MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 251/2012

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXIV - Nr. 251         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Vineri, 13 aprilie 2012

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 154 din 23 februarie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

281. - Hotărâre privind suplimentarea bugetului Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2012

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

108. - Decizie a preşedintelui Agenţiei pentru Implementarea Proiectelor şi Programelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii privind modificarea Procedurii de implementare a Programului pentru dezvoltarea abilităţilor antreprenori a le în rândul tinerilor şi facilitarea accesului acestora la finanţare - START, aprobată prin Decizia preşedintelui Agenţiei pentru Implementare a Proiectelor şi Programelor pentru Întreprinderi Mici si Mijlocii nr. 62/2012

 

378. - Ordin al ministrului afacerilor externe privind intrarea în vigoare a unor tratate internaţionale

 

507. - Ordin al ministrului finanţelor publice pentru aprobarea Instrucţiunilor de aplicare la nivelul Autorităţii Naţionale a Vămilor a prevederilor titlului I „Transparenţa informaţiilor referitoare la obligaţiile bugetare restante” al cărţii I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 5 din 12 martie 2012

 

Rectificări la:

- Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 479/2012

 

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALA

DECIZIA Nr. 154

din 23 februarie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, excepţie ridicată de Florin Velicu în Dosarul nr. 45.599/3/2010 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.135D/2011.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.136D/2011, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate ridicată de Florentina Lucaciu în Dosarul nr. 50.435/3/2010 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor.

Reprezentantul Ministerului Public nu se opune conexării cauzelor.

Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 14 şi al art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, raportate la art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea Dosarului nr. 1.136D/2011 la Dosarul nr. 1.135D/2011, care a fost primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, sens în care invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.285/2011 şi nr. 1.587/2011.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 15 si 22 septembrie 2011, pronunţate în dosarele nr. 45.599/3/2010 şi nr. 50.435/3/2010, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţionala cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Florin Velicu şi de Florentina Lucaciu în cauze având ca obiect soluţionarea unor contestaţii la decizii de pensionare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile Legii nr. 119/2010 contravin următoarelor dispoziţii din Constituţie: art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 44 privind dreptul de proprietate, art. 47 alin. (2) privind dreptul la pensie, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 65 alin. (2), conform căruia „Camerele îşi desfăşoară lucrările în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru: [...] j) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora [...]”, şi art. 73 alin. (3) lit. c), potrivit căruia „Prin lege organică se reglementează: [...] c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora [..].

În Dosarul nr. 1.135D/2011, autorul excepţiei de neconstituţionalitate arată, în esenţă, că, întrucât prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 873/2010 s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile Legii nr. 119/2010 referitoare la magistraţi, „s-a operat o profundă discriminare”, deoarece aceleaşi argumente erau valabile şi în ceea ce priveşte pensia acordată prin Statutul deputaţilor şi al senatorilor. Or, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi trebuie să fie aplicata în mod nediscriminatoriu.

Totodată, arată că modificarea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi se reglementează printr-o procedură specială şi extraordinară a Parlamentului, iar adoptarea Legii nr. 119/2010 nu a respectat această procedură constituţională. De asemenea, potrivit art. 73 alin. (3) din Constituţie, statutul deputaţilor şi al senatorilor se reglementează prin lege organică. Pe de-o parte, Guvernul nu avea drept de iniţiativă legislativă, iar, pe de altă parte, era necesară întrunirea votului majorităţii deputaţilor şi senatorilor aleşi, adică cel puţin 236 voturi. Or, Legea nr. 119/2010 pentru care Guvernul şi-a asumat răspunderea la 7 iunie 2010 a fost promovată prin respingerea moţiunii de cenzură, care nu a întrunit majoritatea cerută de Constituţie (228 de voturi faţă de 236 necesare). Prin urmare, voturile împotriva moţiunii şi deci pentru proiectul de lege au fost 197, legea fiind adoptată fără majoritatea cerută de Constituţie pentru a putea modifica o lege organică.

De asemenea, susţine că Legea nr. 119/2010 încalcă principiul neretroactivităţii legii. În acest sens, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 120/2007 şi nr. 46/2002, potrivit cărora pensiile speciale sunt pensii ocupaţionale, care nu pot fi recalculate în baza unor legi noi, întrucât legea s-ar aplica retroactiv.

În final, susţine că Legea nr. 119/2010 încalcă şi principiul neatingerii drepturilor câştigate, principiu recunoscut în sistemul nostru constituţional începând cu Constituţia din 1923 care l-a proclamat în mod expres. Astfel, pensia este un drept dobândit la momentul deciziei de pensionare, iar încălcarea acestui drept reprezintă o încălcare a principiului stabilităţii şi predictibilităţii. Prestaţia la care se obligă statul se execută fracţionat, în fiecare lună, pentru simplul argument că nu se poate cunoaşte durata vieţii pensionarului. Aceste prestaţii nu sunt diferite, nu au un scop diferit, astfel încât să poată fi separate. Deoarece dreptul la asigurări sociale se naşte în momentul deciziei de pensionare, statul nu poate interveni în a diminua prestaţiile sale de la un anumit moment, întrucât aceasta echivalează cu diminuarea dreptului însuşi şi prejudicierea dreptului de proprietate.

În Dosarul nr. 1.136D/2011, autorul excepţiei de neconstituţionalitate arată, în esenţă, că dreptul la pensie este o creanţă împotriva statului, asumată de acesta prin actele normative emise şi prin deciziile de acordare a pensiei de serviciu. Atât titlul creanţei, respectiv categoria de pensie, cât mai ales cuantumul său ţin de esenţa creanţei, orice atingere adusă acestora fiind de natură să încalce principiul constituţional al garantării creanţelor asupra statului. Or, prin înlăturarea pensiei de serviciu se revine la inechităţile pe care legislaţia ultimilor ani a încercat să le repare.

Susţine că Legea nr. 119/2010 este retroactivă, întrucât obligaţia asumată de către stat cu privire la pensia de serviciu este unică, executarea acesteia fiind periodică. Aşadar, prin schimbarea categoriei pensiei şi micşorarea cuantumului acesteia, este afectată obligaţia unică asumată de către stat.

În final, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 120/2007 şi nr. 874/2010, prin care Curtea Constituţională a hotărât în sensul imposibilităţii scăderii cuantumului pensiei.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010.

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate consideră că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii. art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 44 privind dreptul de proprietate, art. 47 alin. (2) privind dreptul la pensie, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau at unor libertăţi, art. 65 alin. (2), conform căruia „Camerele îşi desfăşoară lucrările în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru: [...] I) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora [...]”, şi art. 73 alin. (3) lit. c), potrivit căruia „Prin lege organică se reglementează: [...] c) statutul deputaţilor şi ai senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora [...]”.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorii excepţiei de neconstituţionalitate formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă privind Legea nr. 119/2010.

Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, prin raportare la aceleaşi prevederi constituţionale ca şi cele invocate în cauza de faţă, prin Decizia nr. 1.285 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 23 noiembrie 2011. Cu acel prilej, Curtea a observat că autorul excepţiei porneşte de la o ipoteză greşită, în sensul că în domeniul rezervat legilor organice se” poate reglementa numai în condiţiile art. 75 şi art. 76 din Constituţie. Or, chiar Constituţia, la art. 114, oferă Guvernului competenţa de a-şi angaja răspunderea în faţa

Parlamentului asupra unui proiect de lege cu consecinţa adoptării legii respective dacă nu a fost depusă o moţiune de cenzură sau dacă aceasta nu a fost votată în condiţiile art. 113 din Constituţie. Acest proiect de lege poate viza domenii care fac atât obiectul legii ordinare, cât şi obiectul legii organice, domeniile excluse fiind, spre exemplu, legile constituţionale sau legile pentru adoptarea cărora Constituţia prevede o anume procedură {a se vedea art. 138 din Constituţie). Astfel, Curtea a reţinut că, indiferent de materia în care intervine, cea a legii ordinare sau organice, un proiect de lege poate fi adoptat atât pe calea prevăzută de art. 75 şi 76, cât şi pe cea reglementată de art. 114 din Constituţie.

Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 1.481 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 17 ianuarie 2012, constatând că dispoziţiile de lege criticate nu contravin dispoziţiilor art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, art. 47 alin. (2) privind dreptul la pensie şi art. 44 privind dreptul de proprietate. În acest sens, Curtea â reţinut că prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 433 din 28 iunie2010, s-a constatat, în esenţă, că „pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, şi anume: pensia contributivă şi un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială”. Acordarea acestui supliment, neavând ca temei contribuţia la sistemul de asigurări sociale, „ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie, ca element constitutiv al acestuia”. Prin urmare, dobândirea dreptului la pensie specială „nu poate fi considerată ca instituind o obligaţie ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câştigat reprezentând doar prestaţiile deja realizate până la intrarea în vigoare a noii reglementări şi asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. [...] Conformându-se dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, textele de lege criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor şi numai în ceea ce priveşte cuantumul acestora. Celelalte condiţii privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în acea profesie şi vârsta eligibilă, nu sunt afectate de noile reglementări. De asemenea, Legea privind instituirea unor măsuri în domeniul pensiilor iu se răsfrânge asupra prestaţiilor deja obţinute anterior intrării sale în vigoare, care constituie facta praeterita”.

Totodată, Curtea a statuat că „partea necontributivă a pensiei de serviciu, chiar dacă poate fi încadrată, potrivit interpretării pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în noţiunea de «bun», ea reprezintă totuşi, din această perspectivă, un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia exproprierii”.

Referitor la critica privind instituirea unui tratament juridic diferenţiat aplicabil parlamentarilor pensionari în raport cu magistraţii care continuă să beneficieze de pensie de serviciu, ceea ce conduce, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate Florin Velicu la încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în drepturi, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 1.359 din 13 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 16 decembrie 2011. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că cele două categorii socioprofesionale comparate se află în situaţii obiectiv diferite. Astfel, existenţa unor interdicţii sau incompatibilităţi asemănătoare nu este de natură să pună un semn de egalitate între activitatea şi statutul magistraţilor şi cele ale parlamentarilor. În timp ce magistratul, aflat în exerciţiul profesiei sale, dedicată înfăptuirii justiţiei, este ţinut de o serie de obligaţii care asigură imparţialitatea actului de justiţie, ca o trăsătură definitorie a acestuia, interdicţii care se extind pe întreaga carieră în justiţie, parlamentarul, chemat să reprezinte poporul în cadrul autorităţii legiuitoare, este ţinut, numai pe perioada exercitării mandatului, de anumite interdicţii care urmăresc asigurarea unui vot cât mai ferit de influenţa unor interese personale. În acest din urmă caz însă nu se poate vorbi de o imparţialitate absolută, aşa cum se cere în justiţie, amprenta politică fiind de esenţa opţiunii votului parlamentar. De altfel, chiar dispoziţiile constituţionale fac deosebiri între statutul magistraţilor şi cel al parlamentarilor. Astfel, dacă art. 125 alin. (3) din Constituţie prevede că „funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”, potrivit art. 71 alin. (2) din acelaşi act normativ fundamental, „calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului”.

Întrucât criticile de neconstituţionalitate din prezenta cauză privesc, în esenţă, aceleaşi aspecte şi având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţiile deciziilor menţionate îsi păstrează valabilitatea si în cauza de faţă.

În final, Curtea constată că dispoziţiile de lege nu contravin nici prevederilor art. 53 din Constituţie, deoarece acestea sunt aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care, astfel cum s-a arătat anterior, nu s-a constatat.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, excepţie ridicată de Florin Velicu şi de Florentina Lucaciu în dosarele nr. 45.599/3/2010 şi nr. 50.435/3/2010 ale Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 februarie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind suplimentarea bugetului Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2012

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 30 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă suplimentarea bugetului Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2012, cu suma de 10000 mii lei, pentru dotarea cu mobilier şcolar a unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat, la capitolul 65.01 „învăţământ”, titlul 20 „Bunuri şi servicii”.

Art. 2. - Suma prevăzută la art. 1 va fi repartizată inspectoratelor şcolare, prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului.

Art. 3. - Ordonatorii de credite răspund de modul de utilizare a sumelor alocate potrivit prevederilor art. 2, în conformitate cu dispoziţiile legale.

Art. 4. - Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să introducă, la propunerea ordonatorului principal de credite, modificările corespunzătoare în structura bugetului de stat şi în volumul şi structura bugetului Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului pe anul 2012.

 

PRIM-MINJSTRU

MIHAI-RĂZVAN UNGUREANU

Contrasemnează:

p. Ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului,

Iulia Adriana Oana Badea,

secretar de stat Ministrul finanţelor publice,

Bogdan Alexandru Drăgoi

 

 

Bucureşti, 11 aprilie 2012.

Nr. 281.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL ECONOMIEI, COMERŢULUI ŞI MEDIULUI DE AFACERI

AGENŢIA PENTRU IMPLEMENTAREA PROIECTELOR ŞI PROGRAMELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ŞI MIJLOCII

 

DECIZIE

privind modificarea Procedurii de implementare a Programului pentru dezvoltarea abilităţilor antreprenoriale în rândul tinerilor şi facilitarea accesului acestora la finanţare - START, aprobată prin Decizia preşedintelui Agenţiei pentru Implementarea Proiectelor şi Programelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii nr. 6272012

 

Având în vedere prevederile anexei nr. 3/3504/16 la Legea bugetului de stat pe anul 2012 nr. 293/2011, ale art. 25 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 3 lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 65/2009 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei pentru Implementarea Proiectelor şi Programelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, republicată, precum şi ale art. 230 lit. u) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 5 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 65/2009, republicată,

preşedintele Agenţiei pentru implementarea Proiectelor şi Programelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii emite prezenta decizie.

Art. I. - Procedura de implementare a Programului pentru dezvoltarea abilităţilor antreprenoriale în rândul tinerilor şi facilitarea accesului acestora la finanţare - START, aprobată prin Decizia preşedintelui Agenţiei pentru implementarea Proiectelor şi Programelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii nr. 62/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 şi 166 bis din 14 martie 2012, se modifică după cum urmează:

1. La punctul 4 subpunctul 4.6, nota de subsol 8 va avea următorul cuprins:

„8 Această activitate poate fi efectuată înainte de semnarea contractului de finanţare/contractului de credit bancar şi AFN.”

2. La punctul 6, subpunctul 6.4 va avea următorul cuprins:

„6.4. UCSEC din cadru! Agenţiei va realiza evaluarea şi selecţia în termen de 40 de zile lucrătoare de la data primirii de la OTIMMC a copiei documentaţiei şi a planurilor de afaceri depuse de către solicitanţii admişi din punct de vedere administrativ şi al eligibilităţii, pe baza procedurii operaţionale de selectare, evaluare şi contractare a Programului, aprobată prin decizie a preşedintelui Agenţiei. În cadrul etapei a II-a a Programului se finanţează implementarea celor mai bune planuri de afaceri, care au obţinut cei puţin 60 de puncte conform Grilei de evaluare, anexă la modelul planului de afaceri. Modelul planului de afaceri va fi afişat pe site-ul www.aippimm.ro, după selectarea instituţiei de credit partenere în Program şi semnarea unei convenţii de colaborare cu aceasta. Finanţarea planurilor de afaceri se va face în ordinea punctajului obţinut în urma evaluării şi în limita bugetului alocat. La punctaje egale va prevala numărul de înregistrare on-line, conform principiului «primul venit-primul servit».”

3. La punctul 6, subpunctul 6.25 va avea următorul cuprins:

„6.25. După efectuarea cheltuielilor aprobate, beneficiarul va prezenta la bancă formularul de decont (anexa 12) aprobat de UPSEC şi UMCR din cadrul OTIMMC şi facturile fiscale originale certificate cu bun de plată de către UMCR din cadrul OTIMMC. Certificarea facturilor fiscale constă în menţiunea bun de plată, semnătură şi ştampilă din partea UMCR din cadrul OTIMMC. Pentru plăţile efectuate în valută, conversia se face utilizându-se cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a procedurii de implementare a Programului.”

4. La anexa nr. 3, litera h) va avea următorul cuprins:

,,h) Situaţiile financiare ale solicitantului, înregistrate la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice pe a căror rază îşi au sediul operatorii economici (art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, aprobată prin Legea nr. 34/3011 (bilanţ contabil, contul de profit şi pierdere, date informative, anexe, balanţa de verificare) la 31 decembrie 2011, în copie certificată.”

5. La anexa nr. 9, la anexa la contractul de finanţare, nota de subsol 4 va avea următorul cuprins:

„4 Această activitate poate fi efectuată înainte de semnarea contractului de finanţare/contractului de credit bancar şi AFN.”

6. La anexa nr. 10, nota de subsol 5 va avea următorul cuprins:

„5 Această activitate poate fi efectuată înainte de semnarea contractului de finanţare/contractului de credit bancar şi AFN.”

7. Anexa nr. 13 se abrogă.

Art. II. - Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intra în vigoare la data publicării.

 

Preşedintele Agenţiei pentru Implementarea Proiectelor şi Programelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii,

Cristian Haiduc

 

 

Bucureşti, 3 aprilie 2012.

Nr. 108.

 

MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE

 

ORDIN

privind intrarea în vigoare a unor tratate internaţionale

 

Constatând că părţile au îndeplinit procedurile legale necesare pentru intrarea în vigoare a tratatelor internaţionale enumerate mai jos,

în temeiul art. 25 alin. (9) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, potrivit căruia prin ordin al ministrului afacerilor externe se face cunoscută intrarea în vigoare a tratatelor internaţionale încheiate de România cu alte state, care se publică, fără plată, în Monitorul Oficial al României, Partea I,

ministrul afacerilor externe emite prezentul ordin.

Art. 1. - La data de 4 ianuarie 2012 a intrat în vigoare Acordul maritim dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Turcia, semnat la Bucureşti la 3 martie 2008, ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 287/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 10 decembrie 2008.

Art. 2. - La data de 12 ianuarie 2012 a intrat în vigoare Protocolul dintre România şi Bosnia şi Herţegovina, semnat la Sarajevo la 18 iulie 2011, privind amendamentele la Acordul dintre România şi Bosnia şi Herţegovina privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, semnat la Sarajevo la 20 februarie 2001, ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 43/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 241 din 6 aprilie 2011.

Art. 3. - La data de 19 ianuarie 2012 a intrat în vigoare Acordul dintre România şi Regatul Spaniei cu privire la funcţionarea Institutului Cultural Român de la Madrid şi a Centrului Spaniol al Institutului Cervantes din Bucureşti, semnat la Madrid la 19 octombrie 2010, ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 295/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 5 ianuarie 2012.

Art. 4. - La data de 28 ianuarie 2012 a intrat în vigoare pentru România Acordul multilateral dintre statele din sud-estul Europei pentru aplicarea Convenţiei privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontieră, semnat la Bucureşti la 20 mai 2008, ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 242/2011, publicată în Monitorul Oficia! al României, Partea I, nr. 894 din 16 decembrie 2011.

Art. 5. - La data de 31 ianuarie 2012 a intrat în vigoare Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Socialiste Vietnam privind cooperarea în domeniul apărării, semnat la Hanoi la 13 aprilie 2011, ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 298/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 10 ianuarie 2012.

Art. 6. - La data de 10 februarie 2012 a intrat în vigoare Protocolul privind conservarea biodiversităţii şi a cadrului natural al Mării Negre, semnat la Sofia la 14 iunie 2002, la Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării, semnată la Bucureşti la 21 aprilie 1992, ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 218/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 859 din 6 decembrie 2011.

Art. 7. - La data de 14 februarie 2012 a intrat în vigoare Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Haşemit al Iordaniei privind transportul rutier internaţional de persoane şi de mărfuri, semnat la Amman la 9 ianuarie 2011, ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 263/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 834 din 14 decembrie 2011.

Art. 8. - La data de 24 februarie 2012 a intrat în vigoare Tratatul dintre România şi Regatul Norvegiei privind transferarea persoanelor condamnate, semnat la Oslo la 20 septembrie 2010, ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 296^2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea lt nr. 33 din 16 ianuarie 2012.

Art. 9. - La data de 2 aprilie 2012 a intrat în vigoare Convenţia europeană privind suprimarea cerinţei legalizării pentru documentele întocmite de agenţii diplomatici şi funcţionarii consulari, adoptată la Londra la 7 iunie 1968 şi semnată de România la Strasbourg la 21 mai 2010, ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 114/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 5 iulie 2011.

Art. 10. - La data de 1 mai 2012 va intra în vigoare Convenţia europeană revizuită în materia adopţiei de copii, adoptată la Strasbourg la 27 noiembrie 2008 şi semnată de România la Strasbourg la 4 martie 2009, ratificai de Parlamentul României prin Legea nr. 138/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 21 iulie 2011.

 

Ministrul afacerilor externe,

Cristian Diaconescu

 

Bucureşti, 4 aprilie 2012.

Nr. 378.

 

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

 

ORDIN

pentru aprobarea Instrucţiunilor de aplicare la nivelul Autorităţii Naţionale a Vămilor a prevederilor titlului I „Transparenţa informaţiilor referitoare la obligaţiile bugetare restante” al cărţii I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei

 

Având în vedere prevederile art. 10 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 5 alin. (3) din titlul I „Transparenţa informaţiilor referitoare la obligaţiile bugetare restante” al cărţii I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul finanţelor publice emite următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă Instrucţiunile de aplicare la nivelul Autorităţii Naţionale a Vămilor a prevederilor titlului I „Transparenţa informaţiilor referitoare la obligaţiile bugetare restante” al cărţii I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Direcţiile regionale pentru accize şi operaţiuni vamale din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul finanţelor publice,

Bogdan Alexandru Drăgoi

 

Bucureşti, 11 aprilie 2012.

Nr. 507.

 

ANEXĂ

 

INSTRUCŢIUNI

de aplicare la nivelul Autorităţii Naţionale a Vămilor a prevederilor titlului I „Transparenţa informaţiilor referitoare la obligaţiile bugetare restante” al cărţii I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice si în mediul de afaceri, prevenirea si sancţionarea corupţiei

 

1. În vederea descurajării acumulării de arierate bugetare de către contribuabilii persoane juridice, Autoritatea Naţională a Vămilor va aduce la cunoştinţa publică lista contribuabililor, cu excepţia microîntreprinderilor, astfel cum au fost definite la art. 1121 din titlul IV1 al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, care înregistrează obligaţii bugetare restante reprezentând creanţe fiscale rezultate din raporturi juridice vamale.

2. Contribuabililor persoane juridice în privinţa cărora a fost declanşată procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, reglementată de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, nu li se aplică prevederile Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare.

3. Obligaţiile bugetare stabilite prin titluri de creanţa împotriva cărora contribuabilul a exercitat căile de atac prevăzute de lege nu suni făcute publice până la soluţionarea căilor de atac.

4. Lista contribuabililor care înregistrează obligaţii bugetare restante va cuprinde: numele debitorilor, cuantumul obligaţiilor restante datorate la bugetul de stat, pe total şi pe principalele tipuri de creanţe fiscale rezultate din raporturi juridice vamale, şi modalităţile de colectare aplicate de direcţiile regionale pentru accize şi operaţiuni vamale din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor.

5. Structura înregistrărilor referitoare la un contribuabil este prezentată în Lista contribuabililor care înregistrează obligaţii bugetare restante reprezentând creanţe fiscale rezultate din raporturi juridice vamale, prevăzută în anexa nr. 1, care face parte integrantă din prezentele instrucţiuni.

6. Informaţiile referitoare la obligaţiile bugetare restante ale contribuabililor se stabilesc de către direcţiile regionale pentru accize şi operaţiuni vamale din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor, pe baza evidenţelor proprii.

7. De corectitudinea informaţiilor care vor fi publicate pe site-ul Autorităţii Naţionale a Vămilor (www.customs.ro) răspund directorii executivi ai direcţiilor regionale pentru accize şi operaţiuni vamale în a căror evidenţă sunt înregistrate obligaţiile bugetare restante ale contribuabililor.

8. În vederea publicării pe site-ul Autorităţii Naţionale a Vămilor a listei contribuabililor care înregistrează obligaţii bugetare restante reprezentând creanţe fiscale rezultate din raporturi juridice vamale, direcţiile regionale pentru accize şi operaţiuni vamale din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor vor proceda astfel:

a) până la data de 15 aprilie 2012, directorii executivi ai direcţiilor regionale pentru accize şi operaţiuni vamale vor transmite Direcţiei de tehnologia informaţiei, comunicaţii şi statistică vamală din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor numele şi prenumele persoanelor care vor avea atribuţii în ceea ce priveşte publicarea pe site-ul Autorităţii Naţionale a Vămilor a listei contribuabililor care înregistrează obligaţii bugetare restante la data de 31 martie 2012;

b) până la data de 20 aprilie 2012, serviciile financiar, contabilitate şi administrarea serviciilor din cadrul direcţiilor regionale pentru accize şi operaţiuni vamale vor înainta serviciilor juridice lista contribuabililor care înregistrează obligaţii bugetare restante la data de 31 martie 2012;

c) serviciile juridice vor proceda la verificarea în evidenţă a obligaţiilor bugetare restante la data de 31 martie 2012 cuprinse în lista comunicată de serviciile financiar, contabilitate şi administrarea serviciilor (cu excepţia microîntreprinderilor);

d) după verificarea informaţiilor referitoare la obligaţiile bugetare restante la data de 31 martie 2012, serviciile juridice vor transmite serviciilor financiar, contabilitate şi administrarea serviciilor rezultatul verificărilor efectuate;

e) sumele reprezentând obligaţii bugetare restante vor fi notificate debitorilor în scris de către direcţiile regionale pentru accize şi operaţiuni vamale. Modalitatea de comunicare a notificării va fi cea prevăzută de dispoziţiile art. 44 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare;

f) după punerea de acord cu debitorii asupra obligaţiilor restante, aceştia vor recunoaşte sub semnătură realitatea informaţiilor care urmează a fi incluse pe site-ul Autorităţii Naţionale a Vămilor;

g) dacă în termen de 3 zile de la primirea notificării de publicare debitorii nu transmit direcţiei regionale pentru accize şi operaţiuni vamale în a cărei evidenţă sunt înregistrate obligaţiile bugetare restante eventuale dovezi în ceea ce priveşte stingerea acestora, se consideră ca fiind datorate obligaţiile bugetare restante înregistrate în evidenţa direcţiilor regionale pentru accize şi operaţiuni vamale din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor.

9. Până la data de 28 aprilie 2012, direcţiile regionale pentru accize şi operaţiuni vamale din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor vor definitiva informaţiile referitoare la obligaţiile bugetare restante ale contribuabililor.

10. La data de 30 aprilie 2012, direcţiile regionale pentru accize şi operaţiuni vamale vor publica pe site-ul Autorităţii Naţionale a Vămilor lista contribuabililor care înregistrează obligaţii bugetare restante la data de 31 martie 2012, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 1.

11. Informaţiile cuprinse pe site-ul Autorităţii Naţionale a Vămilor referitoare la obligaţiile bugetare restante vor fi actualizate trimestrial până în ultima zi a primei luni din trimestrul următor celui de raportare.

12. În situaţia în care un debitor nu mai înregistrează obligaţii bugetare restante, procedura de modificare a informaţiilor de pe site-ul Autorităţii Naţionale a Vămilor este următoarea:

a) debitorul va face dovada achitării integrale a obligaţiilor bugetare restante direcţiei regionale pentru accize şi operaţiuni vamale unde sunt înregistrate acestea, prin completarea unei cereri de modificare a informaţiilor referitoare la obligaţiile bugetare restante de pe site-ul Autorităţii Naţionale a Vămilor, conform modelului prevăzut în anexa nr. 2, care face parte integrantă din prezentele instrucţiuni. Cererea are anexate copii de pe ordinele de plată. Data achitării este data ultimului ordin de plată efectuată în contul obligaţiilor restante;

b) în termen de 8 zile lucrătoare de la data primirii cererii, direcţia regională pentru accize şi operaţiuni vamale unde sunt înregistrate obligaţiile bugetare restante va verifica efectuarea plăţilor în contul obligaţiilor datorate bugetului de stat şi va actualiza informaţiile publicate pe site-ul Autorităţii Naţionale a Vămilor, coloana 3 din anexa nr. 1 fiind completată cu cifra zero.

13. În situaţia în care se constată erori materiale şi omisiuni la publicarea pe site-ul Autorităţii Naţionale a Vămilor a informaţiilor referitoare la obligaţiile restante ale contribuabililor, direcţia regională pentru accize şi operaţiuni vamale unde sunt înregistrate obligaţiile bugetare restante va modifica de urgenţă lista contribuabililor care înregistrează obligaţii bugetare restante publicată pe site-ul Autorităţii Naţionale a Vămilor.

Prin eroare materială se înţelege:

a) preluarea eronată a datelor din evidenţa proprie a direcţiilor regionale pentru accize şi operaţiuni vamale;

b) completarea eronată a coloanei „Observaţii”;

c) publicarea eronată a unor contribuabili care, potrivit legii, sunt exceptaţi de la publicarea pe site.

Constituie omisiune la publicarea pe site neselectarea, din eroare, a unor contribuabili care înregistrează obligaţii bugetare restante.

 

ANEXA Nr. 1

la instrucţiuni

 

LISTA

contribuabililor care înregistrează obligaţii bugetare restante reprezentând creanţe fiscale rezultate din raporturi juridice vamale la data de......................

 

Nr. crt.

Denumirea debitorului

Codul unic de înregistrare

Obligaţii bugetare restante

Majorări. dobânzi şi penalităţi de orice fel

Observaţii

Total, din care

TVA

Taxe vamale

Accize

Taxe antidumping

Taxe

compensatorii

Amenzi

Alte taxe

0

1

2

3

4

5

6

7

e

9

10

11

12

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NOTA:

Coloana „Observaţii” se va completa, după caz, astfel:

- s-au acordat înlesniri la plată;

- s-a început procedura de executare silită;

- societate aflată în administrare specială conform prevederilor Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările şi completările ulterioare;

- societate aflată în lichidare voluntară conform prevederilor legale în materie;

- societatea a depus cerere de compensare aflată în curs de soluţionare;

- obligaţiile au fost achitate la data de...................

 

ANEXA Nr. 2

la instrucţiuni

 

Număr de înregistrare................

Din data de.....................

(loc rezervat pentru direcţia regională pentru accize şi operaţiuni vamale)

Codul fiscal/ |_|_|_|_|_|_|_|_|_|_|

Codul unic de înregistrare |_|_|_|_|_|_|_|_|_|_|

 

Denumirea

 

Judeţul

 

 Localitatea

Str.

 

Nr.

 

Bl.

 

Sc.

 

Ap.

Sectorul

 

 Codul poştal

 

Tel.:

 

 Fax:

 

 

CERERE

de modificare a informaţiilor referitoare la obligaţiile bugetare restante reprezentând creanţe fiscale rezultate din raporturi juridice vamale de pe site-ul Autorităţii Naţionale a Vămilor

 

Prin prezenta, solicităm modificarea informaţiilor cuprinse pe site-ul Autorităţii Naţionale a Vămilor,

întrucât, la data de..............., societatea şi-a achitat toate obligaţiile faţă de bugetul de stat reprezentând

creanţe fiscale rezultate din raporturi juridice vamale.

…………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………..

Anexăm următoarele ordine de plată:

…………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………..

 

Numele şi prenumele........................... Semnătura şi ştampila

Funcţia............................................................

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

DECIZIA Nr. 5

din 12 martie 2012

 

Dosar nr. 4/2012

Rodica Aida Popa - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Corina Michaela Jîjîie -preşedintele Secţiei penale

Ionel Barbă - preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Adrian Bordea - preşedintele Secţiei a II-a civile

Florentin Sorin Drăguţ - judecătoria Secţia I civilă

Cristina Luzescu - judecător la Secţia I civilă

Elena Floarea - judecător la Secţia I civilă

Dănuţ Cornoiu - judecător la Secţia I civilă

Eugenia Puşcaşiu - judecător la Secţia I civilă, judecător-raportor

Raluca Moglan - judecător la Secţia I civilă

Adriana Chioseaua - judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă

Tatiana Gabriela Năstase - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă, judecător-raportor

Elena Cârcei - judecător la Secţia a II-a civilă

Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Florica Voicu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecător-raportor

Simona Camelia Marcu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Sîrbu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Maria Ilie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Emanuel Albu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Magdalena Frumuşelu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu - judecător la Secţia Penală

Ionuţ Matei - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 4/2012 este (egal constituit, conform dispoziţiilor art. 3306 alin. 2 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010 şi prin Legea nr. 71/2011, raportate la dispoziţiile art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare, lipsind judecătorul desemnat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi să susţină recursul în interesul legii, doamna judecător Simona Bacşin, preşedintele Secţiei I civile a Curţii de Apel Galaţi.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent desemnat pentru această cauză, doamna Oana-Cristina Stan, din cadrul Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, referitor la instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite şi la calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, prin care să se stabilească faptul că dispoziţiile art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite este instanţa de executare, respectiv judecătoria, iar calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea acestor cereri este recursul.

Preşedintele completului, doamna judecător Rodica Aida Popa, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursurilor în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele;

1. Problemele de drept ce au generat practica neunitară

Prin recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi s-a arătat că în practica instanţelor de judecată nu există un punct de vedere unitar cu privire la:

1. interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, referitor la instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite;

2. calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

2. Examenul jurisprudenţial

În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări S-a constatat că nu există practică unitară în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, cu referire la instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite şi la calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unor astfel de cereri.

3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1. În ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite

3.1.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, unele instanţe, învestite cu o cerere de întoarcere a executării în condiţiile prevăzute de art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, au considerat că este competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite instanţa care a soluţionat în fond litigiul în care au fost pronunţate hotărârile a căror desfiinţare justifică întoarcerea executării, stabilită potrivit dispoziţiilor art. 1-19 din Codul de procedură civilă sau desemnată printr-o lege specială, în raport cu natura juridică a litigiului şi, respectiv, cu elementele acţiunii civile (obiect, părţi, cauză).

S-a considerat că o asemenea interpretare are la bază considerente de ordin raţional şi, raportat la art. 4042 alin. 2 din Codul de procedură civilă, este de neconceput instituirea unor mecanisme procedurale diferite pentru soluţionarea unor cereri ce au o natură identică.

3.1.2. Într-o a două orientare jurisprudenţială s-a considerat că în stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cererii de întoarcere a executării silite se are în vedere doar criteriul valoric al obiectului litigiului.

În argumentare s-a arătat faptul că, în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, reclamantul poate exercita dreptul la acţiune pentru întoarcerea executării silite pe calea unei cereri separate care se adresează instanţei judecătoreşti „competente potrivit legii”.

S-a susţinut că, avându-se în vedere caracterul echivoc al sintagmei „instanţa judecătorească competentă potrivit legii” şi posibilitatea interpretării diferite a acesteia, se impun referinţe privitoare la conceptele de „drept subiectiv civil”, „acţiune” şi „drept la acţiune”, pentru determinarea competenţei materiale de soluţionare a cererii de întoarcere a executării silite.

Ca atare, s-a susţinut că identificarea şi cunoaşterea exactă a conceptelor sus-evocate conduc la concluzia că este exclusă ipoteza ca legiuitorul să fi avut în vedere instanţa de executare prevăzută de art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

Din această perspectivă, unele instanţe au reţinut că, întrucât dispoziţiile art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă nu indică expres competenţa instanţei de executare precum în cazul contestaţiei la executare, regula nu poate fi aplicată prin extrapolare şi altei situaţii, chiar dacă există o strânsă legătură între acestea, şi, ca atare, devin incidente prevederile art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă care stabilesc competenţa judecătoriei şi tribunalului în funcţie de criteriul valoric a! obiectului cererii de chemare în judecată.

În argumentarea punctului de vedere, pornind de la raportul dintre legea generală şi legea specială, potrivit principiului generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant, s-a ajuns la interpretarea restrictivă fundamentată pe argumentul că „excepţia este de strictă interpretare şi aplicare”, ce permite astfel a se trage concluzia că atunci când nu este reglementată o situaţie de excepţie intervine dreptul comun.

Ca atare, s-a reţinut că, întrucât normele care reglementează competenţa materială a instanţei de executare sunt norme cu caracter special, acestea sunt de strictă interpretare, nefiind susceptibile de a fi aplicate prin analogie.

În aceeaşi opinie s-a mai reţinut că întoarcerea executării silite nu face parte din „categoria oricăror alte incidente” apărute în cursul executării silite pentru a se putea stabili competenţa de soluţionare a cererii în favoarea instanţei de executare, dat fiind faptul că această fază procesuală s-a finalizat anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Un alt argument în susţinerea celei de-a două opinii vizează faptul că natura juridică originară a litigiului din care a rezultat titlul executoriu nu poate avea relevanţă pentru determinarea instanţei competente prevăzute la art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, întrucât în faza execuţională se naşte un nou raport juridic în care părţile au o altă calitate, de creditor şi debitor, iar fundamentul cererii de întoarcere a executării silite îl constituie desfiinţarea hotărârii care constituie titlu executoriu, neavând nicio relevanţă materia juridică în care s-a pronunţat hotărârea.

3.1.3. În cea de-a treia orientare jurisprudenţială, instanţele au apreciat că instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite este judecătoria ca instanţă de executare.

În argumentarea acestei opinii s-a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 4041 alin 1 din Codul de procedură civilă, în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau executarea însăşi, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Regula rezultă din art. 4042 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi exprimă posibilitatea celui interesat de a solicita instanţei de casare ca, prin aceeaşi hotărâre, să dispună şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării.

Dacă partea nu a avut diligenta de a valorifica posibilitatea procesuală mai sus enunţată, iar instanţa care a desfiinţat hotărârea executată nu a dispus cu privire la întoarcerea executării silite, instanţa care rejudecă fondul va putea dispune această măsură în conformitate cu art. 4042 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

Dacă nici această cale nu a fost urmată, cel îndreptăţit va putea cere „instanţei competente potrivit legii” să dispună restabilirea situaţiei anterioare, astfel cum prevede art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

S-a reţinut că la determinarea instanţei competente să soluţioneze cererea de întoarcere a executării trebuie evidenţiat faptul că dispoziţiile art. 4041 alin. 1, art. 4042 şi art. 4043 din Codul de procedură civilă, ce reglementează întoarcerea executării silite, sunt cuprinse în cartea a V-a „Despre executarea silită”, cap. I „Dispoziţii generale, secţiunea a VI1-a „întoarcerea executării” din Codul de procedură civilă.

În această opinie s-a susţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 4041 alin. 1 şi art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă rezultă următoarele concluzii:

a) cererea de întoarcere a executării este o cerere ce ţine de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului;

b) dispoziţiile legale aplicabile cu privire la instanţa competentă şi căile de atac sunt cele prevăzute pentru executarea silită şi contestaţia la executare;

c) stabilindu-se o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, acesteia îi este aplicabilă procedura de soluţionare prevăzută pentru contestaţia la executare - instituţia-cadru generală în raport cu procedura specială a întoarcerii executării ce reprezintă o contestaţie specială la executare.

Astfel, făcând aplicarea prevederilor art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, conform cărora instanţa de executară este judecătoria în circumscripţia căreia s-a făcut executarea, competenţa de soluţionare a litigiului privind întoarcerea executării silite aparţine aceleiaşi instanţe - judecătoriei, ca instanţă de executare.

3.2. În ceea ce priveşte calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă

3.2.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, unele instanţe au considerat că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect întoarcerea executării silite, în condiţiile prevăzute de art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, sunt supuse aceloraşi căi de atac prevăzute pentru hotărârile ce soluţionează fondul cauzei, întrucât întoarcerea executării silite este reglementată în Codul de procedură civilă într-o secţiune separată de contestaţia la executare şi nu cuprinde dispoziţii de trimitere la această din urmă instituţie, care are prevederi exprese privind competenţa şi căile de atac.

Drept urmare, s-a susţinut că nici în privinţa căilor de atac nu este aplicabilă procedura contestaţiei la executare, în condiţiile în care aceste dispoziţii procedurale sunt de strictă interpretare, iar în materia întoarcerii executării silite nu sunt prevăzute dispoziţii speciale, astfel că sunt incidente prevederile de drept comun conţinute de art. 282 şi 2821 din Codul de procedură civilă.

3.2.2. În cea de-a două orientare jurisprudenţială, alte instanţe au apreciat că, stabilindu-se o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, acesteia îi sunt aplicabile procedura de soluţionare şi căile de atac prevăzute pentru contestaţia la executare - instituţia-cadru generală în raport cu procedura specială a întoarcerii executării care a fost definită în doctrină şi în jurisprudenţă ca fiind o contestaţie specială la executare.

Prin urmare, împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia întoarcerii executării se poate exercita numai calea extraordinară de atac a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă, cu excepţiile prevăzute de această normă.

4. Opinia procurorului general

Procurorul general a opinat în sensul că instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite este instanţa de executare, respectiv judecătoria, iar calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea acestor cereri este recursul.

Astfel, procurorul general a susţinut că, întrucât competenţa de încuviinţare a executării silite revine, potrivit art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, judecătoriei, ca instanţă de executare, respectând principiul simetriei, tot acesteia îi revine şi competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii de întoarcere a executării, prin care se poate restabili situaţia anterioară executării, aceeaşi instanţă fiind competentă să soluţioneze şi contestaţia la executare, în lumina dispoziţiilor art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

În baza principiului simetriei, dacă executarea nu s-a putut obţine decât prin ordinul unei instanţe judecătoreşti, atunci şi revocarea unei executări (înţeleasă ca o a două executare în sens invers) nu se poate obţine decât tot prin ordinul aceleiaşi instanţe, fiind singura care cunoaşte în detaliu modul de efectuare a procedurii de urmărire silită.

Deoarece întoarcerea executării reprezintă o modalitate de realizare a unor drepturi patrimoniale, derivând din desfiinţarea titlului executoriu, iar legea în materia executării instituie competenţa judecătoriilor de a soluţiona astfel de litigii, rezultă că nici criteriul valoric şi nici cel dedus din natura litigiului din care a rezultat titlul executoriu nu pot fi valorificate pentru determinarea competenţei materiale.

Excepţiile instituite de art. 373 alin. 2 ultima teză din Codul de procedură civilă, care fac trimitere la o altă instanţă de executare în afara judecătoriei, sunt însă prevăzute în mod expres în alte acte normative [art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare].

Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că instanţa de executare este instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ, respectiv tribunalul sau curtea de apel, după distincţiile prevăzute la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În concluzie, s-a reţinut că întreaga reglementare a executării silite, precum şi a cererilor ce vizează această instituţie juridică stabileşte atribuţii şi competenţe doar pe seama judecătoriilor, ca instanţe de executare, iar excepţiile de la această regulă sunt prevăzute în mod expres.

În acord cu dispoziţiile art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care stipulează că „hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se da fără drept de apel, cu excepţia hotărârii pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul prevederilor art. 4042  alin. 3 din Codul de procedură civilă, este, în opinia procurorului general, numai recursul.

S-a mai arătat că, în jurisprudenţă sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la tribunal nu este unul absolut, fiind vorba de un drept pe care Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţi lor fundamentale l-a recunoscut fără să îl definească, în sensul restrâns al cuvântului existând posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept.

Totodată, s-a învederat că art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, consacrând dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, acordă şi posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie.

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi nu şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la soluţia ce urmează a fi pronunţată în recursul în interesul legii pe care l-a promovat, deşi particularitatea lui vizează soluţionarea cererii de întoarcere a executării silite, atunci când titlul executoriu iniţial era o hotărâre judecătorească pronunţată de un complet specializat de dreptul muncii şi asigurări sociale.

5. Raportul asupra recursurilor în Interesul legii

Raportul asupra recursurilor în interesul legii, întocmit conform art. 3306 alin. 6 din Codul de procedură civilă, a concluzionat ca fiind corectă una dintre soluţiile identificate de examenul jurisprudenţial, respectiv aceea că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă instanţa judecătorească competentă potrivit legii să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare este instanţa de executare, respectiv judecătoria, iar hotărârea judecătorească pronunţată este supusă căii de atac a recursului.

6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere că jurisprudenţă neunitară a fost generată de modalitatea de interpretare diferită a dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, ce constituie obiect al recursurilor în interesul legii, urmează a fi supuse examinării următoarele aspecte: 1. reglementarea legală (sediul materiei) a instituţiei întoarcerii executării; 2. fundamentul juridic al acestei instituţii; 3. natura, caracterul, dinamica, mijloacele juridice şi modalităţile de realizare a întoarcerii executării; 4. incidenţa principiului simetriei raportat la competenţa materială a instanţelor, în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei la executare; 5. calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării (prin raportare la natura juridică a întoarcerii executării = „contestaţie specială la executare*); 6. dreptul la un „recurs efectiv” prin prisma dispoziţiilor art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă, art. 3041 din Codul de procedură civilă şi art. 13 şi 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

I. Instituţia întoarcerii executării este reglementată în Codul de procedură civilă, cartea a V-a „Despre executarea silită”, cap. I „Dispoziţii generale”, secţiunea a VI1-a” „întoarcerea executării”, ce constituie deci sediul materiei.

Este de observat că prin art. 3791 din Codul de procedură civilă se prevede expres şi imperativ că „în cazul in care s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept. Dispoziţiile art. 4041- 4043 sunt aplicabile”.

Ca atare, din însăşi reglementarea instituţiei întoarcerii executării, constând în repunerea părţilor în situaţia anterioară, în cadrul executării silite, rezultă, fără posibilitate de echivoc, că legiuitorul a avut în vedere ca acestei instituţii juridice, ce reprezintă de fapt o situaţie „simetric inversă executării săvârşite”, să îi fie incidente reglementările statuate în privinţa contestaţiei la executare.

Că este aşa rezultă chiar din dispoziţiile art. 4041 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.”

Pentru a se realiza însă „întoarcerea executării” trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

1. Cel interesat, debitorul urmărit, trebuie să ceară instanţei, odată cu cererea de desfiinţare a titlului sau a executării silite, restabilirea situaţiei anterioare executării.

2. Dacă însă aceasta nu mai este posibilă, întrucât executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, partea interesată va face o cerere în despăgubire, solicitând restituirea sumei rezultate din vânzare.

Ca atare, în ambele situaţii, cererea debitorului are caracter accesoriu faţă de cererea principală de desfiinţare a titlului sau a executării.

3. Dacă debitorul nu a făcut o astfel de cerere, solicitând numai desfiinţarea titlului sau a executării, o va putea face ulterior printr-o cerere principală, invocând tocmai desfiinţarea titlului sau a executării.

4. Dacă instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau actele de executare, tot la cererea celui interesat, aceasta va putea dispune asupra restabilirii situaţiei anterioare printr-o hotărâre (art. 4042 alin. 1 din Codul de procedură civilă).

5. Dacă instanţa care a desfiinţat titlul executoriu a dispus rejudecarea în fond a cererii şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare, această măsură se va putea dispune de instanţa care judecă fondul.

6. În toate aceste situaţii, când nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare, cel îndreptăţit o va putea solicita „instanţei judecătoreşti competente potrivit legii”, dacă nu se prevede altfel.

Prin urmare, pentru a se realiza întoarcerea executării trebuie să se înlăture temeiul executării prin anularea, desfiinţarea executării sau trebuie să se invalideze executarea însăşi.

Din situaţiile expuse rezultă că „întoarcerea executării” va putea fi realizată doar dacă s-a desfiinţat însuşi titlul executoriu ori s-a anulat executarea însăşi, nu însă şi atunci când s-a anulat un anume act de executare pentru că acesta n-ar fi fost îndeplinit cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Ipoteza prevăzută de art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă este aceea care a creat un punct de vedere neunitar legat de interpretarea sintagmei „instanţă competentă potrivit legii”.

Textul de lege, art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, este cuprins în cartea a V-a, secţiunea a Vl1-a introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 219/2005.

Textul art. 4042 din Codul de procedură civilă, în întregul lui, reglementează competenţa instanţei cu privire ia soluţionarea cererii de întoarcere a executării silite şi modalitatea de sesizare a acesteia.

Nota comună a dispoziţiilor alin. 1 şi 2 ale art. 4042 din Codul de procedură civilă este aceea că titlul executoriu este reprezentat exclusiv de o hotărâre judecătorească ce face obiectul controlului judiciar.

Textul alin. 3 al art. 4042 din Codul de procedură civilă vizează însă o situaţie aparte de restabilire a situaţiei anterioare pe calea unei acţiuni separate, doar în situaţiile în care nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare în condiţiile alin. 1 şi 2 ale art. 4042 din Codul de procedură civilă.

Ca atare, rezultă că, în aplicarea art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, cel interesat solicită restabilirea situaţiei anterioare nu pe cale accesorie, ci pe calea unui proces distinct. Or, în condiţiile în care sediul materiei este cuprins în cartea a V-a „Despre executarea silită”, secţiunea a VI1-a

Întoarcerea executării”, se apreciază că natura juridică a întoarcerii executării - astfel cum a fost definită atât în doctrină, cât şi în literatura de specialitate, dar şi în practica judiciară - „de executare silită în sens invers” determină şi instanţa competentă pentru soluţionarea ei în acest caz, şi anume instanţa de executare - judecătoria, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

Din perspectiva celor expuse şi din coroborarea prevederilor art. 4042 alin. 1 din Codul de procedură civilă cu reglementarea sus-arătată din cuprinsul art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, următoarele aspecte ce caracterizează instituţia întoarcerii executării sunt esenţiale în interpretarea textului de lege:

a) întoarcerea executării este în fapt o reluare a „drumului executării”, însă în sens invers = restabilirea situaţiei anterioare executării săvârşite.

b) Cererea de întoarcere a executării silite, pe cale separată, este o cerere ce ţine în exclusivitate de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului.

c) întoarcerea executării îşi are sorgintea în executarea anterioară a unui titlu executoriu ce fusese ulterior desfiinţat, cu alte cuvinte, fundamentul juridic al instituţiei întoarcerii executării şt, implicit, caracterul de „contestaţie specială la executare” derivă din chiar executarea anterioară a unui titlu executoriu ce fusese ulterior desfiinţat, neavând astfel nicio relevanţă materia juridică în care s-a pronunţat hotărârea desfiinţată.

d) Stabilirea unei proceduri judiciare contradictorii pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, impune aplicarea procedurii de soluţionare prevăzute pentru contestaţia la executare - instituţia-cadru, generală, în raport cu procedura specială a întoarcerii executării care poate fi definită, astfel, ca o „contestaţie specială la executare”.

e) Caracterul de contestaţie specială la executare atrage incidenţa dispoziţiilor legale aplicabile contestaţiei la executare, inclusiv a celor ce vizează competenţa materială a instanţei.

Pe cale de consecinţă, întrucât competenţa de încuviinţare a executării silite revine, potrivit art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, judecătoriei, ca instanţă de executare, rezultă că, în virtutea principiului simetriei, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii de întoarcere a executării revine tot judecătoriei, ca instanţă de executare, potrivit dispoziţiilor art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Totodată, în virtutea aceluiaşi principiu, al simetriei, dacă executarea nu s-a putut obţine decât prin ordinul unei instanţe judecătoreşti, atunci şi revocarea unei executări - înţeleasă ca o a două executare în sens invers - se poate obţine doar prin ordinul aceleiaşi instanţe, fiind singura care cunoaşte în detaliu modul de săvârşire a procesului de executare silită.

f) Din această perspectivă, a caracterizării întoarcerii executării ca „o contestaţie specială la executare”, sunt de amintit şi dispoziţiile Deciziei nr. XIV din 5 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, prin care s-a statuat că: „Judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia, atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea...”.

Or, în condiţiile în care judecătoria, ca instanţă de executare, este competentă să soluţioneze contestaţia, atât împotriva executării, cât şi a titlului executoriu, aceeaşi competenţă aparţine aceleiaşi instanţe, judecătoria, atunci când se pune problema restabilirii situaţiei anterioare executării (întoarcerea executării), ca urmare a anulării executării şi, respectiv, a desfiinţării titlului executoriu în baza căruia a fost efectuată executarea silită.

g) Cum întoarcerea executării reprezintă o modalitate de „reluare a drumului executării, o „contestaţie specială la executare” şi, respectiv, o modalitate de realizare a unor drepturi patrimoniale derivând din desfiinţarea titlului executoriu şi cum în materia executării silite (a contestaţiei la executare) este instituită competenţa materială în favoarea judecătoriei (art. 3731 alin. 2 din Codul de procedură civilă), pe cale de consecinţă, nu poate opera nici criteriul valoric, nici cel dedus din natura litigiului din care a rezultat titlul executoriu.

Excepţiile instituite de art. 373 alin. 2 teza ultimă din Codul de procedură civilă, care fac trimitere la o altă instanţă de executare în afara judecătoriei, sunt însă în mod expres prevăzute în alte acte normative.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de executare este instanţa ce a soluţionat fondul litigiului în contencios administrativ (tribunalul sau curtea de apel) după distincţiile prevăzute la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

O altă excepţie este cea derivată din dispoziţiile art. 45 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora cererile de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice şi juridice, altele decât debitorii definiţi la art. 38 din actul normativ sus-menţionat, sunt de competenţa curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau. după caz, domiciliul pârâtului şi se judecă de urgenţă şi cu precădere.

Faţă de considerentele expuse, având în vedere atât sediul legal de reglementare a instituţiei întoarcerii executării - cartea a V-a - „Despre executarea silită”, secţiunea a VI1-a „întoarcerea executării” -, cât şi natura şi fundamentul juridic al instituţiei întoarcerii executării şi, implicit, caracterul de „contestaţie specială la executare” care derivă din chiar executarea anterioară a unui titlu executoriu, ce fusese ulterior desfiinţat, neavând, astfel, nicio relevanţă materia juridică în care s-a pronunţat hotărârea desfiinţată, se apreciază că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, „instanţa judecătorească competentă potrivit legii”, în restabilirea situaţiei anterioare (întoarcerea executării) pe calea unei acţiuni separate, este instanţa de executare, respectiv judecătoria.

II. În ceea ce priveşte calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, urmează a fi avute în vedere toate aspectele sus-evocate, ce caracterizează pe deplin cererea de întoarcere a executării, şi anume:

- cererea de întoarcere a executării este o cerere ce ţine de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului, iar dispoziţiile legale aplicabile, atât cu privire la instanţa competentă, cât şi cu privire la căile de atac prevăzute pentru contestaţia la executare, îi sunt aplicabile;

- s-a stabilit o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, acesteia fiindu-i aplicabile atât procedura de soluţionare, cât şi căile de atac prevăzute pentru contestaţia la executare - instituţia-cadru, generală, în raport cu procedura specială a întoarcerii executării, ce reprezintă o „contestaţie specială la executare”;

- dispoziţiile art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă prevăd că: „Hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se dă fără drept de apel, cu excepţia hotărârii pronunţate în temeiul art. 4001 şi al art. 401 alin. 2.”;

- dispoziţiile art. 3041 din Codul de procedură civilă prevăd că: „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.”;

- art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un recurs efectiv potrivit căruia: „Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.

Or, în condiţiile în care dispoziţiile art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă nu sunt cuprinse în situaţiile de excepţie sus-evocate rezultă, fără posibilitate de echivoc, că recursul este calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în ipoteza reglementată de art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Este de reţinut că, de altfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 436 din 30 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 22 iunie 2006; Decizia nr. 540 din 7 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 15 august 2007; Decizia nr. 1.066 din 20 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 842 din 8 decembrie 2007; Decizia nr. 37 din 15 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 28 ianuarie 2008; Decizia nr. 627 din 28 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 30 iunie 2009; Decizia nr. 295 din 24 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 9 mai 2011; Decizia nr. 441 din 7 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 25 iulie 2011; Decizia nr. 719 din 31 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 5 septembrie 2011, cu privire la suprimarea căii de atac a apelului prin dispoziţiile art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă, a statuat în jurisprudenţa sa constantă că „accesul liber la justiţie nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor care poate institui reguli deosebite în considerarea unor situaţii deosebite.”

Aşa fiind, Curtea Constituţională a statuat că textul de lege dedus controlului nu contravine art. 21 din Constituţia României, republicată, în măsura în care nu se precizează in terminis că accesul liber la justiţie implică întotdeauna dreptul de a exercita atât calea de atac a apelului, cât şi a recursului.

În această concluzie, Curtea aminteşte că reglementările internaţionale în materie nu impun un anumit număr de grade de jurisdicţie sau de căi de atac, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care prevăd asigurarea posibilităţii unui recurs efectiv, la o instanţă naţională.

Instanţa de contencios constituţional a mai statuat, prin deciziile sus-menţionate, că „nu sunt încălcate nici dispoziţiile art. 24 din Constituţie privind dreptul la apărare, deoarece exercitarea acestui drept nu este îngrădită, părţile având dreptul de a fi asistate de un avocat în tot cursul procesului, de a beneficia în cadrul procesului de toate mijloacele de apărare şi garanţiile prevăzute de lege.”

De altfel, potrivit art. 3041 din Codul de procedură civilă, „recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.”

Astfel fiind, prin prisma garanţiilor efective confirmate de art. 3041 din Codul de procedură civilă, nu sunt îngrădite şi nici afectate accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi cel privind dreptul la un recurs efectiv (art. 13 din Convenţie).

Exercitarea căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în ipoteza reglementată de art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă conferă instanţei, prin prisma art. 3041 din Codul de procedură civilă, dreptul de a examina cauza sub toate aspectele, ceea ce înseamnă stabilirea situaţiei de fapt (raportat la obiectul dedus judecăţii - întoarcerea executării prin restabilirea situaţiei anterioare) ce vizează temeinicia chiar şi cu privire la aplicarea legii (legalitatea) fără a fi limitată la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă.

În această reglementare, recursul reprezintă singura cale de atac, care însă permite un control judiciar deplin, sub aspectul aplicării legii şi al temeiniciei soluţiei.

Cu privire la dreptul la un recurs efectiv, prevăzut de art. 13 din Convenţie, se impun câteva precizări desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care dispoziţiile legale sus-evocate impun statelor contractante o obligaţie pozitivă, ce are ca obiect tocmai reglementarea în cadrul legislaţiei interne a unui asemenea „recurs” care să permită înlăturarea eventualelor încălcări ale dispoziţiilor Convenţiei, ca reparaţie subsecventă, indiferent de autorul acesteia, şi anume:

- că absenţa unui asemenea „recurs” în dreptul intern constituie, în concepţia instanţei europene, o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor Convenţiei;

- că „eficacitatea recursului” nu depinde de certitudinea unei soluţii favorabile pentru reclamant, „ceea ce interesează pe temeiul art. 13 din Convenţie este însăşi existenţa lui” (Cauza Rotam împotriva României).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut şi în alte cauze că: „Exigenţele art. 13, ca şi cele ale oricărei alte dispoziţii din Convenţie au în vedere întotdeauna o garanţie efectivă, şi nu un simplu act de voinţă sau un aranjament practic”;

- că principiul preeminenţei dreptului, ca principiu fundamental al unei societăţi democratice, se impune a fi observat şi în privinţa examinării „eficacităţii” recursului analizat;

- că recursul reglementat de art. 13 trebuie să fie efectiv atât în „teorie, cât şi în practică11, în special în sensul că exerciţiul său nu trebuie să fie obstrucţionat, în mod nejustificat, prin acte sau omisiuni ale autorităţilor statului;

- că în măsura în care legislaţia naţională reglementează mai multe recursuri (căi de atac), în sensul art. 13 din Convenţie, şi niciunul dintre ele, luate separat, nu îndeplineşte exigenţele acestui text, dar, dacă prin luarea în considerare a ansamblului acestor recursuri, cerinţele textului sunt îndeplinite, se poate admite că persoana interesată dispune de un „recurs efectiv” în sensul Convenţiei.

Or, din perspectiva celor expuse, recursul, cale de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în materia executării silite, din care fac parte şi cererile privind întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare, apare şi este de fapt, prin prisma dispoziţiilor art. 402 alin. 2 şi art. 3041 din Codul de procedură civilă, „un recurs efectiv”, fiind astfel întrunite exigenţele art. 13 din Convenţie.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 3307 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi.

1. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, instanţa judecătorească competentă potrivit legii să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare este instanţa de executare, respectiv judecătoria.

2. Hotărârea judecătorească pronunţată este supusă căii de atac a recursului. Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2012.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

RODICA AIDA POPA

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Stan

 

RECTIFICĂRI

 

La Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 479/2012 pentru modificarea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.009/2007 privind procedurile de selecţie a practicienilor în insolvenţă agreaţi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 4 aprilie 2012, se face următoarea rectificare:

- La art. I pct. 1, în loc de: „1. La articolul 2 alineatul (2), litera d) se abrogă.” se va citi: „1. La articolul 2 alineatul (3), litera d) se abrogă.”


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.