MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI

 

P A R T E A  I

Anul 175 (XIX) - Nr. 772       LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Miercuri, 14 noiembrie 2007

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE

 

Decizia nr. 806 din 27 septembrie 2007 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 55 alin. (1) din Codul familiei

 

Decizia nr. 857 din 9 octombrie 2007 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

1.362. - Hotărâre privind completarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 1.347/2007 pentru aprobarea Planului de măsuri privind sprijinirea cetătenilor români aflati în Italia, ca urmare a situatiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE

 

Decizia nr. XXIV din 16 aprilie 2007

 

Decizia nr. XXVI din 16 aprilie 2007

 

Decizia nr. XXVII din 16 aprilie 2007

 

Decizia nr. XXIX din 16 aprilie 2007

 

Decizia nr. XXXI din 16 aprilie 2007

 

Decizia nr. XXXII din 16 aprilie 2007

 

Decizia nr. XXXIII din 16 aprilie 2007

DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE

 

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 806

din 27 septembrie 2007

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 55 alin. (1) din Codul familiei

 

Ioan Vida - presedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Ion Tiucă - procuror

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

 

Pe rol se află solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 55 alin. (1) din Codul familiei, excepie ridicată de Alexandru Vladimir Măces în Dosarul nr. 5.944/215/2006 al Judecătoriei Craiova.

La apelul nominal lipsesc părtile, fată de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Presedintele constată cauza în stare de judecată si acordă cuvântul pe fond.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei de neconstitutionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele si lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 16 aprilie 2007, pronuntată în Dosarul nr. 5.944/215/2006, Judecătoria Craiova a sesizat Curtea Constitutională cu exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 55 din Codul familiei.

În motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorul acesteia sustine că termenul de prescriptie de 6 luni al actiunii în tăgada paternitătii creează o situatie de inegalitate juridică între sotul mamei copilului născut în timpul căsătoriei si alte categorii de persoane care pot exercita actiunea în tăgăduirea paternitătii. În conditiile în care prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 349 din 19 decembrie 2001 a fost admisă excepia de neconstitutionalitate referitoare la dispozitiile art. 54 alin. (2) din Codul familiei, înlăturându- se inegalitatea în ceea ce priveste persoanele care pot exercita actiunea în tăgăduirea paternitătii, s-a creat o inegalitate cu privire la termenul în care poate fi promovată aceasta. Astfel, pentru mamă si pentru copil actiunea este imprescriptibilă, în timp ce pentru tatăl prezumat termenul este de 6 luni de la data la care acesta a luat cunostintă despre nasterea copilului, conform art. 55 alin. (1) din Codul familiei.

Pe de altă parte, autorul sustine că textul de lege criticat instituie un regim juridic discriminatoriu între sotul mamei copilului născut în timpul căsătoriei si titularul actiunii în contestarea recunoasterii de paternitate.

Judecătoria Craiova apreciază că exceptia de neconstitutionalitate este neîntemeiată, deoarece „stabilirea caracterului imprescriptibil al dreptului tatălui copilului născut în timpul căsătoriei de a contesta paternitatea ar crea o stare de incertitudine permanentă în ceea ce priveste filiatia copilului, afectând astfel drepturile sale legale”. Se mai arată că tatăl copilului născut în timpul căsătoriei nu este într-o situatie juridică identică si nici similară cu tatăl copilului născut în afara căsătoriei, în privinta primului operând prezumtia de paternitate, în timp ce fată de cel de-al doilea filiatia este stabilită prin recunoastere voluntară sau hotărâre judecătorească. Prin urmare, este justificată reglementarea diferită a celor două situatii juridice.

Potrivit dispozitiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată presedintilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului Poporului, pentru a- si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

Guvernul consideră că exceptia de neconstitutionalitate este neîntemeiată, în sensul celor statuate de Curtea Constitutională în jurisprudenta sa.

Avocatul Poporului apreciază că textele de lege criticate sunt constitutionale, invocând în acest sens jurisprudenta Curtii Constitutionale.

Presedintii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului si Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul- raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constitutională a fost legal sesizată si este competentă, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, precum si celor ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 si 29 din Legea nr. 47/1992, să solutioneze exceptia de neconstitutionalitate.

Potrivit motivării exceptiei de neconstitutionalitate, obiectul acesteia îl constituie prevederile art. 55 alin. (1) din Codul familiei, potrivit cărora „Actiunea în tăgăduirea paternitătii se prescrie în termen de sase luni de la data când tatăl a cunoscut nasterea copilului”.

În opinia autorului, prevederile legale criticate contravin dispozitiilor constitutionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetătenilor în fata legii si a autoritătilor publice.

Examinând exceptia, Curtea observă că asupra constitutionalitătii dispozitiilor art. 55 alin. (1) din Codul familiei, în raport de prevederile art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, s-a mai pronuntat prin Decizia nr. 646 din 5 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 919 din 13 noiembrie 2006. Curtea a constatat, făcând trimitere la jurisprudenta sa în materie, că textul de lege criticat nu instituie un regim discriminatoriu între copilul născut în timpul căsătoriei, mama copilului si tatăl acestuia, în privinta termenului de exercitare a actiunii în tăgăduirea paternităii. De asemenea, Curtea a retinut că niciun tratament discriminator nu este aplicat titularului actiunii în tăgăduirea paternitătii în raport cu titularul actiunii în contestarea recunoasterii de paternitate. În primul caz aciunea este supusă prescriptiei, în cel de-al doilea caz este imprescriptibilă, dat fiind că cele două situatii juridice invocate nu sunt identice si nici similare, astfel că reglementarea lor diferită nu contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constitutie.

Cele statuate în decizia mentionată îsi păstrează valabilitatea si în prezenta cauză, neintervenind elemente noi, de natură a determina o reconsiderare a jurisprudentei Curtii.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, al art. 1- 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) si al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 55 alin. (1) din Codul familiei, exceptie ridicată de Alexandru Vladimir Măces în Dosarul nr. 5.944/215/2006 al Judecătoriei Craiova.

Definitivă si general obligatorie.

Pronuntată în sedinta publică din data de 27 septembrie 2007.

 

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

prof.univ.dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu

 

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 857

din 9 octombrie 2007

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

 

Ioan Vida - presedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Ion Tiucă - procuror

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

 

Pe rol se află solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, exceptie ridicată de Societatea Comercială „Perami Com” - S.R.L. din Oradea în Dosarul nr. 2.258/111/2006 (număr în format vechi 2.258/2006) al Tribunalului Bihor - Sectia civilă.

La apelul nominal lipsesc părtile, fată de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Presedintele constată cauza în stare de judecată si acordă cuvântul pe fond, reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a exceptiei de neconstitutionalitate, apreciind că se impune mentinerea jurisprudentei Curtii în materie.

CURTEA,

având în vedere actele si lucrările dosarului, retine următoarele: Prin Încheierea din 21 martie 2007, pronuntată în Dosarul nr. 2.258/111/2006 (număr în format vechi 2.258/2006)

Tribunalul Bihor - Sectia civilă a sesizat Curtea Constitutională cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor „art. 269 alin. (3) din Legea nr. 571/2003.”

Exceptia a fost ridicată de Societatea Comercială „Perami Com” - S.R.L. din Oradea în recursul împotriva sentintei civile prin care s-a respins contestatia la executare a unei somatii emise de Primăria Municipiului Oradea.

În motivarea exceptiei de neconstitutionalitate se sustine, în esentă, că prin textul de lege criticat legiuitorul acordă statului si unitătilor administrativ- teritoriale o pozitie privilegiată fată de cea a celorlalte persoane de drept privat. Astfel, statul sau unitătile administrativ- teritoriale nu sunt obligate să plătească impozitul pe clădiri, întrucât acesta cade în sarcina titularilor dreptului de concesiune, folosintă sau administrare, după caz. Consecinta este împovărarea chiriasului cu o dublă obligatie de plată, atât a chiriei, cât si a impozitului, ceea ce duce la încălcarea prevederilor constitutionale ale art. 44 alin. (2), referitoare la garantarea si ocrotirea proprietătii private în mod egal, indiferent de titular, si ale alin. (7), potrivit cărora dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinătăti, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Tribunalul Bihor - Sectia civilă apreciază că exceptia de neconstitutionalitate invocată este neîntemeiată, deoarece nu există nicio legătură între sarcinile datorate statului ca urmare a detinerii unei proprietăti si atributele esentiale ale dreptului de proprietate - posesie, folosintă si dispozitie, protejate de art. 44 din Constitutie.

Potrivit dispozitiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată presedintilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului Poporului, pentru a- si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

Guvernul consideră că exceptia de neconstitutionalitate este neîntemeiată, în sensul celor statuate de Curtea Constitutională în Decizia nr. 299 din 6 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 8 mai 2006.

            Avocatul Poporului apreciază că dispozitiile legale criticate sunt constitutionale, invocând jurisprudenta Curtii în materie, respectiv Decizia nr. 299 din 6 aprilie 2006.

Presedintii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului si Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul- raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constitutională a fost legal sesizată si este competentă, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 si 29 din Legea nr. 47/1992, să solutioneze exceptia de neconstitutionalitate.

Tribunalul Bihor - Sectia civilă a sesizat Curtea Constitutională, dintr- o eroare materială, cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor „art. 269 alin. (3) din Legea nr. 571/2003.”

În realitate, asa cum rezultă din Încheierea de sesizare si din concluziile scrise formulate de autor, obiectul exceptiei de neconstitutionalitate îl constituie dispozitiile art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 218 din Legea nr. 343/2006 pentru modificarea si completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 1 august 2006.

Textul criticat are următoarea redactare:

- Art. 249 alin. (3): „Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unitătilor administrativ- teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosintă, după caz, persoanelor juridice, se stabileste taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosintă, după caz, în conditii similare impozitului pe clădiri.”

Autorii exceptiei consideră că dispozitiile legale criticate încalcă prevederile constitutionale ale art. 44 alin. (2), referitoare la garantarea si ocrotirea proprietătii private în mod egal, indiferent de titular, si ale alin. (7), potrivit cărora dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinătăti, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Examinând exceptia, Curtea Constitutională constată că prin Decizia nr. 345 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 14 mai 2007, a fost respinsă o exceptie cu acelasi obiect, ridicată de acelasi autor si având o motivare identică.

Pentru a pronunta această solutie, Curtea a retinut, în esentă, făcând referire la jurisprudenta sa, că stabilirea taxei pe clădiri, în conditii similare impozitului pe clădiri, ca sarcină fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosintă a clădirilor proprietate publică sau privată a statului ori a unitătilor administrativ- teritoriale, nu conferă statului si unitătilor administrativ- teritoriale o pozitie privilegiată fată de celelalte persoane de drept privat, în contradicttie cu art. 44 alin. (2) si (7) din Legea fundamentală.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudentei Curtii Constitutionale în materie, atât solutia, cât si considerentele din decizia mentionată îsi mentin valabilitatea si în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, al art. 1—3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) si al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, exceptie ridicată de Societatea Comercială „Perami Com” - S.R.L. din Oradea în Dosarul nr. 2.258/111/2006 (număr în format vechi 2.258/2006) al Tribunalului Bihor - Sectia civilă.

Definitivă si general obligatorie.

Pronuntată în sedinta publică din data de 9 octombrie 2007.

 

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

prof.univ.dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

HOTĂRÂRE

privind completarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 1.347/2007 pentru aprobarea Planului de măsuri privind sprijinirea cetătenilor români aflati în Italia, ca urmare a situatiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu

 

În temeiul art. 108 din Constitutia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. I. - În anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.347/2007 pentru aprobarea Planului de măsuri privind sprijinirea cetătenilor români aflati în Italia, ca urmare a situatiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 751 din 6 noiembrie 2007, la capitolul I „Cooperare politienească, judiciară si asistentă consulară”, sectiunea 2 „Cooperare judiciară”, după pozitia 2 se introduc două noi pozitii, pozitiile 3 si 4, cu următorul cuprins:

 

„3. Acordarea de asistentă juridică cetătenilor români vizati de măsurile de îndepărtare

Contractarea unor firme de avocatură specializate în vederea

asigurării asistentei juridice necesare cetătenilor români aflati în Italia

MAE

MEF

MJ

8 noiembrie

MEF va asigura MAE resursele financiare necesare acoperirii serviciilor contractate

4. Punerea în aplicare a acordului bilateral privind transferarea persoanelor condamnate cărora li s-a aplicat măsura expulzării sau aceea a conducerii la frontieră

Definitivarea detaliilor tehnice pentru transferul unui număr de persoane convenit cu partea italiană

MJ

ANP

1 decembrie

MEF va asigura MJ si ANP resursele financiare necesare efectuării transferului”

 

Art. II. - Hotărârea Guvernului nr. 1.347/2007 pentru aprobarea Planului de măsuri privind sprijinirea cetătenilor români aflati în Italia, ca urmare a situatiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 751 din 6 noiembrie 2007, cu completările aduse prin prezenta hotărâre, va fi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, dându- se textelor o nouă numerotare.

 

PRIM- MINISTRU

CĂLIN POPESCU- TĂRICEANU

Contrasemnează:

Ministrul internelor si reformei administrative,

Cristian David

Ministrul afacerilor externe,

Adrian Mihai Cioroianu

Ministrul muncii, familiei si egalitătii de sanse,

Paul Păcuraru

Ministrul economiei si finantelor,

Varujan Vosganian

p. Ministrul justitiei,

Zsuzsánna Péter,

secretar de stat

 

Bucuresti, 12 noiembrie 2007.

Nr. 1.362.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

- SECTIILE UNITE –

 

DECIZIA Nr. XXIV

din 16 aprilie 2007

 

Dosar nr. 47/2006

Sub presedintia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie.

Înalta Curte de Casatie si Justitie, constituită în Sectii Unite, în conformitate cu dispozitiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie, cu privire la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi în cazul inculpatilor cetăteni străini, când legea prevede această pedeapsă.

Sectiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozitiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenti 88 de judecători din totalul de 116 în functie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a stabili că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu se aplică inculpatilor care sunt cetăteni străini, deoarece vocatia acestora de a ocupa anumite functii este prohibită prin normă constitutională.

SECTIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi în cazul inculpatilor cetăteni străini, când legea prevede această pedeapsă, instantele judecătoresti nu au un punct de vedere unitar.

Astfel, unele instante au considerat că în cazul inculpatilor cetăteni străini nu se aplică pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, considerând că vocatia acestora de a ocupa anumite functii este prohibită prin normă constitutională.

Alte instante, dimpotrivă, s-au pronuntat în sensul că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se aplică si inculpatilor care sunt cetăteni străini, când sunt stabilite pedepse cu închisoarea de cel putin 2 ani si această pedeapsă este prevăzută de textul de lege sanctionator.

Aceste din urmă instante au interpretat si aplicat corect dispozitiile legii.

În conformitate cu art. 64 alin. 1 din Codul penal, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora dintre drepturile enumerate la lit. a)- e) din cuprinsul acestui alineat.

În cadrul reglementării date prin art. 65 din Codul penal modului de aplicare a pedepsei interzicerii unor drepturi, se prevede la alin. 1 că „pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel putin 2 ani si instanta constată că, fată de natura si gravitatea infractiunii, împrejurările cauzei si persoana infractorului, această pedeapsă este necesară”, iar la alin. 2, că „aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă”, precizându- se în alineatul final că si în cazul în care aplicarea pedepsei complementare este obligatorie „conditia arătată în alin. 1 cu privire la cuantumul pedepsei principale trebuie să fie îndeplinită”.

Existenta si continutul drepturilor a căror executare poate fi interzisă pentru o perioadă limitată de timp, ca urmare a aplicării pedepsei complementare prevăzute în art. 64 din Codul penal, sunt garantate prin Constitutia României, fiind reglementate, după caz, prin norme de drept comun si legi speciale.

Evident, restrângerea unor drepturi ca urmare a interzicerii exercitării lor o anumită perioadă de timp, strict limitată prin hotărârea de condamnare, nu poate fi dispusă decât cu scopul de ansamblu si finalitatea specifică a fiecărei pedepse, determinată de mecanismul ce realizează individualizarea acesteia.

De aceea, alegerea de către judecător a drepturilor ce trebuie interzise, precum si determinarea perioadei de timp în care să nu fie exercitate, ca modalitate concretă de aplicare a pedepsei complementare prevăzute în art. 64 din Codul penal, constituie, alături de pedeapsa principală dispusă, mijlocul de realizare a individualizării sanctiunii penale.

Este adevărat că între drepturile a căror exercitare poate fi interzisă sunt prevăzute, în cuprinsul art. 64 alin. 1 din Codul penal, si unele drepturi pe care nu le poate avea pe teritoriul României decât cetăteanul român, după cum altele au caracter universal.

În contrast cu particularitătile intrinseci drepturilor ce fac obiectul pedepsei complementare prevăzute în art. 64 din Codul penal, se impune concluzia că, în ducerea la îndeplinire a dispozitiei referitoare la interzicerea exercitării unuia sau mai multora dintre aceste drepturi, se pot ivi diferentieri de interpretare determinate de calitatea de autohton sau de străin a autorului infractiunii.

Or, astfel de cazuri impuse de caracterul atipic al situatiei străinului nu pot să nu ducă la dificultăti, dacă nu chiar la imposibilităti de executare a hotărârii de condamnare, în ceea ce priveste dispozitia referitoare la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.

Desigur, în raport cu principiul teritorialitătii legii penale, al realitătii legii penale si al universalitătii legii penale, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 3, 5 si 6 din Codul penal, se pot ivi cazuri de cetăteni străini sau de persoane fără cetătenie care să fie judecati de instante penale române pentru infractiuni săvârsite pe teritoriul României sau în afara teritoriului tării. Ca urmare, este evident că si fată de asemenea persoane pot deveni incidente dispozitiile art. 64 din Codul penal, privind aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.

Asa cum s-a arătat, însă, particularitătile acestor cazuri, determinate de continutul concret al fiecăruia dintre drepturile ce pot fi interzise în cadrul pedepsei complementare prevăzute în art. 64 din Codul penal, impun diferentieri de aplicare a acestei pedepse, realizabile si potrivit criteriilor generale de individualizare fixate în art. 72 din Codul penal, pentru a se da eficientă si în cazul străinilor dispozitiei de interzicere a exercitării anumitor drepturi susceptibile să le aibă.

Mai mult, aplicabilitatea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, în continutul reglementat prin art. 64 din Codul penal, nu poate fi limitată numai la cetătenii români, ci vizează, deopotrivă, si pe cetătenii străini, în măsura în care instantele penale din România sunt învestite să-i judece în temeiul art. 3, 5 sau 6 din Codul penal, astfel că această pedeapsă trebuie stabilită si în cazul lor tot în conditiile prevăzute în art. 65 din Codul penal.

Neîndoielnic, nu se poate considera, de principiu, că străinul nu s-ar bucura de exercitarea măcar a unora dintre drepturile la care se referă art. 64 din Codul penal sau a unor prerogative similare acestora, astfel că, prin individualizarea lor, el devine, ca subiect activ de drept penal, susceptibil si de un tratament sanctionator complet, urmând ca, în ipoteza extrădării sale, instanta penală natională să-i reindividualizeze pedeapsa complementară, în raport cu particularitătile specifice de reglementare din tara respectivă.

În consecintă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum si al art. 4142 alin. 2 si 3 din Codul penal, urmează a se admite recursul în interesul legii si a se stabili că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, prevăzută în legea penală română în continutul art. 64 din Codul penal, se aplică în conditiile art. 65 din acelasi cod si inculpatilor cetăteni străini.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie. Stabilesc că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, prevăzută în legea penală română în continutul art. 64 din Codul penal, se aplică în conditiile art. 65 din acelasi cod si inculpatilor cetăteni străini.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronuntată în sedintă publică, astăzi 16 aprilie 2007.

 

PRESEDINTELE ÎNALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim- magistrat-asistent,

Victoria Maftei

 

ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

- SECTIILE UNITE –

 

DECIZIA Nr. XXVI

din 16 aprilie 2007

 

Dosar nr. 51/2006

Sub presedintia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie,

Înalta Curte de Casatie si Justitie, constituită în Sectii Unite, în conformitate cu dispoziiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie, cu privire la competenta de solutionare a cauzelor având ca obiect infractiunile prevăzute în art. 331- 352 din Codul penal sau alte infractiuni în legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârsite de personalul militar al fostei Directii Generale a Penitenciarelor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2004 privind Statutul functionarilor publici din Administratia Natională a Penitenciarelor, cu modificările si completările ulterioare.

Seciile Unite au fost constituite cu respectarea dispozitiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenti 88 de judecători din totalul de 116 în functie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că, în cauzele ce au ca obiect infractiunile prevăzute în art. 331- 352 din Codul penal si alte infractiuni ce au legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârsite de personalul militar al fostei Directii Generale a Penitenciarelor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2004, competenta de a le solutiona revine instantelor militare în măsura în care se află în curs de judecată la aceste instante.

SECTIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instantelor judecătoresti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la competenta de solutionare a cauzelor ce au ca obiect infractiunile prevăzute în art. 331- 352 din Codul penal sau alte infractiuni având legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârsite de personalul militar al fostei Directii Generale a Penitenciarelor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2004.

Astfel, unele instante au decis că în asemenea cauze sunt competente să judece instantele civile, considerând că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2004, s-a produs demilitarizarea personalului din sistemul fostei Directii Generale a Penitenciarelor, angajatii din cadrul acesteia dobândind statutul de functionari publici.

Alte instante, dimpotrivă, s-au pronuntat în sensul că, fată de dispozitiile art. 40 din Codul de procedură penală si de cele ale art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedură penală si a altor legi speciale, competenta de a judeca astfel de cauze revine instantelor militare în măsura în care se află pe rolul acestora.

Aceste din urmă instante au interpretat si aplicat corect dispozitiile legii.

Prin Legea nr. 293/2004 toti militarii din sistemul penitenciarelor au fost transformati în functionari publici civili cu statut special.

În acest sens, prin art. 2 alin. (2) din legea mentionată s-a prevăzut că „Administratia Natională a Penitenciarelor se constituie prin reorganizarea Directiei Generale a Penitenciarelor si functionează în subordinea Ministerului Justitiei”, iar la art. 3 alin. (1) s-a precizat că „personalul din sistemul administratiei penitenciare este constituit din functionari publici civili cu statut special si din personal încadrat pe baza contractului individual de muncă”.

Ca urmare a transformării tuturor militarilor din sistemul fostei Directii Generale a Penitenciarelor în functionari publici, prin art. 72 alin. (1) si (3) din Legea nr. 293/2004 s-a prevăzut că „gradele militare ale militarilor din penitenciare vor fi echivalate cu gradele profesionale”, iar „cadrele militare preluate prin reorganizarea Directiei Generale a Penitenciarelor si unitătilor din subordinea acesteia se trec în rezervă, în conditiile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările si completările ulterioare, si se numesc functionari publici în sistemul administratiei penitenciarelor”.

Este adevărat că statutul de functionari publici atribuit la data constituirii Administratiei Nationale a Penitenciarelor militarilor care au făcut parte din Directia Generală a Penitenciarelor determină pierderea de către acestia a calitătii ce atrăgea competenta instantelor militare în cazul săvârsirii de infractiuni.

Dar într-o astfel de situatie instanta competentă să judece pe militarii care si-au pierdut această calitate nu poate fi stabilită decât în raport cu modul cum este reglementată aplicarea în timp a legii procesuale penale în materia competentei după calitatea persoanei.

Este de observat că, în această privintă, competenta ratione personae este determinată de calitatea avută de autor în momentul săvârsirii infractiunii, în raport cu conditiile reglementate în cuprinsul art. 40 din Codul de procedură penală.

Astfel, potrivit art. 40 alin. 1 din Codul de procedură penală, „când competenta instantei este determinată de calitatea inculpatului, instanta rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârsirea infractiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când: «a) fapta are legătură cu atributiile de serviciu ale făptuitorului», ori «b) s-a dat o hotărâre în primă instantă»”.

Reiese deci că, în materia competentei după calitatea persoanei, normele ce o reglementează derogă de la principiul imediatei aplicări a legii procesuale penale, instanta competentă să judece, ratione personae, fiind determinată în raport cu legea în vigoare la data săvârsirii faptei, iar nu în conformitate cu prevederile legii în vigoare în momentul sesizării.

Se impune a se considera incidente prevederile art. 40 alin. 1 din Codul de procedură penală si pentru că Legea nr. 293/2004 nu contine nicio dispozitie cu caracter tranzitoriu care să modifice regulile instituite prin norma procesuală penală enuntată.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că în situatii similare, determinate de adoptarea Legii nr. 281/2003 prin care au fost reglementate si anumite schimbări de competentă, s-a prevăzut la art. IX alin. 4 că toate „cauzele aflate în curs de judecată la instantele militare, la data intrării în vigoare a prezentei legi, date în competenta instantelor civile, vor continua să fie judecate de instantele militare, potrivit legii anterioare”.

Asa fiind, se impune să se constate că, în cauzele ce au ca obiect infractiunile prevăzute în art. 331- 352 din Codul penal, precum si alte infractiuni având legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârsite de personalul militar al fostei Directii Generale a Penitenciarelor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 293/2004, competenta de a judeca revine instantelor militare, în conditiile art. 40 din Codul de procedură penală si art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003, în măsura în care acele cauze au fost înregistrate pe rolul instantelor militare înainte de intrarea în vigoare a legii mentionate si, respectiv, al instantelor civile dacă procesele au fost înregistrate pe rolul instantelor militare ulterior.

În consecintă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum si al art. 4142 alin. 2 si 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii si a se decide în sensul arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie.

Stabilesc că, în cauzele ce au ca obiect infractiunile prevăzute de art. 331- 352 din Codul penal, precum si alte infractiuni săvârsite în legătură cu îndatoririle de serviciu, comise de personalul militar al fostei Directii Generale a Penitenciarelor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 293/2004:

a) si înregistrate pe rolul instantelor militare înaintea actului normativ mentionat, competenta judecării lor revine instantelor militare, în conditiile art. 40 din Codul de procedură penală si art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003;

b) si înregistrate pe rolul instantelor ulterior intrării în vigoare a actului normativ mentionat, competenta judecării lor revine instantei civile.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronuntată în sedintă publică, astăzi 16 aprilie 2007.

 

PRESEDINTELE ÎNALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim- magistrat-asistent,

Victoria Maftei

 

ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

- SECTIILE UNITE –

 

DECIZIA Nr. XXVII

din 16 aprilie 2007

 

Dosar nr. 52/2006

Sub presedintia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie,

Înalta Curte de Casatie si Justitie, constituită în Sectii Unite, în conformitate cu dispoziiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie, cu privire la efectele asistării sau reprezentării părtilor în cadrul procesului penal de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în conditiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat, modificată si completată prin Legea nr. 255/2004.

Sectiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozitiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenti 88 de judecători din totalul de 116 în functie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că în cadrul procesului penal asistenta juridică acordată unui inculpat sau învinuit de către o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în conditiile Legii nr. 51/1995, modificată si completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare si atrage, în conformitate cu dispozitiile art. 197 alin. 2 si alin. 4 teza finală din Codul de procedură penală, nulitatea absolută a actului procesual îndeplinit.

SECTIILE UNITE

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instantelor judecătoresti nu există un punct de vedere unitar cu privire la efectele asistării sau reprezentării părtilor, în cadrul procesului penal, de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în conditiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat, modificată si completată prin Legea nr. 255/2004.

Astfel, unele instante au considerat că părtile pot fi asistate în cursul procesului penal de persoane cu studii juridice, chiar dacă acestea nu au dobândit calitatea de avocat în conditiile reglementate prin Legea nr. 51/1995, modificată si completată prin Legea nr. 255/2004.

Alte instante, dimpotrivă, s-au pronuntat în sensul că asistenta juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în conditiile Legii nr. 51/1995, modificată si completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia.

Aceste din urmă instante au interpretat si aplicat corect dispozitiile legii.

Principiul legalitătii, reglementat în cuprinsul art. 2 alin. 1 din Codul de procedură penală, impune cerinta ca procesul penal să se desfăsoare atât în cursul urmăririi penale, cât si în cursul judecătii, în conformitate cu dispozitiile prevăzute de lege.

Ca o consecintă firească a aplicării acestui principiu, nerespectarea unei atare cerinte, concretizată în neîndeplinirea ori în îndeplinirea vicioasă a unui act procedural sau procesual atrage nulitatea actului respectiv în conditiile stabilite prin art. 197 din Codul de procedură penală.

În acest sens, este de observat că, în raport cu prevederile art. 197 alin. 2 si 3 din Codul de procedură penală, nerespectarea dispozitiilor referitoare la asistarea învinuitului sau inculpatului de către apărător, când aceasta este obligatorie, potrivit legii, atrage nulitatea actelor efectuate, fără a putea fi înlăturată în niciun mod.

Atragerea nulitătii actelor procesuale îndeplinite cu nerespectarea cerintelor privind asigurarea apărării învinuitului sau inculpatului pe parcursul procesului penal îsi are temeiul în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, prin care se prevede la alin. 1 că „dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului si celorlalte părti în tot cursul procesului penal”, iar la alin. 5, că „organele judiciare au obligatia să înstiinteze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător”, precizându- se, în continuare, că „în conditiile si în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistentei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.”

Corelativ cu dispozitiile din Codul de procedură penală referitoare la asigurarea dreptului la apărare pentru învinuit sau inculpat, pe întreg parcursul procesului penal, precum si la caracterul absolut al nulitătii de care sunt lovite actele îndeplinite în lipsa apărătorului atunci când prezenta si asistenta juridică ce trebuie acordate de acesta sunt obligatorii, potrivit legii, prin Legea nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată si completată prin Legea nr. 255/2004, sunt reglementate conditiile exercitării profesiei de avocat.

În acest context de ordin normativ este semnificativ că în art. 1 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, modificată si completată prin Legea nr. 255/2004, s-a prevăzut că „profesia de avocat se exercită numai de avocatii înscrisi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Nationale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R.”, iar prin alin. 3 al aceluiasi articol s-au interzis expres constituirea si functionarea de barouri în afara U.N.B.R., sub sanctiunea nulitătii de drept a acestor acte.

Or, câtă vreme dispozitiile din actul normativ arătat, având caracter de lege specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat, contin anumite cerinte imperative, este de la sine înteles că nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului institutionalizat de acea lege.

Asa fiind si cum, în raport de prevederile art. 2 pct. 3 si art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor, republicată, „judecătorii si procurorii sunt obligati ca, prin întreaga lor activitate, să asigure suprematia legii”, se impune ca organele judiciare să ia nu numai măsurile necesare asigurării apărării învinuitului sau inculpatului în procesul penal, atunci când aceasta este obligatorie, potrivit legii, ci si să observe că asistenta juridică să fie acordată de o persoană care a dobândit calitatea de avocat în conditiile Legii nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată si completată prin Legea nr. 255/2004, pentru că, altfel, asistenta juridică acordată echivalează cu o lipsă de apărare.

În consecintă, în temeiul dispozitiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum si ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii si a se stabili că asistenta juridică acordată în procesul penal unui învinuit sau inculpat de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în conditiile Legii nr. 51/1995, modificată si completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie.

Stabilesc că asistenta juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în conditiile Legii nr. 51/1995, modificată si completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronuntată în sedintă publică, astăzi 16 aprilie 2007.

 

PRESEDINTELE ÎNALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim- magistrat-asistent,

Victoria Maftei

 

ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

- SECTIILE UNITE –

 

DECIZIA Nr. XXIX

din 16 aprilie 2007

 

Dosar nr. 54/2006

Sub presedintia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie,

Înalta Curte de Casatie si Justitie, constituită în Sectii Unite, în conformitate cu dispoziiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie, cu privire la aplicarea dispozitiilor art. 192 din Codul de procedură penală referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana internată.

Sectiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozitiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenti 88 de judecători din totalul de 116 în functie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana internată, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cererii rămân în sarcina acestei persoane.

SECTIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instantelor judecătoresti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispozitiilor art. 192 din Codul de procedură penală referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu măsura obligării la tratament medical, formulată de persoana interesată.

Astfel, unele instante s-au pronuntat în sensul că, într- un asemenea caz, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate, potrivit art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală, de persoana căreia i s-a respins cererea de înlocuire a măsurii internării medicale cu măsura obligării la tratament medical.

S-a motivat că obligatia persoanei internate medical de a suporta cheltuielile judiciare avansate de stat, pentru asigurarea judecării cererii sale, de înlocuire a acestei măsuri de sigurantă cu aceea a obligării la tratament medical, derivă din culpa ei procesuală, constând în declansarea unui proces cu caracter penal, prin introducerea unei cereri lipsite de temei, care a determinat efectuarea de cheltuieli pentru îndeplinirea de acte procedurale.

Alte instante, dimpotrivă, au considerat că, în cazul respingerii cererii formulate de o persoană internată medical, de înlocuire a acelei măsuri cu măsura de sigurantă a obligării la tratament medical, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acesteia, în conformitate cu dispozitiile art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Aceste din urmă instante au interpretat si aplicat corect dispozitiile legii.

Spre deosebire de procesul civil, în cadrul căruia culpa procesuală constituie temeiul obligatiei la suportarea cheltuielilor de judecată, în procesul penal această obligatie are un caracter mai complex.

Obligatia suportării cheltuielilor judiciare de către inculpat este consecinta directă a săvârsirii infractiunii, care atrage răspunderea penală, iar nu a unei culpe procesuale derivând din declansarea procesului penal.

Tot astfel, suportarea cheltuielilor judiciare de către partea responsabilă civilmente este consecinta răspunderii civile care îi revine, nederivând din încălcarea legii penale prin săvârsirea infractiunii, ca în cazul inculpatului.

Culpa procesuală constituie însă temei pentru suportarea cheltuielilor judiciare în anumite ipoteze, în cadrul procesului penal, cum ar fi în cazul interventiei nejustificate a unei părti în procesul penal, prin formularea unei plângeri sau cereri neîntemeiate. Într- un astfel de caz, acea parte, alta decât inculpatul, are culpă procesuală, impunându- se, pe cale de consecintă, să fie obligată să suporte cheltuielile judiciare, desi culpa sa procesuală nu presupune existenta relei- credinte.

Este adevărat că prin art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală se prevede că „în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care si-a retras apelul, recursul sau cererea”.

Această dispozitie, a cărei interpretare literală ar duce la concluzia că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu aceea a obligării la tratament medical, persoana căreia i s-a respins cererea ar trebui obligată la plata cheltuielilor judiciare, nu justifică însă obligarea acestei persoane la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de către stat.

O atare solutie, pe lângă faptul că nu poate avea ca temei dispozitia mentionată - care se referă la cazurile de exercitare a căilor de atac sau de formulare a unei cereri cu caracter principal, iar nu si la situatiile când se solicită doar modificarea conditiei în care se află o persoană ca urmare a luării fată de ea a măsurii de sigurantă a internării medicale - , nu se justifică în raport cu finalitatea unei astfel de cereri, deoarece ar fi obstructionată însăsi posibilitatea solicitării doar a schimbării modalitătii de a se realiza acelasi tratament medical în cadrul măsurii de sigurantă dispuse.

Asa fiind, astfel de situatii cu caracter special, ce privesc cereri formulate de persoane internate medical, lipsite de posibilitătile pe care le oferă un cadru normal de viată, nu pot fi incluse decât în reglementarea dată în cuprinsul alin. 3 al art. 192 din Codul de procedură penală, prin care se prevede că, „în toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia”.

În consecintă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum si al art. 4142 alin. 2 si 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii si a se stabili că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana interesată, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia rămân în sarcina statului, potrivit art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie.

Stabilesc că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana internată, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia rămân în sarcina statului, potrivit art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronuntată în sedintă publică, astăzi 16 aprilie 2007.

 

PRESEDINTELE ÎNALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim- magistrat-asistent,

Victoria Maftei

 

ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

- SECTIILE UNITE –

 

DECIZIA Nr. XXXI

din 16 aprilie 2007

 

Dosar nr. 56/2006

Sub presedintia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie,

Înalta Curte de Casatie si Justitie, constituită în Sectii Unite, în conformitate cu dispoziiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuintă sau dependinte ale acesteia ori într-o curte sau într- un loc împrejmuit ce tine de domiciliul persoanei, urmată de săvârsirea unei tâlhării.

Sectiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozitiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenti 88 de judecători din totalul de 116 în functie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că, în raport cu prevederile art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, infractiunea de violare de domiciliu se regăseste ca element circumstantial de agravare în continutul infractiunii de tâlhărie comisă într-o locuintă sau în dependinte ale acesteia, care este o infractiune complexă. Relevând totodată că atât curtea, cât si locul împrejmuit ce tine de domiciliul persoanei nu intră în sfera notiunilor de locuintă sau dependintă la care se referă agravanta reglementată în cuprinsul art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, a cerut să se decidă că, în cazul pătrunderii fără drept în una din acestea, se săvârseste infractiunea de violare de domiciliu, care nu mai poate fi absorbită în continutul infractiunii de tâlhărie, astfel că, în ipoteza comiterii acestor două activităti distincte de către aceeasi persoană, trebuie să se retină ambele infractiuni în concurs real.

SECTIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. În practica instantelor judecătoresti nu există un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuintă sau dependinte ale acesteia, urmată de săvârsirea unei tâlhării.

Astfel, unele instante s-au pronuntat în sensul că infractiunea de violare de domiciliu, constând în pătrunderea fără drept într-o locuintă sau dependinte ale acesteia, este absorbită în infractiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, săvârsită cu acelasi prilej.

S-a motivat că într- un atare caz există o infractiune unică de tâlhărie, complexă, întrucât infractiunea de violare de domiciliu, săvârsită sub forma pătrunderii fără drept într-o locuintă sau în dependinte ale acesteia, este reglementată si ca circumstantă de agravare a infractiunii de tâlhărie, în cuprinsul prevederilor art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

Alte instante, dimpotrivă, s-au pronuntat în sensul că fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuintă sau dependinte ale acesteia, urmată de săvârsirea în acel loc a unei tâlhării, constituie atât infractiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, cât si infractiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, aflate în concurs real.

S-a considerat că sunt aplicabile dispozitiile art. 33 lit. a) din Codul penal, referitoare la concursul real de infractiuni, ori de câte ori tâlhăria este săvârsită într-o locuintă sau dependinte ale acesteia, în urma comiterii infractiunii de violare de domiciliu prin pătrunderea fără drept în unul din acele locuri, deoarece atât activitătile desfăsurate, cât si rezolutiile infractionale sunt distincte si vizează dispozitii de încadrare diferite.

Aceste din urmă instante au interpretat si aplicat corect dispozitiile legii.

În cuprinsul art. 211 din Codul penal este incriminată la alin. 1, tâlhăria săvârsită în forma sa tipică, precizându- se că aceasta constă fie în „furtul săvârsit prin întrebuintare de violente sau amenintări ori prin punerea victimei în stare de inconstientă sau neputintă de a se apăra”, fie în „furtul urmat de întrebuintarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infractiunii ori pentru ca făptuitorul să- si asigure scăparea”.

Această infractiune, al cărei caracter complex reiese din reglementarea mentionată, poate fi săvârsită si în modalitătile agravate prevăzute la alin. 2, 21 si 3 din acelasi articol.

Una dintre modalitătile agravate este si aceea a săvârsirii infractiunii de tâlhărie în conditiile arătate la art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, adică „într-o locuintă sau în dependinte ale acesteia”.

În absenta unei distinctii legale referitoare la modul în care autorul tâlhăriei a ajuns într-o locuintă sau dependintă a acesteia, de unde îsi însuseste bunul prin exercitare de violente sau amenintări, trebuie admis că această agravantă se realizează atât în cazul în care autorul tâlhăriei accede în mod legal în locuinta sau dependinta respectivă, cât si atunci când ajunge în acel loc prin pătrundere fără drept, în conditiile reglementate prin art. 192 din Codul penal, privind infractiunea de violare de domiciliu.

Asadar, în ipoteza în care autorul tâlhăriei se află în locuinta sau dependinta din care îsi însuseste bunul, prin exercitare de violente sau amenintări, fără să fi încălcat în prealabil prevederile art. 192 din Codul penal, referitoare la săvârsirea infractiunii de violare de domiciliu, fapta sa nu va constitui decât infractiunea unică de tâlhărie, în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21 din Codul penal.

Dacă însă infractiunea de tâlhărie comisă în circumstantele prevăzute în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal este precedată de infractiunea de violare de domiciliu, săvârsită de autor pentru a ajunge în locuinta sau dependinta de unde ulterior îsi însuseste un bun prin exercitare de violente sa în alte modalităti specifice comiterii unei tâlhării, atunci aceste două fapte consecutive, de încălcare a unor dispozitii diferite ale legii penale, nu pot fi considerate decât concurente, în sensul dispozitiilor art. 33 lit. a) din Codul penal.

În acest sens, este de observat că prin textul de lege arătat, în cuprinsul căruia este reglementat concursul real de infractiuni, se prevede că există concurs de infractiuni „când două sau mai multe infractiuni au fost săvârsite de aceeasi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, [...] chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârsirea sau ascunderea alte infractiuni”.

Ca atare, este evident că fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o locuintă sau dependinte ale acesteia, urmată de săvârsirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infractiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 din Codul penal, si infractiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

II. Tot în această materie s-a mai constatat că instantele judecătoresti nu au un punct de vedere unitar nici în legătură cu încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într- un loc împrejmuit ce tine de domiciliul persoanei, urmată de săvârsirea unei tâlhării.

Astfel, unele instante s-au pronuntat în sensul că pătrunderea, în orice mod, într-o curte sau într- un loc împrejmuit ce tine de domiciliul persoanei, urmată de săvârsirea unei tâlhării, constituie o infractiune complexă unică, de tâlhărie în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, argumentând că într- un asemenea caz actele de executare specifice infractiunilor de violare de domiciliu si de tâlhărie se bazează pe aceeasi rezolutie infractională, iar această unitate de rezolutie caracterizează existenta infractiunii complexe de tâlhărie.

Alte instante, dimpotrivă, au considerat că pătrunderea, în orice mod, într-o curte sau într- un loc împrejmuit ce tine de domiciliul persoanei, urmată de săvârsirea unei tâlhării, constituie un concurs real de infractiuni între infractiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, si infractiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 din Codul penal, fiindu- le incidente dispozitiile referitoare la circumstanta agravantă prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, motivându- se că locul împrejmuit ce tine de domiciliul persoanei, respectiv curtea, nu face parte din locuinta sau dependintele ei în sensul acestui text de lege.

Aceste din urmă instante au interpretat si aplicat corect dispozitiile legii.

În adevăr, potrivit art. 192 alin. 1 din Codul penal, infractiunea de violare de domiciliu constă în „pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuintă, încăpere, dependintă sau loc împrejmuit tinând de acestea, fără consimtământul persoanei care le foloseste, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia”.

Or, în cadrul circumstantei agravante prevăzute la art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal nu se regăseste si locul împrejmuit, la care se face referire în art. 192 alin. 1 din Codul penal, sau curtea, astfel că, în acest caz, infractiunea de violare de domiciliu nu poate fi concurentă cu infractiunea de tâlhărie în formă agravată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, ci numai cu oricare altă formă de infractiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul penal.

Asa fiind, fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o curte sau într- un loc împrejmuit ce tine de domiciliul unei persoanei, urmată de săvârsirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infractiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, după caz, cu o infractiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul penal, cu exceptia celei incriminate în cadrul circumstantei agravante prevăzute în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

În consecintă, în temeiul dispozitiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind reorganizarea judiciară, republicată, precum si ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie, si a se decide în sensul celor arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie si stabilesc:

1. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuintă sau dependinte ale acesteia, urmată de săvârsirea unei tâlhării constituie un concurs real între infractiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal si infractiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

2. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într- un loc împrejmuit ce tine de domiciliul persoanei, urmată de săvârsirea unei tâlhării constituie un concurs real între infractiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal si infractiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 din Codul penal, cu exceptia circumstantei incriminate în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronuntată în sedintă publică, astăzi, 16 aprilie 2007.

 

PRESEDINTELE ÎNALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim- magistrat-asistent,

Victoria Maftei

 

ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

- SECTIILE UNITE –

 

DECIZIA Nr. XXXII

din 16 aprilie 2007

 

Dosar nr. 2/2007

Sub presedintia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie,

Înalta Curte de Casatie si Justitie, constituită în Sectii Unite, în conformitate cu dispoziiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie, cu privire la termenul în care poate fi contestată la instanta de contencios administrativ hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonantei Guvernului nr. 105/1999, astfel cum a fost modificată si completată prin Legea nr. 189/2000.

Sectiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozitiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenti 88 de judecători din totalul de 116 în functie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a stabili că împotriva hotărârii Comisiei pentru aplicarea prevederilor Ordonantei Guvernului nr. 105/1999, astfel cum a fost modificată si completată prin Legea nr. 189/2000, poate fi formulată contestatie în termenul de 30 de zile prevăzut în cuprinsul reglementării speciale date prin acest act normativ, iar nu în termenul de 6 luni specific dreptului comun în materia contenciosului administrativ, prevăzut în Legea nr. 554/2004.

SECTIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispozitiilor art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanta Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, astfel cum a fost aprobată cu modificări si completări prin Legea nr. 189/2000, instantele judecătoresti nu au punct de vedere unitar referitor la termenul în care poate fi formulată contestatie la instanta de contencios administrativ împotriva hotărârii Comisiei instituite pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ.

Astfel, unele instante s-au pronuntat în sensul că hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonantei Guvernului nr. 105/1999, astfel cum a fost aprobată cu modificări si completări prin Legea nr. 189/2000, poate fi contestată de persoanele interesate la instanta de contencios administrativ, în termen de 6 luni de la comunicare, potrivit dispozitiilor art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2000, iar nu în termenul de 30 de zile reglementat de dispozitiile art. 7 alin. 4 teza I din acest act normativ.

În motivarea acestui punct de vedere, au fost invocate dispozitiile art. 29 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „ori de câte ori într-o lege specială anterioară prezentei legi se face trimitere la Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 sau generic la instanta de contencios administrativ, trimiterea se va socoti făcută la dispozitiile corespunzătoare din prezenta lege”.

Relevându-se că, în raport cu o atare reglementare, ori de câte ori o lege specială face trimitere la Legea contenciosului administrativ, sunt aplicabile dispozitiile acelei legi, s-a subliniat că termenul de contestare a hotărârii emise de comisia mentionată nu poate fi decât acela de 6 luni, prevăzut în art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

Alte instante, dimpotrivă, au considerat că termenul în care poate fi formulată contestatie împotriva hotărârii comisiei prevăzute la art. 7 alin. 1 din Ordonanta Guvernului nr. 105/1999, modificată si completată, este de 30 de zile, potrivit dispozitiei alin. 4 al aceluiasi act normativ.

Aceste din urmă instante au interpretat si aplicat corect dispozitiile legii.

În adevăr, în cuprinsul Ordonantei Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, s-a reglementat la art. 7 alin. 1, introdus prin Legea nr. 189/2000 si modificat prin Legea nr. 323/2004, că pentru stabilirea situatiilor din care decurg drepturile la care se referă ordonanta, se înfiintează, în cadrul fiecărei case judetene de pensii sau, după caz, a municipiului Bucuresti, o comisie care, în luarea hotărârilor referitoare la drepturile prevăzute de lege, solicită avizul organizatiilor minoritătilor nationale legal constituite.

Pe de altă parte, tot în cadrul articolului mentionat, s-a prevăzut la teza I din alin. 4, modificat prin articolul unic pct. 22 din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 242/2000, introdus prin Legea de aprobare nr. 367/2001, că „împotriva hotărârii persoana interesată poate face contestatie la Curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990”.

La momentul acelei modificări legislative, durata de 30 de zile a termenului, prevăzută în dispozitiile acestei legi speciale, era identică celei prevăzute în art. 5 alin. 2 din Legea nr. 29/1990, cu caracter general în materia contenciosului administrativ.

La data de 6 ianuarie 2005 a intrat în vigoare noua lege- cadru în materia contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004, stabilindu- se în cuprinsul acesteia, la art. 11 alin. 1, că, în raport cu anumite momente reglementate restrictiv, „cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoasterea dreptului pretins si repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni” de la acel moment, iar la alin. 2, că „pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă si peste termenul prevăzut la alin. 1, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului”.

Este adevărat că prin art. 31 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, continând dispozitii de abrogare expresă a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, se fac si precizări referitoare la abrogarea oricăror alte dispozitii contrare.

Dar, este de observat că Ordonanta Guvernului nr. 105/1999, cu modificările si completările ulterioare, este un act normativ cu caracter de lege specială, care cuprinde norme derogatorii de la dreptul comun în materia contenciosului administrativ reglementat prin Legea nr. 554/2004.

Asa fiind, dispozitiile de drept comun în materia contenciosului administrativ, cuprinse în Legea nr. 554/2004, sunt aplicabile în domeniul la care se referă Ordonanta Guvernului nr. 105/1999, modificată si completată prin Legea nr. 189/2000, numai în măsura în care prevede aspecte nereglementate de această lege specială.

Altfel ar însemna să fie încălcat principiul potrivit căruia legile speciale, cuprinzând norme derogatorii de la dreptul comun, aplicabile numai într-o anumită materie pe care o reglementează, sunt de strictă interpretare.

De aceea, câtă vreme conflictul de legi determinat de coexistenta normei generale si a celei speciale se solutionează întotdeauna conform regulii specialia generalibus derogant, este evident că, în cazul concomitentei de reglementări în art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 si în art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanta Guvernului nr. 105/1999, introdus prin Legea nr. 189/2000, nu poate fi găsită o altă cale de interpretare ratională a legii decât în sensul aplicării acestor din urmă dispozitii, al căror caracter special în raport cu cele ale Legii nr. 554/2004 este vădit.

Ca urmare, nici nu se poate considera că dispozitiile art. 31 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, referitoare la abrogarea dispozitiilor contrare acestei legi, ar opera si abrogarea implicită a prevederilor art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanta Guvernului nr. 105/1999, introdus prin Legea nr. 189/2000 si modificat prin articolul unic pct. 22 din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 242/2000, introdus prin Legea de aprobare nr. 367/2001, întrucât norma specială anterioară nu poate fi modificată sau abrogată decât în mod expres de o normă generală ulterioară.

De altfel, este de retinut că prin art. 65 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, s-a instituit regula cu caracter imperativ că „evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispozitii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres”, ceea ce nu s-a întâmplat în legătură cu textul de lege în discutie.

Nici dispozitia explicită de la art. 31 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, de abrogare expresă a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, nu poate influenta modul de interpretare a reglementării cuprinse în art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanta Guvernului nr. 105/1999, chiar dacă ea contine sublinierea că termenul de 30 de zile în care se poate face contestatie se socoteste „de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990”, deoarece trimiterea la această lege- cadru vizează doar competenta instantei de contencios administrativ si procedura în fata acelei instante.

Norma specială de la art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanta Guvernului nr. 105/1999, introdusă prin Legea nr. 189/2000, cu modificările si completările ulterioare, nu poate fi considerată abrogată implicit, deoarece prin aceasta s-ar obstacula realizarea scopului legislativ urmărit de legiuitor, la instituirea ei, de a supune hotărârile comisiilor constituite, în temeiul alin. 1 din acelasi articol, controlului judiciar al instantei de contencios administrativ într- un termen cât mai rezonabil cu putintă.

În consecintă, în temeiul dispozitiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum si ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii si a se stabili că hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonantei Guvernului nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările si completările ulterioare, poate fi contestată la instanta de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare, conform art. 7 alin. 4 teza I din această ordonantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie.

În aplicarea dispozitiilor art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanta Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări si completări prin Legea nr. 189/2000, stabilesc:

Hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonantei Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări si completări prin Legea nr. 189/2000, poate fi contestată la instanta de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare, conform textului de lege mai sus mentionat.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronuntată în sedintă publică, astăzi 16 aprilie 2007.

 

PRESEDINTELE ÎNALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

 

ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

 

- SECTIILE UNITE -

 

DECIZIA Nr. XXXIII

din 16 aprilie 2007

 

Dosar nr. 3/2007

Sub presedintia domului profesor univ. dr. Nicolae Popa, presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie,

Înalta Curte de Casatie si Justitie, constituită în Sectii Unite, în conformitate cu dispozitiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie, cu privire la admisibilitatea recursului declarat împotriva deciziilor pronuntate de instantele de apel prin care s-au anulat în tot sau în parte procedura urmată si hotărârea apelată, cu retinerea cauzei spre judecare.

Sectiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozitiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenti 88 de judecători din totalul de 116 în functie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că este inadmisibil recursul declarat împotriva deciziei prin care instanta de apel, anulând în tot sau în parte hotărârea apelată, retine cauza spre judecare.

SECTIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instantelor judecătoresti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispozitiilor art. 299 alin. 1, cu referire la art. 297 alin. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, privind admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului împotriva deciziilor pronuntate în apel, prin care, anulându- se în tot sau în parte procedura urmată si hotărârea pronuntată, se retine procesul spre judecare.

Astfel, unele instante au considerat că este admisibil recursul declarat împotriva deciziei prin care, admitându- se apelul, au fost anulate în tot sau în parte procedura urmată si hotărârea apelată, cu retinerea cauzei spre judecare.

În motivarea acestui punct de vedere, au fost invocate dispozitiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin care s-a reglementat, fără să se facă distinctie că „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum si în conditiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdictională sunt supuse recursului”, precum si prevederile art. 377 alin. 1 pct. 3 din acelasi cod, potrivit cărora hotărârile date în apel sunt definitive, deci sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs.

Alte instante, dimpotrivă, au apreciat că hotărârea instantei de apel prin care se anulează în tot sau în parte procedura urmată si hotărârea pronuntată în primă instantă, cu retinerea cauzei spre judecare, echivalează cu o încheiere interlocutorie dată în timpul judecării pricinii, care, nefinalizând judecata acesteia, nu poate fi atacată cu recurs, conform art. 238 alin. 2 din Codul de procedură civilă, decât odată cu fondul cauzei.

S-a motivat că, în lipsa unui text de lege în care să fie prevăzută expres posibilitatea exercitării separate a căii extraordinare de atac a recursului, împotriva hotărârii prin care instanta admite apelul si anulează în tot sau în parte procedura urmată, precum si hotărârea apelată, cu retinerea cauzei spre judecare, o atare hotărâre intermediară, ca si în cazul încheierilor premergătoarelor, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs decât odată cu decizia pronuntată asupra fondului, singura care are caracter definitiv.

Aceste din urmă instante au interpretat si aplicat corect dispozitiile legii.

În adevăr, prin art. 297 alin. 2 din Codul de procedură civilă se prevede că „dacă prima instantă s-a declarat competentă si instanta de apel stabileste că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instantei competente sau altui organ cu activitate jurisdictională competent, afară de cazul când constată propria sa competentă”, precizându- se că „în acest caz, precum si atunci când există vreun motiv de nulitate, iar prima instantă a judecat în fond, instanta de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată si hotărârea pronuntată, va retine procesul spre judecare”.

Această ultimă dispozitie cuprinsă în art. 297 alin. 2 din Codul de procedură civilă se referă, deci, la situatia când instanta de apel adoptă, în aceeasi cauză, o primă hotărâre prin care, admitând apelul, anulează în tot sau în parte procedura urmată si hotărârea apelată, retinând procesul spre judecare, precum si o a doua hotărâre prin care solutionează fondul cauzei.

Ca urmare, decizia de admitere a apelului, prin care se dispune anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instante, cu retinerea procesului spre judecare, fixându- se termen în acest scop, nu poate fi decât o hotărâre cu caracter intermediar, având menirea de a pregăti solutionarea fondului cauzei.

Asa fiind, o atare hotărâre, nerezolvând prin ea însăsi obiectul litigiului, impune incidenta dispozitiilor art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecătii”, a căror ratiune constă tocmai în a nu se exercita de mai multe ori, succesiv, o anumită cale de atac într-o cauză aflată în acelasi stadiu de rezolvare.

Or, câtă vreme cauza rămâne în curs de rezolvare după anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instante, astfel că nu poate fi considerată solutionată definitiv decât după pronuntarea deciziei asupra fondului procesului, iar ratiunea pentru care s-a instituit principiul de a fi supuse căii extraordinare de atac a recursului numai hotărârile judecătoresti definitive este tocmai necesitatea instituirii unui sistem de natură să asigure judecarea completă si într- un timp rezonabil a dosarelor, fără fragmentarea cursului judecătii, se impune cu evidentă ca o atare cale de atac să nu poată fi exercitată si împotriva deciziei de anulare în tot sau în parte a procedurii urmate si a hotărârii apelate, cu mentinerea cauzei spre judecare.

De altfel, fată de caracterul ei intermediar, decizia instantei de apel de anulare a hotărârii primei instante fără a se evoca fondul, cu retinerea cauzei spre judecare, nici nu are o existentă autonomă, ci face parte din succesiunea de hotărâri ce survin în cursul rezolvării pricinii, astfel că atât timp cât nu a fost epuizată examinarea căii extraordinare de atac a apelului, prin pronuntarea hotărârii definitive asupra fondului pricinii, o atare cale de atac nu se poate exercita si asupra hotărârii anterioare, care a declansat procedura ulterioară de cercetare din nou a cauzei pe fond.

Mai mult, expresia „...retine procesul spre judecare” din finalul reglementării cuprinse în art. 297 alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură civilă impune interpretarea textului de lege în sensul că, într-o astfel de ipoteză, admiterea apelului si anularea hotărârii supuse acestei căi de atac nu dezînvestesc instanta de apel, ci o atare solutie se încoroporează în succesiunea actelor procesuale ce se finalizează prin decizia cu caracter definitiv, care rezolvă pe fond procesul, singura susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în temeiul art. 299 din

Codul de procedură civilă, în conformitate cu principiul fundamental al unicitătii căilor de atac.

Asadar, fată de caracterul pregătitor al delegării pricinii specific situatiei avute în vedere prin art. 268 alin. 3 din Codul de procedură civilă, pe care îl are decizia de admitere a apelului si anulare în tot sau în parte a procedurii urmate si a hotărârii atacate, cu retinerea procesului spre judecare, numai decizia finală, prin care este solutionat fondul apelului, întruneste conditiile la care se referă art. 255 alin. 1 din Codul de procedură civilă, pentru a fi susceptibilă să fie atacată cu recurs.

Pe de altă parte, regula unicitătii de exercitare a căii de atac face de neconceput fragmentarea fazei procesuale a judecării în apel, încât si sub acest aspect prima hotărâre a instantei de apel, de anulare a hotărârii atacate, cu retinerea cauzei spre judecare, nu poate fi examinată de instanta superioară de control judiciar, în recurs, decât odată cu decizia finală, dată asupra fondului.

A considera altfel ar însemna nu numai să se prelungească nerezonabil solutionarea apelului pe fond, ci si să se limiteze fără justificare legală posibilitatea instantei de apel de a exercita un control judiciar deplin în cadrul examinării căii de atac cu care este învestită, ceea ce ar contraveni principiului plenitudinii de jurisdictie pe care trebuie să o aibă judecătorii.

Asa fiind, ratiuni de corectă interpretare a legii procesual civile, în ansamblul său, impun aplicarea dispozitiilor art. 299 alin. 1, cu referire la art. 297 alin. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, în sensul că recursul împotriva hotărârilor judecătoresti pronuntate în apel, prin care s-au anulat în tot sau în parte procedura urmată, precum si hotărârea apelată, cu retinerea cauzei spre judecare, este inadmisibil, în afara cazului când instanta de apel a constatat propria sa competentă, asemenea hotărâri putând fi atacate în recurs numai odată cu deciziile pronuntate în final asupra fondului, după judecarea acelei cauze în apel.

În consecintă, în temeiul dispozitiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum si ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii si a se decide în sensul arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie.

În aplicarea dispozitiilor art. 299 alin. 1 raportat la art. 297 alin. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, stabilesc:

Recursul declarat împotriva hotărârilor judecătoresti pronuntate de instantele de apel, prin care s-au anulat în tot sau în parte procedura urmată, precum si hotărârea apelată, cu retinerea cauzei spre judecare, cu exceptia cazului în care instanta de apel a constatat propria sa competentă, este inadmisibil.

Aceste hotărâri pot fi atacate cu recurs numai odată cu deciziile pronuntate asupra fondului, după judecarea cauzelor în apel.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronuntată în sedintă publică, astăzi, 16 aprilie 2007.

 

PRESEDINTELE ÎNALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim- magistrat-asistent,

Victoria Maftei