele referitoare la caracterul lacunar sau confuz al textelor de lege criticate privesc probleme de interpretare şi aplicare a normelor juridice care excedează competenţei Curţii Constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 64 alin. 3 din Codul familiei şi art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, ordonanţă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 2 februarie 2003, prevederi care au următorul conţinut:

- Art. 64 alin. 3 din Codul familiei: „În cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi, se aplică dispoziţiile art. 62 alin. 2.*;

- Art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003: „(1) Cetăţenii români pot obţine, pentru motive temeinice, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea, în condiţiile prezentei ordonanţe.

(2) Sunt considerate ca întemeiate cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri:

a) când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod;

b) când persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe care doreşte să îl obţină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum şi asupra faptului că este cunoscută în societate sub acest nume;

c) când, din neatenţia ofiţerilor de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii reglementărilor legale în materie, au fost efectuate menţiuni greşite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost eliberate alte acte;

d) când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe cuvinte, de regulă reunite, şi doreşte schimbarea acestuia;

e) când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă străină şi solicită să poarte un nume românesc;

f) când persoana şi-a schimbat numele de origine străină într-un nume românesc, pe cale administrativă, şi doreşte să revină la numele dobândit la naştere;

g) când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte un nume de familie comun cu al părinţilor lor;

h) când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al celorlalţi membri ai familiei] nume care a fost dobândit ca urmare a adopţiei, a menţinerii numelui la căsătorie, a stabilirii filiaţiei ori a unor schimbări de nume aprobate anterior pe cale administrativă;

i) când soţii au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie reunite şi ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru numele de familie dobândit la naştere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei;

j) când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior înregistrării naşterii, însă, întrucât nu a sesizat instanţa pentru încuviinţarea purtării numelui de familie ai acestuia în timpul vieţii, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât pe cale administrativă;

k) când prenumele purtat este specific sexului opus:

l) când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico-legal din care să rezulte sexul acesteia;

m) alte asemenea cazuri temeinic justificate.

(3) Sunt de asemenea considerate justificate şi cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri:

a) când persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să poarte un alt prenume;

b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, iar soţul supravieţuitor solicită să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei ori la numele de familie dobândit la naştere;

c) când în urma divorţului un fost soţ revine la numele de familie purtat anterior şi care provine dintr-o altă căsătorie, de

asemenea desfăcută prin divorţ, şi doreşte să poarte numele dobândit la naştere;

d) când în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii, acesta doreşte să poarte numele de familie dobândit la naştere;

e) când fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care l-a avut în căsătorie, pentru a avea un nume comun cu copiii încredinţaţi spre creştere şi educare, cu consimţământul fostului soţ, dat în formă autentică;

f) când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de familie al acestuia;

g) când s-a desfăcut adopta unei persoane căsătorite care are copii minori şi în urma desfacerii adopţiei persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopţie;

h) când unul dintre soţi, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soţ, nume pe care acesta l-a dobândit prin adopţie, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea adopţiei.”

Curtea constată că, ulterior sesizării sale, Codul familiei a fost abrogat prin art. 230 lit. m) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, soluţia legislativă criticată fiind preluată, în esenţă, în cuprinsul noului act normativ, în art. 450 din secţiunea a 3-a din capitolul IE intitulat „Filiaţia” al titlului III „Rudenia”

Având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care s-a decis că prevederile de lege supuse controlului de constituţionalitate, aplicabile în litigiul dedus judecăţii, pot fi examinate, potrivit principiului tempus regit actum, Curtea urmează să examineze constituţionalitatea prevederilor din Codul familiei cu care a fost sesizată.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 48 alin. (3) potrivit cărora „copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie”, precum şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.

Examinând excepţia, Curtea constată că, în concret, autorul excepţiei nu a formulat o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci susţine că textele de lege criticate „sunt lacunare, nefiind reglementată posibilitatea modificării numelui minorului după căsătoria părinţilor săi, căsătorie intervenită ulterior înregistrării naşterii. În acest sens, arată că „absenţa unei reglementări care să permită modificarea numelui minorului după căsătoria părinţilor săi nu este justificată obiectiv şi rezonabil de statutul de copil din afara căsătoriei, împiedicându-l pe acesta să poarte acelaşi nume cu părinţii săi.”

Aşa fiind, Curtea reţine că autorul excepţiei îşi argumentează critica din perspectiva unor insuficienţe legislative, apreciind că prevederile legale contravin normei constituţionale invocate pentru faptul că nu prevăd posibilitatea copilului de a purta numele de familie reunite ale părinţilor, ca expresie a propriei identităţi. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, iar, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

De altfel, referitor la art. 64 din Codul familiei, prin Decizia nr. 60 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, Curtea a statuat că acest text de lege nu contravine dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Constituţie, deoarece reglementarea criticată instituie o modalitate prin care autorităţile publice îşi îndeplinesc obligaţiile de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată, constituind totodată o componentă a regimului special de protecţie şi asistenţă a copiilor şi tinerilor în realizarea drepturilor lor.

În ceea ce priveşte prevederile cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003, prin Decizia nr. 1.290 din 8 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 19 noiembrie 2009, instanţa de contencios constituţional a reţinut că „statul şi societatea în ansamblul ei sunt interesate în reglementarea dreptului ia nume, [ceea ce] nu poate conduce la o altă concluzie, de vreme ce, în această materie, prioritar este interesul superior al copilului, fiind necesar ca interesul public să se îmbine cu interesul acestuia din urmă.”

Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 64 alin. 3 din Codul familiei şi art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, excepţie ridicată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. 17.888/4/2009 al acestei instanţe.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţata în şedinţa publică din data de 10 mai 2012.

 

PREŞEDINTE,

PETRE LĂZĂROIU

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind aprobarea amendamentului convenit între Guvernul României şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, prin scrisoarea semnată la Washington şi la Bucureşti la 15 decembrie 2011, la Acordul de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, destinat finanţării Proiectului privind reforma sectorului sanitar - faza a II-a, semnat la Bucureşti la 28 ianuarie 2005

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi alart. 5 alin. (2) din Legea nr. 171/2005 pentru ratificarea Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, destinat finanţării Proiectului privind reforma sectorului sanitar - faza a II-a, semnat la Bucureşti la 28 ianuarie 2005, cu completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Se aprobă amendamentul convenit între Guvernul României, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, prin scrisoarea*) semnată la Washington şi la Bucureşti la 15 decembrie 2011, la Acordul de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, destinat finanţării Proiectului privind reforma sectorului sanitar - faza a II-a, semnat la Bucureşti la 28 ianuarie 2005, ratificat prin Legea nr. 171/2005, cu completările ulterioare,

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice,

Florin Georgescu

Ministrul sănătăţii,

Vasile Cepoi

 

Bucureşti, 6 iunie 2012.

Nr. 579.


*) Traducere.

 

Banca Mondială

BANCAINTERNAŢIONALA PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE

Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare

 

1818 H Street N.W

Washington DC. 20433 202-473 6048

 SUA

 

15 decembrie 2011

 

Excelenţei Sale,

Gheorghe Ialomiţianu, ministru

Ministerul Finanţelor Publice

Bucureşti, România

 

România: Proiectul privind reforma sectorului sanitar - faza a II-a

(împrumutul nr. 4.760 RO)

Al cincilea amendament la Acordul de împrumut

 

Stimate domnule ministru,

Ne referim la Acordul de împrumut dintre România (Împrumutatul*) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare („Banca*), destinat Proiectului la care se face referire mai sus, din data de 28 ianuarie 2005 (.Acordul de împrumut*), cu amendamentele ulterioare, şi la scrisoarea dumneavoastră din 27 octombrie 2011, prin care se solicită anumite amendamente la Acordul de împrumut menţionat mai sus.

Suntem de acord cu solicitarea dumneavoastră şi prin prezenta ne exprimăm acordul cu privire la amendarea Acordului de împrumut, după cum urmează (modificările sunt prezentate cu caractere cursive):

1. În articolul II, secţiunea 2.03 din Acordul de împrumut se modifică şi va avea următorul cuprins (modificările sunt prezentate cu caractere cursive).

„Secţiunea 2.03. Dată-limită de tragere va fi 15 decembrie 2012 sau oricare altă dată ulterioară pe care Banca o va stabili. Banca va notifica prompt împrumutatului despre această dată ulterioară.”

2. În anexa 1 din Acordul de împrumut se introduce un nou tabel, astfel cum este prezentat în anexa nr. 1 la această scrisoare.

3. Anexa 2 din Acordul de împrumut se modifică după cum urmează:

3.1. În partea E, noul subparagraf (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„3. Furnizarea de asistenţă tehnică pentru a sprijini MS în pregătirea şi implementarea Strategiei naţionale de raţionalizare a spitalelor şi a sistemului sanitar a împrumutatului şi pentru pregătirea viitoarelor reforme în sectorul sanitar.” Scrisoarea suplimentară revizuită este prezentată separat.

Toţi ceilalţi termeni şi toate celelalte condiţii ale Acordului, cu excepţia celor modificate prin prezenta, rămân neschimbate. Vă rugăm să confirmaţi acordul dumneavoastră cu privire la cele de mai sus,

În numele României, prin semnarea, datarea şi retransmiterea către noi a exemplarului anexat al acestei scrisori. Prezentul amendament va intra în vigoare la data contrasem nării de către dumneavoastră a acestei scrisori.

 

Cu stimă,

Peter Harold,

director regional

Europa Centrală şi Ţările Baltice

Regiunea Europa şi Asia Centrală

 

De acord: România

Prin: Reprezentant autorizat,

Bogdan Drăgoi, secretar de stat

Data: 15 decembrie 2011.

ce. Excelenţei Sale, Ladislau Ritli,

ministru Ministerul Sănătăţii

Bucureşti, România

 

ANEXA Nr. 1

ANEXA 1

Tragerea sumelor împrumutului

 

1. Tabelul de mai jos stabileşte categoriile de poziţii care vor fi finanţate din sumele împrumutului, alocarea sumelor împrumutului pe fiecare categorie şi procentul cheltuielilor pentru poziţiile care vor fi astfel finanţate din fiecare categorie:

 

Categoria

Sumă alocată din împrumut

(exprimată în euro)

Procentul din cheltuieli care va fi finanţat

(1) Echipamente de comunicaţii

2.850.059

100% din cheltuieli externe, 100% din cheltuieli locale (costuri franco-uzină) şi 80% din cheltuieli locale pentru alte articole procurate pe plan local

(2) Bunuri (altele decât echipamentele de comunicaţii)

30.412.960

100% din cheltuieli externe, 100% din cheltuieli locale (costuri franco-uzină) şi 80% din cheltuieli locale pentru alte articole procurate pe plan local

(3) Servicii de consultanţă (inclusiv audit)

999.742

75% din cheltuieli efectuate de către consultanţi locali şi 85% din cheltuieli efectuate de consultanţi străini

(4) Pregătire

80.218

100% din cheltuieli externe şi 75% din cheltuieli locale

(5) Subîmprumuturi în cadrul părţii C.2 a Proiectului

0

 

(6) Lucrări

338.865

80%

(7) Costuri operaţionale

414.764

45%

(8) Nealocate

0

 

(9) Bunuri, echipamente de comunicaţii, servicii de consultanţă (inclusiv audit), pregătire, lucrări şi costuri operaţionale începând cu 26 noiembrie 2008

30.003.392

 

74%

TOTAL:

65.100.000

 

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSULÎN INTERESUL LEGII

DECIZIA Nr. 9

din 14 mai 2012

 

Dosar nr. 8/2012

 

Rodica Aida Popa - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

preşedintele completului Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale

Ionel Barbă - preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Adrian Bordea - preşedintele Secţiei a II-a civile

Cristina Iulia Tarcea - judecător la Secţia I civilă

Aurelia Rusu - judecător la Secţia I civilă, judecător raportor

Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă

Alina Sorinefa Macavei - judecător la Secţia I civilă

Andreia Liana Constanda - judecător la Secţia I civilă

Carmen Georgeta Negrilă - judecătoria Secţia I civilă

Iulia Manuela Cîrnu - judecător la Secţia a II-a civilă, judecător raportor

Nela Petrişor - judecător la Secţia a II-a civilă

Aurelia Motea - judecător la Secţia a II-a civilă

Elena Cârcei - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă

Paulina Lucia Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă

Liliana Vişan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecător raportor

Elena Canţăr - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Maria Ilie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Gheorghiţa Luţac - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Marin - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Niculae Măniguţiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secţia penală

Georgeta Barbălată - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursurile în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 8/2012 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 3306 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, Legea nr. 71/2011 şi Legea nr. 60/2012, precum şi ale art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil.

Din partea Curţii de Apel Bucureşti se prezintă doamna judecător Silvia Georgiana Ignat, judecător în cadrul Secţiei a VII-a civile şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, desemnată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, în şedinţa din 15 septembrie 2011, să susţină recursul în interesul legii în faţa completului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Niculina Vrâncuţ, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, cu referire la modul de stabilire a stagiului complet de cotizare pentru recalcularea drepturilor de pensie ale persoanelor nevăzătoare ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977- 31 martie 2001 în baza dispoziţiilor Legii nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.

După prezentarea referatului cauzei, Înalta Curte a constatat că nu sunt de examinat chestiuni prealabile sau excepţii şi a pus în dezbatere recursurile în interesul legii.

Doamna judecător Silvia Georgiana Ignat, judecător desemnat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti pentru a susţine recursul în interesul legii în faţa completului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a formulat concluzii de admitere a acestuia, în sensul de a se stabili că stagiul complet de cotizare în cazul angajaţilor nevăzători, ale căror drepturi au fost deschise în baza Legii nr. 3/1977, supuse recalculării în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, este cel determinat pe baza Legii nr. 3/1977.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat, de asemenea, admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, stagiul complet de cotizare utilizat la recalcularea drepturilor de pensie pentru persoanele nevăzătoare, ale căror drepturi la pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001, este cel reglementat de art. 89 din Legea nr. 3/1977.

Preşedintele completului de judecată, doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecata a reţinut dosarul în vederea pronunţării deciziei.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1. Problema de drept ce a generat practica neunitară. Obiectul recursului în interesul legii

Din cuprinsul sesizării Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti rezultă că obiectul recursului în interesul legii, astfel cum a fost formulat, vizează interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, sub aspectul înţelesului sintagmei „cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale”, cu privire la stabilirea stagiului complet de cotizare utilizat în cazul recalculării dreptului de pensie al nevăzătorilor.

Analiza cuprinsului sesizării procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă că obiectul recursului în interesul legii, astfel cum a fost formulat. priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, cu referire la modul de stabilire a stagiului complet de cotizare pentru recalcularea drepturilor de pensie ale persoanelor nevăzătoare ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001, în baza dispoziţiilor Legii nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.

Practic, dispoziţiile legale a căror interpretare şi aplicare a determinat pronunţarea unor soluţii diferite sunt cele prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, text potrivit căruia: „Recalcularea prevăzută la art. 1 se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă.”

Înalta Curte constată că atât în sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, cât şi în cea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie problema de drept identificată ca fiind generatoare de practică neunitară este identică. Deşi iniţiatorii sesizărilor nu au utilizat aceeaşi formulare a obiectului recursului în interesul legii, diferenţa este formală, aspectele de fond relevate fiind aceleaşi.

În raport cu aceste constatări, Înalta Curte stabileşte ca obiect al recursului în interesul legii, supus examinării în prezentul dosar, interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, cu referire la modul de stabilire a stagiului complet de cotizare pentru recalcularea drepturilor de pensie ale persoanelor nevăzătoare ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 în baza dispoziţiilor Legii nr. 3/1977.

2. Examenul jurisprudenţial

În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări s-a constatat că, în soluţionarea contestaţiilor formulate de persoanele pensionate sub imperiul Legii nr. 3/1977 împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor emise de casele de pensii judeţene sau a municipiului Bucureşti în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, instanţele nu au un punct de vedere unitar asupra interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă menţionată, statuând diferit în privinţa modului de stabilire a stagiului complet de cotizare pentru recalcularea drepturilor de pensie ale persoanelor nevăzătoare ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 în baza dispoziţiilor Legii nr. 3/1977.

2.1. Într-o primă orientare a practicii, unele instanţe au stabilit că stagiul complet de cotizare pentru recalcularea drepturilor de pensie ale persoanelor nevăzătoare, pensionate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, este cel prevăzut de dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000.

În argumentarea acestui punct de vedere au fost avute în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, potrivit cărora recalcularea pensiilor se efectuează cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare: „Asiguraţii nevăzători beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare prevăzut de lege”, iar potrivit dispoziţiilor art. 77 alin. (2) din acelaşi act normativ: „în situaţia asiguraţilor prevăzuţi la art. 43 şi 47, la stabilirea punctajului mediu anual conform alin. (1) se iau în considerare stagiile de cotizare prevăzute la aceste articole.”

S-a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare (norme metodologice), aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000, potrivit cărora pentru persoanele ale căror drepturi s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 stagiul de cotizare este cel prevăzut de Legea nr. 3/1977, deoarece alin. (4) al acestui articol derogă de la alineatul anterior şi face referire la pensiile stabilite de acte normative cu caracter special, iar dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 au un caracter special.

S-a mai reţinut în argumentarea acestui prim punct de vedere că, în situaţia în care s-ar da relevanţă în procedura de recalculare a drepturilor de asigurări sociale stagiului complet de cotizare prevăzut de dispoziţiile art. 89 din Legea nr. 3/1977, superior celui prevăzut de dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, cu consecinţa finală a stabilirii unei pensii în cuantum mai redus decât cel care ar rezulta din aplicarea stagiului de cotizare prevăzut de legea nouă, s-ar produce efecte patrimoniale ce ar încălca dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, s-a considerat că aplicarea dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 3/1977, act normativ sub imperiul căruia s-a deschis dreptul la pensie, ar conduce la înfrângerea principiului „la condiţii egale de pensionare, pensii egale, indiferent de anul ieşirii ia pensie”, inserat chiar în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, pentru că privează persoanele nevăzătoare pensionate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 de beneficiul recalculării pensiei în regim mai favorabil, aşa cum este cel prevăzut de art. 77 alin. (2) raportat la art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000.

Un ultim argument al acestei opinii este acela că recalcularea pensiilor pe baza unor stagii de cotizare diferite, raportat la momentul la care s-au născut drepturile de asigurări sociale, deci faţă de un criteriu temporal, constituie un tratament discriminatoriu, nejustificat, în cadrul aceleiaşi categorii de pensionari nevăzători care au desfăşurat activităţi în condiţii identice.

În consecinţă, s-a dispus recalcularea drepturilor de pensie ale persoanelor nevăzătoare prin aplicarea stagiului complet de cotizare stabilit potrivit dispoziţiilor art. 77 alin. (2) raportat la art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, indiferent de momentul la care s-au născut aceste drepturi, considerându-se că în această modalitate se asigură un tratament juridic nediscriminatoriu.

2.2. Într-o altă orientare jurisprudenţială, instanţele, dimpotrivă, au concluzionat în sensul că stagiul complet de cotizare, utilizat în procedura de recalculare, este cel prevăzut de dispoziţiile art. 89 din Legea nr. 3/1977, act normativ în baza căruia s-a deschis dreptul la pensie.

În acest sens s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilite în baza legislaţiei în vigoare anterior datei de 1 aprilie 2001 se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000, precum şi a prevederilor ordonanţei de urgenţă menţionate.

Potrivit art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ: „Determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem ai asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000. *

Totodată, potrivit art. 2 alin. (1) din normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004; „Stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare”, iar alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte că: „Pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977- 31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977.”

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din aceleaşi norme metodologice reglementează situaţia de excepţie de la modul de stabilire a stagiului complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual prevăzut la alin. (3), în sensul că: „Pentru persoanele beneficiare de pensii stabilite în condiţii prevăzute de acte normative cu caracter special, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual este vechimea în muncă necesară deschiderii dreptului de pensie prevăzută de aceste acte normative.”

Aceste dispoziţii legale sunt clare şi imperative, în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunii de evaluare.

În această situaţie, stagiul complet de cotizare utilizat la recalcularea drepturilor de pensie pentru persoanele nevăzătoare ale căror drepturi s-au deschis anterior datei de 1 aprilie 2001 este ce! prevăzut de art. 89 din Legea nr. 3/1977, potrivit cărora vechimea integrală în muncă în situaţia persoanelor nevăzătoare este de 15 ani pentru bărbaţi şi 10 ani pentru femei.

Dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 se aplică numai asiguraţilor nevăzători ale căror drepturi de pensie s-au deschis sub imperiul acestei legi, fără a retroactiva.

Recalcularea pensiei cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000, la care face trimitere art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, nu trebuie interpretată decât în sensul aplicării corespunzătoare a unor reguli stabilite de

Legea nr. 19/2000 sub aspectul modului de calcul şi al valorificării unor perioade sau venituri. Recalcularea nu presupune modificarea elementelor ce constituie condiţii pentru deschiderea dreptului de pensie, cum sunt vârsta de pensionare şi stagiul complet de cotizare care, din punct de vedere terminologic, desemnează vechimea în muncă, prevăzută de Legea nr. 3/1977.

Nu se pune nici problema existenţei unei discriminări, în condiţiile în care toate persoanele vizate de procedura de recalculare, ale căror drepturi de pensie s-au deschis în baza legislaţiei anterioare, se află într-o situaţie juridică diferită faţă de persoanele pensionate după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, care a modificat condiţiile pentru deschiderea dreptului la pensie.

În contextul examinat, Înalta Curte consideră că se impun câteva precizări în ceea ce priveşte jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale în materie.

2.3. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 40 din 22 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 334 din 20 mai 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara şi a statuat că: „Dispoziţiile art. 77 alin. (2) raportat la art. 43 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977- 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă sociala”.

În considerentele acestei decizii (care a analizat situaţia unor categorii diferite de pensionari, respectiv persoanele care şi-au desfăşurat activitatea în grupe de muncă şi al căror drept la pensie s-a deschis după data intrării în vigoare a Legii nr. 3/1977 şi anterior Legii nr. 19/2000) s-a reţinut, în esenţă, că recalcularea pensiilor în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 şi al normelor metodologice se face cu luarea în considerare a stagiului complet de cotizare reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977,

S-a considerat că „ce/e stabilite de unele instanţe, în sensul că acestei categorii de asiguraţi îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 19/2000 şi ale anexei nr. 4 la această lege ca «act normativ special» la care fac trimitere prevederile art. 2 alin. (4) din normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, sunt consecinţa unei interpretări greşite a prevederilor legale, întrucât Legea nr. 19/2000 reprezintă o lege generală, actul normativ-cadru în domeniul pensiilor şi al drepturilor de asigurări sociale.

În ceea ce priveşte principiul înscris în expunerea de motive a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, potrivit căruia «la condiţii egale de pensionare, pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie», acesta nu poate fi aplicat în cauză, atât timp cât în lege nu există o prevedere expresă potrivit căreia şi persoanelor care au lucrat în grupele speciale de muncă şi s-au pensionat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 li se aplică acest act normativ pentru determinarea stagiului de cotizare şi, în raport cu acesta, a punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare.

Această interpretare decurge şi din dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, potrivit cărora determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensii aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000.

Ca atare, aplicabilitatea prevederilor normelor metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004 este întărită şi confirmată de norma de trimitere din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005.

Totodată, potrivit art. 1 din Codul civil şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă.

În aceste condiţii, este evident că legea nouă, respectiv Legea nr. 19/2000, nu se poate aplica decât situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, deci persoanelor ale căror drepturi la pensie s-au deschis după data de 1 aprilie 2001, nu şi persoanelor pensionate sub imperiul Legii nr. 3/1977.”

2.4. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 57 din 26 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 21 februarie 2006, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 2 alin, (2) şi art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005.

Curtea Constituţională a reţinut, în considerentele acestei decizii, că, „potrivit prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituţie, condiţiile de exercitare a dreptului la pensie şi la alte forme de asistenţă socială se stabilesc prin lege şi, prin urmare, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a modifica sau completa legislaţia în materie şi de a stabili data de la care operează recalcularea, însă orice prevedere nouă poate fi aplicată numai de la data intrării sale în vigoare, pentru a respecta principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Totodată, Curtea observă că modificările succesive ale legislaţiei fac ca beneficiarii drepturilor de asigurări sociale să obţină valori diferite, în raport cu legislaţia care a fost in vigoare la data stabilirii drepturilor lor. Astfel, data diferită a înscrierii la pensie plasează pensionarii în situaţii deosebite, tratamentul juridic diferenţiat fiind justificat de situaţia diferită a beneficiarilor dreptului la pensie, determinată de data naşterii dreptului, ceea ce nu constituie privilegii sau discriminări.

Recalcularea şi recorelarea pensiilor anterior stabilite sunt prevăzute de lege pentru eliminarea inechităţilor reprezentate de diferenţele existente în cuantumul pensiilor acordate pentru stagii de cotizare identice, iar diferenţele menţinute până la finalizarea operaţiunilor de recalculare şi de recorelare nu contravin principiului universalităţii drepturilor şi obligaţiilor, consacrat constituţional prin art. 15 alin. (1), întrucât toţi cetăţenii beneficiază de drepturile prevăzute de legile în vigoare la data acordării drepturilor respective”.

3. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a susţinut cea de-a două orientare jurisprudenţială, în sprijinul căreia a adus următoarele argumente:

Scopul declarat al recalculării pensiilor provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale a fost acela de a exista pensii egale la condiţii egale de pensionare. Aceasta înseamnă că pensiile aflate în plată la data de 1 aprilie 2001, deci pensiile stabilite în temeiul Legii nr. 3/1977, trebuie să fie supuse operaţiunilor de evaluare şi recalculare prin raportare la toate veniturile obţinute din muncă, dar şi la stagiul complet de cotizare determinat de legea în vigoare la data ieşirii la pensie.

Stabilirea stagiului complet de cotizare în cazul nevăzătorilor a generat însă dificultăţi în procesul de recalculare a pensiilor, sub aspectul rezolvării conflictului de legi în timp şi al raportului dintre legea generală şi legea specială.

Conform art. 2 din normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, act normativ la care trimite chiar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare. Pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual este cel reglementat de Legea nr. 3/1977.

Prin urmare, regula de determinare în acest caz a stagiului complet de cotizare impune determinarea vechimii în muncă conform Legii nr. 3/1977 pentru fiecare categorie de asiguraţi. În cazul nevăzătorilor, Legea nr. 3/1977 prevedea o vechime în muncă de 10 ani pentru femei şi de 15 ani pentru bărbaţi.

Raţionamentul judiciar care pleacă de la ipoteza aplicării, în situaţia analizată, a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 19/2000 este greşit întrucât acest act normativ este aplicabil numai drepturilor de pensie deschise după intrarea sa în vigoare, deci ulterior datei de 1 aprilie 2001.

Recalcularea nu înseamnă că se vor schimba acele elemente care constituie chiar condiţii de deschidere a dreptului de pensie, cum sunt vârsta de pensionare şi stagiul complet de cotizare, care, aşa cum s-a arătat în cele ce precedă, reprezintă vechimea în muncă prevăzută de Legea nr. 3/1977.

Prin recunoaşterea posibilităţii recalculării drepturilor de pensie conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 nu se poate aduce atingere principiilor constituţionale.

Nici argumentele potrivit cărora adoptarea unei astfel de soluţii conduce la discriminarea între persoane aflate în situaţii similare, doar pe baza unui criteriu temporal, nu se susţin. Astfel, după cum cei ale căror drepturi de pensie se deschid după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000 nu ar putea invoca aplicarea condiţiilor mai avantajoase ale legii anterioare, nici cei ale căror drepturi au fost deschise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 nu pot invoca aplicarea dispoziţiilor acestui act normativ, în afară de cazurile de excepţie prevăzute de lege.

În concluzie, principiul înscris în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, „la condiţii egale, pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie”, nu poate avea în vedere decât acele condiţii realizate de beneficiarii drepturilor de pensie comparabile în orice perioadă, de exemplu veniturile. Or, nu acesta este cazul stagiului de cotizare, stabilit prin lege.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, precum şi aceea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au stabilit în mod constant că, pentru existenţa discriminării, tratamentul diferenţiat trebuie să privească persoane aflate în situaţii similare sau identice.

Or, persoanele ale căror drepturi de asigurări sociale s-au deschis în baza legii anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 nu se află în aceeaşi situaţie cu cele pensionate sub imperiul legii noi, care a modificat condiţiile cerute pentru deschiderea drepturilor de pensie ale nevăzătorilor.

Prin aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 nu se poate ajunge în niciun caz la crearea unei lex tertia, din combinarea dispoziţiilor Legii nr. 3/1977 cu acelea ale Legii nr. 19/2000.

4. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În mod similar, procurorul general a susţinut cea de-a două soluţie adoptată în practica instanţelor de judecată, invocând următoarele argumente:

Dispoziţiile art. 2 alin. (3) din normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004 sunt imperative, în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual utilizat în procedura de recalculare a pensiilor reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie.

De asemenea, potrivit art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, pensiile din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilite în baza legislaţiei în vigoare anterior datei de 1 aprilie 2001 se recalculează în condiţiile prevăzute de ordonanţa de urgenţă.

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ stabilesc că recalcularea se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000, precum şi a prevederilor ordonanţei de urgenţă menţionate.

Potrivit art. 4 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul Sistem al asigurărilor sociale de stat, potrivit legislaţiei anterioare datei de aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000.

Prin urmare, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, stagiul complet de cotizare utilizat la recalcularea drepturilor de pensie pentru persoanele nevăzătoare ale căror drepturi s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 este cel prevăzut de art. 89 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială, adică vechimea în muncă prevăzută de acest act normativ pentru deschiderea drepturilor de pensie, respectiv 15 ani pentru bărbaţi şi 10 ani pentru femei.

Dispoziţiile art. 47 alin. (2) şi art. 77 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 sunt aplicabile numai asiguraţilor nevăzători ale căror drepturi de pensie s-au deschis sub imperiul acestei legi, nu şi persoanelor pensionate sub imperiul Legii nr. 3/1977, întrucât, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 alin. (1) teza a două din noul Cod civil, legea dispune numai pentru viilor, ea nu are putere retroactivă.

Prin urmare, în procedura recalculării pensiilor asiguraţilor nevăzător ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 nu se pot schimba condiţiile de deschidere a dreptului de pensie, respectiv vârsta şi stagiul complet de cotizare, care, din punct de vedere terminologic, desemnează vechimea în muncă prevăzută de Legea nr. 3/1977.

Sintagma „recalcularea pensiei cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000”, la care face trimitere art. 2 alin. (1) teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, trebuie interpretată în sensul aplicării corespunzătoare a regulilor stabilite de această lege sub aspectul algoritmului de calcul, al valorificării unor perioade şi venituri, născute sub imperiul acestei legi, pentru a se asigura reechilibrarea acestora şi recorelarea cu noile pensii.

În ceea ce priveşte principiul „ia condiţii egale de pensionare, pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie”, exprimat în preambulul ordonanţei de urgenţă, acesta nu poate fi aplicat în cauză atâta timp când în lege nu există o prevedere expresă potrivit căreia şi persoanelor care beneficiază de pensii pentru limită de vârstă ca nevăzători, stabilite anterior Legii nr. 19/2000, li se aplică acest act normativ pentru determinarea stagiului complet de cotizare.

Din această perspectivă, recalcularea pensiilor stabilite sub imperiul Legii nr. 3/1977 prin utilizarea stagiului de cotizare prevăzut de Legea nr. 19/2000, fără ca în acest act normativ ori în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 să existe o prevedere expresă în acest sens, contravine principiului neretroactivităţii legii.

De asemenea, nu se poate reţine existenţa unei discriminări în cadrul aceleiaşi categorii de persoane care au realizat stagiul de cotizare în condiţii identice, pentru că data diferită a înscrierii la pensie plasează pensionarii în situaţii deosebite, tratamentul juridic diferenţiat fiind justificat de situaţia diferită a beneficiarilor dreptului la pensie, determinată de date naşterii dreptului, ceea ce nu constituie privilegii sau discriminări.

5. Raportul asupra recursului în Interesul legii

Ca urmare a analizei dispoziţiilor legale relevante, raportate la argumentele susţinute în cadrul celor două orientări jurisprudenţiale expuse, precum şi la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în raportul întocmit s-a apreciat ca fiind corectă cea de-a două soluţie adoptată în practică, potrivit căreia stagiul complet de cotizare utilizat pentru recalcularea drepturilor la pensie ale persoanelor nevăzătoare, drepturi care s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, este cel reglementat de art. 89 din Legea nr. 3/1977.

6. Înalta Curte

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 „Recalcularea prevăzută la art. 1 se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă”.

Textul face trimitere, în ceea ce priveşte modul de determinare a punctajului mediu anual şi a cuantumului recalculat al fiecărei pensii, atât la dispoziţiile Legii nr. 19/2000, legea nouă care introduce principii şi reguli diferite în materia calculului drepturilor de pensie, cât şi la dispoziţiile proprii ale actului normativ prin care se reglementează procedura de recalculare, respectiv dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005.

Or, chiar art. 4 alin. (1) din ordonanţa de urgenţa menţionată prevede că determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004.

Prin hotărârea Guvernului la care face trimitere art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 s-au aprobat Normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, norme care la art. 2 alin. (3} prevăd că: „Pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis În intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977.”

Argumentul invocat în cadrul primei orientări jurisprudenţiale, acela al efectului prevederilor art. 2 alin. (4) din aceleaşi norme metodologice, care ar fi de natură să înlăture aplicarea art. 2 alin. (3), deoarece Legea nr. 19/2000 ar avea caracter special şi prioritate de aplicare, a fost calificat ca fiind greşit în considerentele Deciziei nr. 40 din 22 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, reţinându-se în acest sens că Legea nr. 19/2000 reprezintă o lege generală şi constituie actul normativ-cadru în domeniul pensiilor şi al drepturilor de asigurări sociale.

În ceea ce priveşte principiul înscris în expunerea de motive a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, potrivit căruia la condiţii egale de pensionare, pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie”, prin aceeaşi decizie în interesul legii s-a reţinut că acesta nu poate fi aplicat în cauză, atât timp cât în lege nu există o prevedere expresă potrivit căreia şi persoanelor care au lucrat în grupele speciale de muncă şi s-au pensionat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 li se aplică acest act normativ pentru determinarea stagiului de cotizare şi, în raport cu acesta, a punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare.

Acest argument, alături de cel referitor la caracterul general al Legii nr. 19/2000 şi neretroactivitatea acesteia, precum şi aplicabilitatea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004 şi a Legii nr. 3/1977 în materia stabilirii stagiului de cotizare, ca element al recalculării pensiilor, sunt valabile, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte pensiile nevăzătorilor.

Înalta Curte constată că nu se poate reţine existenţa unui „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în ceea ce priveşte dreptul la pensia recalculată pe baza regulilor de stabilire a stagiului de cotizare prevăzute de Legea nr. 19/2000, în condiţiile în care nu există o hotărâre definitivă, administrativă sau jurisdicţională, prin care un astfel de drept să fi fost stabilit, litigiile aflate pe rolul instanţelor, soluţionate în mod diferit, având ca obiect tocmai contestaţiile pensionarilor nevăzători împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor.

De asemenea, Înalta Curte reţine că nu poate fi primită nici susţinerea referitoare la tratamentul la care ar fi supuse persoanele nevăzătoare pensionate sub imperiul Legii nr. 3/1977 în raport cu persoane având aceeaşi dizabilitate, dar pensionate după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000.

În acest sens sunt relevante considerentele Deciziei nr. 57/2006 a Curţii Constituţionale, anterior expuse, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 14 acordă protecţie împotriva discriminării în folosinţa drepturilor şi libertăţilor garantate de celelalte dispoziţii substanţiale ale Convenţiei (a se vedea Hotărârea Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, pct. 43; Hotărârea Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 24 septembrie 1996, pct. 72). În lipsa autonomiei art. 14, încălcarea sa nu poate fi stabilită decât în legătură cu un alt drept prevăzut de Convenţie.

În considerentele unora dintre hotărârile judecătoreşti anexate recursului în interesul legii s-a reţinut că incidenţa art. 14 din Convenţie este dată de încălcarea dreptului de natură patrimonială prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 851 din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, menţionată la pct. 4 din anexa nr. 1). Or, aşa cum s-a arătat anterior, nu se poate reţine existenţa în patrimoniul contestatorilor pensionari a unui drept patrimonial care să constituie un „bun”, în ceea ce priveşte pensia recalculată.

Nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care sancţionează toate formele de discriminare, pentru orice drept prevăzut de lege (nu numai pentru cele consacrate de Convenţie, la a căror aplicare se reduce art. 14), problema pretinsei discriminări nu poate primi o altă rezolvare. Nu orice diferenţă de tratament constituie o încălcare a acestui articol. Trebuie stabilit dacă alte persoane aflate într-o situaţie asemănătoare sau în mod relevant similară beneficiază de tratament preferenţial şi dacă nu există nicio justificare rezonabilă sau obiectivă pentru această distincţie [a se vedea Hotărârea Fredin împotriva Suediei (nr. 1), 18 februarie 1991, pct. 60],

Statele contractante beneficiază de o marjă de apreciere în a evalua dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii altfel similare justifică o diferenţă de tratament în drept (a se vedea Hotărârea Rasmussen împotriva Danemarcei, 28 noiembrie 1984, pct. 40).

În ceea ce priveşte situaţia pensionarilor nevăzători cărora li s-a deschis dreptul la pensie în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001, nu există nicio diferenţă de tratament în raport cu persoanele pensionate după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, deoarece aceeaşi regulă de determinare a stagiului de cotizare este aplicabilă ambelor categorii, respectiv se are în vedere dispoziţia legală incidenţă în raport cu data deschiderii dreptului la pensie.

Pensionarii nevăzători nu pot fi consideraţi ca aflându-se în situaţia asemănătoare, în sensul art. 14, indiferent de actul normativ sub imperiul căruia s-a deschis dreptul la pensie. Pensionarea în cadrul celor două acte normative de referinţă (Legea nr. 3/1977 şi Legea nr. 19/2000) s-a realizat în baza unor condiţii şi proceduri diferite. În afară de aceasta, chiar dacă s-ar putea face o comparaţie propriu-zisă între cele două categorii de persoane, diferenţa de tratament poate fi justificată în mod rezonabil şi obiectiv, tot cu referire la caracteristicile lor distinctive. Este rezonabil şi intră în marja de apreciere permisă statului reglementarea unui regim distinct în ceea ce priveşte condiţiile de recalculare a pensiilor stabilite sub imperiul Legii nr. 3/1977.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 3307, cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, Legea nr. 71/2011 şi Legea nr. 60/2012,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE

Admite recursurile în interesul legii declarate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stagiul complet de cotizare utilizat pentru recalcularea drepturilor de pensie ale persoanelor nevăzătoare, drepturi care s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001, este cel reglementat de art. 89 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.

Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2012.

 

Vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Rodica Aida Popa

Magistrat-asistent,

Niculina Vrâncuţ

 

RECTIFICĂRI

 

La Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.243/C/2012 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale personalului contractual din cadrul instanţelor judecătoreşti, precum şi ale personalului contractual din aparatul propriu al Ministerului Justiţiei, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 5 mai 2012, se face următoarea rectificare:

- la art. 2 alin. (1) din regulament, în loc de: „... este evaluată anual de către preşedintele instanţei, ...”se va citi: „.. .este evaluată anual şi este asigurată de către preşedintele instanţei, ...”.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.